Yoga și parapsihologia

Yoga și parapsihologia

Practicile yoga susținute cu perseverență conduc la obținerea unor capacități extrasenzoriale – siddhis – care îi oferă ființei umane posibilități neobișnuite, neîntâlnite la omul comun. Aici se întâlnește practica Yoga cu parapsihologia.
În tradiția milenară yoghină, există o ramură a practicii denumită Siddha-Yoga care are drept scop dezvoltarea capacităților paranormale ale practicanților:

ANIMA – a deveni la voință tot atât de mic ca și un atom (ANU = atom – limita de divizibilitate a spațiului).

LAGHIMA – a nu mai avea la voință greutate (consecință – levitația). Cheia este “a avea o frecvență de vibrație extrem de elevată”.

MAHIMA – a deveni la voință extrem de mare, cuprinzând întreg universul. Cel care dobândește acest SIDDHI este atotcuprinzător, percepe fidel multiplicitatea fenomenelor, aspectelor, ca și cum se petrec în el însuși. “A putea fi onorat și a servi toate ființele”.

GARIMA – a putea fi foarte greu la voință, imposibil de mișcat, ridicat. În unele tratate este omisă și înlocuită cu karma vasayita- puterea mentală care permite la voință să ne simțim întotdeauna și oricând perfect mulțumiți. Corespunde unui anumit nivel spiritual.

PRAPTI – a ne transfera integral, la voință, cu conștiința, nu contează unde. Cel care realizează aceasta, indiferent de timp și spațiu, trăiește stările legate de această deplasare ca și cum s-ar găsi acolo.

PRAKAMYA – a ne vedea dorințele de orice fel realizându-se. Adeptul poate oricând să facă să se manifeste vizibil sau invizibil orice dorință. Prin puterea sa el pătrunde și atrage irezistibil către sine acele lucruri dorite. Implică o capacitate de control la nivel cauzal.

VASHITVA- stăpânirea tuturor creaturilor, fenomenelor și elementelor într-un mod neobișnuit. Prin această putere yoghinul poate acționa asupra ființelor din toate lumile, indiferent dacă aceasta aparține trecutului, prezentului sau viitorului; el poate domina vântul, ploaia; poate construi tot ceea ce vrea prin puterea sa.

ISHITVA – “nobila și uimitoarea domnie”. Yoghinul poate hotărî cursul tuturor fenomenelor și are o glorie extraordinară. El are putere asupra formării, menținerii și dispariției tuturor ființelor și locurilor; el poate face de asemeni să apară (materializându-se), să se mențină, să trăiască și să dispară noi ființe și lucruri.

În afara acestor opt puteri, adeptul dobândește de asemeni “perfecțiunile fizice ale formei, farmecul magnetic, forța uimitoare a voinței și fermitatea de nezdruncinat” (YOGA ANKA).

Tradiția yoghină și așa-zisele “biblioteci de date”

Există o mulțime de cazuri ale unor persoane “dotate” cu posibilități extrasenzoriale încă neelucidate științific, ce “văd” imagini “din viitor”, și care, pentru cei care le sunt martori, sunt profund tulburătoare. Totuși, dincolo de această impresie subiectivă, specifică etapelor de necunoaștere în profunzime a complexității naturii terestre și cosmice în care existăm, se conturează un fapt fundamental pe care trebuie să-l sesizăm și să-l înțelegem ca atare: în mediul planetei noastre există, în conformitate cu tradiția yoghină milenară, o imensă “bibliotecă de date”, în baza căreia s-a derulat și se desfășoară viața miliardelor de entități umane și respectiv a întregului nostru glob terestru… Este oare această idee o afirmație prea hazardată? Și totuși…

Din cele mai vechi timpuri ale omenirii s-au conturat în mod distinct două preocupări mult diferite de activitățile zilnice, preocupări ce au captivat însă mereu ființele umane: cunoașterea cât mai amănunțită a întâmplărilor din trecut și aflarea pe orice cale a viitorului. Dar dacă pentru faptele și evenimentele anterioare a existat întotdeauna un suport – mai mult sau mai puțin obiectiv – acela al transmiterii pe cale orală și apoi scrisă a diferitelor relatări (devenite ulterior povestiri, legende, mituri), pentru descifrarea viitorului s-ar părea că demersul este mult mai dificil și metodele pe care se bazează se află la o limită greu definibilă a imaginarului.

Și totuși, anumite tradiții bine păstrate cât și texte vechi au menționat un fapt general, rămas mereu neexplicat, acela al capacității anumitor persoane de a schimba percepția obișnuită a timpului, extrăgând informații atât din trecut cât și din viitor. În toate timpurile, la toate populațiile, au existat “persoane dotate” care reușeau să afle “frânturi” ale viitorului; anumiți vraci, preoți, auguri, profeți, prezicători, oracole, astrologi, care fie că interpretau zborul păsărilor sau măruntaiele animalelor sacrificate, fie că foloseau substanțe halucinogene, fie că cercetau mersul aștrilor pe cer, fie că preluau informații pe cale extrasenzorială în stare de concentrare conștientă sau în stare de transă, au oferit de multe ori prevederea foarte exactă a unor evenimente ce aveau să se producă în viitor.

Dar dacă este adevărat că “cineva”, indiferent cine, poate afla frânturi din timpul ce va veni, problema în sine nu mai este doar, pur și simplu, captivantă. Ea devine subit o problemă fundamentală a existenței noastre, care, înainte de orice, exprimă foarte lapidar un fapt ce trebuie înțeles în cel mai realist mod: cu tot avansul cunoașterii civilizației contemporane, știm încă extraordinar de puțin despre noi oamenii, despre existența noastră terestră… O astfel de concluzie exprimată în antichitate, astăzi o acceptăm desigur cu o superioară înțelegere. Unul dintre promotorii teoriei atomice – filozoful grec Democrit din Abdera – se exprima în sec. IV înaintea erei noastre într-un mod foarte sugestiv: “Eu știu numai un singur lucru: că nu știu nimic!”

S-ar părea însă că orgoliul omului modern nu ar putea accepta o astfel de concluzie pentru generațiile actuale. Și totuși, minți care au pătruns adevărate profunzimi ale cunoașterii moderne și care au înțeles să se exprime sincer și cu modestie, au recunoscut după mai bine de două mii de ani, o aceeași situație. Iată, de exemplu, ce scria în anul 1895 filozoful american William James colegilor săi de la Harvard: “Știința noastră este doar o picătură, iar necunoașterea noastră, un ocean!”

Și mai sugestiv este textul scris în vremea noastră de un laureat Nobel, cunoscutul fizician francez Alfred Kastler: “Cunoștințele noastre despre materie, oricât de vaste ar fi, sunt doar ca niște insule care răsar dintr-un ocean necunoscut”. În acest cadru actual al unui realism sincer, trebuie să recunoaștem că astfel de probleme fundamentale, precum cele privind citirea detaliată a trecutului și a viitorului, încă nu le putem aborda decât la nivelul exemplificărilor, metoda științifică preocupându-se deocamdată îndeosebi de verificarea veridicității lor.

În schimb, o acumulare cazuistică obiectivă permite analizarea unor ipoteze realiste. Drept urmare, la nivelul cunoașterii acestui sfârșit de secol XX, beneficiind de revelația divină numai la nivelul tradițiilor și al textelor vechi, nemaiștiind să interpretăm zborul păsărilor sau intestinele animalelor, neputând accepta informațiile obținute prin drogări, ne aflăm în situația de a apela în special la informația obținută pe cale extrasenzorială. O putem oare accepta? Bogata literatură ce s-a acumulat în acest domeniu, susținută tot mai mult de intensificarea metodelor de verificare scientizată (prin specialiști din diferite domenii și aparatură tot mai perfecționată) ne recomandă nu numai să o acceptăm, dar ne indică și un anume aspect foarte actual: deocamdată este singura posibilitate de a pătrunde în mod foarte amănunțit dincolo de limita oferită de cunoașterea științifică, în problemele fundamentale ale existenței umane.

În ultimele două decenii ale veacului trecut, cunoscuți psihologi și filozofi europeni și americani au cercetat îndelung capacitățile extrasenzoriale demonstrate de d-na Piper – din S.U.A.. Unii dintre aceștia – R. Hodgson, W. James, Mrs. Sidgeick, M. Sage, O. Lodge – au și publicat la timpul respectiv o parte din studiile efectuate. (Este poate interesant de menționat faptul că cercetătorul englez R. Hodgson a angajat chiar și detectivi care să urmărească toate activitățile acestei persoane.) Printre experimentele remarcabile consemnate, s-a evidențiat și capacitatea d-nei Piper de a descrie, până la amănunte foarte intime, diferite fapte și situații trăite cu mult timp înainte de către diverse persoane – total necunoscute pentru ea. Într-o carte a cercetătorului Olivier Lodge, acesta relata că la unul din experimentele verificate riguros, i-a înmânat ceasul unui unchi de al său care murise cu douăzeci de ani mai înainte, fără ca cercetătorul să-l fi văzut vreodată în viață. Concentrându-se asupra obiectului pe care îl ținea în mâini, d-na Piper a început prin a-i spune numele fostului posesor și apoi al unui frate al acestuia, la care decedatul a ținut cel mai mult. În continuare, a derulat diferite episoade din viața unchiului, inclusiv din copilăria acestuia, fapte pe care cercetătorul nu avea cum să le știe: traversarea înot a unui râu mare, omorârea unei pisici, obținerea unei piei de șarpe și altele. Chestionând pe cei mai bătrâni din familia sa, O. Lodge a constatat treptat că detaliile respective au fost întru totul exacte… Din ce “fond de memorie”, pe ce cale reușise oare clarvăzătoarea americană să afle astfel de informații, atât de detaliate, care s-au petrecut cu zeci de ani mai înainte?

În ziua de 25 ianuarie 1953, într-o localitate olandeză d-na K. cerea poliției regăsirea fiului ei Jan – în vârstă de 13 ani – care dispăruse în condiții necunoscute. Până în ziua de 27 a lunii respective, poliția nu a putut afla însă nici cel mai mic indiciu. Atunci, mama tânărului a apelat la dl. Alpha care devenise cunoscut pentru capacitățile sale extrasenzoriale de a regăsi persoane și obiecte dispărute, ajutând adesea poliția pe această cale. După câteva ore de concentrare, verdictul i-a fost următorul: tânărul se află în viață, dar a fugit de acasă cu o bicicletă veche… Câteva zile mai târziu, băiatul a fost găsit în Belgia, în localitatea Dinant, în plină disperare, întrucât bicicleta i se stricase complet.

Deși astfel de exemplificări sunt extrem de numeroase în literatura care s-a format în decurs de mai mult de un secol de investigări organizate cu concursul diferiților oameni de știință, treptat s-a conturat un alt capitol al domeniului, mult mai controversat: penetrarea într-un trecut neștiut, prin regăsirea în memoria proprie a unor amintiri foarte detaliate, pe care persoanele respective se pare că le-ar fi trăit într-o… viață anterioară… Tema reîncarnării ființelor este o problemă filozofică ce își trage rădăcinile din timpuri străvechi, încă din antichitate fiind dezvoltată în cadrul filozofiilor vechilor popoare din Orientul îndepărtat și cel apropiat, extinzându-se ca atare și la populațiile mediteraneene. Creștinismul nu a îmbrățișat-o, fiind supusă multor respingeri ecleziastice, motivate prin argumentul că Mântuitorul Iisus nu ar fi menționat-o în învățătura Sa cuprinsă în Evangheliile Noului Testament. Se pare însă că din neînțelegerea unor profunzimi ale exprimărilor Sale, ideea respectivă s-a pierdut pe parcurs; astfel, la un simpozion internațional desfășurat în decembrie 1975 în orașul francez Reims, s-a reamintit faptul că la Conciliul din anul 553 de la Constantinopole, Biserica Catolică și-a însușit ideea reîncarnării, bazată pe înseși cuvintele Mântuitorului. Cea mai semnificativă exprimare a Sa consemnată în textul biblic este răspunsul dat conducătorului iudeu Nicodim, care era desigur un învățat al vremii (Ioan, 3. 3):
“Adevărul adevărat îți spun: de nu se va naște cineva din nou, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu.” Această gândire se regăsește de altfel și în alte locuri în Noul Testament; în Evanghelia lui Matei – capitolul 19, verset 28 – se scrie:
“Iar Iisus le-a zis: Adevărul vă grăiesc, că la nașterea a doua a făpturii…”
În capitolul 17 al aceleiași evanghelii – versetele 11 și 12 – textul este din nou foarte sugestiv: “Iisus răspunzând, le-a zis: Ilie are să vină întâiul și are să pregătească toate. Vă spun însă, că iată Ilie a venit, dar nu l-au cunoscut și au făcut cu el ce au voit.”
Se pare că în acea vreme, la iudei credința în reîntrupare era cu totul normală, căci iată cum a fost redată în capitolul 16 al Evangheliei lui Matei, versetele 13 și 14, în cadrul dialogului dintre Mântuitor și ucenicii săi: la întrebarea lui Iisus “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” apostolii i-au răspuns: “Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, iar alții Ieremia sau unul din prooroci.”
Dar dincolo de dezvoltarea mai amplă a acestei teme în filozofia vedică indiană și respectiv în budism, să revenim la exemplificările cazuistice oarecum recente și care nici ele nu pot fi trecute cu vederea, datorită verificărilor calificate moderne.
La congrese internaționale desfășurate în anul 1975 la Edinburg și apoi la Monaco, un medic legist turc a prezentat următorul eveniment. Un copil aflat pe stradă a început să strige: “el este acela care m-a omorât!” Omul în cauză fiind arestat, a mărturisit că a omorât într-adevăr pe cineva, cu mulți ani în urmă, exact în condițiile descrise de copil. Dar ca aspect suplimentar la fel de tulburător, copilul avea din naștere niște cicatrici, care îi corespundeau pe corp exact cu pozițiile loviturilor de pumnal date de asasin – astfel cum au fost consemnate în vechiul dosar al omorului, din arhiva organului de justiție.

Profesorul universitar J. Dierkens reluând acest caz la Simpozionul de la Reims (dec. 1975), exprima și următoarea concluzie: “Ipoteza reîncarnării trebuie luată în considerare cu calm și seninătate. Toată lumea vorbește de ea, numai Occidentul continuă să o ignore.” Fizicianul francez J.L.Siemons, care a publicat nu de mult timp o carte de analiză realistă a acestei probleme (Ed. Albin Michel), cita printre alte cazuri și pe cel al micuței Dolon Champs. Această fetiță, la vârsta de trei ani, a început să spună că “eu nu sunt fată, căci înainte am fost băiat!” La întrebările care au început să i se pună, micuța dădea răspunsuri foarte detaliate privind o casă din localitatea Burdwan, situată la cca. 100 km de locul unde se afla acum. După cum spunea Dolon, băiatul “anterior” ar fi murit de o boală la cap. Sesizați de amănuntele date de fetiță, părinții au trecut la verificarea spuselor ei și, spre stupefacția tuturor, numeroasele detalii privind pe băiatul respectiv, descrierea casei, a mobilierului, aspectul părinților anteriori, au corespuns în modul cel mai exact…

Dacă descrierea celor treizeci de vieți anterioare ale binecunoscutului filozof și scriitor indian Jiddu Krishnamurti (publicate de Gaston Revel) poate fi considerată de mulți cititori ca o operă literară, cazul mai recent al hindusului Satyanarayana – din localitatea Puttaparthi, satul Andhra Pradesh – este la fel de sugestiv ca și cel al micuței Dolon.
Pe când avea 14 ani, în ziua de 8 martie 1940 a fost mușcat de un scorpion, fapt care i-ar fi cauzat o stare letargică profundă. Revenit de la spital, tânărul a început să-și renege însă părinții, afirmând că numele său ar fi de fapt Sai Baba. Față de amănuntele ciudate pe care a început să le spună, s-a aflat că un mare înțelept cu numele Sai Baba a trăit până la începutul secolului nostru, la geamia din Shirdi – situată la cca. două mii de Kilometri față de satul în care se afla acum. Vestea acestui caz răspândindu-se, tânărul a fost chemat la castelul din Chinchali, unde Sai Baba a fost cunoscut și apreciat. Ajuns acolo, spre uimirea tuturor, tânărul a remarcat imediat o serie de modificări constructive – făcute de fapt în ultimii ani, tăierea unui copac mare sub care ședea predicând Sai Baba, dispariția unui izvor, cât și multe alte amănunte. De unde putea să știe toate aceste detalii un tânăr de 14 ani, care nu plecase niciodată din satul său?

Dar pentru a mări parcă și mai mult stranietatea aparentă a cazurilor tot mai numeroase de acest fel, la documentarul respectiv se adaugă și înmulțirea cazurilor în care diferite persoane încep subit să vorbească și să scrie diverse texte în limbi pe care nu le-au învățat niciodată. Dar chiar mai mult, s-a constatat că vorbele spuse sau scrierile sunt specifice unor veacuri, sau chiar milenii anterioare! Astfel, de exemplu, un cunoscut cercetător american al fenomenelor extrasenzoriale – profesorul Stevenson – cita cazul unei tinere americane, care a început să vorbească în limba suedeză, însă în limbajul folosit în sec. XVII!

În România, un caz recent este cel al tânărului frezor Cătălin Radu, care lucrează la o întreprindere din Iași. De peste patru ani a început să simtă nevoia de a scrie litere și apoi texte chinezești, precum și scrieri ale altor populații asiatice, ajungând până la cuvinte cu caractere cuneiforme! Rugat să arate modul său de manifestare în acest sens, a uimit pe specialiștii în domeniul parapsihologiei prin rapiditatea cu care a scris câteva coli cu caractere chinezești, cât și cu alte patru tipuri de scrieri orientale. “Uneori mă așez la masă și mâna începe să aștearnă pe hârtie texte, folosind caractere pe care nu le cunosc și nu le-am studiat niciodată. Specialiștii mi-au spus că textele mele aparțin unor vechi scrieri ale antichității orientale. Scriu cu mâna nevăzută a cuiva din afara existenței mele.”

Separat de suita de cazuri similare publicate de savantul francez Charles Richet (laureat Nobel), este interesant de reamintit un caz asemănător din Italia. Un modest portar din Milano scria poezii în limbi străine, cât și texte cu caractere necunoscute. O astfel de pagină prezentată profesorului Corresio – un renumit paleograf, l-a stupefiat pe acesta. Textul ce-l avea în față era scris cu caractere runice și era identic cu cel cioplit pe o piatră dintr-un muzeu; numai că el nu putuse să interpreteze textul din muzeu, întrucât piatra a fost găsită spartă și nu era întreagă. Or, textul adus era complet, permițându-i descifrarea inscripției cu care se chinuise inutil atâția ani!

Pentru “citirea în trecut” a diferitelor evenimente mari și mici, cu detalierile cele mai intime, am putea imagina diverse moduri de înregistrare pe medii specifice mai “subtile”, sau vehicularea unor unde neamortizate. Dar penetrând în acest domeniu atât de specific existenței noastre și totuși atât de necunoscut, problematica fundamentală a “citirii în viitor” ni se pare mult mai dificilă, mult mai greu de explicat ipotetic…

În anul 1926, la Institutul de metapsihică din Paris, dr. E. Osty și dr. Geley au organizat un experiment inedit. Cu două ore înaintea unei conferințe aceștia au solicitat două persoane să fie martori și să aleagă un scaun oarecare din sală. Apoi, i-au cerut lui Pascal Forthuny – un subiect foarte dotat, cu clarviziune – să dicteze celor doi martori caracteristicile persoanei care se va așeza pe scaunul ales la întâmplare. După ce sala s-a umplut prin ocuparea celor două sute de locuri, s-a citit în fața doamnei care ocupase scaunul respectiv cele scrise anterior de Forthuny. Persoana respectivă a recunoscut – cu deosebită surprindere – ca fiind adevărate toate datele prezentate, în plus, a precizat că în ziua respectivă s-a decis abia în ultimul moment să vină la conferință, și că dorea, de fapt, să se așeze pe alt scaun, dar l-a acceptat pe acesta, din cauza înghesuielii… Deci, totul părea întâmplător…Și totuși, Fourthuny a aflat dinainte cine va veni să se așeze pe acel scaun ales doar în aparență întâmplător … Cum se poate oare “citi în viitor”? Experiența a fost repetată și pentru o altă sală și a fost la fel de reușită…

La 7 ianuarie 1957, profesorul W. Tenhaeff de la Universitatea de stat din Utecht (Olanda) a organizat împreună cu alte cadre universitare un experiment similar, însă în condiții mult mai pretențioase. Un alt subiect extrem de dotat – Gerard Croiset – a dat în plic închis în fața comisiei datele caracteristice ale persoanei care în ziua de 1 februarie avea să se așeze pe scaunul nr. 9 al unei săli din orașul Haga, aleasă la întâmplare. Cele douăsprezece elemente specifice – începând de la sexul și aspectul fizic și până la preferințele muzicale ale persoanei, o mică rănire a ei la mână și chiar un cadou primit de tatăl ei, toate acestea au fost constatate în seara respectivă ca fiind extraordinar de bine redate de către “clarvăzător”! “Cum” și “de unde” a putut afla și G.Croiset ce se va întâmpla peste mai bine de trei săptămâni într-un loc “oarecare”, specificând atâtea detalii intime? Există oare undeva “programe” gata făcute, care trebuie doar să fie văzute sau citite?

Faima pe care și-a câștigat de-a lungul anilor dl. Croiset, a determinat televiziunea japoneză să-l invite pentru a demonstra și în acea parte a lumii posibilitățile uluitoare ale precogniției. La un moment dat, i s-au arătat șapte fotografii ale unor persoane dispărute; printre acestea, se afla chipul unei fetițe despre care se credea că a fost răpită de gangsteri. Privindu-i fotografia, deși nu cunoștea Japonia, G. Croiset a descris un anume peisaj având un mare lac și grupuri de arbori, cu un munte în apropiere. Apoi, a indicat că a doua zi, la o anumită oră, se va lămuri misterul dispariției fetiței. Drept urmare, încă din cursul nopții poliția a încercuit locul respectiv care pentru localnici a fost ușor de identificat; a doua zi, televiziunea a trimis chiar și reporterii săi. Deși polițiștii au devenit treptat tot mai sceptici, la ora indicată de clarvăzător, cei din teren cât și telespectatorii au fost uimiți văzând trupul fetiței – dar nu adus de gangsteri cum credea poliția, ci ridicându-se din adâncul apei lacului către suprafață…

Un alt nume care a devenit cunoscut încă din anii 1950 a fost cel al oarbei Vanga Dimitrova, o săteancă din satul bulgar Petriș. Iată câteva consemnări din multitudinea de “consultații” pe care le dădea în satul ei și apoi la Sofia, unde a fost adusă pentru a fi studiată de specialiști. Unui medic foarte sceptic în privința capacităților ei extrasenzoriale, Vanga i-a “prezis” o serie de evenimente care l-au tulburat deosebit de mult: după 14 ani, va muri de cancer; fiica lui va avea o căsătorie fericită, dar își va pierde soțul imediat după nașterea copilului; recăsătorindu-se, va face o alegere greșită, care nu va dura; la rândul său, băiatul medicului după ce va crește, la vârsta de 20 de ani va avea un accident și va muri…Cum putea oare Vanga să afle toate aceste detalii, pe care spunea că “le vede” în fața ochilor ei orbi?
Și într-adevăr, după 14 ani medicul a fost operat de două ori și a murit de un cancer gastric…Fiica lui a fost într-adevăr fericită în căsătorie, dar la o lună după nașterea copilului, tânărul soț a decedat…S-a remăritat, dar noua căsnicie a fost un eșec… Fratele ei tocmai împlinise vârsta de 20 de ani, când, sărind dintr-un tramvai, s-a lovit atât de grav încât nu a mai putut fi salvat…
Se apropia terminarea celui de-al doilea război mondial; Vanga pe atunci era tânără. Săteanul Boris Gurov a venit să o întrebe pe oarbă dacă-i poate spune ceva despre fratele lui, care plecase din țară la vârsta de 15 ani. “Îl văd, spuse ea. E într-un oraș mare din Rusia. A ajuns mare. E un savant. Dar a părăsit orașul. Poartă uniformă. Este prizonier la germani. E într-un lagăr. Dar va reveni curând, la primăvară. El va avea două valize, pe care le va pune jos, în fața porții”… Săteanul nu a crezut nici un cuvânt din cele spuse de Vanga. Dar în primăvara următoare, un străin în uniformă s-a oprit în fața casei sale, punând jos două valize… Era fratele, care devenise inginer în fosta URSS și care a fost luat prizonier…

Astfel de cazuri – care de fapt sunt cu mult mai numeroase – ale unor persoane “dotate” cu posibilități extrasenzoriale încă neelucidate științific, ce “văd” imagini “din viitor”, sunt profund tulburătoare. Totuși, dincolo de această impresie subiectivă, specifică etapelor de necunoaștere în profunzime a complexității naturii terestre și cosmice în care existăm, se conturează un fapt fundamental pe care trebuie să-l sesizăm și să-l înțelegem ca atare: în mediul planetei noastre ar exista, în conformitate cu tradiția yoghină, o imensă “bibliotecă de programe”, în baza căreia s-a derulat și se desfășoară viața miliardelor de entități umane și respectiv a întregului nostru glob terestru… Este oare această idee o afirmație prea hazardată? Și totuși…

În antichitatea greacă și apoi în cea romană, tradiția secretă menținea o convingere profundă: tot ceea ce există și tot ce va fi, este scris într-o carte ascunsă; nici o putere nu poate șterge ceva de acolo, însuși Zeus – și respectiv Jupiter – neputând modifica înscrisurile…
Ajuns la Emaus, Marele MODEL DIVIN Iisus dezvăluindu-se celor doi ucenici le-a vorbit astfel: (Luca – capitolul 21, versetele 44-46):
“Acestea vi le-am spus Eu, când eram cu voi căci trebuie să se împlinească cele scrise despre Mine în legea lui Moise și în prooroci și în psalmi… Așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos…”.

Această problemă fundamentală a “programelor” o regăsim, de altfel, și în tradițiile filozofiei YOGA. Controversatul autor T. L. Rampa, care a prezentat în cărțile sale vechile tradiții tibetane, scria următoarele: “Analele AKASHICE la care cei care fac YOGA ajung prin activarea centrului de forță VISHUDDHA CHAKRA! Ce sursă minunată a cunoașterii reprezintă acestea! Ce păcat că oamenii nu au explorat posibilitățile lor colosale, în loc de a se juca cu bombele atomice. Tot ceea ce facem, toate care vor veni, sunt înscrise într-un mod de neșters în AKASHA TATTVA, acest fluid subtil care impregnează tot ce este material. Toate evenimentele care s-au produs pe Pământ de când există Terra sau în orice alt loc din MACROCOSMOS sunt acolo, la dispoziția celor care au gradul de evoluție spirituală pentru a lua cunoștință de ele. Istoria lumii se etalează înaintea oricăruia are ochii astfel deschiși. După o veche profeție, în secolul viitor, savanții vor fi capabili să folosească Analele AKASHICE pentru a studia istoria… După un antrenament special YOGA putem voiaja în lumea astrală unde Timpul și Spațiul nu există…”

De altfel, idei similare le regăsim și la cunoscutul filozof francez H. Bergson: “Noi știm că atemporalul nu este numai un sfârșit ipotetic. El este în noi și găsim în el o conștiință mai puțin falsificată, mai reală asupra noastră înșine și asupra lumii”. Mai direct însă, academicianul rus V. Vernadski, inspirându-se din străvechile texte ale înțelepciunii yoghine, vorbea despre o “psihosferă” planetară, pe care filozoful francez Teilhard de Chardin sugera ca fiind o “noosferă” – mediu comun al gândirii umane…

Dacă problema fundamentală a Analelor AKASHICE va stârni îndoieli printre cei care încă nu practică YOGA, asupra celor expuse în această circumstanță, mi-aș permite să-l citez pe savantul Sigmund Freud:

“Dacă cineva este foarte sceptic, e bine să se îndoiască din timp în timp de propriul său scepticism.” Această sugerare, oarecum limitată, era, de fapt, reluarea unei recomandări aristotelice, pe care Rene Descartes o exprimase astfel: “Cel ce caută adevărul, trebuie, pe cât posibil, să pună totul la îndoială… “