Torente

Vol. 3.1 – FIUL LUI JAN

Motto: „Dragostea nu înseamnă un bărbat și o femeie care se privesc în ochi, ci o femeie și un bărbat care merg alături și care privesc în fața lor.”

Antoine de Saint-Exupéry

I.

CASA DOCTORULUI JAN YVARSEN, unde lămpile străluceau ca ziua, ilumina parcul. La banchetul pe care doctorul îl dădea pentru a sărbători strălucitul succes al fiului său la examenul de internat, fuseseră invitate cincizeci de persoane.

Jan Yvarsen nu se schimbase. Abia dacă i se argintaseră tâmplele; cele câteva riduri care i se iviseră, la colțurile ochilor îi scoteau și mai mult în evidență blândețea chipului, ce contrasta totuși cu privirea voluntară, puțin cam trufașă. Silueta, care-și păstrase tinerețea, evoca suplețe și prospețime. În jurul mesei domnea buna dispoziție, și când Jan râdea, buzele sale pline lăsau să i se vadă dinții de o albeață strălucitoare. Niciuna dintre persoanele care-l cunoscuseră cu douăzeci și cinci de ani mai înainte, atunci când conducea spitalul din Krittelwerk, n-ar fi ezitat să-l recunoască.

În fața lui, Thérese își ascundea cu greu emoția. Privirea ei îl părăsea adesea pe fiu pentru a se opri pe chipul soțului. Acesta, ca și cum ar fi vrut să-i mulțumească, pentru faptul că era atât de frumoasă, o încuraja făcându-i câte un mic semn cu mâna, gest pe care numai ea îl înțelegea, un fel ele complicitate a unei perechi fericite pe care anii o apropiaseră și mai mult.

În stânga Théresei stătea Tom Starner, venit în mod special tocmai din Transvaal, unde conducea o importantă exploatare agricolă. Cu doi ani mai înainte, Ide, sora lui Erling, se măritase cu James, fiul lui Tom. Tinerii soți locuiau în Africa și asta era cea de a doua călătorie a lor în Europa, de când se căsătoriseră. Ide era leit maică-sa aceeași privire tandră, aceeași prospețime a tenului, același surâs. După ce Ide plecase în Transvaal, Thérese simțise o mare sfâșiere sufletească, fiindcă mama și fiica trăiau ca două surori în casa ce se golea în fiece dimineață, după ce Jan și fiul său plecau la clinică. Lângă Jan stătea Fanny, vechea lui colaboratoare de la spitalul din Krittelwerk, prietena de odinioară a Théresei, care se măritase cu Tom Starner. Jan, emoționat, surâdea aducerilor-aminte evocate de Fanny. Întreg trecutul – cu ceasurile lui triste și grave, profunde și plăcute – reînvia acum pentru ei, un trecut plin de experiențe aspre, dar și de bucurii mari, din care răzbăteau adesea umbrele celor morți. „Îți amintești.” Fanny rostea aceste cuvinte magice prin simplitatea lor și timpul se oprea brusc în loc. Jan întorcea capul spre Thérese și-i căuta privirea. Apoi se uita la Erling.

Erling Yvarsen stătea la celălalt capăt al mesei. Era, în seara aceea, atât de copleșit de complimente, încât începea să se simtă cam stânjenit. Și iată că tatăl său se ridică la rându-i.

— Fiule, zise Jan cu voce gravă, iată-te astăzi față în față cu o sarcină zdrobitoare: aceea de a-i sluji pe oameni, atât trupește, cât și sufletește. Începe pentru tine lucrul cel mai greu: trebuie să înțelegi, să admiți că încă nu știi nimic și că abia de acum încolo începe adevărata ta ucenicie. Începând de mâine, te vei apleca asupra suferinței omenești și viețile unor oameni vor depinde de stăpânirea, de precizia, de inteligența ta. Știi că un medic este un instrument, dar totodată și un om, că omul din tine trebuie să lecuiască trupurile celor în suferință, care ți se încredințează. Fii nu numai cel care poate să vindece și uneori care poate să salveze în ultima clipă, ci și cel care mângâie, care, ajută, care iubește. Meseria noastră, fiule, înseamnă dragoste față de semenii noștri.

Glasul lui Jan deveni puțin răgușit, șovăielnic.

— Erling, cea mai mare bucurie a, mea e că te am alături. Văd că încet, încet, îmi vei lua locul. N-am câtuși de puțin obiceiul să mă înduioșez, dar vreau totuși să-ți spun un lucru: de câțiva, ani de când lucrăm împreună, ca doi vechi prieteni, tu mi-ai dăruit toate bucuriile pe care și le poate dori un părinte.

Ascunzându-și stânjeneala, Erling îngăimă câteva vorbe, apoi, cu un gest vesel și spontan, ce voia să exprime toată acea camaraderie pe care Jan se pricepuse atât de bine s-o instaureze între ei, ridică paharul:

— În sănătatea, ta, tată!

Mai emoționat decât voia să se arate, Jan îi surâse; apoi se întoarse spre Ide:

— În sănătatea, voastră, dragii mei copii! Acceptați ca entuziasm înfruntările pentru tot ceea ce puteți obține prin ele, fără urmă de invidie pentru ceea ce vi se refuză. Ide, nu vreau să mai găsesc în scrisorile tale acele accente de tristețe pe care ți le prilejuiește despărții de noi. Nu-i micșora astfel curajul lui James pe care-l iubim ca și cum ar fi propriul nostru copil. Sigur, ar fi plăcut să trăim unii lângă alții, dar ființele care se iubesc așa cum ne iubim noi, nu sunt niciodată despărțite cu totul. După ce-ai să pleci, adu-ți aminte că și noi am trăit pe acel pământ african, că ne-am simțit ca acasă, ceea ce ne îngăduie să fim întotdeauna, într-o oarecare măsură, prezenți acolo. În sănătatea voastră, a tuturor!

Ide veni lângă Jan și-i înlănțui gâtul, cu brațele ei: rotunde și bronzate. Apoi, înconjurând masa, își apropie buzele proaspete de obrazul încă ud de lacrimi, al mamei sale.

Jan puse, hotărât, capăt acelor efuziuni ce riscau să se transforme în melancolie.

— Să dansăm, copii, spuse el vesel.