Maitreyi

Mircea Eliade
Maitreyi

…Tomar Ki manè acchè, Maitreyi? Yadi thaké, tahalè ki Kshama karté paro?…

I

Am șovăit atîta în fața acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieșit din sanatoriu și a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puțin zece luni mai înainte. Și dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu știu cum să evoc figura ei de-atunci și nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranța și turburarea celor dintîi lntîlniri.
Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în mașină, așteptînd în fața lui “Oxford
Book Stationary” ― în timp ce eu și tatăl ei, inginerul, alegeam cărți pentru vacanțele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreț. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.

Cînd i-am fost prezentat și și-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle’y Street, la Ripon Mansion, și vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la “Army and Navy
Stores”, a cărui tovărășie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam și eu serile și cu ale căror fete ieșeam săptămînal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a lui brațul gol al Maitreyiei și straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de puțin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeițe sau al unei cadre decît al unei indiene.

Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuța lui. Văd și acum scene: ceștile cu ceai, pijamaua lui mauve mînjită cu cremă de ghete (a bătut sîngeros pe boy pentru întâmplarea aceasta, deși o murdărise chiar el, cînd se întorsese într-o noapte beat de la balul Y.M.C.A.), niște gologani de nichel pe patul desfăcut și eu încercînd zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul de hîrtie, pe care îl răsuceam pînă ce se subția ca un chibrit.
― Nu zău, Allan, cum de-ți poate plăcea ție o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici, în India, și le cunosc mai bine decît tine. Sunt murdare, crede-mă. Și apoi, nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ți întindă niciodată mîna…

Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deși Harold nu înțelesese nimic din cele ce îi spusesem eu și credea că, dacă vorbesc de brațul unei fete, mă și gîndesc la dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Cînd iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conștiinței mele, pe care nu le pricep și de care nu-mi place să-mi aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer față de cineva, crește și o pasiune vrăjmașe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dîntîi. Nu știu. Dar surprinzîndu-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold ― prost și fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adînc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gîndurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat și m-a turburat totdeodată.

Am trecut în odaia mea, încercînd automat să-mi desfund pipa. Nu știu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întîmplarea nu se află notată în jurnalul meu de-atunci, și nu mi-am adus aminte de ea decît cu prilejul coroniței de iasomiei a că poveste am s-o scriu eu mai departe, în acest caiet.
Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiții, eram membru în “Rotary Club”, foarte mîndru de cetățenia și descendența mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deși

În adolescență visasem să mă fac misionar) și scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanța locală a uzinelor “Noel and Noel” și fusesem angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut și respectat în Calcutta, fiind cei dintîi inginer laureat din Edinburgh), și viața mea a început să se schimbe. Cîștigam mai puțin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez și să descifrez hîrtii și să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămîni, aveam inițiativa lucrărilor din Tarnluk, și creștea inima în mine cînd vedeam construcția înălțîndu-se de cîte ori trebuia să vin de la centru și să lucrez pe teren.

Lunile acelea au fost, într-adevăr, fericite pentru mine, căci plecam în zori cu expresul Howrah-Madras și ajungeam înainte de prînz pe șantier. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile în colonii. În India, cele în clasa I sunt chiar o adevărată vacanță. Gara o simțeam prietenă de cîte ori scoboram din taxi și alergam vioi pe peron, cu casca maron trasă bine pe ochi, cu servitorul după mine, cu cinci reviste ilustrate subsuoară și două cutii de tutun “Capstan” în mîini (căci fumam mult la Tamluk și, de cîte ori treceam prin fața tutungeriei din Howrah, mi se părea că nu cumpărasem destul “Capstan”, iar amintirea unei nopți fără tutun de pipă, silit să fumez mahorcă lucrătorilor, mă înfiora). Nu intram niciodată în vorbă cu vecinii mei de compartiment, nu-mi plăceau acei harasahib cu studii mediocre la Oxford, nici tinerii cu romane polițiste în buzunări, nici indienii bogați, care învățaseră să călătorească în clasa I, dar încă nu învățaseră cum săși poarte vestonul și cum să se scobească în dinți. Priveam pe fereastră dropiile Bengalului ― niciodată cîntate, niciodată plînse ― și rămîneam apoi mut față de mine, fără să-mi spun nimic, fără să-mi cer nimic.

Pe șantier eram singurul stăpîn, pentru că eram singurul alb. Cei cîțiva eurasieni care supravegheau lucrările aproape de pod nu se bucurau de același prestigiu; veneau la luciu în clasa [a] III-a, îmbrăcați în obișnuitele costume kaki ― pantaloni scurți și bluze cu buzunare largi la piept ― și înjurau lucrătorii într-o hindusthani fără greș.
Perfecțiunea aceasta în limbaj și bogăția vocabularului de insulte îi scoborau în ochii lucrătorilor. Eu, dimpotrivă, vorbeam prost și fără accent, și asta le impunea, căci dovedea originea mea streină, superioritatea mea. De altfel, îmi plăcea mult să stau cu ei de vorbă, serile, înainte de a mă retrage în cort, ca să scriu și să fumez ultima pipă, pe gînduri. Iubeam bucata aceasta de pămînt aproape de mare, cîmpia aceasta plină de șerpi și dezolată, în care palmierii erau rari și tufele parfumate. Iubeam diminețile, înainte de răsăritul zorilor, cînd tăcerea mă făcea să chiui de bucurie; o singurătate aproape umană, pe acest cîmp atît de verde și atît de părăsit, așteptîndu-și călătorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată.

Mi se păreau zilele de șantier adevărate vacanțe. Lucram cu poftă, porunceam în dreapta și în stînga plin de voie bună și, dacă aș fi avut un singur tovarăș inteligent pe acolo, sunt sigur că i-aș fi spus lucruri minunate.
S-a întîmplat să întîlnesc pe Lucien Metz chiar într-una din zilele cînd mă întorceam ― ars de soare și cu o poftă nebună de mîncare ― de la Tamluk. L-am întîlnit pe peron, în timp ce așteptam ca servitorul să-mi găsească ua taxi (venise tocmai expresul de Bombay, și era o afluență neobișnuită). Pe Lucien îl cunoscusem cu doi ani mai înainte, la Aden, cînd eu mă coborîsem acolo pentru câteva ceasuri, ― în drum spre India ―, iar el aștepta un vapor italian ca să-l ducă înapoi în Egipt. Mi-a plăcut de la început acest gazetar incult și impertinent, cu mult talent și multă perspicacitate, care scria un reportaj economic frunzărind pe bordul unui vapor listele de prețuri și comparîndu-le cu cele din port, și era în stare să-ți descrie perfect un oraș numai după un ceas de plimbare în goana unui automobil. Cînd l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori India, China, Malaya și Japonia și era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el, ci pentru cele ce nu făcea.
― Hei, Allan! mă strigă el, cîtuși de puțin uimit că mă în.tîlnise. Tot în India, mon vieux? Ia spune, te rog, tipului ăsta ― care se preface că nu-mi înțelege englezeasca ― să mă ducă la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit să scriu o carte despre India. O carte de succes, politică și polițistă. Am să-ți spun…

Într-adevăr, Lucien venise să scrie o carte asupra Indiei moderne și se afla de vreo cîteva luni aici, luînd interview-uri, vizitînd închisorile, fotografiind. Mi-a arătat chiar în acea seară albumul lui și colecția de autografe. Ceea ce îl încurca oarecum era capitolul asupra femeilor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene. Știa foarte vag despre viața lor în purdah, despre drepturile lor civile și mai ales despre căsătoriile între copii. M-a întrebat de mai multe ori:
― Allan, e adevărat că tipii ăștia se însoară cu fetițe de opt ani? Ba da, am citit eu o carte a unui tip, unul care a fost pe aici treizeci de ani magistrat.
Am petrecut o foarte agreabilă seară împreună, pe terasa căminului, dar cu toate eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, căci nici eu nu cunoșteam îndeaproape viața interioară a indienelor și nu le văzusem, pînă atunci, decît la cinematograf și la recepții. M-am gîndit însă că l-aș putea ruga pe Narendra Sen să-l invite o dată la ceai și să-l lămurească. Poate m-am gîndit că, cu acest prilej, voi putea și eu privi mai îndeaproape pe Maitrayi, pe care nu o mai văzusem de-atunci, deoarece excelentele mele raporturi cu Sen se reduceau la munca noastră în comun la birou și conversațiile în mașină. Mă invitase pînă acum de două ori să iau ceaiul cu el, dar, cum îmi prețuiam mult timpul liber, dedicîndu-l în întregime fizicei matematice, îl refuzasem.

Cînd i-am spus că Lucien scrie o carte despre India, pe care o va tipări la Paris, și cînd i-am mai spus anume ce capitol îi e greu să scrie, Sen m-a rugat să-l chem îndată la ceai, chiar în după-amiaza aceea. Bucuria mea, urcînd scările la cămin, să-i împărtășesc vestea! Lucien nu fusese pînă atunci într-o casă de indieni bogați și se pregătea să compună un reportaj desăvîrșit.
― Sen ăsta al tău din ce castă e? se informă el.
― Brahman veritabil, dar cîtuși de puțin ortodox. E membru fondator la “Rotary Club”, e membru la “Calcutta Club”, joacă tennis perfect, conduce automobilul, mănîncă pește și carne, invită europeni la el în casă și îi prezintă nevesti-si. Are să te încînte, sunt sigur.
Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atît de mare ca și a lui Lucien. Casa inginerului, în Bhowanipore, o cunoșteam, căci fusesem o dată acolo, cu mașina, să ridic niște planuri. Dar niciodată n-aș fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunății, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca șalurile, atît de dulci la pipăit covoare și sofale din lînă de Kashmir, și măsuțe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceștiie de ceai și prăjiturile bengaleze, aduse de Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stam și priveam încăperea, parcă atunci aș fi picat în India. Viețuisem doi ani aici, și niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o familie bengaleză, să le cunosc viața lor interioară, să le admir cel puțin lucrăturile, dacă nu sufletul. Trăisem o viață de colonii, singur cu munca mea pe șantier sau în birouri și citind cărți sau văzînd spectacole pe care le-aș fi putut foarte ușor afla și în continentele albe. În după-amiaza aceea am cunoscut cele dinții îndoieli și îmi aduc aminte că m-am întors puțin abătut acasă (Lucien era entuziasmat și își verifica impresiile, întrebîndu-mă pe ici, pe colo dacă a înțeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) și cu o sumă de gînduri pe care niciodată nu le adăpostisem pînă atunci. Totuși, n-am scris nimic în jurnalul meu și astăzi, cînd caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cît de incapabil sunt să prevăd evenimentele esențiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai tîrziu firul vieții mele.

Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zîmbetul timid, preliminar de panică, și mai ales în glasul ei atît de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă și corectă, de manual, dar, de cîte ori începea să vorbească, și eu, și Lucien nu ne puteam opri să n-o privim; parcă ar fi chemat vorbele ei!

Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note după se gusta din fiecare prăjitură și întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezește și pentru că inginerul îl asigurase că înțelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, și avea în biblioteca lui nenumărate romane franțuzești, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din cînd în cînd în argot-ul lui parizian, și atunci inginerul îi răspundea zîmbind: “Oui, oui, c’est ça”, privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngăduit să privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile și ornamentele, și inginerul a acceptat cu humor, aducîndu-și fata de mînă, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu buza de jos tremurînd și cu șalul căzîndu-i pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel examen al veștmintelor, acea cîntărire în mîini a bijuteriilor, urmată de exclamații și entuziasm, de întrebări și răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de note, în timp ce Maitreyi nu mai știa unde să se uite și tremura toată, palidă, înspăimîntată, pînă ce mi-a întîlnit ochii, și eu i-am zîmbit, și atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească și și-a fixat privirile în ochii mei, liniștindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu știu cît a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire întîlnîtă și îmbrățișată pînă atunci, și după ce a încetat examenul și Maitreyi a fugit iar lîngă fereastră, ne-am sfiit amîndoi să ne mai privim, într-atît fusese de clandestină și de caldă comuniunea noastră.

Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit ― cu alții ochi ― pe inginer și m-am întrebat cum poate fi un om atît de urît și atît de inexpresiv părintele Maitreyiei. Acum puteam vedea și eu, mai de-aproape și în voie, fața inginerului, care se asemăna atît de mult cu o broască, ochii atît de bulbucați și gura atît de mare, într-un cap rotund și tuciuriu, cu fruntea joasă și părul negru, încrețit, iar trupul scund, umerii încovoiați, pîntecul diform și picioarele scurte. Simpatia și dragostea pe care le răspîndea acest patron al meu erau cu atît mai greu de înțeles. Cel puțin pentru mine, Narendra Sen era un bărbat seducător, deștept și subtil, instruit, plin de humor, blînd și drept.

Cum stam și-l priveam așa, intră ― aducînd cu ea o atmosferă stranie de căldură și panică ― soția inginerului, Srimati Devi Indira, îmbrăcată într-o sari albastră, cu șal albastru muiat în aur și cu picioarele goale, tălpile și unghiile roșite. Doamna nu știa aproape deloc englezește și zîmbea întruna. Probabil că mîncase în acea după-amiază mult pan, căci avea buzele sîngerii. Cînd am privit-o, am rămas uimit; n-aș fi crezut că e mama Maitreyiei, ci mai degrabă sora ei cea mare, într-atît era de tînără, de proaspătă și de timidă. O dată cu ea venise și cealaltă fată, Chabù, de vreo zece-unsprezece ani, care purta părul tuns și rochie de stambă, dar fără ciorapi și fără pantofi; iar pulpele și brațele ei goale, și fața ei oacheșă, frumoasă, mă făceau s-o compar în gînd, amuzat, cu o țigăncușe.

Ce a fost atunci, mi-e peste putință să povestesc aici. Aste trei femei, găsindu-se laolaltă în fața noastră, se strînseră una lîngă alta, cu aceeași panică în ochi, și inginerul încercă zadarnic să le încurajeze, să le facă să vorbească. Doamna a voit să servească ceaiul, dar s-a răzgîndit și a lăsat-o pe Maitreyi sa facă aceasta. Din greșeala nu știu cui, ceainicul s-a vărsat pe tavă și pe pantalonii lui Lucien, și atunci toți s-au repezit să-l ajute, inginerul și-a pierdut calmul și a început să-și certe familia, aspru, în bengali, iar Lucien se scuza în franțuzește, fără să izbutească să se facă înțeles. Narendra Sen vorbi, în cele din urmă:
― Scusez-moi! Ici votre place.
Fetele au alergat numaidecît să schimbe fața de mătase a fotoliului, și inginerul continua să le certe, în timp ce noi doi nu știam ce să facem cu mîinile și pe cine să privim.
Chiar Lucien era puțin încurcat, deși la plecare, în mașină, a făcut haz nespus de acest accident. Numai doamna rămăsese cu același zîmbet pe buzele înroșite și aceeași timiditate caldă în ochi.

Conversația n-a mai durat mult. Inginerul i-a arătat lui Lucien manuscrisele sanscrite din biblioteca unchiului său, fost prim-pandit al guvernului, apoi o serie de tablouri și cusături vechi. Eu mă apropiasem de fereastră și priveam în curte, o curte ciudată, cu ziduri înalte, cu arbuști și glicine, iar dincolo, peste casă, se înălța buchetul de freamăt al unui cocotier. Priveam fără să știu de unde vine farmecul acela, liniștea aceea nemaiîntâlnită în Calcutta. Și deodată aud un rîs nestăvilit, contagios, un rîs de femeie și de copil în același timp, care trecea de-a dreptul in inimă și mă înfiora. Plec mai mult capul pe fereastră și atunci zăresc în curte, trîntit pe cele două trepte, trupul aproape descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi, cu brațele pe sîni, și o văd mișcînd din picioare, cutremurîndu-se de rîs, în cele din urmă repezindu-și papucii, cu o aruncătură de gleznă, tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele cîteva minute mi sau părut nesfîrșite. Nu știu ce spectacol sacru îmi apărea mie rîsul ei și sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvîrșesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră.
Plecînd, îi auzeam rîsul prin toate sălile prin care am trecut.

descărcați cartea direct de aici:…