Cand stapanul nu-i acasa!

Cand stapanul nu-i acasa! de Emil Garleanu

In odaie liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, sta uitata o bucata de cașcaval. Mirosul de branza proaspata a strabatut pana la cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de dupa soba, șoricelul nu-și mai gasește locul. Parca-l trage cineva de mustața afara. Sa iasa, sa nu iasa! Mai bine sa se astampere. Sa se astampere, ușor de zis; dar cașcavalul? Vezi, asta-i asta: cașcavalul. Sa-nchida ochii. I-a închis. Prostul!

Dar ce, cu ochii miroase? Și branza-i proaspata. Mai mancase așa bunatate acum vreun an. Dar parca nu-l momise într-atata ca aceasta de acum. Sa încerce. Face cațiva pași marunți, pana-n marginea ascunzatoarei lui. Macar s-o vada. Unde-o fi? De unde-l vrajește, din ce colț îl poftește cu atata staruința la dansa? A! uite-o, colo pe farfurie. Dac-ar îndrazni! Dar cum? S a mearga mai întai pe langa perete pana la divan. Așa, bun! Pe urma… Pe urma pe unde s-o ia? Pe langa dulap? Nu. Pe dupa jilțul cela? Nici așa. Arunci?

Pai, lucrul cel mai bun e sa se suie de-a dreptul pe perdea și de acolo sa treaca, pe marginea lavicerului din perete, pana la polița. Și-odata la cașcaval, lasa, n-are el nevoie sa-l învețe alții ce sa faca cu dansul. Dar motanul? E-hei! La dansul nu se prea gandise. Și, Doamne, mulți fiori i-a mai varat în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Orișicum sa mai aștepte puțin, sa vaza, nu se mișca nimeni, nu-l pandește cineva?

Cum sa nu-l pandeasca! Dar de cand așteapta motanul prilejul sa puie laba pe bietul șoricuț. Daca nu mancase el cașcavalul, caci mirosul acela îi zbarlise și lui mustațile, pai nu-l mancase tocmai pentru asta: sa-l momeasca pe lacomul din gaura. Cu botul adulmecand, cu ochii galbeni și lucioși ca sticla, cu mustațile întoarse subțiri și ascuțite ca oasele de pește, sta neclintit, dupa perna de pe divan, și-așteapta. L-a zarit. Uite-l, îi vede margelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; așa, înca un pas, înca unul, doi, așaa!

Dintr-o saritura a fost cu laba deasupra lui.
Bietul șoricel n-avusese vreme nici sa treaca dincolo de soba. îl apasa puțin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strange, de drag ce-i, îl rasucește în aer și-l lasa amețit pe podea. Și-l privește, gandind. „Cașcaval ți-a trebuit? Poftim cașcaval! Doamne! Ce bun o sa-mi pari mie dupa ce te-oi cranțani”.

Dar mai întai sa se mai joace puțin cu dansul.
II pune pe picioare, îl lasa sa se dezmeticeasca, sa-ncerce sa fuga și iar vrea sa-l prinda în cleștele labelor. Dar ce se aude? Un dupait grabit pe sala. Vai, e Corbici, cainele! Nu-i vreme de pierdut! Din doua sarituri motanul e în ocnița sobei, iar șoarecele, mirat ca scapa, zapacit, cum poate, o șterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. In mijlocul odaii se oprește, adulmeca lacom mirosul de cașcaval, apoi, zarind motanul, se repede și latra cu înverșunare. Ar sari în ocnița, dar e prea sus. Se sprijina pe labele de dinainte, tremura, casca de neliniștit ce-i, maraie și latra.

Apoi tace și, cu ochii țintiți la motan, așteapta sa se scoboare. Numai uneori întoarce capul spre polița de unde cașcavalul parca-l ademenește. Și astfel cateștrei dușmanii: șoarecele în gaura, motanul în ocnița și cainele în mijlocul odaii se pandesc munciți de același gand.

Dar pași apasați cutremura sala. Ce! Stapanul! Repede atunci motanul se înghesuiește și mai în fund, iar cainele o șterge sub divan; numai șoarecele, mic cum era, ramane la locul lui. Stapanul intra; obosit de munca, își arunca palaria pe un scaun, apoi mirosind, i se face foame; se-ndreapta spre polița, ia felia de cașcaval, taie o bucata de paine și, mușcand cand dintr-una cand dintr-alta, mananca din plin, cu pofta. Și din trei parți, trei perechi de ochi îl urmaresc cu pizma.