Povestea neamului romanesc de Alexandru Mitru. TRAIAN ȘI DECEBAL

II

TRAIAN ȘI DECEBAL

Douăzeci și unu de ani ținu această pace atât de rușinoasă pentru romani, încheiată de istețul Decebal cu împăratul Domițian. Între timp arhitecți romani ajutară pe daci să-și construiască mărețele cetăți de piatră pe înaltul munților, precum și la fruntarii – urme de piatră care se mai pot vedea și în zilele noastre.

După stingerea din viață a lui Domițian, trecu la cârma împărăției Nerva, care avea mai ales însușiri de bun gospodar decât de mare general. De aceea nici nu-i trecu prin minte să strice pacea umilitoare cu puternicul paznic al Dunării și al Carpaților.

Dar când, după Nerva, veni în scaunul împărătesc vestitul Traian, având inimă vitează de luptător, iubit de oșteni, a căror viață aspră o împărtășise și care credeau în el ca într-un zeu, Decebal simți că lucrurile se vor schimba de astă dată. Nu în zadar cuceriseră luptătorii lui Traian faima de care se bucurau.

— Dacia trebuie transformată în provincie romană – iată gândul de fiecare zi al noului împărat!

Și, în primăvara anului 101 al epocii noastre, acum o mie nouă-sute de ani, se încinseră luptele dintre Traian și Decebal, ale căror neamuri amestecându-se după aceea vor da naștere poporului român așa cum îl vedem pe plaiuri și munți: cu înfățișarea aleasă a dacilor și cu sufletul viteaz și drept al romanilor.

Traian trecu Dunărea tot pe la Porțile de Fier, ca și generalul Iulianus. Cuprinse câteva cetăți înainte de a întâmpina oștirea lui Decebal la Tapae, unde fusese oprit și generalul lui Domițian.

Se încinse o luptă pe viață și pe moarte. Dacii se luptară cu atâta vitejie, că numărul morților și răniților romani trecu peste orice închipuire. Ca să lege rănile legionarilor, împăratul Traian își sfâșie propriile-i vestminte. Cu toată dârzenia de care dădu dovadă, oastea dacilor rămase totuși învinsă.

Drumul spre Sarmizegetusa nu era prea lung, dar împăratul, știind de istețimea regelui dac, înainta tot atât de încet ca și generalul Iulianus – zidind lagăre întărite, cetăți și turnuri de apărare, înapoi, pe dreapta și pe stânga, spre a nu fi lovit din margini și spre a nu i se tăia retragerea.

Decebal, cu toată amenințarea legiunilor, nu mai privi cu atâta îngrijorare înaintarea dușmanului, căci îl cunoștea bine: pe doi din cei mai de seamă generali romani îi bătuse, iar pe un împărat îl trăsese pe sfoară. Poate că și Traian – căruia senatorii Romei îi spuneau „divinul” – era un îngâmfat ca Domițian, care s-ar mulțumi doar cu o cerere de pace, fără nicio altă despăgubire.

Trimise trei daci, trei oameni de rând, dintre cei care n-aveau dreptul de a purta căciuli, și aceștia, cu pletele sure de praful drumului, se închinară dinaintea lui Traian.

Împăratul semeț, fără a-i învrednici măcar cu o privire, trecu înainte călare.

Apropiindu-se vremea zăpezii, legiunile se pregătiră de iernat, în tabere bine apărate, așteptând ivirea primăverii, spre a se arunca asupra Sarmizegetusei.

Liniștea de piatră a împăratului Traian, în mijlocul ostașilor săi, spunea limpede: „Nimeni și nimic nu va mai scăpa cetatea de focul făcliilor noastre!”

Dar mintea lui Decebal chibzuia fără încetare cum să alunge din țară pe mândrul Cezar, a cărui vitejie și pricepere întrecea cu mult pe a celorlalți dușmani cu care se măsurase. A folosi săgețile și bolovanii munților nu mai era cu putință! Trebuia să găsească un nou mijloc ca Traian să plece în alt loc al întinsei împărății.

Și adunând în grabă o oștire în părțile de răsărit ale Moesiei, regele Decebal, care luase cu sine și pe sarmații din acele părți, buni prieteni, se năpusti asupra cetăților romane din Dobrogea, tocmai de cealaltă parte a împărăției. Caii și oștenii sarmați, îmbrăcați în zale de sus până jos, semănară groaza în romanii care cutezau a li se împotrivi, iar dacii îi măcelăriră fără milă, în lupte corp la corp, la care lua parte, în fruntea oamenilor săi, însuși mândrul Decebal.

Traian, primind vestea acestor întâmplări neașteptate, era cât pe-aci să părăsească Dacia, spre a-și ocroti fruntaria de răsărit a Moesiei. Dar bănui îndată că era o lovitură vicleană a regelui dac, că el nu putea să aibă cu sine o prea puternică oștire.

Împăratul roman făcu singur acea călătorie pe Dunăre și, cu oștile romane pe care le mai găsi la fruntarii, izbuti să arunce înapoi peste Dunăre cetele de daci și de sarmați.

În primăvară, legiunile care așteptară pe Traian în lagărele din Dacia reîncepură lupta odihnite, grăbite de a pune capăt unui rege care se arăta atât de isteț în înfruntarea puternicei împărății romane.

Două cetăți se mai aflau în drumul spre Sarmizegetusa. În cea dintâi, romanii găsiră trofeele armatei lui Cornelius Fuscus și prinseră aci pe o soră a lui Decebal.

Regele dac înțelese că lupta ajunsese hotărâtoare.

Dar înainte de a cădea, Decebal mai încercă o împăcare: trimise o solie de boieri daci, toți cu căciulile peste plete. Ei căzură în genunchi în fața „divinului Traian”, cerând pacea. Împăratul însă jurase să dobândească o victorie deplină. De aceea nu luă în seamă propunerile solilor daci. Legiunile cuceriră cea din urmă cetate, care mai era în calea Sarmizegetusei, și se apropiară de cetatea de scaun.

Decebal adunase în fața ei toate oștile pe care le mai putuse strânge în grabă din întinsa-i țară, hotărât a se apăra până la capăt. Ca vechi ostaș, știa că o singură biruință era în stare să nimicească tot câștigul de mai înainte al dușmanului.

Trei zile și trei nopți înfruntară dacii puterea legionarilor romani, dar până la urmă fură răzbiți și împrăștiați. De aceea se traseră înapoi, spre zidurile cetății, între care mai nădăjduiau o împotrivire.

Rănit la brațul drept, zgâriat pe față, cu buza de jos zdrelită, regele Decebal intră în sala cea mare a tronului din Sarmizegetusa, unde îi aștepta marele preot, în vreme ce porțile mari de fier ale cetății se închideau dinaintea năvălitorilor romani.

— Te-ai rugat lui Zamolxis, dar în zadar, prea-sfinte! strigă Decebal, răgușit, așezându-se pe tron, în vreme ce marele preot, cu alăuta sub braț, cu care își făcea rugăciunile, se plecă până la picioarele regelui. Pe împăratul roman – urmă Decebal – nu l-am putut opri nici cu săgețile, nici cu bolovanii, nici măcar cu o supunere prefăcută, așa cum am păcălit pe celălalt împărat, Domițian cel îngâmfat ca un curcan. Mi-e teamă, prea-sfinte, că acest Traian, care va bate în curând cu berbecii săi de lemn în zidurile Sarmizegetusei, nu se teme nici de tine, nici de

Zamolxis, el însuși fiind o zeitate!

Marele preot, cu capul plecat și cu ochii închiși, ascultă cu smerenie cuvintele regelui.

Decebal oftă, își șterse cu mâneca ochiul lovit și întrebă:

— Ce mă-nveți să fac, prea-sfinte? Că eu nu mai am niciun gând. De murit ar fi treabă ușoară, dar nu-i păcat să lăsăm bunătate de țară pe mâna acestor vrăjmași care să ne ia femeile și să ne robească flăcăii?... Te-ai gândit destul în vizuina ta din munte? Vorbește, preasfinte, că nu mai avem vreme de pierdut. Și dacă ți se pare că la mine, la priceperea și hărnicia mea nu mai e nicio nădejde, nu te sfii să mi-o spui. Te urci pe tron în locul meu, precum și eu am fost pus de celălalt rege, Duras, când își dădu seama că nu mai putea face față vrăjmașilor. Au mai avut ai noștri regi dintre preoți!

Spune, prea-sfinte, să plec?...

Marele preot, fără a ridica fruntea, grăi domol:

— Mărite Doamne, venit-am cu lăuta să-ți cânt rugăciunea cea mare de întărire a inimii și de nădejde în stelele cele bune. Dar mi-e teamă că nici cântarea nu va fi de folos, deoarece dușmanul e la porțile cetății, iar mintea ta nu mai vede nicăieri vreo scăpare, în peștera din muntele cel înalt, gânditu-m-am și la asemenea năpastă. Și bunul nostru ocrotitor Zamolxis, carele pe toți ne așteaptă în sânul vieții sale veșnice, mi-a trimis gând să te sfătuiesc o umilire pe care nu știu dacă o vei primi, căci ești și tu rege trufaș.

Prea-sfântul tăcu, își mută alăuta sub celălalt braț și urmă, fără a ridica ochii.

— Dacă sfatul pe care ți-1 dau ți s-o părea greu de împlinit, nu-ți mai rămâne, stăpâne, decât să te junghii însuți, asemenea străbunului Dapix din Dacia de la Mare, pe care legiunile romane l-au năpădit mai înainte, acum o sută cincizeci de ani. Și daca vei face cu jungherul trecerea ta în sânul lui Zamolxis, pe mine nu mă lăsa aci, prea Mărite, căci și eu râvnesc la viața cea veșnică. Sabie n-am și nici arc cu săgeată iar buruieni otrăvitoare n-am adus la mine. Încearcă întâi jungherul, trecându-l prin inima mea zadarnică și după aceea fă-ți seama.

Regele dac mai oftă o dată, mișcându-și brațul îndurerat și cu glas gros, răgușit, porunci:

— S-auzim mai întâi sfatul, prea-sfinte! Marele preot se apropie și-i grăi:

— Să te duci însuți, măria ta, să cazi în genunchi dinaintea împăratului Traian și să ceri pace!

Decebal sări de pe scaun și puse mâna dreaptă pe mânerul săbiei scurte de la coapsa dimpotrivă, ca și cum voia să reteze capul plecat al marelui preot. Dar se opri, căci prea-sfântul, cu același glas smerit vorbi mai departe:

— Poate că împăratul roman văzând umilința regelui dac, va uita pățania împăratului Domițian și ne va dărui pacea. Altă scăpare nu mai văd! Și fără această îngenunchere, împăratul Traian tot te va îngenunchea, mărite stăpâne, dar atunci nu vei scăpa nici tu și niciunul dintre noi.

Regele Decebal cumpăni adânc cuvintele marelui preot. În gândurile lui, mai ajunseră cuvintele preotului:

— Îngenuncherea, mărite rege, trebuie să fie de data aceasta de bună credință, căci împăratul roman, care se află la porțile cetății, nu va putea fi înșelat și mințit. El va înțelege dintr-o încrucișare de privire, dintr-un cuvânt neînsemnat, dacă regele dac cere pacea din adâncul inimii, sau numai spre a scăpa încă o dată de paloșul Romei. Cugetă bine, dacă e în folosul nostru să fim prietenii împărăției romane și dacă nu e mai drept să pierim. Cum vei hotărî, așa va fi. Eu cel dintâi mă supun voinței tale.

Decebal nu răspunse numaidecât, deși hotărârea lui era luată. Strânse mânerul săbiei cu mâna stângă și gemu ca de o durere, pe care n-o mai putea înăbuși.

— Prietenia romanilor înseamnă supunere la voia romanilor, prea-sfinte! zise Decebal, de data aceasta cu glas scăzut. Dar prietenia asta umilitoare ne va da răgazul să adăstăm în pace. Poate că din altă parte ne va veni cândva libertatea. Mă voi supune, prea-sfinte, cu toată zdrobirea inimii mele. Gândul meu nu e să înșel pe împăratul Traian, ci să mântui poporul dacilor.

Și porni repede spre zidurile Sarmizegetusei, unde luptele începuseră. Se auzeau loviturile adânci ale berbecilor de lemn, cu ajutorul cărora romanii încercau să sfărâme cetatea, apoi rostogolirile de bolovani ale dacilor, după care gemetele și răcnetele celor loviți sulițau văzduhul până la cer.

La un semn al regelui dac, trompetele lungi, de bronz, sunară încetarea luptei.

Regele Decebal, urmat de treisprezece boieri și de marele preot, toți în vestminte de sărbătoare, ieșiră prin poarta cea mare a Sarmizegetusei.

Câțiva romani călări îi conduseră până la cortul lui Traian, într-o vâlcea, pe partea stângă a drumului prăfos. O gardă cu securi îi opri la oarecare depărtare de intrarea în cortul împărătesc.

Traian, care-i văzuse venind, încruntă fața lui de obicei senină.

— Însuși regele Decebal cere pace! Oare mă socoate tot atât de neprevăzător ca Domițian?

Și la început gândi să respingă cererea regelui dac, să împresoare mai departe Sarmizegetusa, s-o cucerească, s-o doboare și s-o ardă până-n temelii. Dar regele dac tot venise, se afla acum în mâinile sale. Să-i taie capul? Să-l trimită înapoi în cetate? Ce preț mai avea o biruință asupra unui rege care i se închina?

— Îi voi da pacea! își zise Traian, covârșit parcă de necaz. Dar îi voi cere în schimb tot ce aș fi dobândit dacă aș fi intrat în Sarmizegetusa fără voia lui!

Împăratul Traian se urcă în scaunul sculptat pe care ședea când își primea căpeteniile, trimise după ei, precum și după scribul grec, apoi primi pe cei care se supuneau.

Cu capetele goale, în mâini cu căciulile rangului lor, având în frunte pe însuși Decebal, istovit și rănit, dacii îngenuncheară pe lespedea de marmură italiană, care întovărășea pe Traian în toate călătoriile.

— Ce vor acești daci? întrebă împăratul pe tălmaci, prefăcându-se a nu ști că erau chiar căpeteniile dușmane.

După ce i se spuse cine erau și ce doreau, împăratul se încruntă, strânse cu mâinile jilțul de lemn sculptat pe care ședea, și strigă la Decebal:

— Dacă vrei pace, o vei avea! Dar de mult ai fi meritat ascuțișul săbiei noastre, rege dac, pentru răul pe care ni l-ai făcut de atâtea ori, pentru necredința pe care ai arătat-o bunătății prea mari a împăratului Domițian!

Regele dac ridică privirea asupra împăratului Traian și zise în graiul lui câteva cuvinte, privindu-l drept.

— Ce spune? întrebă Traian pe tălmaci.

— Spune să i se taie capul. Traian se mișcă în jilț și răspunse:

— Asta ar face-o barbarii. Eu nu pot. Și este spre norocul său! Spune-i, tălmaciule, aceste cuvinte, că împăratul Romei nu taie capul care se pleacă. Dar dacul își poate lua singur viața, dacă pacea pe care o va avea din mâinile mele i se va părea prea grea. Aflând înțelesul cuvintelor, Decebal răspunse:

— Nicio pace nu e prea grea, dacă prin ea dobândim prietenia puternicului împărat al Romei.

— Fie, vei avea această prietenie, dacule! răspunse Traian, ridicându-se din jilț. Dar ascultă bine ce voi spune acum scribului ca să scrie pe tablete și să rămâie ca o dovadă între noi!

— De vreme ce mi-am adus capul, al meu și al căpeteniilor mele, toate celelalte îndatoriri sunt mai ușoare și le iau asupra mea înainte de a le cunoaște, răspunse regele.

Spunând acestea Decebal nu voia alta decât să scurteze această umilită îngenunchere pe care n-o mai putea îndura. Dar împăratul dori ca cererile romane să fie scrise lămurit pe tablete, în auzul tuturor, și de aceea urmă, cu degetul arătător întins înspre scrib:

— Scrie acolo că eu, Decebal, rege al dacilor, în numele meu și al urmașilor mei, jur credință poporului roman, având de aci înainte drept prieteni sau dușmani pe prietenii sau dușmanii Romei.

— Nu voi avea alți prieteni, nu voi avea alți dușmani, întări Decebal.

— Voi înapoia toate armele – urmă să dicteze împăratul Traian, cu spatele spre cei îngenuncheați și cu fața spre scribul grec – voi înapoia toate uneltele precum și pe meșterii zidari primiți de la romani.

— Îi voi înapoia – încuviință Decebal.

— Nu voi mai ține la mine pe niciunul din dezertorii legiunilor romane; ca unii ce s-au dovedit dușmanii Romei, îi voi preda de îndată.

— Așa voi face!

— Voi dărâma toate cetățile dinspre fruntaria împărăției, ca semn că nu mă mai pregătesc de luptă și ca romanii să poată umbla în pace pe toate căile și în toate târgurile Daciei.

— Așa să fie, precum zici! întări Decebal.

— Voi înapoia toate pământurile luate de la vecini și nu voi mai trece cu oaste fruntariile Daciei – dictă Traian.

Căpetenia peste călăreții daci, un bătrân cu plete albe și cu fața înăsprită de vânturi, de geruri și de ploi, cuteză să ridice fruntea de pe lespedea de marmură, întrebând:

— Ce vom face, mărite împărate, dacă megieșii ne vor încălca hotarele? Îi vom lăsa oare să ne prade avutul, să ne fure femeile și să ne ucidă copiii?

Împăratul privi asupra bătrânului și după o clipă de încruntare, răspunse:

— Nu-i veți bate cu oaste, ci numai îi veți opri, și-mi veți trimite știre la Roma. Fruntariile voastre le vor păzi de aci înainte flamurile și faima legiunilor romane.

Decebal simți o durere în piept. Cu pumnii strânși, își mușcă buza de jos, să nu răcnească. Înțelese bine tâlcul cuvintelor lui Traian: Dacia trebuia să renunțe la oștire și la luptă!

— Pentru acoperirea cheltuielilor pricinuite de acest război, urmă Traian, păstrez ținutul de apus, de la malul Istrului (Dunărea) până la râul cel mare (Oltul).

Era o pierdere mică, față de întinderea Daciei.

Decebal se grăbi a încuviința anexarea de către romani a Olteniei – cum numim azi acel ținut – când auzi ultimele cuvinte ale lui Traian, care-i sfâșiară iar inima, ca o sabie:

— Iar în târgurile țării, precum și în cetatea de scaun, Sarmizegetusa, va rămâne câte o legiune, spre împlinirea celor rânduite.

Niciunul din dacii care ascultau cu frunțile plecate, îngenuncheați pe lespedea de marmură, nu mai scoase un cuvânt. Prietenia cu Roma – precum bănuiau – însemna robie, de vreme ce oștirea romană rămânea pentru totdeauna în țară.

Decebal semnă prin punerea peceții pe care o purta la brâu, iar Traian, din picioare, scrise numele lui pe tablele de ceară cu vârful săbiei.