Uniforme de general

Uniforme de general de Mircea Eliade

Înaintau amândoi în vârful picioarelor, cu mare grijă, și de câte ori podeaua scârțâia mai puternic, se opreau brusc, ținându-și răsuflarea. Și în acea clipă, aproape fără să-și dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de buzunar și rămâneau pe întuneric.

— Să nu-ți fie teamă, îi șopti când, puțin timp în urmă, se împiedică de o frânghie pe care nu o putuse vedea și, rezemându-se, ca să nu cadă, de un dulap, una din uși se deschise încet, scârțâind prelung, ca un geamăt înfundat. Să nu-ți fie teamă. Nu e nimeni în toată casa...

— Atunci de ce vorbești atât de încet? îl întrebă celalt.

Ieronim reaprinse lanterna și roti de câteva ori conul de lumină în jurul băiatului, fără să-l înalțe totuși până în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine: fața ofilită de licean, cu ochii adânciți nefiresc în orbite, buzele subțiri și părul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte.

— Spuneai că te cheamă Vlad, nu e așa?

— Vlad. Vladimir Iconaru.

— Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-și puțin capul, că niciodată, nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n-a cutezat să vorbească cu glas normal când se introduce noaptea în podul unei case străine și se introduce, ca noi, cu un scop bine Precizat: să găsească lada în care văduva eroului de război, gneralul Iancu Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de gală ale soțului ei; să găsească, zic, lada, să-i spargă lacătul. Să fure cele două uniforme. Repet, să fure două uniforme de general.

— Dar spuneai că sunteți rude...

— Suntem. Mai mult: tatăl meu era nepotul favorit al văduvei general Iancu Calomfir. Dar ce-are a face? Ne-am introdus în acest pod cu chei false, la căderea nopții, ca să căutăm un anumit obiect și să-l furăm. E adevărat, un obiect având poate de un anumit interes istoric, dar fără valoare: două uniforme.

— Și o colecție de coleoptere, adăugă Vladimir.

Ieronim își înălță din nou lanterna, și de data aceasta își concentră lumina deasupra capului băiatului, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Dar după câțiva pași se opri.

— N-am mai fost de mulți ani în acest pod, începu cu un glas neutru. Dar îmi aduc foarte bine aminte toate obiectele, toate aceste dulapuri, lăzi și cufere, și i le arătă plimbându-și lanterna de-a lungul pereților. Îmi aduc, de asemenea, foarte bine aminte de poziția lăzii cu uniforme: este acolo, la vreo zece metri în fața noastră, deși n-o putem încă vedea, pentru că e ascunsă de nenumărate alte lăzi, cufere și multe, foarte multe pachete cu ziare vechi. Dar un singur lucru nu-mi aduc aminte, Vladimir Iconaru: nu-mi aduc aminte să-ți fi vorbit de o colecție de coleoptere. Ți-am spus doar atât: că în această casă, există multe insectare, că există mai ales o foarte bogată colecție de fluturi...

— Păcat! Și fluturii sunt frumoși, dar marea mea pasiuni sunt coleopterele...

Ieronim își lăsă capul pe spate și-l privi surprins, cercetător.

— Interesant, continuă după câteva clipe, și trebuie să recunosc, nu mă așteptam. Dacă aș scrie vreodată un tratat de morală, ar trebui să discut și cazul dumitale. Căci ești un caz interesant; într-un cuvânt, accepți cu entuziasm condiția de spărgător pentru o colecție de coleoptere, dar eziți, sau mai precis ești turburat de scrupule, când afli că e vorba numai de fluturi...

— Nu ezit! protestă Iconaru îmbujorându-se. Pentru că de fapt nu e furt. Sunteți rude. E vorba de aceeași familie... Și apoi, adăugă coborând glasul, toți sunt morți.

__ De ce spui toți?

— Toți care au trăit în casa asta, generalul și văduva lui, și copiii pe care i-au avut, și care au murit pe rând, unii în război, alții în bombardament. Nu mi-ai spus alaltăieri că au murit toți, și casa e pustie, iar dacă n-a luat-o nimeni până acum, este pentru că a rămas șubredă de la bombardament, și că poate au s-o dărâme la primăvară?...

Ieronim îl privi din nou, lung, cu o mare tristețe, apoi stinse lanterna.

— Așa este, șopti. Toți au murit. Sau, adăugă după o pauză, ca să fiu foarte precis, aproape toți. Dar ce-are a face? Nu avem dreptul să pierdem speranța. Când te-am zărit alaltăieri dimineață...

Aprinse lanterna și-i îndreptă lumina direct spre fruntea celuilalt. Băiatul își duse repede palma la ochi.

— Iartă-mă, continuă Ieronim după ce stinse lanterna. N-am vrut să-ți fac rău. Dar a trebuit să-ți privesc încă o dată ochii înainte de a-mi aminti. Nu, nu e vorba de amintire, ci de evocare. Așa cum îmi place mie să-mi închipui, e ca și cum am asculta Corul într-o tragedie greacă. Corul care rezumă, evocă sau prevestește acțiunea eroilor și pedeapsa zeilor... Și acum, nu te mișca și ascultă. Decorul e simplu, îl cunoști. O stradă din Bucureștii anilor 1950. Început de toamnă. În fund, un maidan. Către acel maidan mă îndreptam eu, cu un anumit scop, când am văzut venind un licean cu un porumbel în mână...

— Era rănit...

— Te rog, nu mă întrerupe. Ți-am spus că acum vorbește.... Venea un licean zgribulit, cu obrazul palid, ținând un porumbel în mâna dreaptă și mângâindu-l la răstimpuri cu palma stângă...

— Era rănit și mi-era teamă să nu-l mănânce pisicile...

— Așa mi-ai spus și atunci. Dar eu te-am recunoscut imediat, căci duceai un porumbel în mână... Și am știut ce știam de mult: că nu avem dreptul să pierdem speranța... Mai trăiește? întrebă după o clipă.

— Avea doar aripa stângă pe jumătate ruptă. Îl lovise vreun derbedeu cu praștia. Dar se vindecă. Se vindecă repede ca toate păsările...

— În orice caz, continuă Ieronim, acesta a fost începutul aventurii noastre. Pentru că, recunoaște, nu ți-am ascuns din prima clipă că e vorba de o aventură.

— Mi-ai spus că știi de un pod, într-o casă părăsită, un pod plin cu lăzi și cufere, și lucruri de tot felul, săbii și coifuri și jucării, și reviste ilustrate vechi...

Ieronim își trecu nervos mâna prin păr, ca și cum ar fi încercat să-și potolească nerăbdarea.

— Și câte altele, și câte altele, adăugă, și vorbindu-ți te priveam. Dacă ai ști cum te priveam, să ghicesc ce te-ar fi putut atrage sau interesa... Și totuși, din când în când, îmi zvârleam privirile, pe furiș, asupra porumbelului...

— Îl găsisem pe maidan. Îl lovise cineva cu o piatră...

Ieronim întinse brusc brațul spre întuneric și-i puse mâna pe umăr.

— Să nu-ți închipui cumva că voiam să te pun la încercare sau să te ispitesc. Dar pentru mine, care trăiesc numai pentru teatru, scena era prea excepțională ca să nu ghicești că făcea parte din acel scenariu misterios pe care mă trudea necontenit, și totuși zadarnic, să-l reconstituiesc, dacă înțelegi ce vreau să spun...

Își retrase mâna de pe umărul băiatului și continuă, cu un alt glas:

— Ascultă: să pot urca cu el, după ce-l văzusem venind dinspre maidan cu un porumbel în mână, să pot urca scările acestui pod, noaptea, pe întuneric, și să-l simt acolo, lângă mine, când am să încerc cheile, una după alta, și apoi, deodată, una din chei se va potrivi și ușa se va deschide gemând și vom pătrunde aici, în acest pod, unde n-a mai intrat nimeni de foarte mulți ani, de când a murit și ultimul băiat al văduvei generalului Calomfir... Ascultă! nu mă întrerupe! spuse ridicând brațul, căci abia acum ne apropiem de scena cu adevărat dramatică. Ascultă și imaginează-ți. Am intrat încet, încet, îndreptându-ne spre fund, acolo unde se găsește lada. Și câte nu s-ar fi putut întâmpla! Dumnezeule, câte nu s-ar fi putut întâmpla! O biată lanternă electrică de buzunar. Abia mai luminează, căci o am din timpul războiului, de când eram cercetaș. În orice clipă s-ar fi putut stinge, și am fi rămas pe întunerec. Și nici măcar nu eram unul lângă altul. Eu o luasem înainte, grăbind pasul, căci presimțeam că bateria e pe sfârșite. Și ne-am fi trezit deodată în întunerec, pierduți aici, în acest pod plin cu lăzi și cufere acoperite de praf și pânze de păianjen, și nici n-aș fi îndrăznit să strig, să te chem. Șopteam doar: Vlad, parcă Vlad sau Vladimir te cheamă, nu e așa? Vladimir, mă auzi?... Dar nu mă puteai auzi, pentru că rămăseseși mult în urma mea și, orbecăind prin întunerec, te depărtai tot mai mult de mine, și nu mă puteai auzi. Chiar dacă aș fi îndrăznit să ridic glasul, tot nu m-ai fi putut auzi, pentru că tocmai atunci începuse să bată vântul, și aici, în podul acesta, dărăpănat de la bombardament, unde vântul se aude sinistru, ca la teatru, când se pregătește să izbucnească furtuna...

Se opri brusc, suflând greu, extenuat.

— Nu m-aș fi rătăcit, vorbi calm celalt. Nu m-aș fi rătăcit, pentru că sunt obișnuit cu întunerecul. Am copilărit la munte. Nu mi-e frică de întunerec, nici de vânt...

— Vasăzică, numai asta ai înțeles? îl întrerupse Ieronim cu o neașteptată tristețe în glas. Ai dreptate că aș fi vrut să te sperii, să te pun la încercare în întunerec. Elev Iconaru Vladimir, nu ai imaginație. Nu ești singurul, de altfel. Aproape nimeni nu mai are imaginație. Trăim vremuri grele. Cine mai are timp să-și imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o lume mai poetică, și deci mai adevărată?...

— Dacă credeai că m-aș fi speriat lăsându-mă singur în întunerec...

— Te rog nu mă întrerupe, căci acum suntem la teatru și ne apropiem de scena capitală... Până la urmă te-aș fi găsit lipit de unul din dulapurile acestea și atunci ai fi înțeles ce se întâmplă, ai fi înțeles de ce mă depărtasem și de ce te lăsasem să crezi că se terminase bateria. Acolo, lipiți amândoi de dulap, ți-aș fi povestit istoria acestei case, care e de fapt istoria generalului Calomfir, adevărata lui istorie, pe care nu o mai cunoaște nimeni pentru că, așa cum prea bine ai cit, au murit aproape toți...

— Atunci, de ce nu mi-ai povestit?

Ieronim ridică obosit din umeri.

— A intervenit ceva. O nimica toată...

— Puteai să-mi povestești, continuă Vladimir, căci nu mi-ar fi fost frică. Și acum poți să-mi povestești. Îmi placi să ascult pe alții povestindu-mi. Mă întreb atunci, mă tot întreb: Când o să-mi vină și mie rândul, eu ce-am să povestesc? Să le spun ce mi s-a întâmplat, o dată, noaptea, la stână?

Ieronim își trecu din nou mâna, nervos, prin păr.

— A intervenit ceva, și spectacolul a dispărut. S-a reîntors în neant. A lăsat loc altor probleme, unele mai banale, altele, mai precis una din ele, extrem de importantă, capitală. Nu ghicești? Ai făcut să intervină, recunosc, fără voia dumitale ideea morală: diferența dintre coleoptere șl fluturi.

— ... Și lepidoptere, preciză Iconaru.

Ieronim reaprinse lanterna și, cu grijă, ca să nu-l orbească, îl privi lung.

— Să ne grăbim, spuse pornind brusc înainte. Că a început să se facă frig.

Se simțea urmărit și încetinise pasul, așteptând din clipă în clipă să se audă strigat din spate. Dar necunoscuta șovăia. Atunci își rezemă cutia violoncelului de peretele coridorului și, alene, începu să-și caute batista. Începu prin a-și descheia laborios pardesiul.

— Maestre! auzi deodată, în spatele lui, o voce neașteptat de limpede și robustă, de contraltă. Maestre, e adevărat, nu mai dați lecții particulare?

Antim întoarse capul și o privi, încercând să pară surprins, își scoase batista, și-o trecu, absent, pe frunte, apoi rămase cu ea în mână.

— E adevărat, spuse. M-am hotărât să nu mai dau lecții particulare pentru că...

În clipa aceea parcă ar fi văzut-o pentru întâia oară și o privi adânc, mirat, aproape în panică. Începu să se șteargă repede cu batista pe frunte, pe obraji.

— Să nu crezi că-mi tremură mâna, spuse, încercând să zâmbească.

— Sunteți obosit, maestre...

— E și oboseala, dar e și altceva. Mi s-a părut că am mai zărit undeva figura asta, figura dumitale, vreau să spun...

Fata se apropie mai mult de el, plecându-și ușor umerii.

— Nu mi-a scăpat nici un concert, Maestre! Vă urmăresc de cinci ani, de când eram încă la Conservator... Și din toată orchestra, nu vă privesc — și nu vă ascult — decât pe d-stră!...

— Nu, nu mă gândeam la asta, o întrerupse, continuând s-o privească și trecându-și batista dintr-o mână într-alta. Ești româncă? Vreau să spun, ai trăit aici, în București?

Fata se îmbujoră brusc.

— Părinții mei sunt din provincie, dar eu am fost crescută aici.

— Ah, deci am avut dreptate. Într-un anumit sens, ești străină, vii din altă parte?...

Fata clătină din cap, zâmbind încurcată. În acea clipă, Antim observă cu emoție că are gura foarte mare și dinții neregulați — și asta îi dădea un aer de frumusețe sălbatică, amenințătoare, aproape agresivă.

— Auzisem dar nu-mi venea să cred. Ar fi îngrozitor, îmi spuneam, ar fi îngrozitor să fie adevărat că Maestrul nu mai dă lecții particulare, tocmai acum, când mi-am găsit slujbă și am bani. Tocmai acum, când puteam lua și eu lecții. Măcar câteva. Măcar o lecție, două pe lună, adaogă văzându-l că tace privind-o neliniștit, parcă nici n-ar fi ascultat-o, ci i-ar fi urmărit doar mișcările buzelor și lumina, când umedă, când mată, a dinților.

Își împături batista, o puse în buzunar și începu să-și încheie nasturii de la pardesiu.

— Îmi pare rău, spuse apucând cutia violoncelului. M-am hotărât să renunț la lecțiile particulare când mi-am dat seama că nu izbutesc. Nu izbutesc nici în doi ani, nici în patru sau cinci: pur și simplu, nu izbutesc...

Întoarse capul și văzu că, în fundul coridorului, luminile începeau să se stingă.

— Trebuie să mergem, adaogă, că altminteri riscăm să găsim poarta încuiată.

Înainta totuși agale, ținându-și violoncelul în mâna stângă și încercând, cu dreapta, să-și ridice gulerul pardesiului.

— Înțelegi ce vreau să spun. Într-o bună zi mi-am dat seama că nu izbutesc să-i ajut, adică să-i fac să mă întreacă...

Fata izbucni deodată în râs, și cu un gest scurt familiar se apropie de el și-i luă brațul.

— Maestre, începu cu fervoare, nici nu bănuiți cât sunt de fericită!... Auzisem atâtea despre d-stră. Ce nu se spunea, ce nu se povestea despre Maestrul Manolache Antim! Dar asta nu mi-a spus-o nimeni, și nu aveam cum s-o ghicesc. Știam doar atât: că, într-un anumit fel, nici d-stră n-ați avut noroc.

Antim se opri și o privi din nou, pe deasupra ochelarilor, derutat.

— N-ați avut noroc de elevi, Maestre. Cine a venit să învețe cu d-stră? Tot felul de premianți. Premiul I și Premiile II. Poate chiar și câțiva cu Premiul III. Dar ceilalți, Maestre? Ceilalți? repetă ea subliniind cuvântul și apropiindu-și mai mult fața de el.

— Adică cum, ceilalți?

— Da, Maestre, ceilalți, cei mistuiți de ambiție și urmăriți de nenoroc, cei mai numeroși de altfel. Ca Horia Grădișteanu bunăoară, de care n-a auzit nimeni pentru că s-a sinucis la optsprezece ani. Sau ca Maria Da Maria. Asta, Maria Daria Maria, sunt eu, adaogă coborând glasul. Dar la școală mi se spunea Maria Da Maria...

— Trebuie să ne grăbim, că altminteri riscăm să...

— Lăsați-mă pe mine să duc violoncelul, îl întrerupse.

Gestul fusese atât de neașteptat, încât nu se împotrivi. Încurcat, își duse amândouă mâinile în jurul gâtului, încercând să-și potrivească fularul sub gulerul ridicat al pardesiului.

— Dacă aș fi avut cu zece ani mai puțin, m-aș fi supărat, spusese.

— V-ați fi supărat și acum, îl întrerupse ea din nou, dacă ar fi fost altcineva, un alt gen de femeie, vreau să spun. N-are importanță dacă ar fi fost tânără sau mai puțin tânără. Diferența nu trebuie căutată în vârsta femeilor, ci în destinul lor.

Se opri brusc și strânse violoncelul cu amândouă brațele, lipindu-l de corp.

— Maestre! exclamă cu un glas sugrumat, parcă ar fi fost gata să izbucnească în plâns. Maestre, dacă nu l-ați cunoscut pe Horia, atunci aveți în fața dumneavoastră ființa cea mai înzestrată și cea mai orgolioasă, aproape bolnavă de ambiție, dar și cea mai urmărită de nenoroc pe care ați întâlnit-o vreodată în viața dumneavoastră. Au fost zile întregi când nici nu îndrăzneam să trec strada: știam că are să mă răstoarne o mașină; Maestre, simțeam mașina de departe, de la zeci de metri, o simțeam cum mă răstoarnă și-mi strivește degetele. Degetele, Maestre, degetele astea pe care, dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul... pentru că de ani de zile căutam o slujbă care să-mi îngăduie să iau câteva lecții particulare cu dumneavoastră, orice fel de slujbă, cât ar fi fost de anostă sau dezgustătoare, numai degetele să mi le cruțe; ani de zile am tot căutat, și între timp trăiam din mila unuia și altuia, căci nici garderobieră la un local de noapte n-au voit să mă țină... Și doar acum, de curând, de săptămâna trecută, mi-am găsit o slujbă, dar ce folos? Dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul, aș fi găsit slujba acum două, trei luni, și atunci degetele acestea le-ați fi văzut ce pot face, și, credeți-mă, Maestre, v-ați fi simțit minunat!...

Cu un efort, Antim o împinse încet către ușă, încercând să pară amabil și totuși detașat, prefăcându-se că nu-i vedea lacrimile alunecându-i lin pe obraji.

— Noapte bună, Vasile, se adresă portarului. Iartă-ne că am cam întârziat, adăugă strângându-și din nou fularul în jurul gâtului. Nu prea m-am simțit bine în antract. M-a luat cu frig. A venit deodată toamna!...

După ce rupseseră pânzele de păianjeni cu suluri făcute la repezeală din ziare vechi, încercaseră să scuture praful de pe capacul lăzii. Dar curând, Ieronim își dădu seama că praful se lipise ca un strat de noroi, neted și uscat, și zvârli sulul printre pachetele de lângă perete. Încredință lanterna lui Iconaru, și scoase din buzunar o verigă cu chei vechi. Începu să le încerce la nemereală, fără prea mare convingere. La răstimpuri, scutura cu putere lacătul, parcă ar fi vrut să verifice dacă era cu adevărat încuiat.

— Fii mai cu băgare de seamă, șopti Iconaru, că faci prea mult zgomot. Și poate ne aude cineva...

Ieronim îl privi surprins, încruntându-se, apoi clătină din cap, ca și cum și-ar fi dat deodată seama că băiatul avea dreptate.

— Atunci, stinge lumina, spuse cât putu mai încet. Și să nu vorbim, să nu ne mișcăm câteva minute. Să vedem dacă se aude ceva...

La început, nu se auzi decât vântul, așa cum îl auzeau de câte ori rămâneau pe întuneric, tăcând amândoi. Dar curând ajunse până la ei un geamăt surd, ca un suspin prelungit peste măsură, și apoi brusc sugrumat. După câteva secunde, parcă mai aproape de ei, geamătul se auzi din nou, de astă dată mai profund, urmat de un gâfâit scurt, speriat, ca și cum cineva ar fi trecut repede pe lângă ei și s-ar fi îndreptat grăbit spre ușa podului.

— Nu e nimeni, șopti Ieronim. Nici un duh, nici o stafie, vreau să spun. Toate zgomotele pe care le auzi vin de sus, de la lucarna care nu se mai închide bine și o clatină vântul...

— Șșșt! îl întrerupse Iconaru, apucându-i brațul. Ascultă acum!...

Se auzi din nou geamătul, dar se auzea de asemenea, dinspre ușa podului, altfel de zgomote, mai puternice, parcă cineva ar fi înaintat anevoie pe podeaua veche și șubredă, trăgând după el un sac cu lemne și uscături.

— Poate au prins de veste, continuă Iconaru, coborând și mai mult glasul, și vin să ne caute...

Tăcură amândoi, ținându-și răsuflarea.

— Dacă ne surprinde cineva, începu brusc Ieronim, silindu-se să nu ridice glasul, le spui adevărul. Ne-am întâlnit întâmplător alaltăieri și ți-am vorbit de o colecție de fluturi. Dar ti-am vorbit mai ales de teatru, de tainele artei dramatice. Le spui de uniforme, că venisem hotărât să le iau — poți chiar să precizezi că venisem hotărât să le iau cu împrumut, pentru o săptămână, două, căci cine ar vrea să păstreze, pentru totdeauna, două uniforme de general? Deci, suntem bine înțeleși: venisem să le iau cu împrumut, dar nu le spui de ce, cu ce scop. Teatrul, le spui. E în legătură cu concepția lui despre teatru. Ești elev de liceu, adăugă după o scurtă pauză, cu un aer aproape solemn, știi să păstrezi un secret. Nu le spui decât asta: uniformele sunt în legătură cu...

— Degeaba încerci să mă sperii, îl întrerupse Iconaru, aprinzând brusc lanterna. Pentru că m-ai văzut cu un porumbel rănit în mână, crezi că sunt un biet băiat de la țară incult și prostănac!...

Ieronim îl ascultase surprins, mâhnit, cu palma dreaptă acoperindu-și ochii.

— Să nu mai vorbești așa, că făptuiești un sacrilegiu, șopti. Nu trebuie să vorbește așa despre un porumbel rănit...

— Atunci, de ce vrei să mă sperii că poate vine cineva și ne prinde aici, în pod, și ne dă pe mâna poliției?

Ieronim își retrase încet palma de pe ochi și zâmbi.

— Nu m-am gândit o singură clipă să te sperii. Am voit doar să-mi închipui o scenă posibilă, nu un eveniment...

— Dacă crezi că mi-e frică de stafii sau de poliție...

Ieronim ridică din umeri și începu să examineze cheile, una după alta.

— Îmi aduc foarte bine aminte..., șopti.

Dar se întrerupse brusc, privi una din chei, apropiind-o mult de ochi, o șterse, frecând-o cu batista, și o încercă, atent, aproape cu emoție.

— Asta era, spuse. Acuma ține-te bine...

Scoase lacătul, îl așeză pe un pachet de jurnale și încercă ușor capacul. Făcu semn cu capul, și Iconaru, trecând lanterna în mâna stângă, îl ajută cu dreapta să deschidă lada. Scârțâia atât de strident, încât se opriră de mai multe ori, speriați de aceste țipete neașteptat de puternice, metalice, sinistre.

În cele din urmă, izbutiră să ridice capacul. Îi surprinse albul imaculat al cearceafului și un miros pătrunzător de camfor, naftalină și busuioc.

— Cum se vede și aici, ca în cele mai mici amănunte, mâna Generălesei! Așeza lucrurile într-o ladă așa cum alții, altădată, zideau mânăstiri sau ridicau piramide. Ia privește ce frumusețe de cearceaf, alb și bine întins, parcă l-ar fi așternut ieri, alaltăieri, și, uite, pune mâna și vezi cât e de mătăsos, parcă ar fi un giulgiu...

Cu grijă, aproape cu emoție, Ieronim trase încet cearșaful, înfășurându-l și strângându-l într-un colț. Vladimir apropiase mai mult lanterna și-i plimba conul da lumină de la un capăt la altul al lăzii. Ieronim nu-și putu reține un strigăt de surpriză:

— Numai la asta nu mă așteptam!... Și totuși, ar fi trebuit să mă gândesc...

Câteva clipe, priviră amândoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.

— E neatinsă, șopti Ieronim, așa cum i-o adusese croitoreasa cu puține zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la seara de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreședintele societății. Dar avea groază de bombardamente și, când s-a dat alarma, și-a luat copiii și s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colț cu Popa Nan. Se opri și respiră adânc, de mai multe ori, ca și cum s-ar fi trudit să-și înăbușe suspinul. Praful și pulberea s-a ales de toți, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan și până aici, lângă noi la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus până la Palat, să obțină o echipă specială, să dezgroape adăpostul și să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preț s-o înmormânteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucându-i gulerul cu sfială și trăgând-o încet spre el. Zadarnic. Nu s-a mai găsit nimic. Doar cenușă...

Întinse brațul cât putu mai mult, înălțând rochia, iar Iconaru o lumină întreagă, plimbându-și lanterna de sus în jos.

— Dar, vezi, trebuia să mă gândesc, reluă Ieronim, împăturind rochia și așezând-o peste cearceaf. Trebuia să-mi închipui că Generăleasa o va păstra cu sfințenie, căci asta era tot ce-i rămăsese de la Caty, de la fata ei cea mai mică, și, până atunci, cea mai norocoasă, căci avea patru copii și fusese singura fericită în căsătorie. (Atunci, în ziua bombardamentului, nu știa că soțul ei, Vanghele, căpitanul Vanghele, trăgea să moară într-un spital din Iași.) Celelalte două fete nu avuseseră noroc în căsnicie. Una divorțase și trăia la Craiova; se încurcase cu un subdirector de Bancă. Iar cealaltă, Voica, mai bine să nu-mi mai amintesc de ea. În cele din urmă și-a pus capăt zilelor...

— Dumnezeu s-o ierte, spuse Iconaru și-și făcu cruce.

— Dumnezeu să le ierte pe toate, șopti Ieronim. Pe toate și pe toți, adăugă mai mult pentru sine, pentru că aproape nu i se auziră cuvintele. Parcă a fost blestem, ca într-o tragedie antică. N-a scăpat nici unul... Își îndreptă deodată umerii și-și ridică fruntea. Dar ce frumos ar fi fost să fie, doar așa, ca într-o tragedie antică, vorbi deodată cu un glas neașteptat de ferm. Să fie doar spectacol, dacă înțelegi ce vreau să spun. Toate astea să fi făcut doar parte dintr-o dramă, pe care mi-aș fi închipuit-o eu. Și, evident, pentru că aș fi inventat-o eu, ar fi fost mai adevărată decât tot ce s-a întâmplat. De aceea teatrul e mai adevărat, pentru că poți ieși dintr-o dramă și poți trece în alta. Sau poți ieși chiar din spectacol. Oricând m-aș fi putut adresa Corului, și le-aș fi spus: „Acum, destul! V-am ascultat destul. E prea mult, prea multă tragedie! Să ne ducem cu toții la Caty și să-i cerem iertare: « Tante Caty, iartă-mă, i-aș fi spus, că iar te-am omorât; de astă dată te-am omorât cu toți copiii, într-un bombardament!... »"

Se încruntă și se aplecă mult deasupra lăzii. Începu să răscolească, grăbit, concentrat, dând la o parte bluze țărănești, marame de borangic și broboade de lână, fote, brâuri.