Cat un fir de neghina

Cat un fir de neghina de Emil Garleanu

Nu trebuie sa fii cat un munte de mare ca sa poți judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai în capușorul tau scanteia dumnezeiasca ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie sa te îndrepți. Gandirea aceasta i-o spuse ganganiei o furnica. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia vazuse de cateva zile lumina soarelui, pamantul, florile! In iarba i-au parut toate un rai; dar cand a întins aripioarele și-a zburat, mirandu-se ca poate sa strabata aerul, cand apoi a cazut, istovita de oboseala, pe-o frunza, atunci întaiași data a cunoscut greul. Și spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O ganganie mica, fara stralucire, rotunda, ca o samanța. De unde venea? Din iarba; ținea minte ca se trezise subt rochița randunicii. Dar încotro avea sa se îndrepte? Ei, asta era greul!

S-a scoborat de pe frunza, și-a purces sa caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo – furnica nicairi. Altele a întalnit – dar grabite. Furnicile nu prea stau de vorba. Amers mult și bine; alta gandire n-a mai auzit. „înțelepciunea e rara” se gandea biata ganganie. Și acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! într-o zi o prinse ploaia: din nebagare de seama cazu într-un șuvoi. De-abia scapa, pe-un pai. Iar alta data – ce spaima, Doamne! statu o clipa, fara suflare, subt talpa cizmei gradinarului. Avusese noroc de-o pietricica ce lasase langa dansa un gol. De ce-ți atarna viața în ziua de azi! Dar trebuia sa se pazeasca cu tot dinadinsul. Trai e acela cand ești nevoit sa-l cumpanești în fiecare clipa?

Umbla numai pe dibuitele: cercetand, ocolind, ispitind. Colo e apa, dincolo oameni, mai la o parte un carucior cu copii. „La ce m-a lasat Dumnezeu daca n-am particica mea de pamant, se întreba gangania? Unde sa ma așez ca sa raman liniștita?” Atunci în fața i se ridica deodata casa, locuința stapanului gradinii. „Sus, acolo, trebuie sa fie bine… dar e prea înalt. Sa se ridice cu cumpatare”. întai zbura pe varful unei gherghine; de-acolo pe-un copacel, pe-un calin; pe urma pe iedera dimprejurul balconului. In sfarșit, iat-o; a ajuns. S-a așezat pe marginea streșinei. Uf! cum arde tabla. Soarele o dogorește-un chin. Va sa zica și aici – iad. Și gandul o munci iar: „Ce rost avea pe lume?…”

Toate celelalte vietați pareau ca au o chemare. Și fiuturul? Cum de nu. Dar fluturul e încantarea ochilor, e floare zburatoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica își face casa, agonisește – traiesc mii la un loc; furnica daca ar fi de o suta de ori mai mare i-ar fi destula mintea pe care o are acum, în vreme ce atatea dobitoace, mari cat munții, daca ar fi de o suta de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina… Toate, toate. Și ea? Seama ei pe lume?…

In clipa aceea gaza prinse cu ochișorii o semene a ei zburand pe sus, cautand poate un loc de scapare ca și dansa. Dar nici n-apuca bine sa se uite la ea, cand, ca o sageata, o randunica se repezi din cuibul de subt streașina și prinse din zbor tovarașa de suferința. Peste o clipa se auzi țipetele de bucurie ale puișorilor carora randunica le aducea hrana. Și gangania, biata, își dete seama: „Vezi, asta e soarta noastra: sa hranim paserile care au ce cauta pe lume!”…
… Gaza întinse aripioarele, se lasa în gol, pluti puțin; apoi sageata strabatu din nou aerul. Se auzi o palpaire de aripi. Și, îndata, puișorii primeau, galagioși, pe mama buna ce le aducea iar hrana.