Douazeci de mii de Leghe sub Mari

Partea Întîi

Capitolul I

O STÎNCĂ MIȘCĂTOARE

În anul 1866 s-a petrecut o întîmplare ciudată, un fenomen nelămurit și neînțeles, pe care fără îndoială că nimeni nu l-a uitat. Dacă lăsăm la o parte zvonurile care-i nelinișteau pe locuitorii porturilor și frămîntau opinia publică de pe întregul glob, trebuie să spunem că întîmplarea aceea i-a tulburat îndeosebi pe marinari. Ea a dat foarte mult de gîndit negustorilor, armatorilor, comandanților de vapoare, skipperilor și masterilor din Europa și America, ofițerilor din marina militară a tuturor țărilor și, odată cu ei, guvernelor din diferitele state ale celor două continente. În adevăr, de cîtva timp, mai multe vase întîlniseră pe mare «ceva uriaș», un fel de obiect lunguieț, în formă de fus, cîteodată fosforescent, și cu mult mai mare și mai rapid decît o balenă.

Toate faptele în legătură cu această apariție, consemnate în diferite jurnale de bord, se potriveau destul de bine între ele în ceea ce privește structura lucrului ori ființei aceleia, viteza incalculabilă a mișcărilor sale, puterea uimitoare cu care înainta, vitalitatea rară cu care părea înzestrată.

Dacă ar fi fost un cetaceu, el ar fi întrecut în mărime pe toți cei cunoscuți de știință pînă atunci. Nici Cuvier, nici Lacépède, nici Dumeril, nici de Quatrefages n-ar fi admis existența unui asemenea monstru, afară de cazul cînd l-ar fi văzut ei înșiși cu propriii lor ochi de savanți.

Luînd media observațiilor făcute în diferite rînduri, înlăturînd evaluările timide, care atribuiau acestui obiect o lungime de două sute de picioare, respingînd părerile exagerate care îl descriau lat de o mie și lung de trei mii de picioare, se putea afirma că această ființă nemaipomenită, dacă ea exista totuși, întrecea cu mult toate dimensiunile admise pînă atunci de către ihtiologi.

Or, ea exista; faptul în sine nu mai putea fi tăgăduit și, ținînd seama de înclinarea care îmboldește creierul omenesc spre supranatural, se va putea înțelege emoția stîrnită în întreaga lume de această apariție de necrezut. Iar ca să o treci în rîndul basmelor era cu neputință.

Într-adevăr, la 20 iulie 1866, vaporul Governor-Higginson, aparținînd Companiei «Calcutta and Burnach steam navigation», întîlnise această namilă mișcătoare la cinci mile spre răsărit de coastele Australiei. La început căpitanul Baker crezu că se găsește în fața unei stînci necunoscute. El se pregătea chiar să-i determine poziția exactă, cînd două coloane de apă, zvîrlite de ciudatul obiect, se înălțară șuierînd la o sută cincizeci de picioare în aer. Deci, afară de cazul că prin stîncă ar fi putut străbate țîșnirile intermitente ale vreunui gheizer, GovernorHigginson avea de-a face, fără doar și poate, cu un mamifer acvatic, necunoscut pînă atunci, care arunca prin nările sale coloane de apă amestecată cu aer și aburi.

Un fapt asemănător a mai fost observat în ziua de 23 iulie a aceluiași an, în apele Pacificului, de către vasul Cristobal-Colon al Companiei «West India and Pacific steam navigation». Deci, acest cetaceu neobișnuit putea să se miște dintr-un loc într-altul cu o iuțeală uimitoare, dat fiind că Governor-Higginson și Cristobal-Colon îl întîlniseră într-un răstimp de trei zile în două puncte diferite ale globului, despărțite unul de altul printr-o distanță de peste șapte sute de leghe marine.

Cincisprezece zile mai tîrziu, la două mii de leghe de acolo, Helvetia al «Companiei

Naționale» și Shannon al Companiei «Royal-Mail», mergînd în direcții opuse, prin partea

Atlanticului cuprinsă între Statele Unite și Europa, își semnalară reciproc apariția monstrului la 42°15' latitudine nordică și 60°35’ longitudine vestică de la meridianul Greenwich. În urma acestei observații simultane, se crezu că lungimea minimă a mamiferului poate fi evaluată la peste trei sute cincizeci de picioare englezești¹, prin faptul că Shannon și Helvetia erau mai mici decît el, deși fiecare din cele două vase avea cîte o sută de metri de la prova la pupa. Or, cele mai mari balene, acelea care trăiesc prin apele insulelor Aleutine, Kulammak și Umgullik, n-au depășit niciodată lungimea de cincizeci și șase de metri — dacă o ating și pe aceasta.

Rapoartele sosite unul după altul, noile observații făcute pe bordul transatlanticului Pereire, o ciocnire între Etna, de la linia Inman, și monstru, un proces-verbal încheiat de ofițerii fregatei franceze Normandie, o foarte serioasă dare de seamă obținută de statul-major din partea comandantului Fitz-James, de pe bordul vasului Lord-Clyde, tulburară adînc opinia publică. În țările cu locuitori veseli din fire se făcură glume pe seama fenomenului, dar țările serioase și cu spirit practic, ca Anglia, America, Germania, fură viu preocupate de această problemă.

Pretutindeni în marile orașe, monstrul ajunsese la modă. A fost cîntat în cafenele, prezentat în teatre și luat în batjocură în ziare. Știrile fanteziste au avut de asemenea un prilej minunat să se răspîndească în fel de fel de variante. În ziare apărură din nou toate ființele uriașe născocite de mintea omului, de la balena albă, îngrozitoarea Moby Dick din regiunile hiperboreene, și pînă la uriașul Kraken, ale cărui tentacule pot să înlănțuie un vas de cinci sute de tone și să-l tragă în adîncurile oceanului. Au fost reproduse chiar și mărturii din vremuri vechi, părerile lui Aristotel și ale lui Pliniu, care admiteau existența unor asemenea monștri, apoi povestirile episcopului norvegian Pontoppidan, descrierile lui Paul Eggede și în sfîrșit rapoartele domnului Harrington, care trebuie crezut cînd afirmă că a văzut de pe bordul lui Castillan, în

1857, șarpele uriaș ce bîntuise pînă atunci numai mările vechiului «Constitutionnel»².

Atunci izbucni nesfîrșita polemică în rîndul societăților și al ziarelor științifice, între cei ce credeau în existența monstrului și cei care nu voiau să o recunoască. «Problema monstrului» înflăcăra spiritele. Ziariștii care țineau parte științei, în luptă cu cei care mînuiau subtilitățile spiritului, vărsară valuri de cerneală în timpul acestei campanii de neuitat; unii vărsară chiar și două sau trei picături de sînge, fiindcă de la șarpele de mare se ajunse și la insulte dintre cele mai jignitoare.

Războiul acesta ținu șase luni, în care timp izbînda păru că trece cînd de o parte, cînd de alta. Articolelor de fond publicate de Institutul geografic al Braziliei, de Academia regală de științe din Berlin, de Asociația britanică sau de Institutul Smithsonian din Washington, discuțiilor din «Indian Archipelago», din «Cosmos»-ul abatelui Moigno, din «Mitteilungen» al lui Petermann sau cronicilor științifice ale marilor ziare din Franța și străinătate, tuturor acestora le răspundeau ziarele mai mărunte, cu o vervă nesecată. O mînă de ziariști inteligenți, parodiind un cuvînt al lui Linn6, pe care niște adversari ai monstrului îl citaseră, susțineau cu tărie că «natura nu face prostii» și își rugau stăruitor contemporanii să nu o facă de ocară dînd crezare povestirilor despre Krakeni, despre șerpi de mare, despre Moby Dick sau despre alte năluciri ale marinarilor în delir.

În sfîrșit, cel mai iubit dintre redactorii unui ziar satiric foarte temut, într-un articol de-al său, trecînd peste toți și toate, se năpusti asupra monstrului, ca Hippolyt³, îi aplică o ultimă lovitură și îl dădu gata în mijlocul unui hohot de rîs universal. Spiritul învinsese știința.

În timpul primelor luni ale anului 1867, toate acestea păreau a fi înmormîntate și nu se credea că ar mai putea renaște, cînd o serie de fapte noi fură aduse la cunoștința publicului.

Acum nu mai era vorba de a rezolva o problemă științifică, ci de a se înlătura un pericol real și serios. Problema luă o înfățișare cu totul nouă. Monstrul deveni iarăși insulă, stîncă, dar o stîncă mișcătoare, care nu putea fi nici determinată, nici atinsă.

La 5 martie 1867, vasul Moravian al Companiei «Montreal Ocean», găsindu-se în timpul nopții la 27°30’ latitudine și 72°15’ longitudine, izbi cu tribordul o stîncă a cărei existență prin meleagurile acelea nu era semnalată de nici o hartă. Datorită puterii vîntului și a celor patru sute de cai putere, vasul Moravian înainta cu o viteza de treisprezece noduri. Nu încape îndoială că, fără calitatea superioară a blindajului său, Moravian, nepregătit pentru această izbitură, s-ar fi scufundat, împreună cu cei două sute treizeci și șapte de pasageri pe care îi aducea din Canada.

Accidentul se întîmplase în zori, către orele cinci dimineața. Ofițerii de cart se năpustiră înspre partea de dinapoi a vasului. Ei cercetară oceanul cu cea mai desăvîrșită atenție. Nu văzură însă altceva decît o vîltoare puternică la vreo șase sute de metri depărtare, unde se părea că valurile fuseseră lovite cu o forță neobișnuită. După ce stabili poziția exactă a locului, Moravian își continuă drumul, fără stricăciuni vădite. Se lovise oare de o stîncă submarină, sau de resturile uriașe ale unui vas naufragiat? Aceasta nu s-a putut afla. Dar mai tîrziu, pe șantierele de reparații, examinîndu-i-se carena, se văzu că o parte din chila vasului era sfărîmată.

Accidentul, deși deosebit de grav, ar fi fost poate uitat ca atîtea altele, dacă, după trei săptămîni, nu s-ar fi ivit un altul asemănător. Numai că, de data asta, datorită naționalității vasului căzut victimă cît și renumelui companiei căreia îi aparținea, evenimentul avu un răsunet deosebit.

Toată lumea cunoștea numele celebrului armator englez Cunard. Industriașul acesta inteligent a înființat, în 1840, un serviciu poștal între Liverpool și Halifax, folosind trei vase de lemn cu zbaturi, care aveau o putere de patru sute de cai și o capacitate de o mie o sută șaizeci și două de tone. După opt ani, inventarul companiei crescuse cu alte patru vase de șase sute cincizeci de cai putere și cu o mie opt sute douăzeci de tone, iar doi ani mai tîrziu, cu încă două vase, superioare ca putere și tonaj. În 1853, Compania «Cunard», al cărei privilegiu pentru transportul scrisorilor fusese tocmai reînnoit, își mări pe rînd inventarul cu navele Arabia, Persia, China, Scoția, Iava, Rusia — toate de primă categorie și totodată cele mai mari vase, care, după Great-Eastern, străbătuseră vreodată mările. Astfel că în 1867, compania avea douăsprezece vase, dintre care opt cu zbaturi și patru cu elice.

Dacă dau aceste amănunte, foarte restrînse dealtfel, o fac pentru ca fiecare să cunoască importanța acestei companii de transporturi maritime, vestită în întreaga lume pentru activitatea ei iscusită. Nici o întreprindere de navigație transoceanică n-a fost condusă cu mai multă destoinicie, nici o afacere nu s-a bucurat de un succes mai deplin. Timp de douăzeci și șase de ani, vasele Companiei «Cunard» au străbătut de două mii de ori Atlanticul. Datorită muncii fără răgaz a echipajelor, nici o călătorie n-a fost întreruptă sau oprită, nu s-a întîmplat niciodată vreo întîrziere, nu s-a pierdut niciodată vreo scrisoare, vreun om sau vreun vapor. După cum reiese dintr-o dare de seamă întocmită după documentele oficiale din ultimii ani, călătorii preferă și astăzi Compania «Cunard» oricărei alteia, cu toată concurența puternică pe care i-o face Franța. Acestea fiind spuse, nimeni nu se va mira de răsunetul pe care l-a stîrnit accidentul întîmplat unuia dintre cele mai frumoase vase ale sale.

La 13 aprilie 1867, pe o mare liniștită, bătută de un vînt ușor, vasul Scoția se găsea la 15°12’ longitudine și 45°37’ latitudine. El mergea cu o viteză de treisprezece noduri și patruzeci și trei de sutimi, împins de cei o mie de cai putere ai săi. Zbaturile loveau marea cu o regularitate perfectă. Corpul vasului era afundat cu șase metri și șaptezeci de centimetri, deplasînd un volum de șase mii șase sute douăzeci și patru metri cubi.

La ora patru și șaptesprezece minute, spre seară, pe cînd călătorii se strînseseră în salonul cel mare să ia gustarea, se simți o ușoară zguduitură, urmare a unei lovituri pe care Scoția o primi în coastă, cam în spatele zbatului de la babord.

Scoția nu lovise ceva, ci fusese lovită de un corp ce părea mai degrabă a fi ascuțit sau sfredelitor decît strivitor. Atingerea păruse atît de neînsemnată, încît pe bord nu s-ar fi neliniștit nimeni, dacă oamenii din cala vasului n-ar fi dat buzna pe punte strigînd: «Ne scufundăm, ne scufundăm!»

La început călătorii se înspăimîntară, dar căpitanul Anderson se grăbi să-i liniștească. Întradevăr, nimic grav nu se putea întîmpla îndată după ciocnire, deoarece Scoția, împărțită în șapte compartimente prin pereți care nu lăsau să pătrundă apa, era în stare să facă față fără nici o grijă unei spărturi în corpul său.

Căpitanul Anderson coborî imediat în cală. El își dădu seama că al cincilea compartiment fusese inundat, iar repeziciunea cu care creștea apa îi dovedi că spărtura era foarte mare. Din fericire, cazanele nu erau instalate în acest compartiment, altfel focul s-ar fi stins de îndată.

Căpitanul Anderson opri numaidecît vasul, și unul dintre marinari se scufundă în apă ca să vadă ce stricăciuni s-au produs. Cîteva clipe mai tîrziu se constată existența unei spărturi de doi metri în carena vaporului.

O asemenea spărtură nu putea fi astupată pe loc și Scoția trebui să-și urmeze drumul, cu zbaturile aproape înecate. Toate acestea se petrecuseră cam la 300 mile depărtare de Capul Clear, de aceea vasul sosi în port cu o întîrziere de trei zile, fapt care neliniști foarte mult populația din Liverpool.

Cercetînd vasul pe șantierele de reparații, inginerii abia putură să-și creadă ochilor văzînd spărtura în formă de triunghi isoscel, deschisă la doi metri și jumătate sub linia de plutire. Spărtura în placa de fier era atît de perfectă, încît nici cu un instrument special n-ar fi putut fi făcută mai bine. Se vede că unealta care străpunsese fierul era de un fel neobișnuit și că, după ce fusese aruncată cu o forță extraordinară, perforînd un blindaj de patru centimetri grosime, ea se retrăsese de la sine, printr-o mișcare de neînțeles.

Acesta a fost faptul care a pasionat din nou, pentru multă vreme, opinia publică. De atunci, toate naufragiile ale căror cauze n-au putut fi cunoscute au fost puse pe seama monstrului marin; și, din nenorocire, ele sînt în număr foarte mare: din trei mii de vase, a căror pierdere este semnalată în fiecare an Biroului «Veritas», numărul celor care dispar în mod misterios cu toată încărcătura lor nu este mai mic de două sute de vase, cu aburi sau cu pînze.

Pe drept sau pe nedrept, de dispariția acestor vase a fost acuzat «monstrul» și, datorită lui, comunicațiile între diferitele continente devenind din ce în ce mai periculoase, publicul călător ceru, în mod hotărît, ca mările să fie scăpate cu orice preț de îngrozitorul cetaceu.

Capitolul II

PENTRU ȘI CONTRA

În vremea cînd se petreceau toate acestea, eu mă întorceam dintr-o explorare științifică pe care o făcusem în ținuturile pline de primejdii din Nebraska, în Statele Unite. Fusesem trimis acolo de guvernul francez în calitatea mea de profesor suplinitor la Muzeul de istorie naturală din Paris. După șase luni petrecute în Nebraska, către sfîrșitul lui martie m-am întors la New York, aducînd cu mine colecții prețioase. Plecarea spre Franța îmi era fixată pentru începutul lunii mai. În așteptarea ei, mă ocupam cu clasarea bogățiilor mineralogice, botanice și zoologice, pentru muzeu. Atunci avu loc accidentul vasului Scoția.

Cunoșteam toate discuțiile în legătură cu monstrul marin; și cum s-ar fi putut să nu le cunosc? Citisem și recitisem pe rînd toate ziarele americane și europene, fără însă a mă lămuri prea mult. Taina aceasta îmi dădea de gîndit, și pentru că nu puteam să-mi formez o părere, treceam de la o extremă la alta. Fără îndoială că la mijloc era ceva neobișnuit; neîncrezătorii puteau merge să vadă spărtura misterioasă a vasului Scoția. Cînd am ajuns la New York, faptele erau discutate cu înflăcărare. Părerea că ar fi vorba de o insulă plutitoare sau de o stîncă invizibilă, așa cum susțineau necunoscătorii, fusese părăsită. Într-adevăr, în afară de cazul cînd stînca aceasta ar fi avut în ea o mașină, cum s-ar fi putut deplasa cu o viteză atît de mare?

De asemenea, tot pe baza uimitoarei viteze de deplasare fusese respinsă și ideea existenței unei epave marine uriașe. Rămîneau deci numai două explicații posibile, și partizanii lor se împărțiseră în două tabere: de o parte, cei care susțineau teoria existenței unui monstru de o forță colosală, de cealaltă parte, cei care vorbeau cu convingere despre un vas «submarin», de o forță motrice extraordinară.

Or, această ultimă ipoteză, admisibilă la urma urmelor, căzu în fața cercetărilor făcute în cele două continente. Nu prea era cu putință ca un simplu particular să aibă un asemenea aparat.

Unde și cînd l-ar fi putut construi și cum ar fi reușit el să păstreze secretul construcției ?

Numai un guvern putea avea o astfel de mașină distrugătoare, pentru că în vremurile acestea nenorocite, în care omul se străduiește să mărească puterea armelor de război, e de crezut ca un stat să încerce, fără știrea celorlalte, o mașină atît de groaznică. După puștile cu tragere rapidă, torpilele; după torpile, berbecii submarini; apoi — cel puțin așa sper — mijloacele de apărare împotriva lor. Dar ipoteza unei mașini de război căzu și ea în urma declarațiilor guvernelor. Pentru că era vorba de un interes public — doar sufereau comunicațiile transoceanice — sinceritatea guvernelor nu putea fi pusă la îndoială. Dealtfel, cine ar fi fost în stare să creadă că construcția unui vas submarin s-ar fi putut face în secret? A păstra secretul în asemenea împrejurări e foarte greu pentru un particular și cu siguranță că este imposibil pentru un stat, ale cărui acțiuni sînt supravegheate cu deosebită atenție de către puterile rivale.

Deci, după cercetări făcute în Anglia, Franța, Rusia, Prusia, Italia, America și chiar în Turcia, ipoteza unui vas submarin fu definitiv îndepărtată.

Monstrul marin reveni astfel la ordinea zilei, în ciuda nenumăratelor glume și atacuri ale ziarelor de mîna a doua. Porniți pe această cale, oamenii își dădură frîu liber imaginației, făurind cele mai nesăbuite și mai năstrușnice închipuiri în domeniul ihtiologiei.

La sosirea mea în New York, mai multe persoane îmi făcură onoarea de a-mi pune întrebări cu privire la monstru. Publicasem în Franța o lucrare în două volume intitulată «Misterele din adîncul mărilor». Cartea, foarte bine primită în lumea savanților, mă făcea să trec drept un specialist în acest domeniu destul de puțin cunoscut al istoriei naturale. Mi se ceru părerea. Atîta timp cît am putut să neg realitatea faptului, am tăcut cu îndîrjire. Curînd însă, «strîns cu ușa», a trebuit să dau explicații. Deci, «onorabilul Pierre Aronnax, profesor la Muzeul din Paris», a fost somat de ziarul «New York Herald» să-și spună părerea. Fiindcă nu puteam să tac, am vorbit. Am discutat chestiunea sub toate aspectele ei politice și științifice; dau mai jos un extras dintr-un articol bine documentat pe care l-am publicat în numărul din 30 aprilie:

Prin urmare, spuneam eu, după ce am cercetat una cîte una diferitele ipoteze, după ce a fost înlăturată orice altă presupunere trebuie să admitem neapărat existența unui animal de o putere neobișnuită.

Marile adîncimi ale oceanului ne sînt cu totul necunoscute. Sondele cercetătorilor n-au ajuns încă pînă la ele. Ce se petrece oare în aceste abisuri? Ce fel de ființe trăiesc și ar putea trăi la douăsprezece sau cincisprezece mile sub apă? Ce fel de organism au aceste animale?

Cu greu ne putem închipui.

Totuși, soluția problemei pe care o am de rezolvat poate să ia forma unei dileme; sau cunoaștem toate varietățile de ființe care trăiesc pe planeta noastră, sau nu le cunoaștem.

Dacă nu le cunoaștem pe toate, dacă natura mai are încă pentru noi secrete în ihtiologie, nimic nu e mai ușor decît să admitem existența unor pești sau a unor cetacei de specii sau de genuri necunoscute, cu un organism parcă anume făcut ca să «perforeze», locuind în abisurile de nepătruns, și pe care o întîmplare oarecare, o fantezie sau o toană îi ridică din cînd în cînd, la mari intervale de timp către suprafața oceanelor.

Dacă, dimpotrivă, cunoaștem toate speciile existente trebuie neapărat să căutăm animalul de care e vorba printre acelea care sînt determinate, și în cazul acesta m-aș simți îndemnat să admit existența unui narval uriaș.

Narvalul obișnuit sau licornul de mare atinge adesea o lungime de șaizeci de picioare. Înmulțiți cu cinci sau chiar cu zece această mărime, dați cetaceului nostru o putere proporțională cu mărimea sa, sporiți-i armele de atac și veți obține animalul dorit. El va avea proporțiile determinate de ofițerii de pe Shannon, va avea unealta trebuincioasă pentru străpungerea vasului Scoția și puterea necesară pentru a sparge blindajul unei nave. Întradevăr, narvalul este înarmat cu un fel de spadă de fildeș, cu o halebardă — după cum îi spun unii naturalisti — un dinte principal care are tăria oțelului. Asemenea dinți s-au găsit înfipți în corpul balenelor pe care narvalul le atacă totdeauna cu succes. Alții au fost smulși cu foarte mare greutate din carenele vaselor pe care le sfredeliseră dintr-o parte într-alta, așa cum un burghiu sfredelește un butoi. La muzeul Facultății de Medicină din Paris se găsește unul dintre acești dinți, lung de doi metri și douăzeci și cinci de centimetri și avînd la bază patruzeci și opt de centimetri!

Ei bine, închipuiți-vă această armă de zece ori mai tare și animalul de zece ori mai puternic, zvîrliți-o cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, înmulțiți greutatea ei cu pătratul vitezei și veți obține o lovitură în stare să dea naștere catastrofei despre care vorbim. Deci, pînă la informații mai amănunțite, părerea mea este că avem de-a face cu un cetaceu de o mărime uriașă, înarmat nu cu o halebardă, ci cu un adevărat pinten ca al fregatelor cuirasate, cu care s-ar asemăna atît în ceea ce privește volumul cît și puterea de mișcare.

Astfel s-ar explica acest fenomen inexplicabil — afară de cazul în care, în ciuda celor văzute, simțite și resimțite, nimic nu ar fi adevărat, ceea ce iarăși este cu putință!

Ultimele cuvinte erau o lașitate din partea mea; dar voiam să-mi apăr pînă la un anumit punct demnitatea de profesor și să nu mă fac de rîs în fața americanilor, care știu să rîdă atunci cînd au de ce. Îmi păstram astfel o ieșire. Dar, în fond, admiteam existența monstrului.

Articolul meu fu discutat cu multă aprindere, fapt care-l făcu foarte cunoscut și îmi aduse un număr oarecare de partizani. Dealtfel, soluția propusă lăsa frîu liber imaginației. Spiritului omenesc îi place să-și plăsmuiască tot felul de făpturi supranaturale, și marea este cel mai bun loc în care pot să se nască și să se dezvolte acești uriași pe lîngă care animalele de pe pămînt, ca elefanții sau rinocerii, nu sînt decît niște pitici. Întinderile de apă poartă în adîncurile lor cele mai mari specii de mamifere cunoscute și ascund poate moluște de mărimi nemaipomenite, crustacee înspăimîntă-toare la ve<iere, cum ar fi, de pildă, homari avînd o sută de metri, sau crabi cîntărind două sute de tone! Și de ce nu? Pe vremuri, animalele de pe pămînt, viețuitoare ale erelor geologice, patrupedele, quadrumanele, reptilele și păsările erau făcute pe măsuri uriașe, pe care timpul le-a micșorat puțin cîte puțin. De ce oare marea n-ar fi păstrat în adîncurile ei necunoscute aceste probe gigantice ale vieții unei alte epoci, ea care niciodată nu se schimbă, pe cîtă vreme sîmburele pămîntesc se schimbă întruna? De ce oare n-ar ascunde în sînul ei ultimele varietăți ale acestor specii de titani, ce trăiesc secole în locul anilor și milenii în locul secolelor?

Dar prea mă las dus de visuri care n-ar trebui să mă preocupe într-o asemenea măsură. Să pun deci capăt închipuirilor pe care timpul mi le-a schimbat ulterior în realități de necrezut. Repet: se formase atunci o părere despre natura fenomenului, și oamenii credeau pe de-antregul în existența unei ființe uimitoare care nu avea nimic comun cu fabuloșii șerpi de mare. Dar dacă unii n-au văzut în aceasta decît o problemă pur științifică, alții, mai practici, mai ales din America și din Anglia, erau de părere că oceanul trebuie curățat de periculosul monstru, pentru ca astfel să se asigure comunicațiile transoceanice. Ziarele industriale și comerciale, mai ales, insistară asupra acestui lucru. «Shipping and Mercantile Gazette», «Lloyd», și «Paquebot», «Revue maritime et coloniale», toate ziarele devotate companiilor de asigurare, care amenințau să ridice taxele de asigurare, au fost în unanimitate de acord asupra acestui punct.

După ce opinia publică și-a dat astfel verdictul. Statele Unite luară, primele, o hotărîre. La New York se organiză o expediție destinată urmăririi cetaceului. O fregată de mare viteză, numită Abraham Lincoln fu pregătită să cerceteze în cel mai scurt timp apele. Arsenalele au fost deschise comandantului Farragut, care grăbi echiparea fregatei.

Și, după cum se întîmplă totdeauna, din clipa în care se luă hotărîrea ca monstrul să fie urmărit, el nu mai apăru. Timp de două luni nu se mai auzi nimic despre el. Nici o navă nu-l mai întîlni. Se părea că cetaceul aflase de comploturile care se urzeau împotriva lui. Se vorbise atîta despre monstru, chiar și prin cablul transatlantic! De aceea unii glumeți pretindeau că, printr-un șiretlic, monstrul oprise în drum vreo telegramă, aflînd astfel de toate uneltirile și punîndu-se la adăpost.

Deci acum nu se mai știa în ce parte să fie trimisă fregata, pregătită pentru o lungă călătorie și echipată cu unelte de pescuit din cele mai bune. Și nerăbdarea crescu mereu, pînă cînd, la 2 iulie, se află că un vas, care naviga pe ruta San Francisco—Șanhai, văzuse animalul cu trei săptămîni mai înainte în apele nordice ale Pacificului.

Știrea aceasta dădu naștere unei emoții de nedescris. Comandantului Farragut nu i se mai îngădui nici măcar un răgaz de douăzeci și patru de ore. Proviziile erau încărcate. Cazanele de cărbuni erau pline pînă la refuz. Toți oamenii din echipaj se găseau la posturi. Căpitanului nu-i mai rămînea decît să-și aprindă cuptoarele, să le încingă și să pornească. Nu i s-ar fi iertat nici măcar o jumătate de zi întîrziere. Dealtfel, comandantul Farragut nu dorea nici el altceva decît să plece cît mai curînd.

Cu trei ore înainte ca Abraham Lincoln să părăsească cheiul din Brooklyn, am primit o scrisoare redactată în felul următor:

Domnului Aronnax

Profesor la Muzeul din Paris

Hotel «Fifth-Avenue»

New York

Domnule,

Dacă doriți să faceți parte din expediția de pe Abraham Lincoln, guvernul Statelor Unite ar fi încîntat ca Franța să fie reprezentată prin dv. în această expediție. Comandantul Farragut vă ține la dispoziție o cabină.

Cu cele mai bune sentimente

J.B.HOBSON,

secretarul Ministerului Marinei

Capitolul III

CUM DOREȘTE DOMNUL!

Cu trei secunde înainte de a sosi scrisoarea lui J. B. Hobson, nu mă gîndeam la urmărirea narvalului, cum nu mă gîndeam la nici o altă călătorie fără rost. Trei secunde după ce am citit scrisoarea onorabilului secretar al Marinei, mi-am dat în sfîrșit seama că adevărata mea chemare, singurul scop al vieții mele era să vînez monstrul acela primejdios și să scap lumea de el.

Dar, pentru că abia mă întorsesem dintr-o călătorie grea și obositoare, aș fi vrut nespus de mult să mă odihnesc. Tînjeam de dorul de a-mi revedea țara, prietenii, mica mea locuință din Jardin des Plantes și dragele, prețioasele mele colecții! Nimic însă nu m-a putut opri. Am uitat de toate — de oboseală, de prieteni, de colecții — și am primit, fără să mai stau pe gînduri, oferta guvernului american.

«Oricum, mă gîndeam, toate drumurile duc spre Europa, și monstrul are să fie atît de cumsecade încît să mă ducă spre coastele Franței. Animalul acesta de treabă se va lăsa prins în mările Europei pentru plăcerea mea personală, și nu vreau să aduc Muzeului de istorie naturală din Paris mai puțin de jumătate de metru din halebarda lui de fildeș».

Dar pînă una-alta, trebuia să caut narvalul în nordul Oceanului Pacific, ceea ce însemna că trebuia să pornesc pe un drum opus aceluia care duce spre Franța.

— Conseil! am strigat cu o voce nerăbdătoare.

Conseil, servitorul meu, era un tînăr cinstit care mă întovărășea în toate călătoriile; un flamand cumsecade, pe care-l iubeam și care la rîndul său mă iubea, un om de un sînge rece puțin obișnuit, ordonat din principiu, harnic din deprindere, nemirîndu-se niciodată de nimic, foarte îndemînatic, priceput la orice, și care, în ciuda numelui său, nu dădea niciodată sfaturi⁴ — nici măcar atunci cînd nu-i erau cerute.

Avînd mereu de-a face cu savanții care trăiau cu noi în Jardin des Plantes, Conseil începuse să știe cîte ceva. Devenise un specialist în clasificările biologice, putînd să străbată cu o ușurință de acrobat toate încrengăturile, grupele, clasele, subclasele, ordinele, familiile, genurile, subgenurile, speciile și varietățile. Dar știința lui se oprea aici. Clasificarea era viața lui și altceva nu-l mai interesa. Foarte priceput în teoria clasificării, dar foarte puțin priceput în practică, el n-ar fi putut deosebi, cred, un cașalot de o balenă! Și totuși, ce băiat cumsecade și vrednic!

Timp de zece ani, Conseil mă urmase pretutindeni unde mă chemase știința. Și niciodată nam auzit de la el vreo vorbă despre lungimea sau despre oboseala vreunei călătorii. Niciodată nu se codea cînd își închidea valiza ca să plece într-o țară oarecare, China sau Congo, oricît de îndepărtată ar fi fost acea țară. Mă urma oriunde, fără să stea pe gînduri. Se bucura de o sănătate de fier, de mușchi solizi, și era de un calm desăvîrșit.

Avea treizeci de ani și vîrsta lui față de a mea era ca cincisprezece față de douăzeci. Cer iertare dacă spun în felul acesta că aveam patruzeci de ani.

Totuși, Conseil avea un cusur: fiind de un formalism îndrăcit, nu mi se adresa niciodată decît la persoana a treia, fapt care uneori mă cam scotea din sărite.

— Conseil! am strigat din nou, începînd plin de nerăbdare să mă pregătesc de călătorie.

Firește, nu puneam la îndoială devotamentul acestui tînăr. De obicei nu-l întrebam dacă vrea sau nu să mă urmeze în călătoriile mele; de data aceasta însă era vorba de o expediție care putea să se prelungească la nesfîrșit, de o călătorie plină de primejdii, în urmărirea unui animal în stare să scufunde o fregată ca pe o coajă de nucă. Toate acestea puteau să dea de gîndit chiar omului cel mai calm din lume. Oare ce avea să spună Conseil?

— Conseil! am strigat pentru a treia oară.

— Domnul m-a chemat? întrebă el intrînd.

— Da, băiete! Fă-mi bagajele și pregătește-te de plecare. Peste două ore pornim.

— Cum dorește domnul, răspunse liniștit Conseil.

— N-avem nici o clipă de pierdut. Pune în geamantanul meu tot ce trebuie pentru călătorie:

haine, cămăși, ciorapi, fără să le numeri, cît poți mai multe, și grăbește-te!

— Și colecțiile domnului? se interesă Conseil.

— O să ne ocupăm mai tîrziu de ele.

— Cum? Și arhioterium, hiracoterium, oreodon, heropotamus și toate celelalte schelete...

— Vor fi păstrate la hotel.

— Și babirussa⁵ ?

— Are să fie hrănită cît timp o să lipsim. Dealtfel, am să dau ordin ca toată menajeria noastră să fie trimisă în Franța.

— Nu ne întoarcem la Paris? întrebă Conseil.

— Ba da... desigur... am răspuns șovăind. Facem însă un ocol.

— Ocolul care îi va plăcea domnului.

— A! Nu va fi mare lucru! Un drum mai puțin direct, atîta tot. Vom călători pe Abraham Lincoln.

— Cum dorește domnul, răspunse liniștit Conseil.

— Știi, prietene, este vorba de monstrul acela... de faimosul cetaceu... mergem să curățim mările!... Autorul unei lucrări în două volume despre «Misterele din adîncul mărilor» nu poate să lipsească de la expediția aceasta interesantă pe care o conduce comandantul Farragut. E o misiune glorioasă... dar plină de primejdii! Nu se știe încotro mergem. Animalele astea pot fi pline de toane. Totuși vom pleca. Avem un comandant care nu se teme de nimic.

— Ce va face domnul voi face și eu, răspunse Conseil.

— Gîndește-te bine! Nu vreau să-ți ascund nimic. E vorba de una din acele călătorii din care poți să nu te mai întorci.

— Cum dorește domnul.

Peste un sfert de ceas bagajele noastre erau gata. Deși Conseil le făcuse la repezeală, eram sigur că nu lipsea nimic, căci băiatul acesta se pricepea să aranjeze cămășile și hainele tot atît de bine pe cît știa să claseze păsările și mamiferele.

Ascensorul hotelului ne lăsă în vestibulul cel mare. Am coborît cîteva trepte care duceau la parter. Aici am achitat nota de plată la biroul veșnic asaltat de o mulțime imensă și am dat ordin să fie expediate la Paris baloturile cu animale împăiate și cu plante uscate. Nu am uitat nici să las banii necesari pentru hrana babirussei și, urmat de Conseil, am sărit într-o trăsură.

Pentru douăzeci de franci cursa, trăsura coborî Broadway-ul la Union Square, merse pe Fourth-Avenue, pînă la întretăierea cu Bowery-street, o luă pe Katrin-street și se opri pe cheiul treizeci și patru. Acolo, bacul Katrin ne transportă, oameni, cai și trăsură, la Brooklyn, periferia cea mare a New York-ului, așezată pe malul stîng al rîului, în partea de răsărit, și în cîteva minute am ajuns la cheiul lîngă care Abraham Lincoln vărsa nori negri de fum prin cele două coșuri ale sale.

Bagajele ne-au fost duse îndată pe puntea fregatei. Am alergat pe bord și am întrebat de comandantul Farragut. Unul din marinari mă conduse pe dunetă. Acolo am dat de un ofițer cu înfățișare plăcută, care mi-a întins mîna.

— Domnul Pierre Aronnax? mă întrebă el.

— Chiar el, am răspuns. Comandantul Farragut ?

— În persoană. Fiți binevenit, domnule profesor! Cabina dumneavoastră este pregătită.

Am salutat și, lăsîndu-l pe comandant la treburile lui, m-am îndreptat spre cabina ce-mi fusese destinată.

Abraham Lincoln fusese bine ales și pregătit pentru noua sa misiune. Era o fregată de mare viteză, prevăzută cu aparate de supraîncălzire care puteau ridica puterea aburilor pînă la șapte atmosfere. La presiunea aceasta, Abraham Lincoln atingea o viteză mijlocie de optsprezece mile și trei zecimi pe oră, viteză foarte mare, ce e drept, dar nu de ajuns pentru a lupta cu giganticul cetaceu.

Interiorul vasului corespundea însușirilor sale nautice. Cabina mea, aflată la prova și dînd spre careul ofițerilor, mi-a plăcut.

— Ne vom simți foarte bine aici, i-am spus lui Conseil.

— Tot așa de bine, nu vă fie cu supărare, răspunse Conseil, pe cît se simte un crustaceu în scoica unei moluște.

L-am lăsat pe Conseil să orînduiască bagajele și m-am urcat pe punte, ca să urmăresc pregătirile de plecare. În clipa aceea, comandantul Farragut dăduse ordin să fie desfăcute ultimele odgoane care-l mai legau pe Abraham Lincoln de cheiul Brooklyn. Prin urmare, dacă aș fi întîrziat cu un sfert de oră sau chiar cu mai puțin, fregata ar fi plecat fără mine și n-aș fi putut lua parte la această expediție neobișnuită, supranaturală și de necrezut, care, deși povestită așa cum s-a întîmplat, va găsi totuși cîțiva neîncrezători.

Dar comandantul Farragut nu voia să piardă nici un minut măcar, nerăbdător să ajungă în mările în care fusese semnalat animalul.

El îl chemă pe inginer.

— Avem presiune?

— Da, domnule, răspunse acesta.

— Go ahead! strigă comandantul Farragut.

Cînd auziră ordinul, transmis în sala mașinilor cu ajutorul unui aparat cu aer comprimat, mecanicii puseră în mișcare roata de pornire. Se auzi un șuierat, datorită aburilor care intrară cu iuțeală în sertărașele întredeschise. Pistoanele orizontale și lungi gemeau și împingeau bielele. Aripile elicei băteau din ce în ce mai repede valurile și Abraham Lincoln înainta măreț printre cel puțin o sută de ferryboat-uri și pilotine pline de spectatori, care alcătuiau alaiul.

Cheiurile Brooklyn-ului și cartierele orașului New York, care se întind pe malul de răsărit al rîului, erau înțesate de curioși. De trei ori la rînd izbucniră strigăte de «ura!», din peste cinci mii de piepturi. Mii de batiste fluturau deasupra mulțimii și continuară să-l salute pe Abraham Lincoln pînă ce vasul pătrunse în apele Hudsonului, pe la vîrful peninsulei lunguiețe pe care e așezat New York-ul.

Atunci fregata, plutind spre New Jersey pe lîngă malul drept al fluviului, acoperit de vile, trecu printre forturi, care o salutară cu salve de tun. Abraham Lincoln răspunse înălțînd și coborînd de trei ori pavilionul american, pe care străluceau cele treizeci și nouă de stele; apoi, schimbîndu-și direcția ca să intre în canalul ce se curbează spre golful format de istmul Sandy Hook, trecu de-a lungul țărmului nisipos de pe care miile de spectatori îl aclamară încă o dată.

Alaiul de bacuri si de pilotine continua să urmeze fregata și n-o părăsi decît în dreptul vasului-far, care arăta cu cele două ochiuri de lumină ale sale căile de acces ale New York-ului.

Era ora trei. Pilotul coborî în barcă și se îndreptă îndată spre goeleta care îl aștepta. Cuptoarele fură întețite; elicea bătu mai repede valurile; fregata trecu pe lîngă Long Island, dea lungul coastei joase și gălbui, și, la ora opt seara, după ce luminile din Fire Island se pierdură înspre nord-vest, se îndreptă cu toată viteza către apele întunecate ale Atlanticului.