Marinimie

Mărinimie de Emil Gârleanu

In revarsat de zori, pe balta, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfarmaturi de oglinzi, colo, placi de oțel; comori de galbeni între trestii. în nuferi, ca-n niște potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint da stralucire stufarișului. Peste tot liniște neclintita, de rai.
Cocostarcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în balta. Pe picioarele lungi, subțiri ca niște lujere, trupul lui se leagana agale. Din cand în cand își uda pliscul; uneori se oprește de se uita, ispititor, în fundul apei, ca și cum ar fi dat peste ceva ce cauta de mult. E racoare, și racoarea îl încanta. Nu simte nici o alta dorința decat sa-și scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori pana subt aripi.

Deodata se oprește; încordeaza gatul și privește. Pe frunza unui nufar o broscuța se bucura și ea de frumusețea și racoarea dimineții. Cand l-a vazut, biata broscuța a încremenit pe piciorușele de dinapoi; cu ochii mari deschiși cata la cumplitul dușman. In spaima ei îl vede uriaș, cu capul atingand cerul, cu pliscul lung, larg, sa soarba dintr-o data balta și, dimpreuna cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
își așteapta sfarșitul.

Cocostarcul o vede și înțelege. Dar dimineața e marinimos. Ș-apoi i se pare atat de mica, atat de neînsemnata aceasta vietate a balții, ca de la o vreme parca o pierde din ochi în fundul apei și nici n-o mai zarește. Ridica piciorul, o pașește disprețuitor, și trece, mareț, mai departe.

Broscuței nu-i vine sa creada. Mai sta așa cateva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o alta frunza; și-ntr-un avant de recunoștința, ea, cea dintai, taie tacerea dimineții:
– Oaac!