Un dolar, doi dolari. Valetul de trefla

Un dolar, doi dolari. Valetul de trefla de Chiril Tricolici 

DE LA O CONTRAVENȚIE LA LEGEA CIRCULAȚIEI

Primisem de câteva zile o Carte poștală foarte drăguț tipărită, prin care eram invitat - câtă amabilitate! - să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliție al Municipiului București, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare și carnetul de conducere auto. Și cum în dimineața aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs prea amabilei invitații acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puțin, n-am auzit.

Cu aceste gânduri și cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta și ospitaliera clădire a Miliției de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei.

Aici lucra și mai lucrează încă un coleg de școală - nu e cazul să vă spun ce fel de școală - și amic, cu care întrețineam bune relații. Sporadice, din păcate.

Erau de vină cel puțin trei situații.

În primul rând, constanța relațiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcție importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puțin timp să-l cheltui, fiind în acest caz confirmat) și, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuție”.

E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuție. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliție.

Așa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată, și un alt coleg de școală, cunoscut actor bucureștean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ținuse cu orice preț să se imortalizeze cu el într-un film, drept care și eu și colonelul primisem - cu dedicație - câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată și azi cu sfințenie sub sticla bărulețului meu (există o asociație), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez.

În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Și aceasta nu numai pentru a-și crea relații cu cei ce susțin că, după o săptămână de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă - te gândești la peștele care, uite acum, acum o să muște momeala și atât. Pasiunii acesteia și, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitația, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult pește și pescari mai puțini.

Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitația.

Contramandând programul pe care mi-l aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineața, după treizeci și ceva de kilometri presărați cu hârtoape, eram pe marginea bălții. Dar cu toată sticla de coniac pe care oluasem pentru a întreține verva colonelului și spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peștii.

Au urmat din nou cei treizeci și ceva de kilometri plini de hârtoape, și în timp ce mașina trosnea din toate încheieturile, colonelul reconstituia cu minuție cum scosese el fiecare crap în parte și ce a gândit, și ce a simțit pentru fiecare din ei, iar ei - crapii - ieșind din găleata ce se răsturnase la o hurducătură a mașinii, îmi căptușeau, zbătându-se la gropi, portbagajul cu solzi.

Nu e greu de imaginat deci ce i-am răspuns colonelului când mi-a oferit jumătate din prețioasa captură. Eram ca o pompă cu verde de Paris.

Amintirea acestei zile, amintire foarte consistentă, mai ales că a trebuit să schimb cele două amortizoare din față, a stăruit multă vreme, cam tot atât cât a stăruit și mirosul din interiorul mașinii. Spălasem portbagajul cu „Alba”, ținusem noaptea mașina cu ușile deschise în garaj, vărsasem în ea o sticlă de „Krasnaia Moskva”, cumpărată special în acest scop, dar mirosul de pește tot nu dispăruse complet.

Nu prea fericit pentru mine s-a soldat și încercarea - aceasta ar fi „în al treilea rând” - de a câștiga simpatia soției colonelului, ratând, nu din vina mea, singura posibilitate care mi se oferise.

Era tot într-o duminică dimineața, colonelul fusese trimis să cumpere pâine, dar, distrat cum e câteodată, a intrat într-un cafe-bar, în care știa că nu-i exclus să mă găsească duminica. Am fost bucuros să-l invit la măsuța pe care o ocupam, peste câteva minute a sosit un prieten, am făcut prezentările și, din vorbă în vorbă, fiecare din noi ținând să-și onoreze rândul, ne-am trezit că trecuse de două.

Magazinele unde se putea cumpăra pâine se închiseseră de mult; am intrat, continuând conversația, într-un restaurant și aici, cumpărând o franzelă ca cele de ghips din vitrine, colonelul ne-a invitat acasă la el.

Contribuise la aceasta și grija de reproșurile soției care îl aștepta să vină cu pâinea. Dar calculul colonelului s-a dovedit până la urmă totalmente greșit.

Este adevărat, văzându-ne atât de zâmbitori, doamna Banu ne-a primit ca o adevărată lady, iar când a auzit că prietenul meu este și pictor, ea în orele libere fiind o talentată peisagistă, toate bunătățile au început să se reverse pe masă. A apărut și vinul cei mult lăudat.

Aici a fost greșeala mea: am uitat să previn gazda că pictorul, după ce bea de șaisprezece ori la rând dintr-un pahar, îl sparge. La mine acasă nu s-a întâmplat niciodată - am grijă să nu păstrez pentru musafiri atâta băutură - dar la alte adrese s-a întâmplat și nu o singură dată. Cum reușește să memoreze numărul paharelor băute, nu pot să-mi dau seama - ce să mai vorbim, creierul nostru a rămas pentru știință încă o mare enigmă!

Fapt este că, în timp ce ne sorbeam cafelele, în vizită a sosit și o verișoară de-a soției colonelului, o doctoriță foarte drăguță, și noi am rămas - eu din considerente strategice, pictorul din cele privind-o pe doctoriță - să jucăm tabinet sau șaizeci și șase, atmosfera fiind cât se poate de idilică. Și, deodată, pictorul s-a ridicat cu paharul în mână, pe jos era un splendid covor persan, câțiva pași și paharul a zburat pe fereastră, în stradă.

Stupoarea a fost generală.

„Sandule, ce-i asta?” a reușit, în cele din urmă, doamna Banu să spună.

„Asta înseamnă, i-a explicat stăpânindu-se colonelul, că în cazul în care paharul a lovit pe cineva, eu o să spun că de aici, din casa colonelului de miliție Banu, a fost aruncat!”

„Eu nu înțeleg, i s-a adresat ea în șoaptă, tu, prieteni ca toți oamenii nu poți să-ți faci?! Actorul ăla... acum ai venit cu ăștia!...” Adică noi.

Dar toate acestea s-au întâmplat atunci, iar acum coboram din lift la etajul trei, preocupat de mobilul prea amabilei invitații care, în nici un caz, nu-mi prevestea o bucurie. În micul antreu ce ducea la biroul colonelului, un milițian mă luă în primire și, cunoscându-mă, mă conduse înăuntru.

Colonelul se afla la biroul său, cu tot felul de telefoane în stânga, care-i dădeau, trebuie să recunosc, un aer foarte capabil.

— Nu știu ce vor ăștia de la Circulație cu mine, am intrat eu direct în subiect, fără ipocrizii de genul „Ce mai faci?”, „Mi-a fost dor de tine”, „De o mie de ani nu te-am văzut” și așa mai departe.

— Urci două etaje, colega, și afli ce vor! Ce-i așa o problemă?!

— O amendă probabil, recompense n-am auzit încă să se împartă la voi!

— Vezi, colega, nu ești bine informat. Șoferii din rândul „ajutoarelor voluntare” ale organelor de circulație, dacă depun o activitate deosebită, primesc recompense cu premii, colega!

— Bine, bine... Dă-le un telefon și întreabă-i de ce m-au chemat.

— Adică să intervin!? Eu intervin, colega, dar să știi că te costă! Mergem diseară undeva și dai două sute, ușor! În loc de o sută sus, arătă el cu degetul spre tavan.

— La cârciumă nu-mi pare rău...

— Nu, du-te și plătește-ți amendă, iar diseară dau eu. E ca și cum m-ar ruga ei pentru cineva care... Hai, colega... Treci apoi pe la mine să bem o cafea.

Dreptate avea, știam, și neavând încotro, am urcat două etaje. Locotenentul la care m-am prezentat mi-a luat invitația, a căutat, după numărul înscris pe ea, ceva, într-un dosar și, scoțând de acolo o hârtie, mi-a comunicat cu o voce ca o răzătoare de morcovi:

— În ziua de 20 februarie, circulând cu autoturismul 1-B-2022 pe Calea Victoriei, dinspre Athénée Palace, n-ați semnalat schimbarea direcției de mers.

— Nu-i adevărat! am protestat eu.

— Nu este mașina dumneavoastră?

— Ba da, dar din 18 decembrie, când a căzut prima zăpadă, și până în 4 aprilie, mașina mea n-a ieșit din garaj!

— Îmi pare rău, aici scrie clar: „1-B-2022”. Contravenția ne-a fost semnalată de unul din ajutoarele noastre voluntare.

— O fi greșit numărul... Sau e vreo glumă a unui prieten... Cu toate că n-am nici un prieten care să fie cu Circulația în atât de bune relații!...

— Vă rog să plătiți o amendă de cincizeci de lei, a rămas el indiferent ca ziua de ieri la ironia mea gratuită.

— V-am spus doar că mașina n-a părăsit garajul până la 4 aprilie!

— Puteți să ne probați acest lucru?

— Nu, n-am cum.

— Cu martori, să zicem.

— Cine ar putea să depună o asemenea mărturie?! N-am încă portar la garaj!...

— Tovarășe, mai așteaptă și alții! Dacă nu plătiți amenda pe loc, o să fiu nevoit să vă întocmesc un proces-verbal și veți plăti două sute cincizeci!

A fost argumentul care m-a convins imediat că, într-adevăr, eu săvârșisem în ziua respectivă contravenția imputată. Am vrut să spun ceva de care să-mi pară rău mai târziu, dar n-am găsit nimic la îndemână și atunci am pus din fondul meu de rezervă o bancnotă de o sută pe masă. Nu știu de ce, dar am avut impresia că bancnota îmi râde în nas - avusese o altă destinație. A fost doar o impresie probabil.

Când m-am întors în biroul colonelului, acesta nu mai era singur. Un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o înfățișare plăcută, explica ceva cu aprindere. Intrarea mea l-a deranjat evident, când colonelul a făcut prezentările, căpitanul Pascu mi-a zâmbit așa cum zâmbesc americanii în fața aparatului de fotografiat, pronunțând în engleză cuvântul „brânză”.

— Îmi permiteți să plec? se adresă acesta nerăbdător colonelului.

— Nu, stai puțin. Ascultă, colega, se întoarse colonelul spre mine, n-ai vrea să participi la o anchetă pe care o va conduce tovarășul căpitan? Este vorba de o sinucidere, dar... și colonelul făcu un gest în sensul că la mijloc e ceva dubios. Ei, ce zici? Mă băteai la cap că vrei să scrii ceva în acest gen...

Predasem nu de mult editurii o carte... Ar fi o idee!...

— O.K.! am acceptat eu propunerea colonelului.

„VREȚI SĂ VĂ SPUN CE CONȚIN BUZUNARELE DUMNEAVOASTRĂ?”

Mă și vedeam străbătând străzile Capitalei în urlete de sirenă, milițienii de circulație grăbindu-se să ne dea „liber”, iar eu - stând în față, lângă șofer, cu un aer important și enigmatic.

Da' de unde! Am coborât pe jos scările, pentru că ne „furase” cineva liftul și, parcurgând tăcuți curtea, am ieșit în stradă unde, chiar lângă poartă, era cât pe-aci să ne calce o mașină, ca pe niște banali pietoni.

— Poate scot mașina mea din garaj? i-am propus eu la un moment dat căpitanului.

— Nu-i nevoie, mi-a răspuns el cu indiferență. E destul de aproape... Și apoi, afară e și foarte plăcut.

Într-adevăr, după o iarnă reumatică, veniseră zile de adevărată primăvară, numai că starea mea psihologică reclama dinamism și nu plimbare la aer curat.

După un timp, am rupt din nou tăcerea. Nu știu de ce, dar aveam aceeași senzație pe care o încerc când mă aflu cu o necunoscută în lift.

— Dacă tot nu dispare cadavrul, ce-ar fi să bem o cafea? am arătat eu spre cafe-barul pe lângă care treceam.

— N-am nimic împotrivă, a acceptat el fără entuziasm, adăugând: Și așa trebuie să fim acolo abia peste o jumătate de oră.

Evident, nu-l încânta deloc faptul că-i căzusem pe cap.

În local era lume puțină, ne-am așezat la o măsuță și, în timp ce-i comandam chelnerului două cafele scurte, m-am pomenit întrebat:

— Sunteți ulceros?

— Nu, am negat eu.

— Atunci, dă-ne și două coniacuri mici! a completat căpitanul comanda. Apoi, întorcându-se spre mine, zâmbi cuprins de o bruscă veselie: Vra să zică o să devin, într-un fel, erou de roman! Nu-i rău. Să încep atunci prin a vă furniza câteva date: Tata a fost cazangiu... Am cunoscut pe cineva care scrisese în dreptul ocupației tatălui său „de meserie trăgător”. „Ce-i aia trăgător?” a fost el rugat să explice, cu ocazia unei noi promovări. Bun de gură, taică-su fusese „șlepar” pe Lipscani. Trăgea clienții de pe stradă în prăvălia fratelui său. „Trăgător”... Cum era și normal, am îmbrățișat meseria tatălui meu, însă, la douăzeci de ani, la propunerea organizației U.T.C., am intrat să lucrez la Interne. Mi-am completat studiile, urmând liceul la fără frecvență, apoi facultatea de Științe juridice... Nu beau, nu fumez, nu-mi plac femeile, ador copiii, am trei și îl aștept cu nerăbdare pe al patrulea, în timpul liber joc șah la clubul ministerului, înainte de a mă culca conspectez bibliografia pentru seminarul următor...

Când am ieșit în stradă, un vânzător ambulant îmi oferi o „ocazie”.

— Vedeți, mi se adresă căpitanul, cam ăștia sunt clienții noștri. E adevărat, era cât pe-aci să anchetez furtul unor lingouri de aur dintr-un vagon poștal, dar trenul a avut o întârziere de o oră, iar camionul cu care trebuia să sosească bandiții în gara Ciulnița, fiind reparat de I.R.A.-2, s-a defectat pe drum.

Nu știu de ce, dar am avut impresia că o să devenim prieteni, eu și căpitanul Pascu.

Un troleibuz ne-a lăsat în Piața Romană, de aici, în câteva minute, am ajuns în fața unui bloc cu patru etaje, al cărui lift era, după toate aparențele, de multă vreme defect. La etajul doi, pe ușa masivă de nuc a apartamentului din stânga, se găsea încrustat, pe o tăbliță nichelată, numele de Anca Petroveanu și căpitanul a sunat. Ne-a deschis un locotenent major de miliție.

— Suntem aproape gata, tovarășe căpitan, a raportat el. Vreți s-o aducem pe vecină? Cea care...

— Nu, lasă. Stăm mai târziu de vorbă cu ea.

Și m-a prezentat celor doi ofițeri de miliție. Doi, pentru că în cealaltă cameră mai era unul. Își scotea tocmai un halat atât de pătat cu diverse substanțe și, probabil, de atâtea ori spălat, încât nici cel mai mare specialist din lume nu i-ar fi putut determina culoarea inițială.

Ne găseam într-un apartament format din două camere destul de spațioase, despărțite, ca la garsonierele duble, printr-un glasvand larg deschis și, ceea ce izbea în primul rând, era numărul mare de tablouri de o certă valoare; felul cum erau așezate pe pereți demonstra nu numai știința folosirii luminii ce venea de la cele două ferestre, dar și un rafinat gust artistic.

— Dumneata vezi ce-i aici!? am exclamat eu, adresându-mă căpitanului. Pallady, Luchian, Andreescu, Petrașcu...

— Văd, și drept să spun, rar mi-a fost dat să privesc un interior mai odihnitor ca acesta!

Într-adevăr, totul era într-o armonie perfectă. Și mobilă de autentic stil „Empire”, lucrată probabil la Viena, și statuetele, și vasele, și carpetele, nimic în plus, nimic distonant, totul în cea mai desăvârșită ordine, ca și cum ar fi fost o casă memorială și doar locul pentru dormit - pentru că era de fapt un loc - din ultima cameră, două saltele mari suprapuse, acoperite cu un persan, contrasta. Aici fusese găsită moartă Anca Petroveanu.

Vizavi se afla un splendid secretaire. Neputând rezista tentației, am tras de cheie. Interiorul fusese transformat într-un bar, erau în el băuturi și țigări, totul însă fusese pensulat cu un praf alb ce relevase o sumedenie de impresiuni digitale.

— Ați descoperit ceva deosebit? m-am adresat eu ofițerului de miliție, care se dezbrăcase de halat când am intrat noi aici.

— Deosebit, nu. Dar felul cum au rămas impresiunile de la mâna dreaptă a victimei pe un pahar găsit lângă pat mi-a dat de gândit.

— Adică? am vrut eu să știu mai precis.

— Adică, atunci când o mână apucă un pahar, efortul acesteia este distribuit într-un anumit fel. Mă refer la apăsarea falangelor... Or impresiunile relevate de noi indică o așezare oarecum curioasă a mâinii, o distribuire cam neobișnuită a acelui efort.

— Să vedem ce o să spună și autopsia... se adresă locotenentul major căpitanului. Mâine aveți raportul medicului legist.

Căpitanul Pascu și-a scos haina, a așezat-o pe spătarul unui fotoliu și, trăgând aer în piept, de parcă ar fi adunat puteri, spuse rar, ca pentru sine:

— Ei, acum pot să intru în rol. Adăugă după o clipă de gândire: Nu știu de ce, dar atmosfera acestui apartament nu-mi vorbește deloc despre o sinucidere. Ba chiar respinge ipoteza unei sinucideri. Atmosfera aceasta însă n-ai cum s-o coși la dosar!... Să începem sistematic.

— N-o chemați pe vecina victimei? l-am întrerupt eu.

— Nu. Nu sunt încă pregătit să stau de vorbă cu ea. Încerc să aflu singur câte ceva. Imposibil să nu găsesc aici puncte de sprijin pentru discuția ce va urma. Puncte concrete. Am nevoie întâi de o oarecare, să-i zicem, bază obiectivă. Și de-abia după aceea...

— De ce m-ați întrebat dacă sunt ulceros?

— Și sunteți.

— Da, sunt, am recunoscut eu. Cum ați dedus?

— Vreți să vă spun ce conțin buzunarele dumneavoastră?

Am râs neîncrezător.

— Pe două sticle de vin! propuse căpitanul, adăugând: Una n-o să ne ajungă.

— O.K.! am acceptat eu.

— Să începem cu buzunarele pantalonilor. În cel din stânga aveți cheile de la casă și garaj, într-un port-chei din piele, iar în cel din dreapta - cheile mașinii prinse de un breloc, treizeci și opt de lei - o bancnotă de 25, două de 5 și una de 3 lei, și o cutie de chibrituri, cu câteva bețe în ea. Actele mașinii sunt în buzunarul de la spate, iar în cel mic pentru ceas - o brichetă cu gaze defectă pe care intenționați s-o dați azi-dimineață la reparat. La haină, în buzunarul din stânga - o pereche de ciorapi, în dreapta - batistă și o cutie nouă de chibrituri. În buzunarul de la piept - un pix „Parker” cu mină „King size” și, bineînțeles, portofelul. Să ne oprim puțin la acesta. Are cusătura desfăcută acolo unde se îndoaie. Într-o despărțitură - nota de plată a abonamentului telefonic, în alta cărți de vizită, apoi buletinul de identitate, o legitimație, o agendă telefonică, iar în despărțitură cu capac, patru sau cinci bancnote a câte o sută de lei. În sfârșit, în buzunarul pentru batistă - o periuță albă de dinți, cu păr negru de mistreț...

— Ați câștigat!

În timp ce vorbea, încercasem să-mi dau seama cum aflase toate acestea, dar căpitanul trecuse atât de repede în revistă conținutul buzunarelor mele și cu atâta precizie și siguranță, încât nu avusesem timp decât pentru a verifica exactitatea spuselor sale.

— Și acum, pentru că tot mi-ați numărat banii, am continuat eu, și ați văzut că am cu ce să plătesc cele două sticle de vin, mai pun ceva lângă ele, ca să-mi spuneți cum ați reușit să aflați toate acestea.

— Secret profesional! râse el.

Privindu-l, am avut impresia că mușcase cu poftă dintr-un măr ionatan. Acum știam de ce îmi fusese simpatic de cum îl văzusem în cabinetul colonelului Banu - râdea, arătând două șiruri de dinți, ca într-o reclamă străină de asigurare pe viață.

— Nu-i, bineînțeles, nici o scamatorie la mijloc, spuse el serios. Cheile de la casă le-am simțit cu ocazia aglomerației din troleibuz, iar cele de la mașină le-am auzit zăngănind în celălalt buzunar. Banii nu sună așa și, după cum am văzut, ați dat tot mărunțișul picolului, care nici pe acesta nu-l merită; diviziunea cea mai mică pe care ați primit-o de la chelner, ca rest, era o bancnotă de 3 lei. Și, pentru că am ajuns la bani, când ați plătit cafelele, ați scos portofelul și, deschizând despărțitura cu capac, v-ați adus aminte că aveți bani schimbați în buzunarul pantalonilor. Într-adevăr, aveați două bancnote de 25 și una de 5. Cafelele au costat, cu bacșiș cu tot, doisprezece lei. Ați cumpărat un pachet mic de „Snagov” și ați primit, în loc de rest la 5 lei, o cutie de chibrituri. Ați acceptat-o pentru că în cea pe care o aveați mai erau doar câteva bețe.

— De brichetă cum ați aflat?

— Simplu. Când ați vrut să vă aprindeți țigara, ați dus mina la buzunarul pentru ceas, o secundă gândul v-a zburat în altă parte și apoi ați scos din buzunar cutia cu chibrituri.

— Bine, dar de ce cu gaze? Și de ce defectă?

— Dacă era una obișnuită, cumpărați în loc de chibrituri o fiolă cu benzină. Apoi, judecând după felul cum vă îmbrăcați, după obiectele pe care le aveți asupra dumneavoastră, - ceas, cureaua lui, pixul Parker - pe acesta l-am observat când erați cu haina desfăcută - am dedus că bricheta trebuie să fie din acelea cu gaze, bănuiesc „Ronson”.

— Exact!

— Iar defectă, pentru că, de obicei, ele la noi se defectează destul ele ușor. Sunt construite pentru butan, iar noi le umplem cu aragaz și duzele se înfundă.

— Și conținutul portofelului?

— Când l-ați deschis, am observat marginea notei de plată a abonamentului telefonic. Și tot astfel buletinul de identitate, agenda telefonică. Iar după bombajul despărțiturii cu capac, de unde ați vrut să scoateți bani, am dedus că sunt cam patru-cinci bancnote de câte o sută. Acolo se țin de obicei sutele și nu încap decât împăturite.

— Actele mașinii cum de-ați știut unde sunt?

— Din cele câteva cuvinte pe care le-ați schimbat cu tovarășul colonel Banu, am aflat că ați fost la Circulație, unde ați plătit e amendă, iar la ei toți sunt invitați cu carnetul de conducere și certificatul de înmatriculare a mașinii. În portofel am văzut că nu le aveați. De altfel, permisul de circulație nici nu încape acolo. Nu știu de ce l-or fi făcut de dimensiuni atât de incomode!... Deci, trebuie să-l aveți în unul din buzunare. De obicei în cel din spate, la pantaloni. Și dumneavoastră, când m-ați întrebat dacă n-ar trebui să scoateți mașina din garaj, ați dus mâna la buzunarul din spate, ca pentru a vă încredința că nu le-ați uitat cumva la ofițerul care v-a încasat amenda.

— Acum, periuța de dinți, pentru că ați bătut cu ea toate recordurile!

— Periuța de dinți a constituit într-adevăr o problemă. Ați avut-o întâi în buzunarul din dreapta al hainei și, simțind-o în troleibuz, m-am întrebat ce poate fi obiectul acela ca un creion. Pixul l-am văzut în buzunarul de la piept. Un stilou nu putea fi... Și tocmai pentru că vă era incomod s-o purtați acolo, ați scos-o pe drum și ați pus-o în buzunarul pentru batistă, iar batista și cutia cea nouă de chibrituri le-ați mutat în locul ei. A fost exact momentul când am observat că hârtia de ambalaj poartă marca magazinului „Adam”. Am și văzut raionul cu articole de parfumerie, și cum am căutat și eu o periuță străină - din ale noastre îți rămâne tot părul printre dinți - am bănuit că ați cumpărat una din acelea „Carpyr”, care au sosit acum câteva zile.

Am vrut să-mi aprind o țigară.

— Pachetul l-ați lăsat pe măsuța de colo, arătă căpitanul. Tocmai pentru că în buzunare nu mai aveați loc și nu vă place să umblați cu ele umflate.

— Trebuie să recunosc, ați câștigat într-o notă de perfectă sportivitate cele două sticle de vin!

— Și ceva lângă ele...

— O.K.! am exclamat eu.

— Îmi exersez spiritul de observație, nimic altceva. Fără el, în meseria noastră, nu faci doi bani. Și pentru că veni vorba, să vedem ce facem aici. Eu, dacă nu mă înșel, pentru asta sunt plătit!...

Să începem cu începutul. Ultima oară, Anca Petroveanu a fost văzută în viață duminică după-amiază, în jurul orei nouăsprezece. A sunat la ușa apartamentului vecin, i-a deschis chiar doamna Pleșa și, cum declară aceasta, Anca Petroveanu a întrebat-o ce se întâmplă cu remizierul care aduce lapte în bloc, pentru că de câteva zile nu l-a mai văzut. Doamna Pleșa, i-a răspuns că acesta continuă să vină, dar la ore mai târzii și, la propunerea ei, Anca Petroveanu i-a adus șase borcane goale de iaurt și banii respectivi. Dacă după aceea Anca Petroveanu a plecat în oraș sau a rămas acasă, nu mai știe precis. Dar, după cum i s-a părut ei, pe la ora douăzeci și treizeci de minute, a auzit mașina Ancăi Petroveanu oprindu-se în fața blocului.

A doua zi, deoarece vecina ei nu se prezentase să-și ridice borcanele de iaurt, spre seară, a sunat la ușă. Anca Petroveanu nu i-a răspuns. Mirosul de gaz începuse să se simtă pe holul scării, însă doamna Pleșa și-a zis că el vine din stradă.

Abia în dimineața următoare, domnul Pleșa, care-i medic navetist la Buzău, și-a dat seama că mirosul de gaz metan, acum foarte puternic, răzbate din apartamentul Ancăi Petroveanu. Și, într-adevăr, Anca Petroveanu a fost găsită fără viață, acolo, pe divanul acela, arătă căpitanul spre ultima cameră. Alături de ea era o sticluță goală de „Nozinan” - un somnifer franțuzesc - un pahar cu urme de apă și toate robinetele aragazului de la bucătărie deschise la maximum.

— S-ar putea deci presupune că Anca a luat o doză puternică din somniferul acela și, când a văzut că acesta începe să-și facă efectul, a deschis robinetele aragazului.

— Să zicem... Dar atunci sticluța cu „Nozinan” și paharul de apă s-ar fi găsit în altă parte! În bucătărie, de pildă. De obicei, sinucigașii își elaborează cât se poate de minuțios planul. Sunt însă cazuri, mai ales dacă hotărârea este luată în urma unui șoc foarte puternic, când se procedează într-o ordine cu totul inversă față de cea logică.

— În primul rând, cred că ar trebui să aflăm...

— Dumneavoastră vorbiți la plural? m-a întrerupt căpitanul. Și a exclamat: Mare cretin!

În timp ce încercam să mă conving că nu mie îmi fusese adresat cuvântul acesta drăguț, căpitanul se îndreptă în grabă spre telefon, formă un număr și îl ceru pe locotenentul major Paraschiv. Numărul acesta îl aflase însă consultându-și agenda.

La naiba, nu era chiar în regulă!...

— Mașina ați cercetat-o? întrebă căpitanul.

Răspunsul fu negativ și el ceru locotenentului major Paraschiv să facă imediat cale întoarsă.

— Și mie mi-a scăpat din vedere, adăugă căpitanul. Probabil e jos, un moment...

Așezând receptorul alături, luă poșeta victimei, scoase din ea certificatul de înmatriculare a mașinii și, cu el în mână, ieși pe balconul ce răspundea în stradă. Curios, ca toți automobiliștii, l-am urmat, să văd ce mașină avea Anca Petroveanu. Era un Fiat-850, de culoare albă.

După ce căpitanul încheie convorbirea cu locotenentul major Paraschiv, intrigat, l-am întrebat prin ce asociație de idei i-a venit mașina în minte.

Râse.

— Când am pus sub semnul întrebării pluralul, m-am gândit în același timp că autoturismul pe care îl aveți ne-ar putea fi de folos. Și atunci mi-am amintit că victima are și ea o mașină. Mașina despre care doamna Pleșa a declarat că a auzit-o oprindu-se în fața blocului în jurul orei douăzeci și treizeci de minute. Deci, ea trebuie să fi rămas jos, în stradă. Dacă este adevărat ce-a spus soția doctorului, atunci, în această oră și jumătate, s-a întâmplat acel ceva care a determinat-o pe Anca Petroveanu să ia tragica hotărâre. Pentru că nu te aprovizionezi cu șase borcane de iaurt știind că nu vei mai avea nevoie de ele! Iar în acea, să-i zicem fatidică, oră și jumătate, Anca Petroveanu a fost cu mașina!

— Spuneam că în primul rând ar trebui să aflăm cauza...

— Și într-o ipoteză și în alta.

— Adică, cealaltă ar fi că avem de-a face cu o crimă?

— Da. Așa susține și doamna Pleșa. Ea a declarat organelor de miliție, care au venit să deschidă ușa apartamentului când soțul ei a dat alarma, că nimic pe lume n-o va face să creadă, având în vedere datele sufletești și modul de viață al victimei, că este vorba de sinucidere.

— Dar asta este o chestiune subiectivă!

— Subiectivă. Subiectivă ca și atmosfera odihnitoare a acestui apartament. Faptul că ea n-a lăsat nici o scrisoare, nici un rând cel puțin este însă o realitate, nu?

— Înclinați, deci, spre o crimă?

— Nu înclin spre nimic. Am remarcat doar.

— Cine-i totuși această Anca Petroveanu?

— Deocamdată știm doar că profesa avocatura și că provine din familia unui profesor universitar. Să trecem însă la treabă.

Căpitanul Pascu luă poșeta victimei și, scoțând din ea buletinul de identitate, citi cu voce tare cele câteva date înscrise acolo.

— O femeie încă tânără! remarcă el și întorcând pagina exclamă: Și pe deasupra destul de bine! Dacă în fotografia din buletin arata așa, ce trebuie să fi fost în realitate!

Nu, despre Anca Petroveanu nu se putea spune că fusese o femeie frumoasă, în accepțiunea curentă a acestui cuvânt. În afară de gura ei cu buze senzuale, desenate aproape rotund, în rest - o față puțin asimetrică, cu fruntea cam bărbătească, bărbia energică, scoase și mai mult în evidență de o pieptănătură scurtă, cu părul rebel. Totul emana însă un anumit farmec, poate din pricina ochilor nu prea mari, dar vioi și mai ales inteligenți, probabil puțin sașii când privea undeva fix. Ceea ce nu era aici cazul.

Scoase, rând pe rând, din poșeta Ancăi Petroveanu, pe masă se găseau: un ruj, o pudrieră, un pachet de țigări „Kent”, două batiste, dintre care una mai mică, murdare de ruj...

— Scrisoarea lipsește, spuse ca pentru sine căpitanul Pascu, ținând în mână un plic de format occidental. Citi ștampila poștală: „Paris, 9 ianuarie”. De ce păstra ea de atâta vreme acest plic în poșetă și încă fără scrisoare? Ia să vedem, figurează vreun nume străin în agenda ei telefonică? Kandel Fred 140 440, spuse el la un moment dat.

— Numărul de telefon al unui hotel! am zis eu cu voce sigură, demonstrând căpitanului o formidabilă intuiție de detectiv sadea.

El însă nu spuse nimic și luând cartea de telefon găsi acolo, negru pe alb, ceea ce perspicacitatea mea mă făcuse să presupun încă de la bun început. Numărul de telefon era al hotelului „Ambasador”.

În rest, poșeta nu conținea nimic interesant și în timp ce căpitanul Pascu începu să cerceteze sistematic sertarele unei comode, la ușă se auzi sunând.

Era locotenentul major Paraschiv. Căpitanul îi înmână cheile Fiat-ului și acesta coborî în stradă. Când am ieșit ceva mai târziu pe balcon, mașina era realmente asaltată de o droaie de copii, pentru care operația efectuată de ofițerul de miliție constituia un spectacol cât se poate de inedit.

În scurt timp, acesta se întoarse în apartament.

— Ei? îl întrebă nerăbdător căpitanul.

— Lângă aparatul de radio, câteva impresiuni digitale mai vechi ale victimei, trei mucuri de țigară în scrumieră, două foarte vechi de țigări „Kent”, unul de „Carpați” cu filtru, foarte recent, arătă el cutiuța din material plastic în care se vedeau cele trei mucuri de țigară.

— Le puteți determina vechimea? am întrebat eu curios.

— Da. Și încă cu o exactitate de până la o jumătate de oră. Bineînțeles prin analize de laborator. Continuă, întorcându-se spre căpitan: Apoi, câteva fire de stofă pe spătarul scaunului din dreapta, un bilet de autobuz și două fire de păr șaten închis, cred, bărbătesc. În cutia de bord am găsit carnetul ei de conducere și polița asta de asigurare a mașinii. Le înmână căpitanului, adăugând: își asigură pe încă un trimestru mașina, când știe că peste câteva zile nu va mai fi?!

— Se pot petrece multe în câteva zile! nu fu de acord căpitanul. Da, spuse el examinând polița, a încheiat asigurarea în 7 martie, iar acum câteva zile a prelungit-o pe încă un trimestru.

Gândindu-mă mai demult să-mi asigur mașina în perioada de vară, și cum depusesem și o cerere de pașaport pentru Austria, am luat polița cu intenția de a prospecta condițiile de acordare a despăgubirilor în caz de accident, dar, în aceeași clipă, în cameră izbucni soneria telefonului. Am tresărit fără să vreau, ca și cum Anca Petroveanu ar fi apărut deodată acolo.

— Alo, daaa, își modulă căpitanul vocea.

Se auzi destul de clar o voce de bărbat.

— Asasinul! am exclamat eu în șoaptă și, apropiindu-mă în vârful picioarelor de aparat, am întins urechea la pândă.

— Nu, n-ați greșit, casa Petroveanu. Anca este plecată pentru câteva zile din București. Cine să-i spun c-a sunat-o, vă rog?

— Alexandru, spuse bărbatul de la celălalt capăt al firului.

— Alexandru Greceanu? întrebă căpitanul.

— Nici un Greceanu! Sunt fostul ei soț.

— O să-i comunic, făcu căpitanul, dar fostul soț al Ancăi Petroveanu așezase receptorul în furcă.

— De ce nu l-ați chemat aici? Am fi aflat lucruri cât se poate de interesante!

— Totul la timpul său, spuse Pascu, mutându-și privirea de la persoana mea.

M-am străduit să pricep de ce nu era încă timpul să se stea de vorbă cu fostul soț al Ancăi Petroveanu.