Vicontele de Bragelonne – – Volumul 3

Alexandre Dumas
Vicontele de Bragelonne

Volumul 3

I

PSIHOLOGIE REGALĂ

Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioșia aceea pe care toată lumea o observase în mișcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, și de care toți se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvășit, fiecare le înțelese, sau cel puțin crezu că le înțelege fără mare greutate.

Cutezanțele DOAMNEI, glumele ei puțin cam aspre pentru o fire ușor de întărâtat, și mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite și atât de neașteptate a lui Ludovic al XlV-lea.
DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alții, nu văzu nici ea totuși altceva în purtarea monarhului. Și se simțea mulțumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înțelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să disprețuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile și mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situația în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuși o deosebire între a iubi pe plan înalt și a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-și făceau simțite regalitatea și atotputernicia, păstrându-și într-o anumită măsură eticheta și mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar își câștiga chiar liniștea, apărarea, misterul și respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar și din partea celor mai umili supuși, clevetiri și zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreția lui, socotită ca neputând da greș și neputând fi știrbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omenești, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supușii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA își ticluise bine răzbunarea; și, după cum am văzut, se și răzbunase.

Să nu se creadă totuși că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu și că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, grațioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginație sau ambiție, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri ușoare și trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câți se numără între jumătatea veacului al XVII-lea și cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea.
DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfățișare; ea știa că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière și că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar și numai o singură clipă. Și apoi nu era aici și amorul propriu, acest demon șoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numește viața unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în șoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prințesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca și dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă și, pe deasupra, cu desăvârșire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se știe doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparațiile pe care le fac între ele și alții, între alții și ele.

Vom fi poate întrebați ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forțe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanță domnișoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaște faptele și știe cum se înlănțuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănțuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă și fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur și simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit și de viță, găsea fără doar și poate în arsenalul imaginației sale armele defensive în stare să țină piept chiar atacurilor unui rege. Și, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca niște oameni de rând, pot să-și vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârșit, dacă la început, bizuindu-se pe frumusețea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenție pur omenească, îndrăzneață, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, și că lecția, dată la timp acestui cap regal prea înalt și prea mândru, nu va fi decât folositoare.

Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor.
Așadar, am văzut că ea acționase asupra spiritului domnișoarelor sale de onoare și pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase.
Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăși tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supușilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harță cu niște femei, să fie încolțit de niște biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă și însușirile sale personale și puterea regală.
Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!

Dar și aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecății. Să ai
o armată, închisoare, o putere aproape divină, și să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorințe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-și mistuie în tăcere, pur și simplu, ocara și să-și pună pe față masca blândeții și a bunăvoinței. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!… Și de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i șopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenței sale regale, îi spusese acestei tinere femei: “Nu te teme de nimic, iubește-l pe regele Franței, el e mai presus de toți, și un gest al brațului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remușcărilor tale”? Deci tânăra Prințesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredință cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Așa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNA ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuția câtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înțeles, să înăbușe, cu riscul de a o învenina, obrăznicia celor trei fetișcane?

Toate aceste gânduri erau tot atâtea înțepături în însuși orgoliul regelui; dar, după ce-și reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând și chibzuind, adică după ce-și legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute și de nesuportat. Și, ceea ce nu îndrăznea să-și mărturisească nici lui însuși, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa.
Și, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în fața cititorului, așa cum regele și-o mărturisea lui însuși: își lăsase inima să-i fie ademenită de acea declarație copilărească a domnișoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste străină de orice interes; și sufletul său, mai tânăr și mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuințele sale.
Lucrul cel mai puțin obișnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiți începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârșește să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabilește în funcție de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnișoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât regele se simțea mai atras spre ea. Și tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultă adusă bărbatului și regelui, deoarece, în sfârșit, și asta mai ales îl ardea ca un fier roșu, deoarece, în sfârșit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.

Așadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumusețe, blazon, spirit, așadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăși tocmai pentru starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl disprețuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea decât să-și arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista.
Și totuși, din ajun, el era preocupat de această copilă în așa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginația lui se complăcea în a-i împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârșit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau atâtea femei, își consacrase toate minutele vieții sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puțin.
Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruțătoare mustrări la adresa altora.

E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colț și privea din acel colț cum se întețește furtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparație cu mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit și, cunoscând inima regilor în general și pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va sfârși în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat și că alții erau de vină.
Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau nestăpânit și, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire încruntată, strigă:
— Și tu, de Saint-Aignan?
De Saint-Aignan făcu o mișcare ce voia să spună: “Ei bine, sire?” — Da, ai fost la fel de neghiob ca și mine, nu-i așa? — Sire – bâigui de Saint-Aignan.
— Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust.
— Sire – zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur – maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o știți prea bine, sunt niște făpturi nedesăvârșite, create pentru rău; deci a aștepta de la ele binele este a le cere imposibilul.

Regele, care avea un respect adânc față de sine și care începea să-și stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea să și-o păstreze toată viața, regele simți că se cobora pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de neînsemnat.
— Nu – răspunse el cu însuflețire – nu, te înșeli, Saint-Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucați cu atâta dibăcie și atâta îndrăzneală de aceste două fetișcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduși de propria noastră inimă.
— Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la simplele lui funcțiuni fizice și căruia trebuie să i se interzică toate funcțiunile morale. Mărturisesc, în ce mă privește, că atunci când am văzut inima maiestății voastre preocupată atât de mult de această mică…
— Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu poate; cât despre inimă… ea era…
Ludovic își dădu seama, și de astă dată, că, pentru a umple un gol, se pomenea în fața unui alt gol.
— De fapt – adăugă el – n-am nimic să-i reproșez acestei copile. Știam foarte bine că iubește pe altul.
— Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta pe maiestatea voastră.
— Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fère îmi ceruse mâna domnișoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se iubesc.
— În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui.
— Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim despre astfel de lucruri – zise Ludovic.
— Da, să căutăm a uita afrontul, sire – încuviință curteanul, resemnat.
— De altfel, va fi foarte ușor – vorbi regele, modulând un suspin.
— Și, pentru început, eu… – rosti Saint-Aignan.
— Ei bine?
— Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O voi intitula: Naiadă și Driadă, și cred că are să-i facă plăcere DOAMNEI.
— Fă, Saint-Aignan, fă – murmură regele. Îmi vei citi apoi versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, Saint-Aignan – adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate – lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu demnitate.
În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai îngerești răbdări, unul dintre valeții de serviciu începu să ciocăne timid în ușa de la cameră.
Saint-Aignan se retrase la o parte, din respect.
— Intră – zise regele.
Valetul întredeschise ușa.
— Ce dorești? îl întrebă Ludovic.
Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi.
— Pentru maiestatea sa – răspunse el.
— Din partea cui?
— Nu știu; a fost adusă de unul dintre ofițerii de serviciu.
Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi semnătura și lăsă să-i scape un strigăt.
De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi direct; dar, fără să privească, vedea și auzea totul. Alergă lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă.
— Oh, Dumnezeule! murmură regele citind.
— Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint-Aignan cu brațele întinse.
— Nu, nu, Saint-Aignan; citește!
Și-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra semnăturii.
— La Vallière! exclamă el. Oh, sire!
— Citește! Citește!
Și Saint-Aignan citi:
Sire, iertați-mi cutezanța, iertați-mi mai ales lipsa de formalitate care însoțește această hârtie; un bilet mi se pare mai grabnic și mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestății voastre.
M-am întors în camera mea zdrobită de durere și de oboseală, sire, și implor din partea maiestății voastre favoarea unei audiențe în care voi putea spune întregul adevăr regelui meu.
Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE
— Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui Saint-Aignan, uimit și el de cele ce citise.
— Ei bine? repetă Saint-Aignan.
— Ce zici de asta?
— Nu știu ce să cred. — Totuși spune ceva!
— Sire, micuța va fi auzit bubuind trăsnetul și se va fi speriat.
— Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie.
— Doamne, ce vreți, sire! Maiestatea voastră are atâtea motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât de răutăcioase, și memoria maiestății voastre, îndreptată spre vinovat, va fi o veșnică amenințare pentru imprudentă.
— Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine.
— Regele trebuie să gândească mai bine decât mine.
— Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare, și acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena care s-a petrecut la DOAMNA…
În fine…
Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze.
— În fine – reluă Saint-Aignan – maiestatea voastră va îngădui audiența, iată ceea ce e mai limpede ca orice.
— Voi face mai mult, Saint-Aignan.
— Ce veți face, sire?
— Ia-ți mantia.
— Dar, sire…
— Știi unde este camera domnișoarelor de onoare ale DOAMNEI?
— Bineînțeles.
— Cunoști vreun mijloc de a pătrunde înăuntru?
— Oh, așa ceva nu.
— Dar, în sfârșit, trebuie să cunoști pe cineva de pe-acolo!
— În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei înțelepte.
— Cunoști pe cineva?
— Da.
— Pe cine cunoști? Spune!
— Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o anumită domnișoară.
— De onoare?
— Da, de onoare, sire.
— Cu domnișoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic râzând.
— Nu, din păcate; cu Montalais.
— Cum se numește tânărul?
— Malicorne.
— Bun. Te poți bizui pe el?
— Așa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie… Și dacă are, întrucât și eu i-am făcut lui un serviciu… mi-o va împrumuta.
— E foarte bine! Să mergem.
— Sunt la ordinele maiestății voastre.
Regele își aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar el o luă pe a acestuia. Apoi ieșiră amândoi în vestibul.

descarcați cartea direct de aici:...