Propunere indecentă

1

New Orleans, Louisiana

Februarie 1840

- A sosit o doamnă să vă vadă, domnule Rio.

Rio de Silva, care lenevea într-un fotoliu cu un picior întins către cărbunii ce ardeau mocnit, ținând un pahar cu un strop de coniac în mână, nu se mișcă și nici nu deschise ochii. Când vorbi, o făcu cu o încetineală care spunea multe celor ce aveau înțelepciunea să-l asculte.

— Înștiințeaz-o că nu sunt acasă.

— Am făcut asta, desigur, îi răspunse moale Olivier, majordomul său. Nu a fost suficient.

Atunci Rio deschise ochii și ceva din privirea lui îl făcu pe majordom să se dea un pas înapoi atât de repede, încât flacăra lumânării pe care o ținea pâlpâi.

— I-ai spus pe naiba.

— Este destul de hotărâtă.

Era un semn de avertisment în trăsăturile delicate ale feței lui Olivier, de culoarea scorțișoarei, își spuse Rio. Problema era că nu avea nici starea și nici posibilitatea de a-i acorda atenție.

De obicei, femeile nu veneau după el. Mai degrabă se ducea el la ele, escaladând ziduri, sărind peste fortificații și șanțuri ca să ajungă în balcoane, mergând ca o fantomă prin pasajele ce puteau fi trecute pe jos, intrând prin ușile lăsate descuiate pentru a fi la îndemâna lui. Văduvele și soțiile neglijate din New Orleans, care participau cu nerăbdare la diversiunile din dormitoare, erau recunoscătoare pentru discreția lui. Și de ce nu ar fi fost? Să fii văzută în compania lui, la lumina zilei, ar fi provocat un vârtej de speculații; să îl vizitezi în propriile! Încăperi, la această oră din noapte, era o provocare sigură a scandalului. În plus, pasajul cunoscut de către francezi drept Passage de la Bourse și de către americani drept Exchange Alley era interzis femeilor respectabile. Această cale de trecere, cu birouri de brokeri și avocați, magazine de croitorie, saloane, săli pentru jocuri și multe săli pentru scrimă, era o zonă exclusivă a bărbaților. Numai câteva femei ar fi zăbovit pe sub arcadele întunecate, după lăsarea nopții, dar acelea nu s-ar fi putut numi doamne.

Mai mult, Rio nu încuraja invazia. O aversiune vădită față de exploatarea persoanelor silite să își închirieze trupurile îl făcea să stea la distanță de femeile străzii. Nu era loc în viața lui nici pentru așa-zisele jeunes filles sau convenabilele văduve din clasa de jos, care ar fi putut fi la dispoziția lui. Nu, prefera obișnuitele lui legături. Intense, dar deschise. Rareori însemnau mai mult de câteva întâlniri.

Concubinele lui erau femei cu experiență, care preferau să își satisfacă dorințele fără să își riște poziția socială sau sentimentele și, în mod sigur, fară să atragă atenția. Erau mult prea discrete pentru a apărea la ușa lui.

Printre dinți, Rio spuse:

— Scapă de ea.

Un foșnet de fuste se auzi de undeva din spatele său.

— A descoperit că acest lucru este imposibil, monsieur. Poate că vă veți deranja să încercați chiar dumneavoastră acest lucru.

Acele cuvinte, rostite clar, ca niște sunete de clopot, tăiară aburii coniacului din capul lui Rio ca un tăiș de sabie. Cultivat, ușor caustic, tonul avea amprenta aristocrației francez-creole din New Orleans și îi era necunoscut. Și s-ar putea să fie obligat să facă tocmai acest lucru, dacă ar fi fost descoperită cu el, aici, singură.

Goli paharul și îl așeză pe masa de lângă el, apoi se ridică în picioare. Întorcându-se în modul său obișnuit, îndatoritor, își înfruntă vizitatoarea care rămăsese în cadrul ușii deschise.

Stătea în camera întunecată, strălucitoare – nu era alt cuvânt care să se potrivească. Pielea ei albă era iluminată de sănătate și vitalitate. O cascadă de cârlionți de culoare blond-castaniu curgea cu o lucire splendidă din coroana de bucle din creștetul capului, înconjurându-i un umăr, pentru a i se odihni pe piept. Rochia pe care o purta era din mătase albă cu dungi aurii, care prindeau lumina lumânării într-o sclipire amețitoare, mai ales corsajul, ce se ridica și cobora din cauza respirației ei grăbite. Mantia din satin greu era aruncată pe spate, pentru a scoate în evidență linia irizată în roșu și corai, care reflecta strălucirea caldă a flăcărilor.

Olivier se răsuci către doamnă, ca și cum ar fi intenționat să o protejeze.

— Mademoiselle, regret…

— Rămâi. Rio își însoți ordinul ridicând o mână, după care făcu un semn rapid de concediere, fără să își dezlipească privirea de la femeia din fața lui.

Olivier, cu o expresie imperturbabilă, făcu o plecăciune și ieși din cameră, dar nu închise ușa, observă Rio surprins. Adevăratele doamne îl impresionau până și pe majordomul lui cel subțirel și filfizon, care le proteja cu tandrețe, exaltat de impulsurile pe care le simțea din partea lor. Rio nu era atât de susceptibil.

— Acum, mademoiselle, spuse el cu o blândețe incisivă, cărui fapt îi datorez această onoare?

— Grija sau mai precis excesul ei, îi răspunse doamna, cu promptitudine. Dacă aceasta este maniera în care marele Silver Shadow se pregătește pentru o întâlnire în zori, se pare că mi-am făcut degeaba griji în ceea ce privește întâlnirea dumneavoastră cu fratele meu.

Înțelegerea și furia apărură în același timp. Rio păși spre ea, un avans lent și prădalnic.

— Domnișoara Vallier, presupun, dacă Denys Vallier este ruda dumneavoastră?

— Precum spuneți, Celina Vallier.

Rio îi văzu ochii mărindu-se, în timp ce îl privea apropiindu-se, dar nu se retrase. Poate că ar fi fost în avantajul ei, dacă nu ar fi fost opusul a ceea ce se așteptase.

— Denys v-a trimis să îi pledați cauza?

— Nici vorbă!

Rio se opri, dar nu înainte să ajungă suficient de aproape ca să o poată atinge.

— Atunci a fost decizia dumneavoastră să interveniți.

— Numai a mea.

Îi studie bărbia ridicată și privirea directă, în timp ce își simțea în interior schimbarea, care îl avertiza. Nu era o frumusețe de genul celor de pe cutiile de ciocolată la modă, numai forme rotunjite, buze țuguiate și obraji fragezi. Trăsăturile ei erau mult prea bine definite; îi lipsea moliciunea obligatorie, plină de gropițe. Cu toate acestea era aproape imposibil să îți dezlipești privirea de ochii ei umbriți, de culoarea brun-aurie a vinului de Jerez, de pomeții sculptați, de liniile perfecte ale gurii.

Avea un farmec deosebit, ce venea din interior, care era cu atât mai puternic, cu cât era neintenționat. Era, fără îndoială, la fel de inocentă ca rochia ei albă pe care o purtase în acea noapte, la operă, primind în loja familiei candidați potriviți, în maniera folosită în acest oraș pentru a prezenta societății tinerele femei. Și, în plus, era mult prea curajoasă pentru scopurile lui. Cu greu putea spune dacă trebuia să blesteme sau să salute îndrăzneala ei.

Cu o voce adâncă, încărcată de aluzii, o întrebă:

— Decizia dumneavoastră, luată fără să țineți seama de consecințe?

— Consecințe? Tulburarea îi umbri ochii. Am vrut doar să vorbesc un moment cu dumneavoastră, să vă întreb dacă este chiar necesar să pricinuiți o rană cuiva de departe mai puțin experimentat. Mă gândeam să descopăr singură dacă există vreo modalitate de a vă convinge să renunțați la întâlnire.

El o cercetă, permițând atenției sale să coboare de la ovalul feței, spre coloana zveltă a gâtului, către întinderea albă a umerilor, deasupra decolteului adânc. Curbele din această zonă erau dulci, ademenitoare în moliciunea lor. Ridicându-și din nou privirea, îi văzu fața și privirea, mocnind de indignare, din cauza acestei evaluări. Asta era bine.

— Să înțeleg că fratele dumneavoastră dorește să își ceară scuze?

— Cu siguranță nu. Sunteți perfect conștient de faptul că nu poate face acest lucru fără să fie acuzat de lașitate.

Oricum, nu o face, și din cauza asta…

— Nu știe nimic despre faptul că sunteți aici. Sau, dacă îmi pot permite să mă aventurez, nimeni altcineva nu știe.

Ea înghiți, o mișcare delicată a gâtului, care îl făcu să își dorească, dintr-odată, să își lipească buzele de pielea ei fină. Trecu un moment înainte să primească răspunsul ei.

— Este exact așa cum spuneți.

El se apropie și mai mult.

— Și mama dumneavoastră, însoțitoarea, camerista – oricare dintre cele care vă veghează virtutea – unde leați lăsat?

— Camerista mea este afară, spuse ea, cu o urmă de neliniște în privire. Deși nu reușesc să îmi dau seama care ar fi diferența.

Buzele lui schițară un zâmbet melancolic.

— Nu vreau să fie lipsită de confort, în timp ce așteaptă după bunul meu plac.

— Nu voi lipsi mult.

— Nu? Tonul erau plin de aluzii.

— Nu, cu adevărat. Nu ar trebui să îmi ia mult timp ca să…

— Ca să cereți clemență pentru Denys sau, în fine, să îmi cereți să renunț la întâlnirea din zori.

— Dacă… dacă sunteți bun.

— Indiferent ce aleg, îmi va compromite poziția. Va trebui să fiți de acord că este drept să mă aștept la o oarecare recompensă?

Ea își umezi buzele, un gest pe care el îl urmări cu mai multă atenție decât era normal. Când vorbi, vocea ei tremură puțin.

— Dacă vă referiți la o recompensă pecuniară, accesul meu la orice sumă care ar avea importanță pentru dumneavoastră este destul de limitat. Oricum, am câteva bijuterii interesante.

— Nu mă interesează asemenea fleacuri. Rio se strădui să nu își facă simțită în voce neplăcerea ideii că ar putea fi cumpărat, dar nu era sigur că reușise.

— Iapa mea. Este un animal bun, pursânge, tocmai potrivită pentru un gentilom, la fel ca și pentru o lady.

— Nu.

— Atunci îmi pare rău, dar nu am nimic altceva de oferit! Își strânse buzele, cu o expresie sfidătoare.

— Nimic? Își ridică o sprânceană și așteptă.

Era inocentă, dar nu proastă; își dăduse seama ce insinua. Dar tot nu putea crede așa ceva legat de persoana ei; nu îl credea în stare să aibă îndrăzneala de a merge până la capăt. Se înșela însă foarte tare.

Uitându-se într-un punct al cămășii lui, îi spuse:

— Sunt cumva într-un oarecare impas, și nu îmi dau seama ce anume v-ar putea atrage.

— Dumneavoastră. El se întinse să îi atingă cu vârful degetelor lui aspre, de spadasin, moliciunea de petală a obrazului ei, apoi își trecu degetul peste rotunjimea buzei de jos. Aș putea cocheta și cu dizgrația, pentru o noapte în brațele dumneavoastră.

Se aștepta să se retragă îngrozită, să leșine, sau să se repeadă la el. Ea nu făcu niciunul dintre aceste lucruri, deși îi simți respirația adâncă trecând peste mâna lui ridicată și îi văzu sângele scurgându-i-se din obraji. Un tremur îi traversă făptura zveltă și apoi rămase nemișcată.

— Imposibil.

Deși Rio nu se așteptase la altceva, își simți mușchii stomacului strângându-se, când îi auzi refuzul fără loc de întoarcere. Își trecu mâna peste linia dreaptă a bărbiei, alunecându-și un deget în spirala unei bucle ce era așezată pe umărul ei. Cu o blândețe ucigătoare, o întrebă:

— De ce?

Ea îi întâlni privirea, dar nu încercă să îi evite atingerea.

— Este o ticăloșie. Niciun gentilom nu ar cere așa ceva.

— Oh, sunt de acord. Dar, după cum probabil știți, eu nu sunt un gentilom.

— Nu asta este ceea ce oamenii spun despre dumneavoastră, îl contrazise ea, disperarea făcându-se simțită în tonul vocii ei.

Aproape că ar fi fost posibil să renunțe, numai de dragul acelui sentiment, și dacă ar fi băut ceva mai puțin. Dar înăuntrul lui era un demon care îl conducea și care nu putea fi potolit, care își bătea joc de tot ce însemna obiceiuri vechi, bune maniere și vise de demult.

— În fond, vorbim de viața fratelui dumneavoastră. Ce vă împiedică să renunțați la câteva ore din timpul dumneavoastră în schimbul unui astfel de serviciu?

— Onoarea mea.

— Care, evident, este mai importantă decât a mea. Asta se subînțelege. Zâmbetul lui era strâmb, și nu lipsit de durere. Dar onoarea mea, vedeți dumneavoastră, este tot ce am.

Tăcerea coborî peste ei, minute întregi, vibrând, în timp ce ea îl analiza, examinându-i trăsăturile una câte una, poposind asupra cicatricei care îi marca bărbia, înfruntându-i privirea sigură, ca și cum ar fi vrut să îi cerceteze sufletul. Apoi o bucată de cărbune se răsuci pe grătarul căminului și flăcările țâșniră, aruncând pe pereți umbre vălurite, în nuanțe portocalii. Scânteile i se văzură în ochi, luminându-le negura.

— Văd, spuse ea tăios. Nu v-ați gândit niciodată la intimitate între noi, doar ați vrut să atrageți atenția asupra unui lucru. Și poate să îmi dați și un semnal de alarmă.

— Salut înțelegerea dumneavoastră.

— Îmi imaginez că este îndoielnic faptul că ați accepta sacrificiul, dacă m-aș arunca singură în brațele dumneavoastră.

Șuvoiul de căldură și presiune care îl străbătu sub imperiul acestei imagini era impresionant. Se sili

să îl domolească, dar rămase ceva din el în tonul vocii, când îi spuse:

— Nu vă sfătuiesc să încercați să verificați acest lucru.

— Nu. Dar nu vă dați seama că, tocmai din cauza reputației dumneavoastră de om de onoare, cutez să fac această intervenție? Ce ar putea să vă determine să nu vă mai întâlniți cu fratele meu? Sunteți un maâtre d’arme, un maestru spadasin care învață alți bărbați arta de a se lupta cu spada. Ați fost implicat în numeroase incidente cu arme și nu ați pierdut niciodată. Aveți o îndemânare, o tehnică și o putere pe care nimeni nu le poate egala și ați dovedit asta în manifestări publice, împotriva celor mai buni profesori de spadă din întregul New Orleans. Dacă veți refuza să apăreți pe terenul de luptă, cine v-ar putea acuza de lașitate? Unde este dezonoarea în faptul că veți evita asasinarea unui om care nu are nicio șansă să se ridice la nivelul dumneavoastră?

Căldura din spatele cuvintelor ei era impresionantă, dar Rio nu putea permite ca aceasta s-o ia în considerare.

— Vă dați seama că a nu-mi face apariția ar însemna la fel de mult ca sfârșitul fratelui dumneavoastră? Moartea prin ridiculizare nu este mai ușoară decât cea provocată de o lovitură în inimă.

Atunci întâlniți-vă, dar nu…

— Să nu îl ating? Sugeră el, retezându-i cuvintele. Să nu îl pun în situația de a se apăra? Probabil considerați că ar trebui să îl las să mă atingă o dată sau de două ori, doar ca să îl fac să creadă că este important.

— Nu am spus asta!

— Nu, nu ați spus-o, dar puteți afirma că nu asta aveați în minte?

Se pare că era suficient de înțeleaptă ca să nu insiste, în schimb, spuse:

— Fratele meu mai mare, Theodore, a căzut pe câmpul de luptă acum trei ani. Mama și sora mea mai mică au murit vara trecută de friguri galbene, în timp ce tata se trata pentru durerea de piept la Izvoarele White Sulphur. Eu și cu Denys am scăpat numai pentru că am călătorit împreună. Acum, Denys este ultimul din familia Vallier. Dacă ar… cădea mâine de dimineață, lar ucide pe tata la fel de sigur, ca și cum l-ar străpunge pe el în inimă.

— Melodramatic, spuse Rio. V-ar avea în continuare pe dumneavoastră.

— O fiică? Buzele ei se răsfrânseră într-un zâmbet. Nu este același lucru.

Rio știa prea bine ce voia să spună. Printre francezii din New Orleans, o fiică ar fi fost iubită, apreciată și mângâiată, așa cum cineva se bucura în Antichitate de o pisică. Totuși, era o amenințare la adresa onoarei familiei sale, până în momentul în care era aranjată o căsătorie, care urma să cimenteze un avantaj financiar, social sau politic. Dacă nu i-ar reuși o asemenea alianță sau dacă i-ar lipsi fondurile pentru o zestre sau un trusou care să îi asigure viitorul, și-ar distruge viața având grijă de părinții în vârstă sau ca menajeră neplătită, ori cameristă în casa fratelui sau a vreunei rude, ori ar fi încurajată să se îndrepte spre mănăstire. Pe de altă parte, un fiu era mândrul purtător al numelui unui bărbat, speranța lui de nemurire, întrupa onoarea tatălui său, îi ușura obligațiile sociale și, desigur, îi moștenea cea mai mare parte a averii. Mai pe scurt, o fată era crescută ca fiind o obligație, în timp ce un fiu era întotdeauna o investiție.

Rio știa bine asta, pentru că același lucru se întâmpla și în nobilimea spaniolă. Asemenea convenționalisme îi păruseră odinioară normale, deși fusese stânjenit când, băiat fiind, tatăl lui își arătase preferințele în fața surorilor lui. Același standard îl făcuse să devină o țintă, după ce tatăl lui și restul familiei muriseră într-un incendiu ce distrusese casa lor de vară din munții Cataloniei.

— Atunci, poate tatăl dumneavoastră este cel care v-a trimis? Rio își înclină capul, în timp ce făcea presupunerea. Dacă vă apreciază atât de puțin, faptul că vă permite să pledați pentru singurul său fiu poate părea un lucru rezonabil.

Nu îl cunoașteți, dacă gândiți asta. Este mult prea mândru și nu are încredere absolut deloc în farmecul feminin.

Era o afirmație șocantă, una pe care Rio ar fi analizato în profunzime cu mai multă atenție decât îi permiteau circumstanțele. Cum nu îi permiteau, se mulțumi cu un singur comentariu.

— Este nebun.

— Cu greu se poate spune asta.

— Nu? Atunci mai degrabă un bărbat care își vede fiica asemenea unui obiect de ornament. Mă întreb, spuse Rio meditativ, ce ar face dacă ar ști că fiica lui șia riscat reputația venind aici.

— Nu va afla asta. Își strânse buzele atât de tare, încât i se albiră.

— Dar camerista dumneavoastră?

— Îmi este credincioasă.

— Vă felicit. Totuși, este surprinzător că riscați atât de mult.

— Era necesar, din moment ce, indiferent cât de necugetat pare, eu sunt pricina acestei confruntări.

Deci știa. Se întrebase.

— Fratele dumneavoastră v-a spus, presupun. A fost o mișcare foarte nepotrivită din partea lui.

— Denys și cu mine am fost întotdeauna apropiați în copilărie și ne-am apropiat și mai mult în acești ultimi trei ani. Era puțin îngrijorat că, într-un final, voi afla.

— Oh, vă rog, spuse ea cu ironie mușcătoare în voce. Canoanele Codului Duello poate că sunt sacre pentru bărbați, dar par ridicole unei biete femei. Ceea ce nu înțeleg este de ce ați simțit nevoia să vorbiți despre mine într-un loc public. Nu puteți ști nimic despre caracterul meu, fie el bun sau rău. Din câte știu, nu ne-am întâlnit niciodată, nu am schimbat nici măcar un singur cuvânt, înainte de noaptea asta.

Era destul de adevărat. Tatăl ei, fratele, veri îndepărtați și cunoștințe poate că s-au intersectat cu un bărbat ca el, un simplu maâtre d’armes. L-ar fi putut remarca în baruri, restaurante, localuri rău famate pentru pariuri și la curse, lupte de cocoși, lupte cu tauri și chiar la baluri publice. I-ar fi putut frecventa atelierul de scrimă, i-ar fi putut imita stilul de a lupta cu spada, croiala hainei sau grația reverenței. Dar nu fusese niciodată invitat în casele lor sau la balurile private, unde fiicele, surorile și verișoarele lor dansau sub privirea atentă a însoțitorilor, nu fusese niciodată prezentat unor asemenea flori rare, aflate sub protecție.

Aceste lucruri îi fuseseră odată la îndemână, ca tânăr cu proprietăți, avere și un viitor strălucit, dar nu acum.

Nu și acum.

— Nu, spuse el încet, nu ne-am întâlnit.

— Drumurile noastre nu s-au încrucișat niciodată.

Nu în sensul pe care îl aveți în vedere.

— Am rănit vreodată pe cineva care vă era apropiat, drag?

— Nu.

— Atunci nu reușesc să îmi dau seama ce anume ați fi putut spune, pentru a mă discredita. Sunt silită să cred că acea aluzie perfidă folosită pentru a provoca un duel a fost o născocire.

— Este o concluzie fară nicio substanță.

Ochii ei sclipiră de indignare.

— Adevărat? Atunci spuneți-mi de ce am fost târâtă în această afacere?

— Puteți să îl numiți un accident. Nu vă știam în acel moment numele, ci vorbeam despre o mireasă presupusă, doar în termeni generali. Ca regulă, Rio nu își analiza propriile acțiuni. Și totuși, se gândi că merita să știe măcar atât.

— Vă doreați acest duel.

— Nu.

— Atunci de ce…?

— Motivul a fost al meu și numai al meu, și nu vreau să discut despre acest lucru. Totuși, îmi voi prezenta scuzele oficial, dacă asta vă consolează pentru ceea ce urmează să vi se întâmple și vă determină să plecați.

— Ceea ce urmează pentru mine nu are nicio legătură! Refuz să permit ca niște cuvinte șoptite, din câte văd, fară niciun motiv, să provoace moartea fratelui meu. Dacă ați vorbit din greșeală, atunci trebuie, cu toată onoarea, să vă retrageți ofensa.

— Asta nu pot să o fac.

— Atunci am avut dreptate. L-ați atras pe Denys în acest duel.

— Nu am avut niciodată intenția de a mă întâlni cu fratele dumneavoastră. A auzit un comentariu spus pentru altcineva și a reacționat mult prea repede.

— Spus pentru…? Făcu o pauză, apoi adăugă încet:

Oh!

El dădu din cap, în timp ce observa umbra de înțelegere care apărea în ochii ei de culoarea chihlimbarului.

— O dată aruncată provocarea, nu mai este cale de întoarcere.

— O explicație fiind exclusă, desigur, așa cum este și

— Exact. Aprobarea lui fu scurtă, din moment ce îi dăduse cu mult mai multe detalii decât intenționase, sau decât știa că ar fi fost înțelept.

— Este o nebunie! Jocurile pe care domnii le joacă sunt dincolo de orice rațiune, să se spintece cu săbii și să se împuște cu pistoale pentru orice fleac. Să riști moartea pentru o tâmpenie are foarte puțin de-a face cu onoarea și foarte mult cu prostia.

— Sunt mai multe lucruri în joc.

— Spuneți-mi ce anume și poate voi fi de acord cu dumneavoastră. Între timp, cred că părerea dumneavoastră despre onoare are nevoie de niște modificări. Nu este absolut nimic onorabil în a străpunge un tânăr cu puține cunoștințe legate de lupta cu spada, din cauza unei ofense spuse dintr-un motiv oarecare.