Vicontele de Bragelonne – – Volumul 4

Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne

Volumul 4

I

RIVALI POLITICI

D’Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi înapoi la sfârșitul mesei, și se ținu de cuvânt. Erau la vinurile ușoare și la băuturile dulci, despre care mergea vestea că se aflau din belșug în pivnița guvernatorului, când pintenii căpitanului de mușchetari răsunară pe coridor și el însuși apăru în pragul ușii.
Athos și Aramis se feriseră să-și dea pe față gândurile în timpul convorbirii. Astfel că nici unul din ei nu izbutise să ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menținuseră la generalități și nici unul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese chestiunile particulare.

D’Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă și emoționat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se grăbi să-i ofere un scaun. D’Artagnan nu se codi să primească un pahar plin, și-l goli dintr-o sorbitură. Athos și Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe căpitanul de mușchetari al maiestății sale, și căuta cu tot dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptățirile. Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înțelege ceva. Pentru el, întoarcerea lui d’Artagnan, și mai ales frământarea omului atât de liniștit de obicei, însemna: “I-am cerut regelui ceva și regele m-a refuzat”, și socotea că numai acesta putea fi adevărul.

Athos zâmbi, se ridică de la masă și-i făcu un semn lui d’Artagnan, ca spre a-i aminti că aveau altceva mai bun de făcut decât să stea și să se ospăteze acolo. D’Artagnan pricepu îndemnul și-i răspunse printr-un alt semn. Aramis și Baisemeaux, urmărind acest dialog mut, priviră întrebător. Athos se simți atunci dator să le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla.
— Adevărul, prieteni – zise contele de La Fère cu un surâs – este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale prizonier.
Baisemeaux scoase o exclamație de surprindere și aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea câștigului, cu cât avea mai mulți deținuți, cu atât era mai fericit; și cu cât acești deținuți erau mai de soi, cu atât se simțea mai măgulit.
În ce-l privește pe Aramis, acesta, luând o înfățișare potrivită cu împrejurarea, zise:
— Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam ceea ce se petrece.
Vreo poznă de-a lui Raoul sau a domnișoarei de La Vallière, nu-i așa?
— Vai! murmură Baisemeaux.
— Iar tu – continuă Aramis – ca mare senior ce ești, neținând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de curteni, te-ai dus la rege și i-ai vorbit fără ocol.
— Ai ghicit, prietene.
— Astfel încât – bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la masa lui pe un om căzut în dizgrația maiestății sale – astfel încât, domnule conte…?
— Astfel încât, dragul meu guvernator – răspunse Athos – prietenul meu d’Artagnan îți va înmâna hârtia aceea pe care o zăresc la cingătoarea lui și care nu este altceva, desigur, decât ordinul pentru arestarea mea.

Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obișnuită. D’Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu, și pe una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia și citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra rândurilor și întrerupându-se mereu în cursul lecturii:
— “Ordin de întemnițare în castelul meu de la Bastilia…” Foarte bine… “În castelul meu de la Bastilia… domnul conte de La Fère.” Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă cinste de a vă ține sub pază!
— Vei avea un deținut potolit, domnule – rosti Athos cu glasul lui blând și melodios.
— Dar un deținut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guvernator – zise Aramis, în timp ce Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de înregistrări voința regală.
— Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o noapte – adăugă d’Artagnan arătând al doilea ordin al regelui – căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui să transcrii acolo și acest ordin de punere numaidecât în libertate a contelui.
— Ah – făcu Aramis – m-ai scăpat de-o mare grijă, d’Artagnan!
Și strânse într-un chip plin de înțeles mâna mușchetarului, o dată cu aceea a lui Athos.
— Ei, cum – rosti cu uimire acesta din urmă – regele îmi redă libertatea?
— Citește, dragă prietene – răspunse d’Artagnan.
Athos luă ordinul și-l citi.
— E adevărat – zise el.
— Și-ți pare rău? întrebă d’Artagnan.
— Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui, și cel mai mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face să săvârșească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de îndurat multe pentru asta, nu-i așa? Hai, mărturisește, prietene.
— Eu? Câtuși de puțin! răspunse mușchetarul râzând. Regele face tot ce doresc eu.
Aramis se uită la d’Artagnan și văzu că acesta mințea. În schimb, Baisemeaux nu-și mai lua ochii de la mușchetar, pătruns de o adâncă admirație pentru acest om care-l făcea pe rege să zică așa cum voia el.
— Și regele îl trimite pe Athos în surghiun? întrebă Aramis.
— Nu, nu chiar așa; regele nici n-a adus vorba despre așa ceva – răspunse d’Artagnan. Dar părerea mea e că acum contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă nu ține să-i mulțumească regelui…
— Nu țin, într-adevăr – zise Athos zâmbind.
— Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun de făcut – reluă d’Artagnan – decât să se retragă la castelul său. De altfel, dragul meu Athos, vorbește, cere; dacă una din reședințe îți place mai mult decât cealaltă, mă fac punte să ți-o obțin pe aceea pe care o dorești.
— Nu, mulțumesc – zise Athos – nimic nu-mi poate face mai multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârșit leac. Așa că, domnule – continuă Athos întorcându-se către Baisemeaux – iată-mă liber, nu-i așa?
— Da, domnule conte, așa cred, așa sper cel puțin – rosti guvernatorul întorcând pe o parte și pe alta cele două bucăți de hârtie – afară numai dacă domnul d’Artagnan nu are cumva un al treilea ordin.
— Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu – zise mușchetarul – execută-l pe-al doilea și să ne oprim aici.
— Ah, domnule conte – reluă Baisemeaux adresându-se lui Athos – nici nu știți ce pierdeți! V-aș fi trecut la treizeci de livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu prinții, și ați fi mâncat în fiecare seară așa cum ați mâncat astă-seară.
— Îngăduie-mi, domnule – răspunse Athos – să mă mulțumesc cu puținul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se către d’Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene.
— Să mergem – răspunse d’Artagnan.
— Îmi va fi dată bucuria – întrebă Athos – de a te avea ca tovarăș de drum, prietene?
— Numai până la poartă, dragul meu – răspunse d’Artagnan. După aceea, îți voi spune ceea ce i-am spus și regelui: “Sunt de serviciu”.
— Dar tu, scumpul meu Aramis – zise Arhos cu un zâmbet – nu vrei să mă însoțești? La Fère e în drumul spre Vannes.
— Eu, dragă prietene – răspunse prelatul – am o întâlnire astă-seară la Paris, și n-aș putea lipsi fără să-mi încurc anumite rosturi.
— Atunci, iubite prietene – zise Athos – dă-mi voie să te îmbrățișez și să plec. Dragă domnule Baisemeaux, multe mulțumiri pentru bunăvoința dumitale, și mai ales pentru dovada pe care mi-ai arătat-o despre felul cum se trăiește la Bastilia.

Și, după ce-l îmbrățișă pe Aramis și-i strânse mâna lui Baisemeaux, după ce primi urările de drum bun din partea amândurora, Athos se retrase împreună cu d’Artagnan.
În timp ce deznodămintul scenei de la Palatul Regal se încheia la Bastilia, să vedem ce se petrecea acasă la Athos și la Bragelonne.
Grimaud, după cum știm, îl însoțise pe stăpânul său la Paris; după cum am arătat, fusese de față la plecarea de acasă a lui Athos; îl văzuse pe d’Artagnan mușcându-și mustața și îl văzuse pe stăpânul lui urcându-se în trăsură; cercetase îndeaproape cele două fizionomii, și le cunoștea bine pe amândouă de prea multă vreme pentru a nu înțelege, dincolo de masca nepăsării lor, că se petreceau lucruri grave. Îndată după plecarea lui Athos, începu să se fră-mânte îndelung. Își aminti felul ciudat în care Athos își luase rămas bun, își aminti stânjeneala, greu de observat pentru alții, dar nu și pentru el, a acestui stăpân ale cărui hotărâri erau atât de limpezi, a cărui voință era atât de neșovăielnică. Știa că Athos nu luase nimic în afară de ceea ce avea pe el, și, totuși, își spunea că Athos nu plecase de-acasă pentru un ceas, nici chiar pentru o zi.

În felul cum Athos rostise cuvântul de rămas bun, despărțindu-se de Grimaud, se putea vedea că era vorba de o plecare pentru mai multă vreme. Toate acestea îi reveniră în minte o dată cu simțămintele de dragoste adâncă pentru Athos, o dată cu groaza de golul și singurătatea ce cuprind totdeauna închipuirea oamenilor care iubesc; toate acestea, spunem, îl făcură pe cinstitul Grimaud să se simtă foarte trist și mai ales foarte neliniștit.
Fără să-și dea seama de ceea ce făcea de la plecarea stăpânului său, rătăcea singur prin toată casa, căutând, ca să spunem așa, urmele stăpânului, asemuindu-se în aceasta căci tot ce e bun se aseamănă câinelui care nu se neliniștește de lipsa stăpânului, ci numai i se face un urât de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Grimaud adăuga judecata omului, el se simțea cuprins în același timp și de urât, și de neliniște. Negăsind nimic care să-i călăuzească gândurile, nevăzând nimic sau nedescoperind nimic care să-i potolească temerile, Grimaud începu să-și închipuie ceea ce putuse să se întâmple. Dar închipuirea e izvorul sau, mai curând, supliciul inimilor bune. Într-adevăr, niciodată nu se întâmplă ca o inimă bună să gândească despre un prieten că e fericit sau că e voios.

Niciodată porumbelul care și-a luat zborul în văzduh nu-i trezește altceva decât groază porumbelului rămas în hulubărie. Grimaud trecu deci de la neliniște la groază. Recapitulă tot ceea ce se petrecuse: scrisoarea lui d’Artagnan către Athos, scrisoare în urma căreia Athos păruse atât de abătut; apoi vizita lui Raoul la Athos, vizită în urma căreia Athos își pusese ordinele și costumul de ceremonie; pe urmă, întrevederea aceea cu regele, întrevedere după care Athos se întorsese acasă atât de posomorât; pe urmă, discuția dintre tată și fiu, discuție după care Athos îl îmbrățișase cu atâta tristețe pe Raoul, în timp ce acesta plecă atât de întristat la el acasă; în sfârșit, sosirea lui d’Artagnan mușcându-și mustața, sosire în urma căreia domnul conte de La Fère se urcase în trăsură împreună cu d’Artagnan. Toate acestea alcătuiau o dramă în cinci acte, foarte limpede, mai ales pentru un analist de forța și pătrunderea lui Grimaud. Și, din capul locului, Grimaud recurse la mijloacele de prim ordin: se duse să caute în haina pe care o lăsase stăpânul său scrisoarea lui d’Artagnan. Această scrisoare se găsea încă acolo, și iată care era conținutul ei:

Dragă prietene, Raoul a venit să-mi ceară lămuriri despre purtarea domnișoarei de La Vallière în timpul șederii tânărului nostru prieten la Londra. Eu însă sunt un biet căpitan de mușchetari ale cărui urechi sunt împuiate toată ziua cu strigăte de cazarmă și cu ceea ce se vorbește pe coridoarele palatului. Dacă i-aș fi spus lui Raoul tot ce cred a ști, bietul băiat ar fi murit dintr-o dată; eu însă, care sunt în serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. Dacă inima te îndeamnă, fă-o tu! Lucrurile te privesc mai mult decât pe mine, și aproape tot atât de mult ca și pe Raoul.

Grimaud își smulse un firișor de păr din creștet. Și-ar fi smuls el mai multe dacă ar fi avut o chică mai bogată! “Iată – își zise apoi – nodul enigmei. Fata și-a făcut de cap. Ceea ce se spune despre ea și despre rege e adevărat. Tânărul nostru stăpân e înșelat. Pesemne c-o știe. Domnul conte s-a dus la rege și i-a vorbit pe șleau. Pe urmă, regele l-a trimis pe domnul d’Artagnan să potolească lucrurile. Ah, Dumnezeule – își aminti Grimaud – domnul conte s-a întors acasă fără spadă!” Această descoperire făcu să i se umple fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu stătu să chibzuiască mai mult, ci-și înfundă pălăria pe cap și alergă la locuința lui Raoul.
După plecarea Louisei, Raoul își înăbușise durerea, dacă nu dragostea, și, silit să privească înainte pe acest drum primejdios spre care-l împingeau nebunia și răzvrătirea, el îl văzu de la prima aruncătură de ochi pe tatăl său înfruntând împotrivirea regală, fiindcă Athos se hotărâse de la început să înfrunte această împotrivire. Într-o asemenea clipă de luminare și înțelegere, nefericitul tânăr își aminti foarte bine semnele misterioase ale lui Athos, vizita neașteptată a lui d’Artagnan, și întreaga înlănțuire a acestei ciocniri dintre un prinț și un supus apăru în fața ochilor săi îngroziți. D’Artagnan de serviciu, adică țintuit la postul său, nu venise, firește, la Athos pentru plăcerea de a-l vedea pe acesta. El venise ca să-i spună ceva. Acest ceva, în împrejurări atât de potrivnice, nu putea fi decât o nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremură la gândul că fusese egoist, că uitase de tatăl său pentru dragostea lui, că, într-un cuvânt, căutase mângâierea visului sau a deznădejdii, atunci când era poate vorba să respingă atacul fățiș îndreptat împotriva lui Athos. Aceste gânduri îl făcură să sară de pe scaun. Își încinse repede spada și alergă spre locuința tatălui său. Pe drum se lovi de Grimaud, care, pornit de la polul opus, se grăbea, cu aceeași însuflețire, să descopere adevărul. Cei doi oameni se uitară cu uimire unul la altul: erau și unul și altul pradă aceleiași năluciri urzite de închipuirea lor.
— Grimaud! strigă Raoul.
— Domnul Raoul! strigă Grimaud.
— Domnul conte e bine?
— L-ai văzut?
— Nu; unde e?
— Îl caut și eu.
— Dar domnul d’Artagnan?
— A plecat împreună cu el.
— Când?
— La zece minute după plecarea dumneavoastră.
— Și cum au plecat?
— Cu trăsura.
— Unde s-au dus?
— Nu știu.
— Tatăl meu a luat bani la dânsul?
— Nu.
— O spadă? — Nu.
— Grimaud!
— Domnule Raoul!
— Mi se pare că domnul d’Artagnan a venit ca să…
— Ca să-l aresteze pe domnul conte, nu-i așa?
— Da, Grimaud.
— Aș fi jurat că așa e!
— Pe ce drum au apucat?
— Pe drumul spre chei.
— La Bastilia?
— Ah, Doamne, da!
— Repede, să alergăm fără zăbavă!
— Da, să alergăm.
— Dar încotro? zise deodată Raoul cu deznădejde.
— Să trecem pe la domnul d’Artagnan; poate vom afla ceva acolo.
— Nu; dacă s-au ascuns de mine fugind din casa tatălui meu, se vor ascunde pretutindeni. Să mergem la… Oh, Doamne, dar am înnebunit cu totul astăzi, bunul meu, Grimaud!
— Unde să mergem?
— Am uitat de domnul du Vallon.
— Domnul Porthos?
— Care mă așteaptă! Ah, ți-am spus, am înnebunit cu totul astăzi!
— Care vă așteaptă, unde?
— La schitul franciscan de la Vincennes!
— Ah, Doamne!… Din fericire, e lângă Bastilia.

Haidem, repede!
— Domnule, să pun șeile pe cai.
— Da, prietene, du-te și pune-le.

descărcați gratuit cartea gratuit de aici:…