Ultimul mohican

de AnnaE 340 de citiri
Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos
Aa

Ultimul Mohican de James Fenimore Cooper

Capitolul 1

Te-ascult și inima mi-e pregătită;

Alt rău decât lumesc nu-mi poți aduce; Ia spune, mi-am pierdut regatul?

Grijă-i

Purtam; atuncea m-ai scăpat de-o grijă.

O trăsătură specifică a bătăliilor care s-au dat odinioară în coloniile Americii de Nord era aceea că, mai înainte de a apuca să se încaiere, adversarii trebuiau să se lupte întâi cu ostenelile și primejdiile marilor pustietăți. Un hotar de păduri ce păreau de nepătruns despărțea posesiunile provinciilor dușmane ale Franței și Angliei. Îndrăznețul colonist și europeanul încercat - care luptau cot la cot - pierdeau de multe ori luni de zile ca să țină piept puhoaielor ori să-și croiască drum prin cheile munților, până să aibă prilejul de a-și dovedi vitejia în adevăratele bătălii. Luându-se la întrecere cu războinicii băștinași în privința puterii de a rezista la privațiuni, se arătau hotărâți să răzbească cu orice preț și, pe bună dreptate, se putea crede că peste puțină vreme n-avea să mai rămână nici în inima codrilor vreun cotlon mai ferit sau vreo tainică poieniță, care să poată sluji de refugiu dinaintea năvalei acelora care acum își vărsau sângele, fie din răzbunare, fie pentru politica rigidă și egoistă a îndepărtaților monarhi ai Europei.

Poate nici o regiune dintre aceste întinse frontiere n-a oferit un tablou mai autentic al înverșunării și cruzimii sălbaticelor războaie din acea vreme, ca teritoriul cuprins între izvoarele fluviului Hudson și lacurile din vecinătate.

Înlesnirile pe care natura le dăruise aici marșului combatanților erau prea vădite ca să nu fie luate în seamă de amândouă taberele. Pânza prelungă a Lacului Champlain se întindea de la frontierele Canadei, pătrunzând adânc în hotarele provinciei vecine a New Yorkului, formând o trecătoare naturală, până la mijlocul distanței pe care francezii urmăreau s-o aibă în stăpânire pentru a-și putea lovi mai bine inamicul. Lacul Champlain se termina în partea de sud, primind tributul unui alt lac, a cărui apă era atât de limpede, încât misionarii iezuiți o rezervaseră exclusiv pentru botezuri, iar din această pricinăi se spunea „Lacul Sfintei Cuminecături". Englezii -mai puțin credincioși - au socotit că fac destulă onoare acestei ape neîntinate dându-i numele monarhului care domnea atunci la ei, al doilea prinț din Casă de Hanovra. Cele două națiuni căzuseră astfel de acord să le răpească stăpânitorilor sălbatici ai pădurilor de pe aceste țărmuri dreptul de a-i perpetua numele străvechi: Lacul Horican.

Înconjurat de munți și scăldând cu apele lui o puzderie de insule, „Lacul Sfânt" se întindea și către sud, pe o lungime de douăsprezece leghe. De pe podișul ce ținea piept apelor, începea un portage de aproape douăsprezece mile, care ducea până pe malurile Hudsonului, la un loc unde - în afară de obișnuitele cataracte - râul devenea navigabil până la estuar.

În timp ce, cu spiritul lor neobosit și cutezător, francezii nu pregetau să-și taie drum și prin trecătorile îndepărtate și aproape de netrecut ale Munților Allegani, ca să-și pună în aplicare planurile lor de agresiune și invazie, firește, ei nu uitau defel avantajele naturale pe care le oferea ținutul mai sus descris, care a devenit apoi scena însângerată a celor mai multe bătălii din războaiele pentru stăpânirea coloniilor americane. În diferite puncte, care dominau locurile pe unde trecerea era mai ușoară, s-au construit forturi, ce au fost cucerite și recucerite, distruse și reconstruite, după capriciile victoriei. Fermierul se ferea de aceste meleaguri primejdioase, retrăgâdu-se în vatra așezărilor mai vechi și adăpostite. Și oștiri mai numeroase decât acelea care în patria britanică hotărâseră de multe ori soarta coroanei se înfundau în acești codri, de unde soldații - când se mai întorceau în pâlcuri răzlețe ieșeau atât de istoviți și descurajați de înfrângeri, încât semănau cu niște stafii sculate din morminte.

Deși îndeletnicirile pașnice erau necunoscute în această regiune nenorocită, pădurile erau însuflețite de prezența omului. Văile și poienele răsunau de sunetele semețe ale unei muzici războinice, iar ecourile munților repetau strigătele de bucurie ale unui tineret viteaz și nesăbuit, mândru de forța și voioșia lui, care mărșăluia falnic, pentru a pogorî, prea curând, în lunga noapte a uitării.

Pe această arenă de sângeroase lupte s-au petrecut întâmplările ce vom încerca să le povestim. Era în cel de al treilea an al ultimului război dintre Franța și Marea Britanie, războiul dus pentru stăpânirea unor pământuri care au fost sortite să nu aparțină niciuneia dintre ele.

Incapacitatea conducătorilor militari și o nenorocită lipsă de energie a miniștrilor au făcut ca Marea Britanie să decadă din situația strălucită la care ajunsese datorită spiritului întreprinzător și talentului vechilor ei oșteni și oameni de stat. Nemaifiind temută de dușmani, cei care o slujeau pierdeau repede acea încredere izbăvitoare din care se adapă demnitatea. Prea mici pentru a fi contribuit la pricinuirea stării acesteia de lucruri, coloniștii îi suportau consecințele, răbdând umilințe după umilințe. De curând, văzuseră sosind o armată de elită din țara pe care o venerau ca pe patria-mamă și o socoteau invincibilă - o armată condusă de un comandant care, pentru rarele-i însușiri, fusese ales dintr-o mulțime de militari experimentați; o văzuseră apoi pusă pe fugă, în mod rușinos, de o mână de francezi și indieni, și scăpând de la o distrugere totală numai datorită calmului și curajului unui tânăr locuitor din Virginia, a cărui faimă, datorită fericitei înrâuriri ce-o exercită virtutea, avea să crească după câțiva ani, ajungând până în țările cele mai îndepărtate ale creștinătății.

Acest dezastru neașteptat lăsase descoperită o vastă regiune de la frontieră și frica de felurite primejdii închipuite devenise mai mare decât efectul nenorocirilor reale. Coloniștilor îngroziți li se părea mereu că aud urletele sălbaticilor la fiecare suflare a vântului, care răzbătea șuierând din imensele păduri ale Vestului. Firea înspăimântătoare a acestor dușmani nemiloși dădea proporții nebănuite grozăviilor războiului. În amintirea lor erau încă vii nenumărate masacre comise de curând și oamenii ascultau cu îngrijorare amănuntele înfiorătoare ale poveștilor despre niște înfricoșătoare omoruri, făptuite în puterea nopții de locuitorii barbari ai acestor codri nepătrunși.

În timp ce călătorii entuziaști erau dispuși să ridice-n slăvi foloasele, de-altfel pline de riscuri, ale ținutului acestuia sălbatic, teama cuprinsese chiar și marile orașe, unde mulți tremurau de spaimă, iar mamele îngrijorate își strângeau la piept pruncii adormiți. Într-un cuvânt, spaima care denaturează totul pornise să se întindă vertiginos, în pofida rațiunii și curajului. Până și cei mai îndrăzneți începuseră să creadă că rezultatul luptei este nesigur și, pe zi ce trecea, sporea numărul acelor ticăloși care socoteau că toate posesiunile din America ale coroanei engleze vor fi cucerite de inamicii ei creștini sau vor fi pustiite de aliații sălbatici ai acestor inamici.

Când se află deci, la fortul care apăra capătul portage-ului situat între Hudson și lacuri, că generalul francez Montcalm a fost văzut suind de-a lungul Lacului Champlain cu o armată cata-i frunza și iarbă, nimeni nu mai puse la îndoială aceste afirmații; ele au început să fie ascultate mai mult cu frica josnică a lașului decât cu bucuria calmă pe care o încearcă luptătorul, auzind că dușmanul se află în bătaia puștii lui.

Această veste fusese adusă, spre sfârșitul unei zile de vară, de un curier indian, cu un mesaj din partea lui Munro, comandantul fortului de pe malul Lacului Sfânt, care cerea să i se trimită urgent întăriri. Depărtarea dintre cele două forturi era - după cum s-a spus - mai mică de cinci leghe. Drumul sau mai bine zis poteca dintre ele - fusese lărgit, ca să poată trece carele, astfel că distanța, pe care acest fiu al pădurii o parcursese în două ore, putea să fie străbătută cu ușurință de un detașament de soldați - cu muniții și bagaje - de la răsăritul până la asfințitul soarelui, într-o singură zi.

Credincioșii slujitori ai coroanei engleze denumiseră unul dintre aceste forturi din pădure William-Henry, iar pe celălalt Edward, după numele celor doi prinți ai familiei domnitoare.

Bătrânul ostaș scoțian de care am pomenit avea misiunea apărării primului fort, cu un regiment de trupe regulate și câțiva provinciali, mult prea puține pentru a face față formidabilei armate pe care Montcalm o conducea spre fortificațiile sale; însă cel de-al doilea fort era comandat de generalul Webb - care avea în subordine armatele regelui din provinciile Nordului - cu o garnizoană de peste cinci mii de oameni. Reunind diferitele detașamente aflate la dispoziția lui, acest ofițer putea concentra o forță cam de două ori mai mare de ostași încercați, pe care trebuia să-i opună neînfricatului francez ce se aventurase destul de departe de grosul armatei, cu o forță foarte puțin superioară numericește.

Totuși, stăpâniți de sentimentul slăbiciunii poziției lor, ofițerii și soldații păreau mai bucuroși să aștepte la adăpostul meterezelor sosirea puternicei armate a inamicului, decât să-i iasă înainte și să-ncerce a-i stăvili înaintarea, urmând exemplul dat chiar de francezi, la fortul Duquesne - când loviseră cu succes avangărzile engleze în plină înaintare.

După ce și-au revenit puțin din zăpăceala pricinuită de această veste, în tranșeele ce se întindeau de-a lungul malurilor Hudsonului și care formau un lanț de apărare exterioară a frontului se răspândi zvonul că un detașament alcătuit din o mie cinci sute de soldați trebuie să pornească în marș, la revărsatul zorilor, spre William-Henry - fort situat în extremitatea nordică a portage- ului. Zvonul deveni curând certitudine când sosi un ordin de la cartierul general, prin care se punea în vedere companiilor respective să se pregătească imediat de plecare.

Nu mai rămase niciun fel de îndoială asupra intențiilor lui Webb și, timp de o oră sau două, nu se văzură decât chipuri îngrijorate și soldați alergând grăbiți în toate părțile. Recruții se foiau dintr-un loc într- altul și întârziau pregătirile de plecare printr-un exces de zel în care se amesteca ardoarea unora și nemulțumirea altora. Cătanele mai vechi se pregăteau de drum cu un calm care disprețuia orice semn de pripeală; deși înfățișarea lor era senină, privirile uneori neliniștite dovedeau că nu erau prea încântați de acest înfricoșat război al pădurilor, cu care nu se deprinseseră încă.

Treptat, soarele asfinți printre valurile iluminate ale munților dinspre apusul îndepărtat și, când întunericul acoperi cu vălul său această așezare retrasă, zgomotul pregătirilor de plecare se potoli încetul cu încetul. În sfârșit, ultima lumină se stinse în cabană de bârne a unui ofițer; arborii aruncară umbre mai dese peste fortificații și peste fluviu, iar deasupra bivuacului se așternu o liniște la fel de profundă ca și aceea ce domnea în imensa pădure ce-l împresura.

Dis-de-dimineață, când verdele întunecat și conturul neregulat al câtorva pini din apropiere începu să se reliefeze pe azurul atât de pur al orizontului, potrivit ordinelor primite în seara trecută, ostașii fură treziți de răpăitul darabanelor, al căror ecou - în aerul jilav al dimineții - răsuna până departe în pădure. Într-o clipă, întreaga tabără începu să freamăte.

Fiecare soldat ieșea degrabă din bârlogu-i să asiste la plecarea camarazilor săi sau la întâmplările care s-ar mai fi putut produce acum, în ultimul ceas.

Curând, detașamentul se alinie în coloană de marș. Soldații în termen și cei în solda coroanei își luară locul, țanțoși, în flancul drept, iar coloniștii, mai umili, se așezară în stânga, cu docilitatea unei îndelungate obișnuințe. Mai întâi porniră cercetașii. Le urmară o gardă puternică și apoi căruțele cu bagaje. Și mai înainte ca lumina cenușie a dimineții să se risipească în razele soarelui, coloana principală a luptătorilor părăsi tabăra cu un aer cât mai războinic, spre a potoli neliniștea recruților, care aveau să primească botezul focului.

Atât timp cât camarazii lor, privindu-i cu admirație, îi mai putură zări, ostașii detașamentului mărșăluiră în ordine și-și păstrară acest aer. În sfârșit, sunetul surlelor din fanfară se îndepărtă de tot și pădurea păru că înghite masa de oameni ce pătrunsese în tainița ei.

Adierile vântului nu mai aduceau soldaților rămași în tabără zgomotul coloanei și ultimele rânduri dispăruseră de mult, când se observă că se fac iarăși pregătiri pentru o altă plecare, dinaintea unei cabane din bârne zdravene și de o mărime puțin obișnuită, la intrarea căreia străjuiau santinelele din garda personală a generalului englez. În acest loc așteptau, gata în-șeuați și cu frâie mândre, vreo șase căi, din care doi erau destinați probabil să fie încălecați de femei de un rang deosebit ,lucru nu prea des întâlnit pe meleagurile acestea sălbatice. Un al treilea cal purta harnașamentul și armele unui ofițer de stat-major. Frâul și șeile simple ale celorlalți cai și bagajele cu care erau încărcați arătau că sunt destinați pentru servitori și ordonanțe, gata la poruncă. Ceva mai departe de acest spectacol neobișnuit se formaseră câteva grupuri de curioși și gu- ră-cască, unii admirând armăsarul pursânge al ofițerului, alții privind prostește la toate aceste pregătiri. Printre curioși era și unul care, prin atitudinea și purtarea lui, contrasta vădit cu ceilalți spectatori, neavând nimic dintr-un pierde-vară de rând. Înfățișarea îi era destul de ciudată, mai mult neplăcută; deși nu părea slut defel, era croit parcă disproporționat. În picioare, statura-i o depășea pe a celorlalți: așezat, nu părea mai voinic decât alții. Aceeași disproporție marca întreaga lui făptură. Avea un cap mare, umeri înguști, brațe neasemuit de lungi, dar cu palme mici, chiar delicate; pulpele și picioarele îi erau firave, însă de o lungime neobișnuită, iar genunchii păreau a fi enormi în comparație cu tot corpul acestei stranii făpturi.

Îmbrăcămintea bălțată a acestui individ făcea cusururile sale și mai bătătoare la ochi. Purta o haină sinilie cu pulpane largi, dar scurte, cu guler gros ca o glugă, din care ieșea un gât lung și subțire. Avea pantaloni de saftian galben, strânși pe pulpă, înnodați deasupra genunchilor cu o fundă albă pleoștită. Niște ciorapi cenușii de bumbac și o pereche de pantofi din care numai unul avea pinten îi completau costumul în partea inferioară a corpului. Niciunul din defecte nu era ascuns, ba, dimpotrivă, posesorul fie din nerozie, fie din vanitate - părea că-și dă osteneala să-și arate toate frumusețile. Din buzunarul enorm al unei veste de mătase lăbărțate și răpciugoase, împodobită cu un galon de argint, înnegrit, se vedea un instrument care dată fiind atitudinea atât de războinică a personajului ar fi lăsat să se creadă că este cine știe ce armă periculoasă și necunoscută. Deși minuscul, acest instrument ațâțase curiozitatea multor europeni ce se aflau în tabără, cu toate că numeroși coloniști îl mânuiau nu numai fără teamă, ci chiar dovedind o îndelungă obișnuință. O pălărie uriașă, de forma celor purtate de preoți cu vreo treizeci de ani în urmă, dădea oarecare demnitate unui chip ce părea mai curând bine dispus decât inteligent și care, firește, avea nevoie de acest ajutor nefiresc pentru a da impresia că individul deține o înaltă funcție.

În timp ce grupurile de soldați se țineau la o oarecare distanță de locul unde se făceau noile pregătiri de călătorie, manifestându-și astfel respectul față de reședința impenetrabilă a cartierului general al lui Webb, personajul pe care l-am descris mai sus păși în mijlocul servitorilor de la cai, exprimându-și foarte degajat unele aprecieri critice în privința nobilelor animale.

- Mi se pare, prietene - vorbi dânsul cu o voce ciudat de blândă, care contrasta izbitor cu ciudățenia înfățișării sale

diforme - că acest cal nu-i născut pe meleagurile noastre și că e dintr-un ținut străin, poate din insulița aceea de peste ocean. Nu mă laud, dar am văzut multe la viața mea, am văzut cele două porturi, acela de la gura Tamisei, care este capitala bătrânei Englitere, și pe cel ce se numește Newhaven, Acolo am văzut căpitani de corăbii mari și mici, încărcând în vasele lor o mulțime de patrupede - ca în arcă lui Noe - ca să le vândă în Jamaica; însă nicicând n-am văzut un animal ca ăsta, atât de asemănător cu calul de război zugrăvit în scripturi: „Bate pământul și se bucură de puterea lui când iese să-i înfrunte pe războinici. Nechează la sunetul trâmbițelor și adulmecă din depărtare bătălia, răcnetele căpitanilor și strigătul de izbândă". Ai zice că rasa cailor din Israel s-a perpetuat până-n zilele noastre. Nu-i așa, prietene?

Neprimind niciun răspuns la acest discurs neobișnuit, care fiind rostit cu o voce atât de blajină, deși răsunătoare - ar fi meritat pe bună dreptate oarecare atenție, cel ce folosise limbajul Sfintelor Scripturi se uita la bărbatul tăcut căruia i se adresase întâmplător și găsi un nou prilej să-și manifeste admirația. Își aținti privirile asupra staturii drepte și țepene a curierului indian, care seara trecută adusese în tabără vești atât de neplăcute. Deși înfățișarea acestuia era foarte calmă, părând că privește cu toată indiferența scena zgomotoasă ce se desfășura în preajma lui, se putea observa - sub această liniște aparentă a băștinașului - un aer de amară mândrie și tristețe, care ar fi atras atenția oricui l-ar fi privit altfel decât cu vădita uimire a omului nostru. Locuitorul pădurii purta la brâu tomahawk-ul și pumnalul specific tribului său, cu toate că nu arăta chiar să fie un războinic. Dimpotrivă, din întreaga lui făptură se desprindea o nelămurită sfârșeală, o adâncă istovire, din care părea că nu avusese încă răgazul să se refacă. Culorile pe care sălbaticii le folosesc pentru tatuaj, când se gătesc de luptă, se amestecaseră și dădeau trăsăturilor lui întunecate un aer de neglijență disprețuitoare, care îl făcea și mai bizar; doar ochii îi străluceau, ca niște stele sclipind înfocate și sălbatice în mijlocul unor nori negri de furtună. Privirea-i pătrunzătoare însă precaută - întâlni, o singură clipă, pe aceea mirată a europeanului, însă își schimbă îndată direcția, fie din șiretenie, fie din dispreț, și rămase pierdută în depărtare.

E cu neputință de bănuit ce gânduri anume ar fi sugerat lunganului de european acest scurt și tăcut schimb de priviri între două ființe atât de ciudate - firește, dacă atenția acestuia n-ar fi fost imediat atrasă de altceva.

Servitorii se mișcară mai repede și îndată răsună clinchetul unor voci plăcute, ceea ce însemna că doamnele pentru care se pregătiseră caii veneau să pornească neîntârziat la drum. Admiratorul nobilului armăsar se dădu câțiva pași înapoi, în-dreptându-se spre o iapă mărunțică și costelivă, cu coada subțire ca un harapnic, care, fără a se sinchisi de nimic, păștea pe de lături, nepăsătoare, niște resturi de iarbă ofilită. Sprijinit de ea, cu cotul rezemat de pătura ce-i ținea loc de șa, el continua să fie spectatorul startului cavalcadei, în timp ce mânzul iepei își termina liniștit dejunul de dimineață sub burta maică-și, indiferent la cele ce aveau loc de cealaltă parte.

Un tânăr în uniforma trupelor regale conduse la cai două doamne, care judecând după costume se pregăteau să înfrunte oboseala unei lungi călătorii prin pădure. Cea care părea mai tânără deși amândouă erau încă în prima tinerețe -lăsă să i se zărească, sub adierea dimineții care îi săltă voalul verde prins de pălăria de castor, obrazul frumos, părul bălai și ochii de un albastru închis. Minunatele culori ale orizontului ce creșteau spre răsărit, pe deasupra pinilor, nu erau nici mai strălucitoare și nici mai delicate decât bujorii obrajilor ei, și nici chiar frumoasă zi ce începea la ceasul acela nu putea fi mai fermecătoare decât surâsul cald ce-l acordă tânărului ofițer, când acesta o ajută să urce în șa. Cealaltă, ce părea să se bucure de aceeași atenție din partea cavalerului lor, își ferea chipul frumos de privirile soldaților, cu o grijă care dovedea că era cu cel puțin patru sau cinci ani mai în vârstă. Totuși se putea observa că, deși costumul de călătorie îi sublinia grația desăvârșită, era mai împlinită la trup decât însoțitoarea ei.

Îndată ce urcară în șei, tânărul ofițer săltă cu ușurință pe mândrul său buestraș și toți trei îl salutară pe Webb, care din politețe rămase în ușa cabanei sale până când se depărtară. Întorcându-și caii, o porniră în trap domol, urmați de servitori, și se îndreptară spre poarta dinspre miazănoapte a taberei.

Cât timp parcurseră această scurtă distanță nu schimbară niciun cuvânt, doar cea mai tânără dintre doamne scoase o ușoară exclamație atunci când curierul indian trecu pe neașteptate pe lângă ei, pentru a-și lua locul în fruntea cavalcadei, pe poteca lărgită. Această mișcare neprevăzută a indianului nu smulse niciun strigăt de spaimă de pe buzele celeilalte, dar de surprindere vălul îi alunecă și ei, lăsând să i se vadă fața care exprima în același timp milă, admirație și groază, cât timp ochii săi negri urmăriră mișcările sălbaticului. Părul acestei doamne era negru și strălucitor ca pana corbului. Fața nu-i era oacheșă, ci mai curând îmbujorată de un sânge prea fierbinte. Acest chip, cu trăsături desăvârșite și pline de demnitate, n-avea nimic vulgar sau lipsit de armonie. Ea surâse, cerând parcă îngăduință pentru clipa de slăbiciune prin care trecuse, și zâmbi arătându-și dinții de o albeață strălucitoare, își puse din nou voalul pe care i-l luase vântul, își înclină grațios capul și continuă drumul tăcută, ca și cum s-ar fi gândit la cu totul altceva decât la cele ce se petreceau în jurul ei.

carte o descarcati de aici...

Fișiere de descărcat

DOCX
Ultimul Mohican de James Fenimore Cooper .docx
416 KB · 157 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›