Sarpele

Sarpele de Mircea Eliade

Șarpele

Mircea Eliade

Tu șerpe balaur,

Cu solză de aur,

Cu nouă limbe împungătoare,

Cu nouă cozi izbătoare,

Să te duci la ea,

Unde-o vei afla...

Și tu să n-o lași

Până ce ea,

Mândra mea,

Cu mine s-a întâlni

Și îmi va vorbi. ......

Descântec de dragoste

I

Liza se pregătea să aplaude, presimțind sfârșitul romanței.
Nădăjduia că gestul zgomotos, și cuvintele pe care va trebui să le
spună, și comentariile celorlalți o vor ajuta să-și rețină lacrimile. Căci refrenul o emoționa stupid, aproape sălbatec; în special primele rânduri:

În părul meu, odată blond,

E o șuviță argintie...

De unde năvăleau deodată atâtea amintiri, atâtea nostalgii? I se părea că mai auzise undeva aceleași cuvinte, de foarte mult timp, când era mică și mătușa Leana îi recita poezii la modă înainte de război:

E o șuviță argintie...

Știuse parcă, înainte ca să le audă, cuvintele ce trebuiau să vină.
Aștepta sfârșitul, căruia vocea de bariton timid îi da o mirată tristețe:

...Eu n-am avut copilărie!...

Întocmai cum presimțise ea, fără ca să-și poată stăpâni emoția și neliniștea. Cuvintele acestea îi amintiră deodată chipul zâmbitor al Leanei, grădina cu duzi din Bulevardul Pache și tristețile de atunci. I se păru că e foarte nefericită, că tinerețea ei e un dezastru și că nu o înțelege nimeni, că nu o va înțelege nimeni, niciodată. I se păru atât de deșartă căsătoria ei cu un funcționar superior - după atâta așteptare!...
- atât de triste toate întâmplările... I-ar fi plăcut să se afle acum undeva
singură, ascultând romanța și putând să plângă fără sfială.

― Să-mi scrii cuvintele! auzi glasul Dorinei de la celălalt capăt al
mesei. Sunt superbe!...

― Cuvintele sunt vechi, răspunse d-l Stamate parcă mai timid.
Numai melodia e nouă... Îmi place, pentru că e o melodie tristă...

Se întoarse către Liza, fără ca ea să-l vadă. Părea destul de surprins
de succesul pe care îl avusese glasul lui. Nu primise să cânte decât
după multe insistențe. Cunoștea prea puțin pe gazdă, pe ceilalți invitați.
Și totuși, ce oameni cumsecade; în special gazdele. O primire atât de
grandioasă, aici, la Fierbinți, un biet sat la treizeci de kilometri de
capitală...

― Puțin vin cu sifon, dacă nu te superi, se rugă Stere, întinzând
paharul gol peste masă.

Liza îl privi dezgustată. „Să faci un asemenea gest, după o
romanță... Și ăsta e bărbatul meu..."

― De cine sunt cuvintele? întrebă din nou Dorina. Nu le-am întâlnit
până acum...

Vorbea tare, de la capătul mesei, ca să fie auzită și de căpitanul
Manuilă. Iși dedea foarte bine seama de ce a fost aranjată petrecerea
aceasta, cu atâția invitați, aici la țară, în casa cumnatului ei. „Vor să
mă mărite"... îi venea să zâmbească. De câte ori se uita la căpitanul
Manuilă și-l vedea mâncând corect, controlându-se neîncetat, nu cumva
să-și pună coatele pe masă, i se părea că se pregătește să joace o farsă:
ea se va preface că este o tânără care se logodește, iar căpitanul
Manuilă va juca rolul logodnicului... Cum, așa, deodată? cu un om pe
care nu-l cunoști?!...

― Nu cred că sunt de Bacovia, adăugă ea, tot atât de tare. Și nici de
Arghezi...

„Numele acestea vor ului puțin pe domnul căpitan", gândea Dorina.

― ...N-aș putea să spun de cine sunt, se scuză Stamate. Știu că sunt
foarte vechi...

Căpitanul Manuilă continua să asculte pe gazdă, fără să ridice ochii.

― ...în condițiile astea, n-aș putea nici eu închiria apartamentul,
domnule căpitan, spuse d-na Solomon. Vedeți d-stră, lumea vorbește
așa și pe dincolo despre proprietari.

D-na Solomon trase un fum din țigară, lung, cu atenție,
apropiindu-și genele. Este exasperant băiatul ăsta cu tăcerea lui. Și
n-are nici un subiect de conversație. Oare să se fi îndrăgostit atât de
repede?

Căpitanul nici nu îndrăznea să-și îndrepte privirile spre capătul
mesei, de unde Dorina zvârlea întruna întrebări. I se dăduse a înțelege,
înainte de a ajunge la Fierbinți, în timp ce rămăsese singur cu Stere în
mașină, că hotărârea trebuie luată repede. Părinții fetei nu pot aștepta
prea mult. Dorina și-a trecut licența în toamnă. Nu că ar avea nevoie
să profeseze - căci el doară știe situația -, dar așa a voit ea, i-a plăcut
să-nvețe. Și-acum sunt mai multe partide. Și părinții vor să aranjeze
într-un fel. Dorina spunea că visul ei este să petreacă luna de miere ca
o vacanță, și în străinătate...

― Cine mai vrea o cafea? întrebă d-l Solomon, ridicând mâna în sus.

D-na Solomon tresări, fericită că are un motiv să-și părăsească
taciturnul ei tovarăș de masă.

― Mă ierți, te rog, un moment!... Să văd de cafele!...

Căpitanul Manuilă roși, înclinând exagerat capul, ca și când ar fi
vroit să spună: „Vai, doamnă; desigur! D-stră, ca gazdă"... Dădu cu
ochii de Dorina, care părea că-l privește visătoare, și zâmbi, începea
să capete curaj.

― Văd că vă place poezia, domnișoară, vorbi el pe neașteptate.
Se făcu deodată tăcere. Dorina se îmbujoră brusc și începu să-și
numere mărgelele din jurul gâtului. Auzind că începe discuția despre
poezie, Stamate se plecă atent deasupra mesei, curios să asculte.

― Îmi plac doar anumiți poeți, vorbi Dorina. Și mai mult moderni...

― Am băgat de seamă, zâmbi căpitanul Manuilă. Versurile
de-adineauri nu le-ați recunoscut, deși nu sunt atât de vechi. Sunt din
Radu Rosetti...

Liza privi cu mirare pe căpitan. Așadar, nu e chiar atât de prost...

Și are dreptate: sunt versurile lui Radu Rosetti. Leana avea volumele lui de poezii și cărțile acelea și le mai reamintește și acum, atâția ani după moartea Leanei. Le ținea pe policioara din salon, în casa veche din Bulevardul Pache; au rămas acolo până ce a murit și Leana, tot de tuberculoză, așa cum muriseră și celelalte mătuși. Liza era pe atunci în cele dintâi clase de liceu, își amintește cu ce jind privea atunci policioara încărcată cu cărți. Era acolo și Ion, apărut de curând, și după moartea Leanei se bucurase chiar în ascuns că va putea lua cele două volume și le va păstra pentru totdeauna; nimeni nu se va mai gândi să le ceară înapoi.

Și, deodată, poruncitor, glasul mamei: „Să nu iei nimic, că au
microbi!"... Cărțile apoi le-au ars, așa i-au spus, împreună cu coșul de
rufe în care se afla colecția Universului literar...

― Ce poet, domnule, și Radu Rosetti! exclamă Stere. L-am cunoscut
în timpul războiului...

Liza plecă fruntea. „Are numai nouă ani mai mult ca mine și pare
atât de bătrân, atât de strein"...

Și se-mbătrânește singur, fără să i-o ceară nimeni, parcă numai ca
să-i facă ei în necaz, să-i amintească aspru că el a cunoscut altă viață,
că e dintr-o altă generație...

D-l Solomon, văzând discuția începută, se ridică și plecă din odaie.
Trecu în săliță și, după ce închise ușa, privi cu atenție sticlele și
sifoanele din căldările cu gheață. Deschise apoi ușa de la dormitor.

D-na Solomon era în fața oglinzii, privindu-se fumând. Cu mâna
stângă își aranja părul.

― Știi că am terminat vinul, spuse d-l Solomon.

D-na Solomon ridică din umeri. Se depărtă de oglindă cu pași moi
și se așeză pe marginea patului.

― Bine că s-a terminat masa, vorbi ea plictisită.

― Dar a ieșit totul excelent, adăugă d-l Solomon. Și-a fost berechet.
Tu spuneai că n-are să ajungă puii... Și ai văzut c-a mai rămas... Ă
propos, i-ai spus femeii să-i acopere bine? Cu căldurile astea... Și-au
să trebuiască diseară.

Își aprinse și el o țigară și se așeză pe pat, lângă nevastă-sa.

― Nu știu cum a rămas hotărât, mergem și noi la mănăstire?

― Cum vrei tu, răspunse d-na Solomon. Dar să știi că eu nu dorm
acolo, cu ploșnițe și cu țânțari...

― Nu sunt decât țânțari, zâmbi d-l Solomon.

― Parcă tu simți vreodată!...

Tăcură amândoi, câteva clipe, fumând cu ochii în tavan.

― Tu ce crezi de căpitanul ăsta? întrebă d-l Solomon.

― Mă-ntrebam și eu de unde 1-ați mai găsit...

― Să știi că nu-i prost, întrerupse d-l Solomon. După ce-ai plecat tu,
a început o discuție foarte serioasă... Dar am impresia că s-a intimidat.
Ori se pare că 1-a luat Stere cam repede...

― Și ălalaltul cine e? întrebă d-na Solomon ridicându-se.

― Stamate, un prieten de-al căpitanului, mi se pare că-i inginer
agronom...

D-l Solomon ascultă o clipă încruntat, încercând să ghicească ce se
petrece alături, apoi întrebă cu alt glas:

― S-or fi făcut cafelele?

Din sufragerie se auzeau voci, râsete. Câțiva pași greoi, apoi ușa se
deschise și apăru bătrâna d-na Solomon. Intră cu multă grijă,
temându-se parcă să nu facă zgomot.

― Aicea erati? întrebă ea, fără să se mire.

Se apropie încet de pat, călcând cu aceeași băgare de seamă, și se
așeză chinuit, oftând.

― Cum vi se pare? întrebă din nou, ridicând privirile.

― Numai de s-o hotărî... vorbi d-l Solomon.

― Asta ziceam și eu...

D-l Solomon se întoarse către nevastă-sa.

― Aglo, eu aș zice să te mai duci tu prin sufragerie. Vezi, poate vor
să treacă în grădină... Nici nu mai e prea cald acum...

D-na Solomon se opri în trecăt în fața oglinzii, ca să-și aranjeze din
nou coafura.

― Tu ce zici? o întrebă bătrâna.

D-na Solomon ridică din umeri și plecă.

― De, știu și eu...

După ce se închise ușa, bătrâna privi din nou spre d-l Solomon.

― Ei nu-i prea place...

― Așa e ea, n-o știi? Când stăm singuri cuci aici, oftează după
musafiri și când are musafiri, cade obosită. Dar mie îmi place
căpitanul. Are și școală...

― Și ălalaltul e drăguț, vorbi d-na Solomon.

De alături se auziră zgomote; scaune depărtate de masă, râsete,
mulțumiri. D-l Solomon se grăbi să iasă din odaie.

― Mamă, spuse el din prag, vezi, ocupă-te d-ta pentru diseară. Știi,
la mănăstire trebuie să venim bine pregătiți...