Un pumn de răbdare

UN PUMN DE RĂBDARE

Să știți că n-ați ghicit dacă vă închipuiți că, în loc să-i răspund, pisălog cum sunt, m-am apucat să întreb la rându-mi de ce s-a săturat. Știam și fără să-mi spună el. Și eu am fost copil, pe cuvânt că am fost, și cunosc destul de bine câte necazuri și numai din cauza tablei înmulțirii.

Asta fără să mai socotim problemele cu nuci și cu mere, subiectele care se prefac a fi predicate și predicatele care se-deghizează în subiecte, numai și numai ca să te încurce.

Asta fără să mai socotim că pentru fiecare amărât de strănut de-al tău mama intră intr-o panică :

— „Vai, n-o fi răcit băiețelul ! Vai, nu l-o fi tras vreun curent !“ Tata telefonează la policlinică și bunica iese înaintea doctorului ca să-i explice, încă de la poartă, că de când e ea n-a văzut un strănut mai periculos.

Asta ca să nu mai socotim că un capăt de lumânare ai și tu și pe acela ți-l aruncă din buzunar, uite-așa, de-aia, pentru că „cine a mai văzut un băiat care să țină în buzunar un capăt de lumânare ? !”

Asta...

Dar cred că v-am convins de ce nu l-am mai întrebat, la rându-mi, pe băiețel nimic, ci i-am răspuns, de îndată :

— Până o să fii mare mai ai foarte puțin.

— Crezi ? s-a bucurat băiețelul.

— Sunt sigur, i-am răspuns. Totul e să mai ai nițică răbdare.

— Ei vezi, a oftat băiatul, tocmai asta e ceea ce îmi lipsește. N-am răbdare. De unde aș putea să fac rost măcar de un pic, de un vârf de cuțit, ori de o firimitură de răbdare ?

— Îți dau eu, i-am propus. Am destulă. Adică vreau să spun, am atâta cât îmi trebuie pentru nevoile mele și pot să mai dau o parte și altora. Nu un vârf de cuțit sau o firimitură, cum crezi tu, ci un pumn întreg. Am destule păcate, dar zgârcit nu-s.

— Și când mi-l dai ? m-a întrebat băiețelul.

— Oricînd, i-am răspuns.

— Azi ?

— Ca să fiu sincer, aș prefera mâine. Azi am niște treburi. Mi-ar conveni mai mult mâine.

— Bine, a spus băiețelul. Mulțumesc frumos și o să vin mâine.

Dar mâine n-a putut veni, pentru că a avut de rezolvat o problemă cu mere și cu nuci și a mai avut de muștruluit subiectele, să stea la locul lor și predicatele să-și vadă de treaba lor.

Și a venit iar un mâine, și băiatul tot nu a putut veni, pentru că a strănutat și strănutul s-a prefăcut în guturai, un guturai care de când e bunica n-a văzut altul mai periculos.

Și iar a venit un mâine, și băiatul tot n-a putut veni — i s-a întâmplat ceva cu un capăt de lumânare, nu știu exact ce, dar bănuiesc ceva ce se poate întâmpla cu un capăt de lumânare găsit în buzunar.

Și uite așa a trecut timpul și văzând că băiețelul nu mai vine la mine, m-am dus eu la el. L-am găsit un bărbat înalt și voinic. Lucra nu mai țin minte ce și a trebuit să-l aștept ca să-i pot spune că i-am adus pumnul de răbdare făgăduit.

— Care pumn de răbdare ? m-a privit el mirat. Am destulă. Adică, vreau să spun, am atât cât îmi trebuie pentru nevoile mele și pot să mai dau o parte și altora. Chiar ieri o fetiță mi-a cerut să-i dau un pic. A zis că vine azi, dar probabil s-a luat cu treaba și n-a ajuns încă...

Mare șmecher mai sunt, copii ! N-am pereche de șmecher ce-s ! Eu știam că fetița n-o să vină, dar nu i-am spus.

Spun numai ce-mi place mie.

Nu vă supără, cred.