Azazel

Azazel de Boris Akunin

Capitolul întâi,

în care este descrisă o faptă

de o cinică extravaganță

La ceasurile trei ale după-amiezii de luni, 13 mai 1876, o zi în care prospețimea primăverii se îngemăna cu plăcuta căldură a verii, numeroși vizitatori ai Grădinii Aleksandrovski au fost martorii unui episod scandalos, care a depășit orice limită.

Pe alei, printre tufe de liliac în floare și înflă­cărate straturi de lalele roșii, ieșise la promena­dă un public distins – doamne sub umbreluțe din dantelă (contra pistruilor), bone având în grijă copii în costumașe de marinar, tineri cu ex­presii blazate, în redingote la modă din șeviot, sau în jachete scurte după moda englezească. Ni­mic nu prevestea evenimente neplăcute – în văzduhul îmbibat de miresmele primăverii ma­ture, sigure pe ea, se răspândeau încântate mul­țumirea leneșă și plictisul desfătător. Soarele dogorea, nu glumă, încât băncile aflate la um­bră erau toate ocupate.

Pe una din ele, așezată în apropiere de Grot, cu fața spre grilajul din spatele căruia pornea strada Neglinnaia de unde se zărea zidul gal­ben al Manejului, ședeau două cucoane. Una din ele, foarte tânără (se prea poate să nu fi fost nici pe departe cucoană, ci domnișoară), citea o căr­țulie legată în marochin, aruncând întruna cu o curiozitate distrată ocheade împrejur. Cea de-a doua, cu mult mai vârstnică, purtând o rochie de lână albastru-închis, de bună calitate, și cizmulițe comode, legate cu șireturi, împletea con­centrată un lucrușor de un roz-otrăvit, mișcând ritmic andrelele. În timpul ăsta apuca să-și în­vârtă capul când la dreapta, când la stânga, iar căutătura ei rapidă era atât de ageră, încât pro­babil că nu-i putea scăpa nimic cât de cât demn de atenție.

Astfel că atenția îi fu atrasă pe dată de tână­rul îmbrăcat în pantaloni strâmți, cadrilați, re­dingotă aruncată neglijent peste vesta albă și pălărie-rotundă după moda elvețiană. Tânărul pășea mult prea ciudat pe alee: ba se oprea lo­cului pironind cu privirea câte un trecător, ba fă­cea năvalnic câțiva pași, ba înlemnea iarăși. Brusc, individul dezorientat le privi pe cele două doamne ale noastre și, ca și când ar fi luat o de­cizie anume, se îndreptă cu pași mari spre ele. Se opri în fața băncii și, adresându-i-se tinerei domnișoare, exclamă într-un falset de paiață:

— Domniță! Ți-a spus oare până acum cine­va că ești insuportabil de frumoasă?

Domnișoara care, ce-i drept, era frumoasă ca o cadră, își aținti privirea asupra neobrăzatului și, speriată, își întredeschise ușor buzele-fragă. Până și însoțitoarea ei mai în vârstă rămase cu gura căscată în fața unei asemenea nemaivăzu­te impertinențe.

— Am fost răpus de la întâia privire! conti­nuă să se maimuțărească necunoscutul, altmin­teri un tânăr cât se poate de prezentabil (tâmple tunse cum cerea moda, frunte înaltă și palidă, ochii căprui, arzând de excitare). Îngăduie-mi, deci, să depun pe inocenta-ți frunte un sărut încă mai inocent, absolut frățesc!

— Domnule, zunteț beat criț! rosti, venindu-și în fire, cucoana cu împletitura, prilej cu care se văzu că vorbește cu un accent tipic german.

— Sunt beat exclusiv de iubire, o asigură mi­zerabilul, și pretinse pe același ton nefiresc, scân­cit: Un sărut, un singur sărut, altminteri îmi pun pe dată capăt zilelor!

Domnișoara se lipi de spătarul băncii, întorcându-și căpșorul spre ocrotitoarea sa. Iar aceasta, fără a lua în seamă natura îngrijorătoare a situației, dovedi o deplină stăpânire de sine:

— Plecat imediat de aici! Zunteț nebun! ridi­că ea tonul și-și înălță dinainte-i împletitura cu andrelele ieșite belicos în afară. Chem la vardist!

Și în acel moment se petrecu ceva de-a drep­tul absurd.

— Așa, deci! Am fost respins! răcni tânărul cu falsă disperare, își acoperi teatral ochii cu mâi­nile și, brusc, scoase din buzunarul interior un mic revolver sclipitor, din oțel. Mai merită oare să trăiesc după asta? Un singur cuvânt și voi trăi! Un singur cuvânt și voi cădea mort! se adresă el domnișoarei, care încremenise și ea, nici vie, nici moartă. Taci? Adio deci!

Apariția acelui domn care își tot agita arma nu putea scăpa atenției celor aflați la promena­dă. Câțiva dintre cei care se plimbau prin apro­piere – o cucoană rotofeie cu un evantai în mână, un domn impozant cu Crucea Ordinului Sf. Ana aninată la gât, două eleve de pension îmbrăca­te aidoma, în rochițe cafenii și cu pelerine – în­lemniră, ba chiar și de partea cealaltă a grilajului, pe trotuar, se opri locului un student. Într-un cu­vânt, existau toate motivele să se poată spera că se va pune neîntârziat capăt acelei scene revol­tătoare.

Dar ceea ce urmă se petrecu fulgerător, încât nimeni nu apucă să intervină.

— Cum mi-o fi norocul! zbieră bețivul (sau, poate, și nebunul), își ridică, din nu se știe ce pri­cină, mâna cu revolverul mult deasupra capului, învârti butoiașul armei și își lipi țeava de tâmplă.

— Măscăriciule! Deșucheat scârbavnic! șuieră viteaza nemțoaică, dovedind că stăpânește destul de bine limba rusă vorbită curent.

Chipul tânărului, și așa palid, căpătă nuanțe cenușii-verzui, el își mușcă buza de jos și își miji ochii. Pentru orice eventualitate, domnișoara își închise la rându-i ochii.

Și bine făcu – asta o scuti de o priveliște de coșmar: în secunda în care răsună împușcătura, capul sinucigașului se smuci brusc într-o parte, și din gaura care apăruse în partea cealaltă, puțin desupra urechii stângi, irupse o mică arteziană roș-albă.

Urmă o scenă de nedescris. Nemțoaica începu să arunce priviri indignate în jur, chemându-i parcă pe toți să fie martorii acestei infamii ne­maiauzite, apoi se porni să chirăie cât o ținea gura, alăturându-și vocea zbieretelor stridente ale fetelor de pension și ale doamnei durdulii, care scoteau de câteva secunde bune țipete as­cuțite. Domnișoara zăcea fără cunoștință – preț de o clipă își întredeschise totuși ochii, dar se înmuie imediat. De pretutindeni veneau în fugă oameni, iar studentul care stătuse până atunci lângă grilaj, fiind o natură simțitoare, din contră, se depărtă în goană de locul acela, luând-o peste caldarâm în direcția străzii Mohovaia.