Traian prima oară în Dacia - Povestea neamului romanesc

II

TRAIAN ÎNTÂIA OARĂ ÎN DACIA

Trei ani încheiați ținură pregătirile împotriva regelui dac, după care Traian se puse în fruntea legiunilor pe care le cunoștea bine, căci trăise în mijlocul lor – lăsând mai departe pe generalul Longinus să adune alte oști, căci cine putea cunoaște mai dinainte adevărata putere a dacilor?

Traian purcese către miază-noapte în primele zile ale primăverii anului 101 al erei noastre. Trecu în Banatul de azi fără multă greutate și cuceri pe rând cetățile de margine ale Daciei și anume: Arcidava, Centum,

Berzobis și Aixis.

Oastea lui Decebal adăsta, bine rânduită, la Tapae unde cu cincisprezece ani mai înainte, Tettius Iulianus cunoscuse tăria dușmanilor săi.

Tapae se află nu departe de strâmtoarea numită azi Porțile de Fier, pe unde Dunărea își taie sugrumată drum între munți. Locul era bine ales, căci dacă Decebal bătea oastea lui Traian, rămășițele puteau fi urmărite prin văile Dunării și prin munții tot mai mărunți ai Banatului. Iar dacă era înfrânt Decebal, oastea lui se putea retrage fie sus, către Sarmizegetusa, unde era cetatea regelui dac, fie în Oltenia, având în față un nou răgaz, Porțile de Fier, împotriva năvălitorilor.

Lovirea dintre cele două oștiri fu crâncenă. Nici Traian, nici Decebal, amândoi pricepuți în meșteșugul armelor, nu izbutiră să dobândească o biruință de vicleșug sau de forță. Legiunile intrară în luptă pe rând împotriva valurilor dace, care și ele înaintau în strânsă rânduială.

Cinci zile se măcinară, una pe alta, cele două oști, până când Decebal, spre a-și cruța luptătorii, de care avea nevoie în lupta cealaltă, hotărâtoare, părăsi locul și se trase către miază-noapte.

Traian înțelese că nu bătuse pe daci, retragerea lui Decebal nu însemna decât un început de biruință – iar numărul morților și răniților romani era atât de ridicat, că el însuși, Traian, ar fi dat înapoi, dacă această retragere i-ar fi fost – asemeni lui Decebal – de vreun folos.

În ziua a cincea Traian putea fi văzut în mijlocul oștenilor căzuți, încercând a-i ridica și a-i duce la adăpost, legându-le rănile, ba sfâșiindu-și veșmântul, când nu mai avu cu ce-i înfășa.

Bătălia de la Tapae se dăduse pe la începutul lui septembrie.

Oastea romană, stoarsă de vlagă cum era, nu putea merge mai departe în urmărirea dacilor. Căci ar fi fost nimicită fără milă dacă Decebal ar fi scos înainte niscai trupe proaspete. Crestele munților se acoperiseră de nea. Venea iarna. Și în acest anotimp cohortele obișnuiau să-și lecuiască rănile și să-și umple golurile. Numai de nu i-ar da în gând lui Decebal să facă el o campanie de iarnă.

Traian știa că soarta oștirii romane, și deci însăși soarta lui, ținea de această hotărâre a regelui dac.

De aceea trimise trei scrisori una după alta generalului Longinus, să nu întârzie cu trimiterea cohortelor celor noi și a meșterilor constructori de cetăți, căci războiul se arăta greu și periculos.

Iar în zilele și nopțile lungi de așteptare, împăratul roman începu a scrie pe tablete de ceară, cu un condei de oțel, întâmplările acestui crâncen război, De bello dacico, precum întâiul Cezar scrisese în De bello galico faptele de arme când cucerise țara Galilor.

Scrierea lui Cezar s-a păstrat în mănăstirile din Franța, dar scrierea lui Traian s-a pierdut, cu toate că fu citită în școlile din Roma multă vreme.

Iscoadele trimise în munții de apus și miază-noapte aduceau împăratului vești liniștitoare; nicăieri nu se vedeau semnele vreunui atac al dacilor împotriva romanilor istoviți, care lucrau de zor la întăriri în jurul taberelor, spre a nu fi loviți pe neașteptate din margini sau din spate.

Pe la mijlocul iernii însă, când ajunseră nămeții cât un stat de călăreț pe cal, veniră în cortul Cezarului soli ai generalului roman din sudul Dobrogei, cu o veste neașteptată.

În vreme ce Traian adăsta ivirea primăverii și sosirea noilor cohorte ca să pornească din nou împotriva dacilor, regele lor se afla cu mai toți călăreții săi în Dobrogea, de unde împreună cu sarmații – înveșmântați în zale de fier din creștetul capului până la picioarele cailor – lovise cohortele romane din acel ținut.

Împăratul își dădu numaidecât seama de primejdie și adulmeca gândul iscusit al dacului: dacă acesta izbutea să înfrângă oștile romane de acolo, ar fi ajuns, urmând cursul Dunării în sus, tocmai în spatele taberei lui Traian, care putea fi izbită din două părți.

Dar avea Decebal o oaste atât de numeroasă, cu ajutorul căreia să-și ducă la îndeplinire cutezătoarea plănuire? Sau luptele călăreților lui înzăuați pe acele depărtate locuri erau numai o viclenie? Voia oare

Decebal să silească pe Traian, care se afla pe drumul ce ducea spre Sarmizegetusa, să-și tragă oștile înapoi și să le trimită spre răsărit, unde se arăta noua primejdie?

O zi și o noapte întârziară solii, fără a primi răspuns.

Traian chibzuia, chibzuia îndelung – având alături un singur sfetnic, și acela nepriceput – pe medicul grec Criton.

Cuprins de grijă, cercetă lucrările de apărare ale taberei și se arătă mulțumit. Își dădu seama că Decebal nu avea de gând deocamdată să-l atace în Banat – și coborî el însuși pe Dunăre, cu o cohortă întreagă, până la locul Silistrei de azi, unde sili pe călăreții geți, daci și sarmați să treacă de cealaltă parte a fluviului.

Dar drumul spre Sarmizegetusa nu-l părăsi.

În primăvară, Traian se întoarse în tabără, unde găsi și pe Longinus cu cinci legiuni proaspete, aduse din Spania și Italia.

— Și noi trebuie să credem în nemurirea sufletului, Longinus! Cu aceste cuvinte primi Traian pe generalul Longinus, îmbrățișându-l pe câmpul care începuse a înverzi.

— Oștenii regelui dac, urmă împăratul, sunt încredințați că acei care luptă până la cea din urmă suflare și cad pe câmpul de bătaie sunt primiți în lumea zeului lor, Zamolxis, care le dă viață veșnică.

Generalul rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse ostășește:

— Atunci, Cezar, le vom da tuturor vrăjmașilor noștri fericirea de a dobândi viața cea veșnică.

Și oștile porniră înainte, spre miază-noapte, către cetatea Sarmizegetusei.

În trei locuri, cu trei pâlcuri de oaste aținu Decebal calea năvălitorilor. De trei ori legiunile romane care înaintau încet dar neînduplecat, asemenea unor bolovani uriași, făcură pulbere pe luptătorii daci. Dar nu-i putură prinde, nici măcar pe răniți. Găseau în schimb numai stârvuri.

A patra bătălie fu cea mai grea, căci Decebal aruncă asupra romanilor tot grosul oștirii, călăreții pe margini, pedestrimea în mijloc – dar și acum legiunile romane rămaseră neclintite.

În rândurile dacilor luptară și femeile – soțiile și mamele căpeteniilor – care nu voiau să fie prinse și vândute în târgul sclavelor.

Astfel se pomeni Traian cu o femeie despletită ca o furie, legată buștean, adusă cu împunsături de sulițe până în cortul împăratului.

Era sora lui Decebal.

Împăratul se gândi: n-o fi oare o nouă viclenie a căpeteniei dacilor?

Dar sora regelui, fără a cădea în genunchi, fără a plânge, cu ochii mari, negri, plini de scăpărările urii și ale spaimei, cu spumă însângerată la gură, gemea cerând prin semne, să-i vâre un oștean sulița în inimă.

Când femeia se mai potoli, printr-un tălmaci, spuse Cezarului că oștenii lui Decebal și supușii lui niciodată nu se vor închina Romei și dacă cohortele vor pătrunde în cetatea Sarmizegetusei vor găsi numai leșuri între ziduri arse. E un război zadarnic. Împăratul Romei va cuceri o țară pustie.

— Să ne-ntoarcem? făcu Traian către Longinus.

— Păcat că asemenea luptători nu vor să ne fie aliați – răspunse generalul.

Traian crezu numai pe jumătate cuvintele sorii regelui dac.

Totuși, a doua zi, când oastea porni iar, împăratul fu vestit că femeia izbutise să-și străpungă inima cu sulița căzută a unui legionar.

Nu trecu mult și iacă, sosiră solii daci care cereau pace. Erau câteva din căpeteniile de seamă care, scoțându-și căciulile albe, de lână mițoasă și punândule jos, îngenuncheară în fața Cezarului și cerură pace cu o cântare sfântă, în numele lui Zamolxis.

Traian știa că până la cetate, inima de piatră a Daciei, nu era nicio piedică mai grea. Nu primi ruga solilor daci. Dar o nouă luptă se înteți pe neașteptate, cu o furie care întrecu toate luptele de până atunci, atât de sângeroase. Cohortele din toiul luptei nu se mai întoarseră decât fărâmițate. Dar celelalte cohorte risipiră și această din urmă oaste a lui Decebal.

Traian tocmai se pregătea să intre în Sarmizegetusa, când fu vestit că însuși regele dac venea să i se-nchine și să se dea pe mâna împăratului, fără nicio altă nădejde.

Traian, în cortul măreț, stând pe jilțul de aur, înconjurat de generalii comandanți de legiuni, fiecare cu steagul și cu pajura lui, primi pe Decebal, dimpreună cu toți însoțitorii, cu capetele plecate.

Un gest ar fi fost deajuns ca acele capete plecate să fie pe loc retezate, dar împăratul roman nu-și mânji sabia, dând morții pe acei robi – căci robi erau. El cătă lung la capul cu plete lungi al lui Decebal, care-și pusese căciula albă de oaie, alături, pe pământ – și la gândul că dușmanul care înfruntase trei generali romani și doi Cezari se afla acum la picioarele sale, îl umplu de o fierbinte mândrie. Și cu glas puternic rosti cuvintele care-i arătau porunca.

Decebal, în genunchi, cu ochii în ochii romanului, le auzea și le înțelegea. Stăpânul, zise rar, puternic:

— Vei înapoia de îndată toate armele, mașinile și meșterii primiți de la noi, vei preda pe dezertorii cohortelor noastre, vei dărâma cetățile și vei trage înapoi oștile pe care le-ai lăsat dincolo de ținuturile pe care le stăpânești. Romanii care sunt în slujba ta îi vei trimite la mine.

Un tălmaci dac tălmăci cuvintele lui Traian, pe care cei îngenuncheați le înțeleseră mai dinainte, fiind ei căpetenii dace, de multă vreme hârșiți cu oșteni, cu meșteri și cu neguțători din Roma.

— Vrem să fim prietenii Romei – gemu Decebal – cu grumazul puternic încovoiat ca sub o uriașă povară.

— Atunci veți socoti prieteni pe prietenii noștri, și dușmani pe dușmanii noștri? întrebă Traian.

— Așa vom face!

Și ridicându-se, Cezarul părăsi cortul în sunet de trompete și ducându-se în mijlocul taberei, vesti oastei că războiul se sfârșise, dușmanul închinându-se și că vor rămâne de pază în cetățile Daciei acei oșteni pe care nu-i cheamă în patrie nici dorul de odihnă, nici dorul de a plugari pe ogorul pe care îl vor primi drept răsplată.

Când se înapoie la Roma, în fruntea cohortelor pe care le preumblă cu sunete de fanfară prin străvechea Cetate, Traian văzu cu uimire și mulțumire că Senatul îi ridicase un arc de triumf, sub care trecu surâzând, călare, cu capul descoperit, după obiceiul roman.

— Mă vor numi Dacicus! gândi Traian.

— Dacicus! Dacicus! auzi Cezarul strigându-se din toate părțile, când după câteva zile intră încet în Senatul în care se adunaseră cetățenii de vază ai Romei, spre a asculta cuvântarea biruitorului.