India

„DESCOPERIREA” INDIEI
de către MIRCEA ELIADE

Țara Vedetelor și Upanishadelor a fascinat adolescența și tinerețea lui Mircea Eliade. Primul contact cu vechea Indie a avut loc în clasa a VI-a de liceu, când elevul Eliade Gh. Mircea a conferențiat despre… Rama, documentându-se exclusiv din cartea Les Grands initiés a lui Schuré.

Memorialistica eliadescă reține, peste decenii, indignarea adolescentului indus în eroare și hotărârea lui, încă de pe atunci, de a nu mai fi sedus de falsa strălucire a lucrărilor de popularizare, ci de a se adresa direct surselor de bază.

„Și care nu mi-a fost mirarea, și furia, aflând, curând după aceea, că era vorba de o poveste «mistică» inventată de Schuré. Cred că de-atunci s-a născut în mine neîncrederea față de diletanți, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorința tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiștilor, de a epuiza bibliografia”.[1]

Îndemnat de profesorul de latină Nedelea Locusteanu, prin 1924 începe să învețe sanscrita, după manualul lui Pizzagalli. Puțin înainte își însușise primele noțiuni din alte două limbi orientale: ebraica și persana.

Lupta împotriva somnului și exercițiile de educare a voinței din ultimii ani de liceu și primii de studenție, dorința de a-și depăși propria-i condiție reprezintă punctul de plecare al tehnicilor yoga.

Alături de articolele de istoria religiilor și alchimiei încep să apară și cele de orientalistică. În „Știu tot”, „Orizontul”, „Revista tinerimii” Mircea Eliade scrie despre vechea literatură indiană, cu referiri erudite la Sakuntala, Bhagavadgita și Bhâminivilâsa.

Apologia budismului, cartea lui Carlo Formichi, profesor de limba și literatura sanscrită la Universitatea din Roma, găsește în el un entuziast susținător. Aceasta „ar trebui citită de toți cei care privesc fără interes sau cu prejudecăți ciudatul și admirabilul fenomen religios care a fost budismul”[2].

Printre primele articole apărute în „Cuvântul” este și Dinamismul religios în India, câteva considerații personale pornind de la o altă carte tot a lui Formichi: Il pensiero religioso nell’ India antica[3]. După câteva zile va publica, în același ziar, Orient și occident[4]. Lui Asvagoșa, autorul celebrei vieți a lui Buddha îi consacră două foiletoane, comparând poemul acestuia, Buddha carita, cu Divina Comedie și Eneida[5], cu viața și cântecele lui Milarepa[6].

Ca bursier al Societății Națiunilor, la Geneva, în vara anului 1927, citește cărți inaccesibile la București, îndeosebi lucrări de orientalistică.

Apologia virilității, tipărită tot în 1927 – toamna – după mărturia autorului însuși, amintește India prin derutantul amestec de asceză, exaltare metafizică și sexualitate.

În Italia, în primăvara și vara anului 1928, paralel cu pregătirea tezei de licență despre Renașterea italiană, își completează informațiile despre filosofia indiană la Biblioteca Universității din Roma și la cea a seminarului de indianistică.

Într-o după amiază de mai 1928, citind în prefața primului volum din Istoria filosofiei indiene de Surendranath Dasgupta despre opera culturală a Maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, îi scrie acestuia, solicitându-i o bursă și precizându-i că ar dori să vină pentru doi ani la Calcutta, să studieze cu profesorul Dasgupta. În același timp se adresează și celebrului filosof indian, rugându-l să accepte să-i fie îndrumător. Peste aproape trei luni Maharajahul îi răspunde favorabil. Și Dasgupta consimte să-l aibă doctorand.

Bucuros, într-o stare de permanentă euforie, solicitantul nu-și pierde luciditatea. Cu vorbe și promisiuni nu se poate ajunge în India. De aceea, cere ajutorul profesorilor săi de la Universitatea din București. Aceștia îl sfătuiesc să facă o petiție către Ministerul de Finanțe, pe marginea căreia, cu generozitate, îi fac o caracterizare excelentă.

C. Rădulescu Motru: „Recomand cu toată căldura pe petiționar, fiindu-mi cunoscut ca un licențiat excepțional de bine dotat pentru studiile filosofice și care în timpul cursurilor de la Universitatea noastră a trecut examenele foarte bine”.

D. D. Pogoneanu și D. Gusti se asociază recomandațiilor și aprecierilor colegului lor.

A doua scrisoare a Maharajahului îl asigură că va căpăta bursa îndată ce va ajunge la Calcutta. Deși nu primise un răspuns favorabil din partea Ministerului de Finanțe, împrumută o sumă destul de importantă de la unchiul Mitache. Cu mare greutate, reușește să obțină viza engleză de plecare doar pentru trei luni, spre a participa, ca delegat al YMCA-ei, la un congres la Poonomalee, lângă Madras. La 22 noiembrie 1928[7] plecă din Gara de Nord spre Constanța iar de aici, cu un vapor românesc, se îndreaptă către Egipt, Alexandria fiind primul popas în marea sa călătorie.

Cele treizeci de ceasuri de furtună de pe Mediterana nu-l neliniștesc prea mult. În primul reportaj apărut în „Cuvântul” își va aminti cum, cu cinci ani în urmă, rătăcind cu câțiva prieteni într-o barcă pe Marea Neagră, au fost surprinși de furtună fără pâine, fără apă și fără speranțe. Dacă în adolescență îi fusese frică, acum, în drumul spre „țara făgăduinței” nici măcar nu se gândește la posibilitatea unui naufragiu.

Impresiile de călătorie, numeroase și variate, sesizează cu acuitate esențialul. În notații laconice, aglomerarea de verbe redă, de pildă, forfota acelui „du-te-vino” din portul Alexandriei.

„Hamalii strigă, invită, asigură, leagă prietenie cu cei de pe bord, râd, se tutuiesc, oferă servicii, le discută, le angajează. E o zarvă de bazar și de piață”[8].

În cele trei zile petrecute în Egipt a vizitat cartierul arab și Muzeul de antichități din Cairo. Din articolele publicate și din corespondența către familie desprindem, uimirea față de splendoarea grădinilor cu liane, pe care le aseamănă cu cele din 1001 de nopți. E încântat de chioșcurile de lemn de palmier, de ghirlandele de flori parfumate, de terasele și peșterile artificiale. Intrând în templul subteran al Sfinxului, are loc un incident amuzant. Vizitatorul, profund cunoscător a zeci de amănunte din istoria Egiptului, pune câteva întrebări aparent nevinovate ghidului ignorant, care intră în panică și începe să-l numească „Herr Director”.

La 1 decembrie va pleca din nou cu trenul la Port Said, de unde se va îmbarca pe transatlanticul japonez Hakone Maru. Reportajele din „Cuvântul” descriu amănunțit drumul pe Marea Roșie, apoi pe Oceanul Indian. Tânărul pasager își exprimă disprețul față de morga și plictisul celor de la clasa I-a și pledează… pro domo:

„O călătorie în clasa a III-a e instructivă, dacă te obosești să observi, și amuzantă. Pasagerii sunt diverși și comunicativi. Afli astfel crâmpeie din existențe cu adevărat inedite. Un aristocrat, un burghez, un parvenit – par aceeași peste tot, se silesc să-și poarte masca prea cunoscută, iar în decursul unei călătorii, rareori pătrunzi dincolo de mască. În clasa a III-a a marilor vapoare se întâlnesc oameni ciudați și simpli, naufragiați ai vieții sau luptând sângeros s-o supună, aventurieri și negustori, studenți, actori”…[9]

Într-o seară – pe punte – asistă la un spectacol teatral interpretat de personalul de serviciu. Un profesor de antropologie explică subiectul comediilor ce vor fi jucate, dând astfel divertismentului o tentă științifică.

În noaptea de 12 decembrie, ajuns la Ceylon – primul punct al țării visurilor sale –, se desparte cu părere de rău de cei câțiva prieteni pe care-i făcuse. Studenții japonezi mai aveau de parcurs încă douăzeci de zile de drum.

Cele dintâi „senzații” pe care i le oferă India sunt olfactive:

„E o mireasmă ce te tulbură, te amețește, pe care nu știi cu ce s-o identifici, nu știi unde s-o cauți, care te izbește neîncetat în plină față, ca un vânt înfierbântat și mângâietor. E un parfum nemai­întâlnit, care te va urmări tot timpul în Ceylon; și cu cât te vei adânci în junglă, cu atât îl vei simți mai imaculat și mai halucinant”[10].

Nu-și poate stăvili entuziasmul și în corespondența trimisă în țară descrie amănunțit frumusețile fără de seamăn ale acestei „perle a Orientului”, unde totul miroase a flori de scorțișoară.

La Colombo cutreieră cu rikșa întregul oraș, oprindu-se într-un parc minuscul încărcat de flori și plante agățătoare printre care foiau șopârle. La Adyar polemizează cu doi adepți ai doctrinei teosofice, ironizându-i. Asta nu îl împiedică să prețuiască manuscrisele orientale ale bibliotecii. Spre surprinderea lui, aici îl întâlnește pe profesorul Dasgupta, venit special să consulte niște manuscrise tantrice inedite. Iată cum îi apare viitorul său guru, în urma primei întâlniri:

„E un bărbat scund, căruia hainele europene și pieptănătura îi dau un aspect incert. Ochii îi lucesc vii în cearcănele lecturilor. E unul dintre puținii care pot înțelege orice text sanscrit. De altfel, pentru aceasta i-au trebuit vreo 25 de ani de studiu… Profesorul vorbește sfios și zâmbește”[11].

Interesante sunt și impresiile de la Congresul studențesc de la Ponomallee, din apropierea Madras. Nu putem însă zăbovi prea mult. Să ne grăbim să-l însoțim la Calcutta, unde eroul nostru sosește, după două nopți și două zile de călătorie cu trenul, în ajunul noului an 1929. Cu ajutorul profesorului său, se va instala într-o pensiune englezo-indiană (Ripon Street, 82) unde va rămâne până la sfârșitul anului. Era o familie numeroasă de englezi, care în schimbul sumei de 90 de rupii lunar (bursa oferită de Maharajah) îi oferea găzduire și patru mese zilnic. „Era o clădire mare, cu etaj, înconjurată de o curte și o grădină, care, la început, mi s-a părut enormă. Avea un holl vast care servea și de sufragerie, și în care se afla un pian și multe fotolii și canapele. La dreapta și la stânga hollului se deschideau câte trei camere mari, cu ferestre către grădină. În camera mea mai dormeau încă trei tineri: cei doi băieți ai Dnei Perris și un anglo-indian din Goa, Lobo”[12].

Deși în scrisorile către cei dragi vorbește despre… intelectualitatea mediului pensiunii care-l găzduiește, acesta era, în realitate, destul de modest: telegrafiști, dansatoare, modiste, vânzătoare într-un magazin.

În prima zi a anului, condus de Dasgupta (în costum european, dar cu picioarele goale) e prezentat ilustrului său protector, care își petrecea întreaga viață ajutând și făcând bine: „Tot ce știu despre el e că trimite pe tinerii indieni la studii în Europa, că editează operele autorilor săraci, că ridică statui poeților bengalezi – și citește sanscrita. E un Mecena care zâmbește ascultând mulțumirile – dar e atent la rezultatele și roadele celor care studiază ajutați de el. Are un adevărat cult pentru limba sanscrită – dar cumpără toate cărțile bune europene”[13]. Extraordinara lui bibliotecă era instalată în trei camere din subsolul locuinței lui Dasgupta.

Tânărul Mircea Eliade se adaptează încetul cu încetul. După numai o lună, profesorul Ranado îl invită la Allahalad să țină o conferință despre relațiile dintre filosofia orientală și cea occidentală. Cunoaște un celebru botanist vienez, venit să studieze flora Indiei, e invitatul Stellei Kramrish, profesoară de istoria artei la Universitatea din Calcutta.

Din țară prietenii îl aprobă, îl urmăresc cu încredere, se interesează cu dragoste de tot ce i se întâmplă, fiind alături de el. Citesc cu înfrigurare Falsul jurnal de bord, se amuză și sunt, din când în când, impresionați. Toți înțeleg că această călătorie înseamnă ceva esențial.

Într-o scrisoare din 17 ianuarie 1929, bunul său prieten, Ionel Jianu, îi răspundea, printre altele: „Micile noastre svârcoliri nu pot avea vreun ecou până la tine, tu ai pătruns de acum în lumea aceea în care întâlnești Eternul, la fiecare pas și m-am căit oarecum că ți-am împărtășit meschinele noastre cancanuri ce ne umplu din nefericire mizerabila existență”.

Plecarea în „marea aventură” cu mijloace bănești insuficiente, refuzând consolarea și suferind moral și material, îl face pe același Ionel Jianu să-i scrie la 2 martie 1929: „Ai dreptate când scrii că tu nu trebuie să te întorci numai ca un savant de acolo. Dacă ar fi așa, aș considera aventura ta cu desăvârșire ratată. Din consumația intelectuală a cunoștințelor culese pe acolo și a experiențelor de viață trăite, ființa ta va căpăta un sens și existența o semnificație”.

Petru Comarnescu e la fel de entuziast, publicând fragmente din corespondența primită de la Mircea Eliade în pagina a doua a ziarului „Ultima oră”[14].

Într-o misivă datată 26 martie 1929 îi scrie autorului, încă de pe atunci celebru, al Itinerariului spiritual: „Mă bucur că te văd tot atât de vajnic cum ai plecat. Mai mult: se pare că dorul de studiu e mai îndârjit încă, în faza actuală a vieții tale. Făgăduiești lucrări mari, ca acea Critică a conceptului de cauză în Buddhism, care ar putea fi de un interes capital. Inaccesibilitatea Indiei, care totuși, măcar în sens restrâns ți-a fost accesibilă, face, din studiile pe care le pregătești, piatra ele încercare ceea ce de altfel caracterizează întreaga ta aventură de până acum”.

Din răspunsul lui Petru Comarnescu de la 20 iunie 1929 desprind un singur paragraf: „Nu mă pot opri să nu îți arăt mulțumirea ce am avut-o citind scrisoarea ta, plină de adevăruri neobișnuite nouă, dacă vrei europenilor și românilor. Sensul în care ajungi la adevărata realitate, entuziasmul noii tale cunoașteri metafizice te onorează și ne face pe noi, prietenii tăi, să fim mai interesați încă față de tine, pentru că dorim, parcă mai cu nerăbdare, să ne împărtășești din exploatările minții tale”[15].

Păreri asemănătoare vom găsi exprimate, într-o formă mai mult sau mai puțin meșteșugită, și în scrisorile lui Haig Acterian, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade și atâtor altora.

Victor Stoe și-a încredințat gândurile tiparului, arătând că Mircea Eliade „e tot atât de prezent printre noi și în conștiința publicului intelectual ca și înainte de plecarea lui. Mircea Eliade e magul generației sale”[16].

Departe de cei dragi, Eliade se bucură atunci când primește din țară bursa pe cinci luni. Aceasta îi dă posibilitatea organizării, în martie-aprilie 1929, a unei excursii în India centrală, Allahabard, Benares, Delhi, Ogra, Jaipur, Ajmir.

O insolație ce-i provoacă o cumplită hemoragie pe fundalul unei Indii, a contrastelor, bântuită de foamete și molime, va constitui substanța articolului 110° Fehrenheit. Ciclon direcția S-V, publicat inițial în „Cuvântul”, și devenit ulterior capitol din cartea India.

În timpul căldurilor cumplite din vara 1929 începe lucrul la romanul Isabel și Apele diavolului. Scrie cu furie, apoi se întrerupe o clipă pentru a nota în Jurnal: „Ce fioroasă și ce dulce este, în același timp, pentru mine, munca scrisului”[17].

Cea de-a doua călătorie, în mai-iunie, o face în Himalaya. Instalat într-un modest hotel din Darjeeling, își propune să urmeze cu strictețe un anumit „program”, în sensul că diminețile colindă împrejurimile, după-amiezile aprofundează gramatica sanscrită, iar serile lucrează la roman. Vizitează mănăstirile budiste din apropiere, iar în zori privește creștetul alb al Everestului, aflat la 200 de kilometri.

În pădurea de la Lebong e o vegetație luxuriantă inimaginabilă pentru un european; șopârle mari cât vrăbiile roiesc și se cațără prin copaci, șerpii mișună prin văi. Vizitează o mănăstire budistă păzită de un tânăr călugăr ignorant, ceea ce îl decepționează.

Nu putem neglija caracterul etnografic al unor pagini – de pildă cel al pitorescului ceremonialului unei înmormântări tibetane. În mănăstire se repede „cu lăcomie” asupra manuscriselor: traducerea tibetană a Bhagavadgitei, scrisă cu cerneală aurie pe pergament, texte nepaleze cu miniaturi colorate. Răsfoiește „un tom enorm, cuprinzând istoria populară a lui Buddha, scris acum patru veacuri, cu caligrafie perfectă, cu fantezii interliniare”[18].

Îl încântă și picturile murale, privind îndelung scene din viața lui Milarepa, „poetul criminal pentru, care păstrez o veche pasiune”[19].

Au loc și fapte senzaționale, dintre care cea mai pregnantă e expediția spre Sikkim descrisă amănunțit în Când vine monsoonul.

Pe ploaie și ceață, jungla e năpădită de lipitori, urcând spre înălțimi. Fără să le vadă, auzindu-le târâșul umed, drumețul înspăimântat e năpădit de ele pe mâini, pe trup, pe față și scapă cu viața printr-o adevărată minune.

Întâmplarea nu putea fi uitată și o vom regăsi în Memorii: „Ani de-a rândul, după aceea, mă trezeam cu sudori reci din acest coșmar: mi se părea că, încercând să urc coasta abruptă și năclăită de ploaie, alunecam și nu mă mai puteam ridica. Simțeam atunci cum mă ajunge din urmă masa aceea cleioasă și vie, alcătuită din zeci de mii de lipitori, înaintând încet dar implacabil”[20].

În tot ceea ce face pune pasiune și sunt perspective că va putea găsi în filosofia indiană lucruri esențiale, neobservate de alții până atunci. Dorește din tot sufletul să devină un indianist, pasionându-se de filologie: „Aflarea unei rădăcini sanscrite e o nouă voluptate, descifrarea unui text e aproape un ritual. Îl săvârșesc pe îndelete, savurând întreg ceremonialul, fără să sar nicio etapă. Chiar dacă știu cuvântul, îl caut încă o dată în dicționar, îl declin, în gând, îi cercetez toate legile fonetice la care e supus. Un cuvânt, o țigară. Este aproape o euforie adâncirea aceasta în amănuntul nesemnificativ, pasiunea aceasta pentru lucruri extrem de mici, inutil de dificile. Idealul meu acum este să știu tot despre coalescența vocalelor în limbile ariene”[21].

Paranteza care urmează precizează că nu au mai fost încredințate tiparului din Jurnal numeroase astfel de pasaje lirice, redând febra în descifrarea unui text sanscrit, lângă o gramatică și un dicționar.

Cu un pandit venind de patru ori pe săptămână, aprofundează sanscrita, așa încât după mai puțin de patru luni profesorul Dasgupta i-a trimis lui Rădulescu-Motru o adresă oficială, din partea Universității, lăudând uluitoarele progrese și extraordinara putere de muncă a învățăcelului său.

Perseverența și tenacitatea erau de fapt „secretul” acestor senzaționale succese. După aproape o jumătate de veac, fiind întrebat de Claude-Henri Rocquet cum a reușit să învețe sanscrita cu Dasgupta și panditul, Eliade răspunde:

„Munceam 12 ore pe zi și numai sanscrita… Această concentrare exclusivă asupra unui singur subiect, sanscrita, a dat rezultate surprinzătoare”[22].

Își pune întrebări la care încearcă să răspundă, își explică sieși condițiile specifice de viață pe care le are în India, impunându-și o anumită atitudine și comportare predominant optimistă: „Am nevoie din nou de ascetism. Altminteri de ce-am venit aici? Singurătate, meditație, studiu – puteam găsi în aceleași condiții, oriunde în Europa. Dar aici există o anumită atmosferă de renunțare, de efort către împlinire intimă, de control asupra conștiinței, de iubire – care îmi e prielnică. Nu tezofism, nici practici brahmane, nici rituale; nimic barbar, nimic creat de istorie. Ci o extraordinară credință în realitatea adevărurilor, în puterea omului de a le cunoaște și a le trăi printr-o realizare lăuntrică, prin puritate și reculegere mai ales. Credința aceasta e și a mea. Credință că, în pofida tuturor demonilor și a voluptăților, există un pod drept pe care pot merge; oricând, din orice regiune infernală în care m-aș găsi”[23].

Numeroasele epistole către familie sunt calde, afectuoase. Îi scrie mamei, tatei, Corinei și, din când în când lui Nicu. Neliniștit de greutățile materiale ale celor dragi, se zbuciumă. Încearcă să-și ajute fratele, care voia să se angajeze în colonii. La 12 iunie 1929 se adresează mamei: „Cred că șansa cea mai bună ar fi să se angajeze în coloniile din Africa portugheză sau fostul Camerun, colonie germană. Îi scriu chiar acum ce trebuie să facă. Condițiile însă nu sunt prea simple. Cinci ani contract obligatoriu și fără soție”.

E îngrijorat că în noiembrie bursa din țară încetează și, conștient de propria-i valoare, de perspectivele pe care le are în față, devine vehement: „Ar fi o crimă să mă lase fără bani tocmai acum, când mi-am sacrificat tot ca să încep studii noi și revelatoare pentru cultura noastră. Ar fi o crimă să mă întorc înapoi acum, când pot vorbi și scrie bine engleza, când am învățat puțin sanscrita. Sunt conștient de viitorul meu științific și sub niciun motiv nu voi admite să mi-l uzurpe nătângia celor de la Minister. În orice capitală aș fi bogat și cu imense mijloace de lucru la îndemână.”

Legăturile științifice ale lui Eliade sunt surprinzătoare. Marile somități ale orientalisticii și istoriei religiilor sunt uimite de cunoștințele lui, prevestindu-i un viitor strălucit. Printre celebritățile cu care coresponda tânărul de 20 de ani amintesc: Bounaiuti, Petazzoni, Coomaraswamy, Angus, Stcherbatski. În iarna lui 1929 îl întâlnește pe Tucci, care venea de două ori pe săptămână la locuința lui Dasgupta: „Neașteptat de tânăr, viguros, debordând cu vitalitate, lucrând la mai multe cărți deodată – istoria logicii indiene, liturgia tantrică a zeiței Durga, simbolismul templelor tibetane, etc.[24].

Încă din „Șantier” tânărul prieten îi făcuse un elogios portret, insistând asupra neobișnuitei puteri de muncă, erudiției și enciclopedismului savantului italian.

Pregătirea tezei nu era o chestiune facilă. Lucrările de specialitate asupra psihologiei lingvistice și fiziologiei laringo-bucale nu se găseau în India și atunci le comandă de la Paris și Leipzig. De aceea pare îndreptățită furia care-l apucă, gândindu-se că după asemenea sacrificii ar exista posibilitatea să fie chemat în țară.