Tovarășii
Aa
Tovarășii de Emil Gârleanu
E înca întuneric. Pamantul e jilav de roua și brazdele rasturnate în ajun, de catre fierul plugului, miroase a proaspat. In vazduh o rața salbatica zboara, furișandu-se, macaind speriata, ca alungata de glonț. Pe o gramada de coceni, plugarul, ramas peste noapte în camp, doarme învelit cu niște saci; și mai încolo boulenii treji, Duman și Joian, stau cuminți, cu gaturile întinse, așteptand jugul. Dar departe, în sat, încep sa cante cucoșii, caci zorile prind sa mijeasca. Lumina se cerne din ce în ce mai deasa, și-n vreme ce cununa cerului se lumineaza, pe pamant se deslușesc toate: satul; încolo pe coasta, ca urnita din loc, padurea; în fund, dealurile gemene, unul dupa altul, ca pe o scara.
Și-n cea dintai clipa de revarsare a luminii, grija care taraie în urechea plugarului ca un greier îl scoala. Omul arunca sacii la o parte, sare în picioare, își freaca ochii cu dosul mainii stangi și cu dreapta își îndreapta șalele. Apoi pornește spre boi. I-a înjugat… slabi, de li se vad coastele ca niște arcuri sub piele, boii își încordeaza mușchii, își potrivesc bine cerbicea înjug — și pornesc, împlantandu-și picioarele ca niște țaruși de oțel. Și cum merg așa, aud din urma fasaitul cuțitului cum intra în pamant ca într-un miez de paine, iar uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamna și-i îndreapta parintește:
– Cea, Duman, tata!
Ei îl asculta ca niște copii; și, mereu, dara neagra a brazdei se deapana de la un capat la altul al lanului ca pe un mosor.
Se lumineaza încet-încet, în pas cu boulenii parca. E liniște. Un stol de grauri se lasa, pieziș, în apropiere. Razele soarelui își scutura, tremurand, praful de aur în aer. Și boii simt, dupa cum e purtat plugul de coarne, ca puterile stapanului au mai slabit:
-Hais, Joian, tata!
Iar la glasul lui, raspunde, ca din niște dumbravi înflorite în adancuri, ciripitul gadilitor al ciocarliei…
E cald. Pamantul parca fumega. Grumazul lui Duman prinde sa luceasca de sudoare; jugul îl frige. Și din urma glasul mai maniat al stapanului îl zorește:
– Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare nici mai încet; caci cunosc ei cuvantul nerabdator și necajit al stapanului. Pașesc liniștiți, înțelepțește, și în ochii lor cuminți și negri parca se rasfrange și mai tare fața neagra a pamantului scormonit de plug…
S-a încalzit de tot. Soarele frige. Duman parca-și simte picioarele tremurand, mai cu seama dreptul dinainte, în copita caruia i-a intrat un piron, mai acum catava vreme. Ii e sete. Dar din urma glasul aspru acum al stapanului nu-i da ragaz. Bouleanul e deprins — mai așteapta înca ceva; și nu întarzie mult; o varga i se așterne pe spate, lasand o dunga peste pielea uda. Omul țipa:
– Sireace, sireace! Manca-te-ar lupchii!
O albina ratacita se ține morțiș de plugar și el o alunga, înfuriat, cu mana. Un graur s-a desprins din stol și s-a lasat pe spatele lui Joian, care-l poarta, îngaduitor, ca pe un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vomicel ce arata calea, un cocostarc pașește agale, privind cand cu un ochi cand cu altul spre pamant, înfigandu-și uneori ciocul.
– O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creștetul cerului și de acolo dogorește vazduhul. Țarina e încropita ca și cum ar fi turnat cineva pe deasupra apa fiarta.
Boulenii rasufla din greu. împrejurul gatului simt, ca o zgarda de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mana de coceni din care ei de-abia aleg cate unul. Un prichindel de copil i-a adus și omului de mancare: o bucata de mamaliga cu ceapa. Dar decat mancarea, odihna parca e mai priincioasa. Omul face un sac mototol și—l pune sub cap.
Boulenii nu mai mananca; prichindelul le-a adus o oala cu apa în care nici nu le intra bine botul. Apoi raman așa cu puterile sleite, sub arșița soarelui. Graurii, cocostarcul au zburat. Au ramas ei singuri în camp.
în dreptul lui Duman doarme plugarul, cu fața arsa, batut de razele fierbinți ale soarelui, ale caror împunsaturi îi scot broboane de sudoare. Duman se uita la dansul, și de la dansul își poarta privirea la umbra ce o arunca el singur pe pamant, la umbra care parca se topește din el, de i se așternuse, moale ca o ceața, la picioare.
Și parca înțelege, parca simte, parca în mintea lui se face deodata o lumina omeneasca: pornește cu pași grei, se apropie de stapan, pana cand îl învelește în umbra trupului lui trudit, ca într-o panza racoroasa. Apoi, cu ochii închiși, bouleanul ramane în soare, încremenit cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata sa urneasca iarași plugul pe brazda.