Ținutul blănurilor

VOLUMUL 1

PARTEA ÎNTÂI.

Capitolul I. O serată la fortul Reliance.

În seara aceea – 17 martie 1859 – căpitanul Craventy dădea o serbare la fortul Reliance.

Cuvântul „serbare” nu trebuie să dea impresia că era vorba de o petrecere grandioasă, de un bal la Curte, de un „raout”, cum spun englezii unei reuniuni mondene, zgomotoase, sau de o festivitate cu mare orchestră. Recepția căpitanului Craventy era mult mai modestă, deși căpitanul făcuse totul pentru a-i da cât mai multă strălucire.

Într-adevăr, sub supravegherea caporalului Joliffe, marea sală de la parter fusese transformată. Se mai vedeau încă pereții de lemn, întocmiți din trunchiuri de copac aproape necioplite, așezate orizontal, dar patru steaguri englezești, puse în cele patru colțuri ale încăperii, și niște panoplii, împrumutate de la arsenalul fortului, le ascundeau goliciunea. Dacă grinzile lungi ale tavanului, zgrunțuroase și negre de fum, se sprijineau pe contraforturi lucrate grosolan, în schimb două lămpi cu abajururi de tablă atârnau ca niște adevărate lustre de lanțurile lor și răspândeau suficientă lumină în atmosfera încețoșată a sălii. Ferestrele erau înguste; câteva din ele se asemuiau chiar cu ferestruicile unei cetăți; geamurile, acoperite de chiciură groasă, opreau privirile curioase să vadă ce se petrece înăuntru, iar două sau trei fâșii de pânză roșie, în chip de draperii, potrivite cu gust pe lângă rame, stârneau admirația invitaților. Cât despre podeaua, alcătuită din dulapi grei bine îmbinați, caporalul Joliffe o măturase cu grijă pentru această serată. Nici un fotoliu, nici o canapea, nici un scaun sau alt fel de mobilă modernă nu împiedicau oaspeții să se miște în voie. Bănci de lemn pe jumătate îngropate în perete, cuburi masive cioplite din topor și două mese cu picioare groase formau tot mobilierul sălii, dar peretele despărțitor, a cărui ușă îngustă, cu un singur canat, dădea în camera învecinată, era împodobit pitoresc și cu fast. Agățate de grinzi, una mai frumoasă ca alta, erau rânduite blănuri scumpe care n-ar fi putut fi văzute nici în cele mai luxoase vitrine din Regent-Street sau de pe Newski Prospect. S-ar fi zis că toată fauna ținuturilor arctice a trimis câte un exemplar din cele mai admirabile blănuri ale sale, pentru a fi reprezentat în acest decor. Privirile nu știau la care din ele să se oprească mai întâi: la cele de lup, de urs cenușiu, de urs polar, de lutră, volverenă, vizon, castor, ondatra, de hermină sau de vulpe argintie. Deasupra acestei expoziții se desfășura o deviză ale cărei litere fuseseră decupate artistic, din carton colorat – deviza cunoscutei Companii a Golfului Hudson:

PROPELLE CUTEM1

— Într-adevăr, caporale Joliffe, zise căpitanul Craventy, te-ai întrecut pe tine însuți!

— Cred și eu, domnule căpitan, cred și eu, răspunse caporalul. Dar să fim drepți. O parte din laudele dumneavoastră le merită doamna Joliffe, care m-a ajutat în toate.

— Este o femeie pricepută, caporale.

— Neîntrecută, domnule căpitan.

În mijlocul sălii se găsea o sobă uriașă, jumătate de cărămidă, jumătate de teracotă, al cărei burlan gros de tablă, ieșind prin acoperiș, împrăștia în văzduh șuvoaie de fum negru. Soba trăgea, duduia și se

1 Propelle cutem – înfige cuțitul (în limba latină) – o ironie a autorului la adresa vânatului fără restricții.

Încălzise la roșu, datorită lopeților de cărbune pe care le arunca fără încetare un soldat anume însărcinat cu această îndeletnicire. Câteodată o pală de vânt se-nvârtejea în jurul hornului. Un fum acru, împins înapoi, răbufnea atunci prin gura sobei și se răspândeau în sală; limbi de foc lingeau ușița de fontă și un nor opac învăluia lumina lămpilor și îmbâcsea grinzile plafonului. Dar acest mic neajuns nu-i prea supăra pe invitații fortului Reliance. Soba încălzea și căldura pe care o dădea nu era prea scump plătită, căci afară bântuia un ger strașnic, sporit de vântul tăios de la nord.

Într-adevăr, se auzea cum șuiera viscolul în jurul casei. Fulgii transformați în ace de gheață se izbeau țăcănind de chiciura geamurilor. Șuierături ascuțite pătrunzând prin ușorii ușilor și tocurile ferestrelor ajungeau la o intensitate supărătoare. Urma apoi o tăcere adâncă. Părea că natura se odihnea puțin, apoi vijelia se dezlănțuia din nou cu o putere înspăimântătoare. Se simțea cum casa se clatină pe piloți, scândurile trosneau și grinzile gemeau. Un străin, mai puțin obișnuit ca oaspeții fortului cu asemenea condiții atmosferice, s-ar fi întrebat dacă furtuna nu va dărâma această îmbinare de scânduri și bârne. Dar musafirilor căpitanului Craventy le păsa prea puțin de viscol, și nici dacă ar fi fost afară nu s-ar fi speriat mai mult decât petrelii albi, care se zbenguiau în plină vijelie.

Totuși, în ce-i privește, trebuiesc făcute unele observații. La reuniune luau parte vreo sută de persoane de ambe sexe. Două numai – două femei – nu făceau parte din personalul obișnuit al fortului Reliance. Acest personal se compunea din căpitanul Craventy, locotenentul Hobson, sergentul Long, caporalul Joliffe și din vreo șaizeci de soldați sau funcționari ai Companiei. Câțiva erau însurați – printre alții, caporalul Joliffe, soț fericit al unei canadiene vioaie și agere, un anume Mac Nap, scoțian, căsătorit tot cu o scoțiană, și John Rae, care de curând luase de nevastă pe o localnică indiană. Fără deosebire de rang, ofițeri, funcționari sau soldați erau în această seară oaspeții căpitanului Craventy.