Revizorul

Nu te supăra pe oglindă dacă ești pocit.

(proverb popular)

„REVIZORUL” de N.V. Gogol comedie în 5 act

Personajele:

Anton Antonovici Scvoznic-Dmuhanovschii, primarul orașului

Ana Andreevna, soția lui

Maria Antonovna, fiica lui

Luca Luchici Hlopov, inspectorul școlar

Soția

Ammos Feodorovici Liapchin-Tiapchin, judecător

Artemii Filipovici Zemlianica, administratorul așezămintelor de binefacere

Ivan Cuzmici Șpechin, dirigintele poștei

Piotr Ivanovici Dobcinschi, moșier din localitate

Piotr Ivanovici Bobcinschi, moșier din localitate

Ivan Alexandrovici Hlestacov, funcționar din Petersburg

Osip, servitorul lui

Hristian Ivanovici Ghibner, medicul județului

Feodor Ivanovici Liuliucov funcționari la pensie ,

Ivan Lazarevici Rastacovschii oameni de vază în oraș

Stepan Ivanovici Corobchin

Stepan Ilici Uhovertov, comisar de poliție

Svistunov

Pugovițîn sergenți de stradă

Derjimorda

Abdulin, negustor

Fevronia Petrovna Posliopchina, nevasta unui lăcătuș

Soția unui plutonier

Mișca, servitorul primarului

Un chelner

Oaspeți, negustori, mici-burghezi, petiționari

ACTUL I

O cameră în casa primarului.

SCENA 1

Primarul orașului, administratorul așezămintelor de binefacere, inspectorul școlar, judecătorul, comisarul de poliție, medicul județului, doi sergenți de stradă.

PRIMARUL: V-am invitat aici, domnilor, ca să vă comunic o veste extrem de neplăcută: la noi vine un revizor!

AMMOS FEODOROVICI: Cum adică un revizor?

ARTEMII FILIPOVICI: Cum adică un revizor?

PRIMARUL: Un revizor din Petersburg, incognito. Și mai ales cu instrucțiuni secrete.

AMMOS FEODOROVICI: Nați-o bună!

ARTEMII FILIPOVICI: Parcă n-aveam noi destule griji și așa.

LUCA LUCHICI: Doamne Dumnezeule ! Și mai ales- cu instrucțiuni secrete!

PRIMARUL: Eu parcă am presimțit: toată noaptea trecută am visat doi șobolani neobișnuiți; pe bune, din ăștia eu n-am văzut niciodată: negri și de o mărime nefirească! Au venit, au mirosit și au dispărut. Iată, am să vă citesc scrisoarea pe care am primit-o de la Andrei Ivanovici Cimâhov, pe care dumneata Artemii Filipovici îl cunoști.

Iată ce-mi scrie: ”Dragă prietene, cumetre și binefăcător!” (mormăie încet, parcurgând repede scrisoarea) ”...și să te informez!”…Aha! Iată! ”Mă grăbesc, printre altele, să te informez că a sosit un funcționar cu instrucțiuni de a inspecta toată regiunea și mai ales județul nostru (ridică degetul-semnificativ). Am aflat asta de la oamenii cei mai de încredere, deși el se dă drept o persoană particulară. Dat fiind că știu că ai și tu, ca toată lumea, de altfel, micile tale păcate… pentru că ești un om deștept și nu lași să-ți scape printre degete ceea ce-ți pică în mână”... ( oprindu-se) ei, astea-s de-ale mele… ”așa că te sfătuiesc să fii precaut, pentru că el poate să sosească în orice moment, daca n-o fi și sosit și n-o fi locuind pe undeva incognito…

Ieri...” … aha... aici au început chestiunile de familie.”...a sosit la noi sora mea, Ana Chirilovna, cu bărbatu-său. Ivan Chirilovici s-a îngrășat foarte tare și ca întotdeauna, cântă la vioară” … etc… etc… ”Așa că asta-i situația”.

AMMOS FEODOROVICI: Da, situația e neobișnuită, pur și simplu neobișnuită! Și nu cred că-i întâmplătoare!

LUCA LUCHICI: Dar de ce, Anton Antonovici, din ce cauză? De ce sa vină revizorul la noi? PRIMARUL: De ce?! Se pare că asta ni-i soarta! ( oftând ) Până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, alegeau alte orașe. Acum ne-a venit nouă rândul.

AMMOS FEODOROVICI: Eu cred, Anton Antonovici, că aici e o pricină subtilă și mai mult de natură politică. Cam asta ar fi: Rusia…. Da…. Se pregătește de război. Și ministerul, după cum vedeți, l-a trimis pe funcționarul ăsta să vadă dacă nu e vreo trădare pe aici.

PRIMARUL: Nați-o bună! De unde ai mai scos-o și pe asta! Și te mai consideri om inteligent! Trădare într-un oraș de provincie! Ce, e cumva oraș de graniță? De-aici chiar și trei ani să mergi călare și tot nu ajungi în altă țară.

AMMOS FEODOROVICI: Nu,nu. Ce v-aș putea spune este că de data asta n-ați prea nimerit-

o. Conducerea își are socotelile ei: chiar dacă suntem departe, conducerea e cu ochii în patru. PRIMARUL: Că o fi în patru, că o fi în cinci, eu, domnilor, v-am prevenit. Aveți grijă! În ceea ce mă privește am luat deja unele măsuri, ceea ce vă sfătuiesc să faceți și voi. Mai ales dumneata, Artemii Filipovici! Fără îndoială că funcționarul care vine, va dori în primul rând să viziteze așezămintele de binefacere subordonate dumitale și de aceea, fă ca totul să fie în ordine: bonețelele să fie curate, iar bolnavii să nu semene cu niște lăcătuși, cum arată ei de obicei.

ARTEMII FILIPOVICI: Ei, asta nu e mare lucru. Bonete curate cred că pot să le dau. PRIMARUL: De asemenea, deasupra fiecărui pat să se scrie în latină sau în altă limbă, -asta deja ține de dumneata, Hristian Ivanovici,- boala fiecăruia, cine și când s-a îmbolnăvit, în ce zi și ce dată… Apoi, nu e bine că bolnavii dumitale fumează un tutun așa de tare că de câte ori intri, începi să strănuți. Și mai bine ar fi să ai mai puțini bolnavi, altminteri o să dea vina ori pe proasta administrație, ori pe nepriceperea doctorului.

ARTEMII FILIPOVICI: O! În privința tratamentului, eu cu Hristian Ivanovici, avem metodele noastre: cu cât e mai aproape de natură, cu atât e mai bine; de aceea, medicamente scumpe nu folosim. Omul e simplu. Dacă e să moară și așa moare, dacă e să scape și așa scapă. Ș-apoi lui Hristian Ivanovici i-ar fi foarte greu să se-nțeleagă cu bolnavii: el nu știe niciun cuvânt rusește.

HRISTIAN IVANOVICI ( scoate un sunet asemănător vocalelor” i” și ”e” )

PRIMARUL: Și pe dumneata, Ammos Feodorovici, te-aș sfătui să acorzi mai multă atenție sălilor judecătoriei. În prima sală unde vin de obicei petiționarii, paznicii țin niște gâște cu boboci care se bagă printre picioarele oamenilor. E lăudabil să se ocupe omul de gospodărie, nu zic ba, și de ce paznicul nu s-ar ocupa și el? Numai că, vezi dumneata, într-un așa local nu se face!...Și înainte voiam să-ți spun asta, dar mă tot luam cu altele și uitam!

AMMOS FEODOROVICI: Chiar azi am să dau ordin să le ducă pe toate la bucătărie. Dacă doriți, veniți să luați prânzul la noi.

PRIMARUL: În afară de asta, e criticabil că la dumneata, chiar în sala de ședințe, se întind la uscat tot felul de porcării, iar deasupra dulapului cu acte stă cravașa dumitale de vânătoare.Știu că îți place vânătoarea,dar ar fi mai bine s-o iei de acolo pentru un timp, iar după ce pleacă revizorul, mă rog, poți s-o pui înapoi. La fel și asesorul dumitale…, desigur e un om experimentat, dar duhnește, de parcă acum a ieșit dintr-o fabrică de spirt. Nici asta nu e bine. Am vrut demult să ți-o spun, dar nu-mi amintesc cu ce m-am luat că am uitat. Există soluție și pentru asta, dacă într-adevar, ăsta este mirosul lui natural, așa cum pretinde el. I se poate recomanda să mănânce ceapă sau usturoi, sau altceva. În cazul ăsta, Hristian Ivanovici poate să-l ajute cu tot felul de medicamente.

CRISTIAN IVANOVICI :( scoate același sunet )

AMMOS FEODOROVICI: Nu, mirosul ăsta nu mai poate fi scos: el zice că atunci când era mic, doica l-a scăpat din brațe, s-a lovit și de-atunci miroase puțin a vodcă.

PRIMARUL: Asta ți-am spus-o doar așa, că veni vorba. Iar referitor la treburile noastre interne și la ”micile păcate” cum le numește Andrei Ivanovici în scrisoare, n-am ce să zic. Într-adevăr, ce s-ar putea spune? Nu există om care să n-aibă ”mici păcate”. Așa ne-a făcut Dumnezeu, iar voltairienii degeaba se împotrivesc.

AMMOS FEODOROVICI: Ce înțelegi dumneata, Anton Antonovici, prin ”mici păcate”? Sunt ”păcate” și ”păcate”! Eu spun pe față că iau mită. Dar ce fel de mită? Câini de vânatoare. Asta-i cu totul altceva.

PRIMARUL: Că-s câini de vânătoare, că-i altceva, mita e tot mită.

AMMOS FEODOROVICI: Ba să mă ierți, Anton Antonovici. Dacă, de exemplu, cineva are o haină de blană de cinci sute de ruble, iar nevasta un șal...

PRIMARUL: Ei și ce-i dacă dumneata primești mită câini de vânătoare? În schimb, nu crezi în

Dumnezeu; la biserică nu te duci niciodată; pe câtă vreme eu sunt un credincios ferm și merg în fiecare duminică la biserică. Iar dumneata...O, te cunosc eu: dacă dumneata începi să vorbești despre facerea lumii, ni se ridică părul măciucă.

AMMOS FEODOROVICI: Dar am ajuns singur la asta, cu mintea mea.

PRIMARUL: Uneori, să ai prea multă minte e mai rău decât să n-ai deloc. Și-apoi, am pomenit de judecătorie doar așa, în treacăt, dar drept să-ți spun, mă-ndoiesc ca cineva, cândva să-și bage nasul pe-acolo. E un loc de invidiat, însuși Dumnezeu îl protejează. În schimb dumneata, Luca Luchici, în calitate de inspector școlar trebuie să fii mai atent, mai ales la profesori. Ei , firește, sunt oameni învățați, educați la fel de fel de colegii, dar au purtări foarte ciudate, bineînțeles legate de titlul lor de învățați. Unul dintre ei, de exemplu, ăla cu fața grasă… nu-mi mai amintesc numele lui… nu se urcă niciodată la catedră fără să facă o grimasă. Uite-așa! ( face o grimasă ). Și după aceea începe să-și mângâie barba cu mâna pe sub cravată. Desigur, dacă face o mutră ca asta la elevi, mai treacă-meargă, poate că acolo așa trebuie, eu la asta nu mă pricep. Dar judecați și dumneavoastră! Dacă face așa la un străin, poate să iasă ceva foarte rău : domnul revizor sau oricine altcineva poate să creadă că se strâmbă la adresa lui.. Dracu știe ce poate să iasă din asta! LUCA LUCHICI: Ce pot să fac cu el, zău așa? I-am spus deja de câteva ori. Chiar zilele astea, când a intrat în clasă mareșalul nobilimii, a făcut o mutră cum nu mi-a fost dat să văd vreodată. El a făcut-o cu gând bun, dar eu am primit mustrare, că de ce se insuflă tineretului idei liberale.

PRIMARUL: Același lucru trebuie să ți-l spun și despre profesorul de istorie. Are un cap deștept și asta se vede. Are cunoștințe vaste. Dar explică cu atâta patimă, încât uită de sine. L-am ascultat și eu odată; ei, cât timp a vorbit despre asirieni și babilonieni a mai mers, dar când a ajuns la Alexandru Macedon, nu vă pot spune ce s-a-ntâmplat cu el ... Am crezut că a luat foc școala, zău așa! A coborât val-vârtej de la catedră și cu toată puterea a dat cu scaunul de podea. Recunosc că Alexandru Macedon e un erou, dar de ce trebuie să strice scaunele? Asta sărăcește bugetul țării.

LUCA LUCHICI: Da, e iute din fire. I-am făcut și eu de câteva ori observații… Zice: ” Faceți cum vreti, dar eu pentru știință, nu-mi cruț nici viața!”

PRIMARUL: Da, asta e neînțeleasa lege a naturii! Omul deștept, ori e bețiv, ori face o mutră de-ți vine să-ți iei lumea-n cap.

LUCA LUCHICI: Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu oameni învățați. Te poți aștepta la orice. Fiecare vrea să arate că și el e deștept.

PRIMARUL: Asta n-ar fi nimic pe lângă...; ah, incognito blestemat! Dacă apare brusc: ”Aha! Aici sunteți, porumbeilor! Care dintre voi, o să zică el ,e judecătorul?” -Liapchin-Tiapchin.”Ia dați-mi-l încoace pe Liapchin-Tiapchin! Și cine-i administratorul așezămintelor de binefacere?”Zemleanica.- ”Ia dați-mi-l încoace pe Zemleanica!” Asta-i rău de tot!

SCENA 2

Aceiași și dirigintele poștei.

DIRIGINTELE POȘTEI: Explicați-mi, domnilor, ce e ? Ce funcționar trebuie să sosească?

PRIMARUL: Dar dumneata n-ai auzit?

DIRIGINTELE POSTEI: Am auzit de la Piotr Ivanovici Bobcinschi. A fost adineaori pe la mine, pe la poștă.

PRIMARUL: Și ? Ce crezi despre asta?

DIRIGINTELE POSTEI: Ce să cred! O să fie război cu turcii.

AMMOS FEODOROVICI: Gând la gând! Asta cred și eu.

PRIMARUL: Da, ați nimerit-o amândoi cu bâta-n baltă.

DIRIRGINTELE POSTEI: Pe bune - război cu turcii. Și numai franțuzul e de vină.PRIMARUL: Ce război cu turcii? Noi o s-o pățim, nu turcii. Asta deja se știe: scrisoarea-i la mine.

DIRIRGINTELE POȘTEI: Ei, dacă-i așa , atunci n-o să fie război cu turcii.

PRIMARUL: Și ? Ce zici dumneata, Ivan Cuzmici?

DIRIGINTELE POSTEI: Ce să zic eu? Dumneata ce zici, Anton Antonovici?

PRIMARUL: Eu? Ce să zic? Nu mi-e frică, poate doar așa, puțin… Negustorimea și civilii mă îngrijorează, cică aș fi tras șapte piei de pe ei, dar eu, zău, chiar dacă am primit câte ceva, n-am făcut-o cu dușmănie…Chiar mă gândesc... (îl ia de braț și-l duce într-o parte) mă gândesc chiar să nu fi fost vreun denunț împotriva mea…De ce era să vină așa, din senin, revizorul la noi ! Ascultă, Ivan Cuzmici, n-ai putea oare, în interesul nostru, al tuturor, ca orice scrisoare sosită la poștă, care vine sau care pleacă… înțelegi…, s-o dezlipești puțin și s-o frunzărești, ca să vezi dacă e vreun denunț sau e o simplă corespondență... Dacă nu e denunț, o lipești la loc, sau poți s-o trimiți chiar așa, dezlipită.

DIRIGINTELE POȘTEI: Știu, știu... Asta nu trebuie să mă înveți dumneata . Eu fac asta nu din precauție, ci mai mult din curiozitate. Mor să știu ce mai e nou prin lume. Îndrăznesc să vă spun că e o lectură foarte interesantă! În unele scrisori sunt pasaje atât de frumos scrise că, pur și simplu, te delectezi: … sunt atât de instructive… mai interesante chiar decât ”Buletinul Moscovei”.

PRIMARUL: Spune-mi atunci, n-ai citit nimic despre vreun funcționar din Petersburg?

DIRIGINTELE POȘTEI: Nu. Despre vreunul din Petersburg- nimic, dar despre funcționari din Costroma și din Saratov se vorbește mult . E păcat, zău, că dumneata nu citești scrisori: sunt pasaje minunate.Uite, nu demult, un locotenent îi scria unui amic al său și-i descria balul în cel mai jucăuș mod...foarte, foarte frumos: ”Viața, dragă prietene, curge, zice, ca în paradis… multe domnișoare, cântă muzica, iar cavalerii dansează”... Cu foarte mare emoție descrie totul!....Am păstrat scrisoarea intenționat… Vreți să v-o citesc?

PRIMARUL: Ei, acum nu-mi arde de asta! Așa că, Ivan Cuzmici, fii atât de bun și dacă dai întâmplător peste vreo plângere sau peste vreun denunț, reține-l, fără cea mai mică ezitare.

DIRIGINTELE POSTEI: Cu multă plăcere.

AMMOS FEODOROVICI: Aveți grijă, o s-o pățiți odată și-odată .

DIRIGINTELE POȘTEI: Vai de mine!

PRIMARUL:Nu-ți fă griji! Era altceva dacă făceai din asta o chestiune publică, dar așa, e o treabă de familie.

AMMOS FEODOROVICI: Da! Neplăcută întâmplare!… Iar eu, mărturisesc, venisem la dumneata, Anton Antonovici, să te omenesc cu o cățelușă. E soră bună cu câinele meu, pe care îl cunoști. Ai auzit că Ceptovici e în judecată cu Varhovinschi… și-n timpul ăsta eu mă lăfăi: vânez iepuri și pe moșia unuia și pe a altuia.

PRIMARUL: Nenicule, nu-mi arde acuma de iepurii dumitale. Blestematul ăsta de incognito nu-mi iese din cap. Am impresia că acu se deschide ușa și hop! - apare și dumnealui…

SCENA 3

Aceiași, Bobcinschi și Dobcinschi, amândoi intră cu sufletul la gură.

BOBCINSCHI: Ce întâmplare extraordinară!

DOBCINSCHI: Ce noutate neașteptată!

TOTI: Ce e? Ce s-a întâmplat?

DOBCINSCHI: Ceva cu totul neprevăzut: sosim la hotel...

BOBCINSCHI: ( îl intrerupe ) Sosim amândoi, Piotr Ivanovici și cu mine la hotel…

DOBCINSCHI: ( îl intrerupe) A, nu, Piotr Ivanovici, lasă-mă pe mine să povestesc… BOBCINSCHI: Nu, nu, dă-mi voie, lasă-mă pe mine. Dumneata nu ai darul vorbirii… DOBCINSCHI: Iar dumneata ai să te încurci și n-ai să-ți amintești tot.

BOBCINSCHI: O să-mi amintesc, zău, că o să-mi amintesc! Numai să nu mă întrerupi, lasă-mă să povestesc eu, dar să nu mă întrerupi! Domnilor, fiți atât de buni, spuneți-i lui Piotr Ivanovici să nu mă întrerupă!

PRIMARUL: Dar, pentru Dumnezeu, spuneți odată ce s-a întâmplat? Îmi sare inima din loc. Așezați-vă, domnilor. Luați-vă scaune. Piotr Ivanovici, poftim un scaun! ( toți se așează în jurul celor doi Piotr Ivanovici) Ei, ce s-a întâmplat?

BOBCINSCHI: Dați-mi voie, dați-mi voie, am să vă povestesc totul pe rând. Chiar îndată după ce am avut plăcerea să plec de la dumneata, când ai binevoit să te neliniștești de scrisoarea primită, da, chiar așa… chiar atunci, am dat fuga la… te rog, Piotr Ivanovici, nu mă întrerupe. Știu tot, tot știu. Așadar, eu, după cum v-am spus, am dat fuga la Corobchin. Negăsindu-l pe Corobchin acasă, m-am repezit la Rastacovschi. Negăsindu-l pe Rastacovschi, am intrat la Ivan Cuzmici ca să-i comunic vestea pe care ai primit-o dumneata… așa… și pe când mă întorceam de la el, m-am întâlnit cu Piotr Ivanovici...

DOBCINSCHI: ( îl întrerupe): Lângă chioșcul unde se vând plăcinte.

BOBCINSCHI: Lângă chioșcul unde se vând plăcinte. Da! Întâlnindu-mă cu Piotr Ivanovici, îi spun: ”Ai auzit de vestea pe care a primit-o Anton Antonovici printr-o scrisoare incontestabilă?” Dar Piotr Ivanovici o și aflase de la chelăreasa dumitale Avdotia, care fusese trimisă nu știu cu ce treabă la Filip Antonovici Poceciuev.

DOBCINSCHI ( îl intrerupe ): Să aducă un butoiaș pentru rachiul franțuzesc.

BOBCINSCHI ( dându-i mâinile la o parte): Să aducă un butoiaș pentru rachiul franțuzesc. Iată de ce ne-am dus, Piotr Ivanovici și cu mine, la Poceciuev… Nu, Piotr Ivanovici… cum să zic... nu mă întrerupe, te rog, nu mă întrerupe… Pornim spre Poceiuev, iar pe drum Piotr Ivanovici îmi spune: ” Să intrăm, zice, în han. Stomacul meu... n-am mâncat nimic de dimineață, am un gol în stomac...” Da, domnilor, e vorba de stomacul lui Piotr Ivanovici.... ”La han, zice, au adus azi dimineață batog proaspăt, așa că, să luăm o gustare.” N-am apucat noi bine să intrăm în hotel, cum deodată, un tânăr…

DOBCINCSHI: ( întrerupându-l ) Cu înfățișare plăcută și îmbrăcat civil...

BOBCINSCHI: Cu înfățișare plăcută și îmbrăcat civil... se plimbă uite-așa, prin cameră, iar pe față are așa, un raționament… fizionomia… gesturile, iar aici ( duce mâna la frunte ) multe și de toate. Eu parcă am presimțit, și-i spun lui Piotr Ivanovici: ”Asta nu-i întâmplător!” Da. Iar Piotr Ivanovici i-a și făcut semn cu degetul și l-a chemat pe hangiu, pe hangiul Vlas. Nevastă-sa a născut acum trei săptămâni un băiețaș, atât de vioi, încât, cu siguranță va fi ca și taică-său, hangiu. Chemându-l pe Vlas, Piotr Ivanovici l-a întrebat încetișor: ”Cine, zice, e tânărul ăsta?”- la care Vlas îi răspunde: ”Ăsta”, zice… Ei, nu ma întrerupe Piotr Ivanovici, te rog, nu mă întrerupe, dumneata n-ai să poți povesti, zău că n-ai să poți, ai să sâsâi, știu doar că ai un dinte care șuieră când vorbești… ”Ăsta, zice, tânărul ăsta e un funcționar, da domnilor, sosit din Petersburg, îl cheamă, zice, Ivan Alexandrovici Hlestacov, și se duce, zice, în gubernia Saratov și, zice, se prezintă foarte ciudat. E a doua săptămână aici, nu se mută din han, ia totul pe datorie și nu vrea să plătească nici o copeică”. Cum mi-a spus asta, parcă m-a luminat cineva de sus: ”Aha!” - i-am zis eu lui Piotr Ivanovici.

DOBCINSCHI: Nu, Piotr Ivanovici, eu am zis : Aha!

BOBCINSCHI: Întâi ai zis dumneata și pe urmă am zis și eu .”Aha”, am spus noi, eu și cu Piotr Ivanovici. ”- Ce rost are să stea el aici, când drumul lui e spre gubernia Saratov?” Da, chiar așa.

El e funcționarul!

PRIMARUL: Cine? Care funcționar?

BOBCINSCHI: Funcționarul de care ați binevoit să fiți înștiințat. Revizorul!

PRIMARUL: ( înspâimântat ): Vai de mine! Dumnezeu cu voi! Nu poate fi el.

DOBCINSCHI: El e! Nici de plătit nu plătește. Nici de plecat nu pleacă. Cine poate fi dacă nu el? Iar foaia lui de deplasare e vizată pentru Saratov.

BOBCINSCHI: El e! El e, zău că-i el… Dar ce spirit de observație are?! Peste tot se uită. A văzut că eu și cu Piotr Ivanovici mâncăm batog, mă rog asta pentru că Piotr Ivanovici cu stomacul lui… da… păi s-a uitat până și-n farfuriile noastre… M-a trecut un fior de spaimă.

PRIMARUL: Dumnezeule! Îndură-te de noi, păcătoșii... Și unde stă el acolo?

DOBCINSCHI: Camera numărul cinci, sub scară.

BOBCINSCHI: Camera în care anul trecut s-au bătut ofițerii, care au trecut pe aici.

PRIMARUL: Și e demult aici?

DOBCINSCHI: De vreo două săptămâni. A sosit de Sfântul Vasile Egipteanul.

PRIMARUL: Două săptămâni! (aparte) Dumnezeule mare, Sfinți Mucenici, fie-vă milă de robul vostru! În timpul ăsta a fost biciuită nevasta plutonierului ! Arestaților nu li s-a dat de mâncare! Pe străzi e o mizerie, ca-n cârciumă! Ce rușine! Sunt pierdut! (se ia cu mâinile de cap).

ARTEMII FILIPOFICI: În cazul ăsta, Anton Antonovici, să mergem în procesiune la han? AMMOS FEODOROVICI: Nu, nu, să trimitem întâi starostele, clerul, negustorimea.Uite și în cartea ”Faptele lui Ioan Mason”...

PRIMARUL: Nu, nu, nu, lăsați-mă pe mine. Am mai avut momente grele în viața mea și le-am făcut față, m-am ales chiar cu mulțumiri! Poate că mă ajută Dumnezeu și de data asta. (lui Bobcinschi ) Zici că e tânăr?

BOBCINSCHI: Tânăr… să aibă vreo 23 sau 24 de ani .

PRIMARUL: Cu atât mai bine. Pe un tânăr îl miroși mai repede. Mai rău e când ai de-a face cu un vulpoi bătrân; unul tânăr însă, ce are-n gușă are și-n căpușă. Haideți, domnilor, vedeți-vă fiecare de-ale voastre. Iar eu mă duc singur, ori hai, fie, cu Piotr Ivanovici. Într-o plimbare, așa, ca din întâmplare, trecem pe la han, da, ca să vedem dacă nu cumva călătorii au nemulțumiri.Hei, Svistunov!

SVISTUNOV: Ce doriți?

PRIMARUL: Du-te după comisar; adică nu. Am nevoie de tine. Zi cuiva să mi-l aducă cât mai repede pe comisar, iar tu vino încoace.

(Sergentul iese în grabă )

ARTEMII FILIPOVICI: Să mergem, să mergem, Ammos Feodorovici. Într-adevăr se poate întâmpla o nenorocire .

AMMOS FEODOROVICI: Dar dumitale de ce ți-e frică?! Le pui bolnavilor bonete curate și ai terminat.

ARTEMII FILIPOVICI: Ce bonete? Ordinul e să le dăm bolnavilor supă de fulgi de ovăz, dar la mine pe toate coridoarele te izbește un miros de varză stricată, de-ți mută nasul din loc. AMMOS FEODOROVICI: Eu, în privința asta, sunt liniștit! Într-adevăr cine să vrea să intre într-o judecătorie de județ? Și chiar dacă își va băga nasul în vreo hârtie, o să-și blesteme zilele. Uite, eu de cincisprezece ani stau în scaunul judecătoresc, dar când mă uit peste vreun memoriu, mi se lasă mâinile în jos. Nici chiar Solomon n-ar putea desluși care-i adevărul și care-i minciuna.

( Judecătorul, administratorul, doctorul, inspectorul școlar și dirigintele poștei ies și în prag se ciocnesc cu comisarul)

SCENA 4

Primarul, Bobcinschi, Dobcinschi,Sergentul;

PRIMARUL: Droșca stă acolo?

SVISTUNOV: Stă.

PRIMARUL: Ieși în stradă...adică nu, stai! Du-te adu-mi...Dar ceilalți unde-s? Numai tu ești aici? Doar am dat ordin să vină și Prohorov.Unde-i Prohorov?

SVISTUNOV: Prohorov e la secție, dar nu e bun la nimic.

PRIMARUL: Cum așa?

SVISTUNOV: Păi așa, l-au adus azi dimineață beat mort. Am turnat două găleți de apă pe el, dar tot nu s-a trezit.

PRIMARUL:(apucându-se cu mâinile de cap) Ah, Doamne Dumnezeule! Du-te repede în stradă, adică nu, du-te mai întâi în camera mea, auzi! Și adu-mi sabia și pălăria cea nouă. Ei, Piotr Ivanovici, să mergem!

BOBCINSCHI: Și eu, și eu...permiteți-mi și mie, Anton Antonovici!

PRIMARUL: Nu, nu, Piotr Ivanovici, nu se poate, nu se poate! E incomod și nici nu încăpem în droșcă.

BOBCINSCHI: Nu face nimic, chiar nimic. Eu o iau pe jos, alerg după trăsură. Aș vrea doar să mă uit un pic pe gaura cheii să văd ce-o să facă....

PRIMARUL:(luând sabia, către sergent) Dă fuga și adună pe toți vătășeii și fiecare din ei să ia...Vai, cum s-a zgâriat sabia asta! Blestematul ăsta de negustor Abdulin! Vede că sabia primarului s-a învechit, dar nu se gândește să trimită alta nouă. Ah! Ce oameni perfizi! Pun pariu că au și început să ticluiască pe ascuns plângeri împotriva mea. Deci, să ia fiecare în mână câte o stradă...ei, fir-ar să fie, o stradă – o mătură! Și să măture toată strada care duce spre han, dar așa ca s-o facă curată. M-auzi! Ai grijă, că te cunosc eu și pe tine: te bați pe burtă cu fiecare și furi lingurițele de argint, le bagi în cizme! Ai grijă, căci cu mine o încurci! Ce-ai făcut cu negustorul Cerniaev, ai? Ți-a dat doi arșini de stofă pentru tunică iar tu i-ai umflat toată bucata. Ai grijă!

Furi prea mult pentru gradul tău! Hai, pleacă!

SCENA 5

Primarul , Comisarul, Bobcinschi, Dobcinschi

PRIMARUL: A! Stepan Ilici, pentru Dumnezeu, unde ai fost până acum? Ce-nseamnă asta?

COMISARUL: Aici eram, după poartă.

PRIMARUL: Ascultă-mă bine, Stepan Ilici! Funcționarul de la Petersburg a sosit.Ce măsuri ai

luat?

COMISARUL:Așa cum ați poruncit! L-am trimis pe sergentul Pugovițân cu vătășeii să măture străzile.

PRIMARUL: Dar Derjimorda unde e?

COMISARUL: Derjimorda e plecat cu pompa de incendiu.

PRIMARUL: Iar Prohorov e beat?

COMISARUL: Beat.

PRIMARUL: Cum ai putut permite asta?

COMISARUL: Dumnezeu știe! Ieri a fost o bătaie la marginea orașului, s-a dus să facă ordine acolo și s-a întors beat.

PRIMARUL: Ascultă-mă ! Uite ce-ai să faci! Sergentul Pugovițân e înalt, să stea pe pod să facă ordine.Să desfacă gardul ăla vechi de lângă cizmar și să pună niște balize de paie acolo, ca și cum ar fi o lucrare începută. Cu cât sunt mai multe dărâmături, cu atât dăm impresia că primarul orașului lucrează… Ah! Doamne Dumnezeule, am uitat că lângă gardul ăla s-au aruncat vreo patruzeci de căruțe de gunoi! Ce oraș scârbos! De-abia ridici undeva un monument sau pur și simplu un gard, că imediat dracu știe de unde se aduc atâtea gunoaie! (oftează) Dacă funcționarul care a venit întreabă pe vreunul din voi, dacă sunteți mulțumiti, să răspundeți : ”Mulțumiți, înălțimea voastră!”, iar dacă s-o găsi vreunul să fie nemulțumit, o să-i arăt eu după aceea nemulțumire…Of, of, of, păcătosul de mine, păcătosul! (ia cutia de pălării în loc de pălărie) Dă, Doamne, să treacă mai repede și asta și am să-ți aprind o lumânare cum nu ți-a aprins nimeni: pe fiecare bestie de negustor am să-l pun să dea câte trei puduri de ceară (în loc de pălărie vrea săși pună cutia în cap).

COMISARUL: Anton Antonovici, asta-i cutie, nu pălărie.

PRIMARUL: Dacă-i cutie, cutie să fie. S-o ia dracu! Și dacă întreabă unde e biserica de lângă spital pentru care acum un an s-au alocat bani, să nu uitați să spuneți că a început să se construiască, dar a ars. Am prezentat și un raport despre asta. Mai știi, poate se scapă vreun tâmpit, uituc și spune că nici nu a fost începută! Încă ceva! Să-i spui lui Derjimorda să-și mai țină pumnii acasă. De dragul ordinei, el învinețește ochii tuturor, și celor vinovați și celor nevinovați. Hai, să mergem, să mergem Piotr Ivanovici! (pornește și se-ntoarce) Și să nu lăsați să iasă soldații pe stradă fără nimic pe ei. Garnizoana asta afurisită! Sunt în stare să-și trântească pe deasupra tunica, iar dedesubt sunt goi pușcă. ( ies cu toții )

SCENA 6

Ana Andreevna și Maria Antonovna intră în fugă pe scenă.

ANA ANDREEVNA: Unde-s? Unde sunt? Doamne Dumnezeule! (deschide ușa) Bărbate! Antoșa! Anton! (vorbește repede) Numai tu ești de vină! Din pricina ta! Moșmonito! Ba broșa! Ba șalul! (se apropie de fereastră, strigă) Anton, încotro? Încotro? Ce e? A venit? Revizorul? E cu mustăți? Ce fel de mustăți?

PRIMARUL: Mai târziu, măicuță, mai târziu!

ANA ANDREEVNA: Mai târziu? Asta-i bună! Mai târziu! Eu nu vreau mai târziu… Numai un lucru să-mi spui: ce grad are? Colonel? Ai? (cu necaz) A plecat! Ei, asta să știi că nu ți-o iert! Si toate astea numai din pricina ta! ” Mamițo, mamițo, stai să-mi prind la spate șalul, acum sunt gata, acum.” Iacă-tă-ne acum! Uite că n-am aflat nimic! Cochetăria asta blestemată! A auzit că dirigintele poștei e și el aici, și numai în fața oglinzii a stat: se uită și din stânga, și din dreapta.

Își închipuie că umblă după ea, dar să-l vezi ce mutră face când te întorci cu spatele!…

MARIA ANTONOVNA: Și ce-i de făcut, mamițo? Oricum peste două ceasuri o să aflăm tot. ANA ANDREEVNA: Peste două ceasuri! Foarte-ți mulțumesc. Poftim răspuns! Cum de nu ți-a trecut prin cap să spui că peste o lună .(se apleacă peste fereastră)

Ei, Avdotia! Cum? Ce-i Avdotia, ai auzit dacă a sosit cineva?...N-ai auzit? Proastă mai ești! Dă din mâini? Lasă-l să dea, dar de întrebat tot puteai să-l întrebi. N-ai putut să afli! Cap sec! Ți-e gândul numai la măritiș. Ce? Au plecat imediat! Trebuia să alergi după droșcă. Du-te-acuma, dute fuga! Auzi? Fugi și-ntreabă unde s-au dus! Află tot: cine e călătorul ăsta! Cum e! Auzi? Uităte prin gaura cheii și află tot, și ce ochi are: negri sau nu, și întoarce-te imediat, auzi, hai, mai repede, mai repede, mai repede!

(continuă să strige până când cade cortina...)

ACTUL II

O odăiță la han.

Un pat, o masă, un geamantan, o sticlă goală, o pereche de cizme, o perie de haine și altele;

SCENA 1

(Osip stă lungit pe patul stăpânului)

OSIP: Dracu să mă ia! Mi-e atât de foame și îmi chiorăie mațele de parcă un regiment întreg cântă la trompetă în burta mea. Și nici o speranță să ajungem acasă! Ce poți să faci? E a doua lună deja de când am plecat din Piter. Porumbelul meu a fituit toți bănișorii pe drum… iar acum stă blând de tot, cu coada între picioare. Aveam bani berechet și pentru mâncare și pentru drum, pentru tot… dar, coconașul trebuia să defileze în fiecare oraș. (îl imită pe stăpânul său) ” Ei, Osip! Du-te și vezi de-o cameră, vezi să fie cea mai bună, și cere cel mai bun prânz. Mâncarea proastă nu-mi priește, am nevoie de un prânz bun.” Măcar dac-ar fi ceva de capul lui… dar nu e decât un simplu registrator. Cum cunoaște pe cineva, imediat se așează cu el la cărți…Așa s-a ars! Uff! M-am săturat de viața asta. Pe bune că-i mai bine la țară...e adevărat că nu prea ai viață publică, dar și grijile-s mai puține; ai muierea ta și stai tot timpul întins pe cuptor, mâncând plăcinte. Dar dacă e să spunem adevărul, nu contestă nimeni că viața în Piter e cea mai bună. Bani să ai, că viața e subtilă și plină de politică: teatre, câini care dansează și tot ce vrei.Vorbesc toți foarte delicat, doar nobilii îi mai depășesc.Te duci pe strada Șciukin- negustorii te strigă ”Respectabile!”; în barcă treci râul alături de un funcționar; îți dorești companie- intri într-o prăvălie: acolo un cavaler îți povestește despre tabere sau îți explică ce înseamnă fiecare stea de pe cer în așa fel că le vezi ca-n palmă. Mai intră din întâmplare câte o ofițereasă bătrână, mai apare uneori câte o servitoare care arată...of, of, of! (râde pe sub mustață și dă din cap).

Galant mod de comportament, fir-ar să fie! N-auzi niciodată un cuvânt urât, toți ți se adresează numai cu ”dumneavoastră”. Te-ai plictisit să mergi pe jos- îți iei o trăsură și mergi ca boierul, iar dacă nu vrei să plătești- e simplu: fiecare curte are două intrări și așa te strecori, că nici dracul nu te mai găsește. Un lucru e rău: uneori te-ndopi până nu mai poți, iar alteori-crăpi de foame, cum ar fi acuma. Și numai el e de vină.

Dar ce poți să-i faci? Batrânul îi trimite bani, dacă ar ști să-i țină! Da de unde! Chefuri, petreceri, merge numai cu trăsura, în fiecare zi trebuie să fac rost de bilete la teatru și după o săptămână- mă trimite cu fracul cel nou la talcioc să-l vând.Uneori se-ntâmplă să-și vândă și ultima cămașă , de ramâne numai cu un surtucel și o prăpădită de manta.

Pe bune, zău! Și ce postav… de-ți părea rău să pui mâna pe el, inglizesc, vre-o 150 de ruble costă numai fracul și îl vinde la piață cu vreo 20, de pantaloni nici nu mai vorbesc, că-i dă pe-o nimica toată. Dar de ce toate astea? De aceea, că nu face nimic: în loc să meargă la slujbă, se plimbă toată ziua pe bulvar și joacă în cărți. Ehe! De-ar ști bătrânul boier asta! Nu s-ar mai uita că ești funcționar! Ți-ar ridica frumos cămășuța și așa ți-ar arde câteva să te usture vre-o patru zile! Dacă ai slujbă, slujbă să fie! Și hangiul de-aici ne-a spus clar că până nu plătim ce-am mâncat, nu ne mai dă nimic!” Dar dacă nu plătim… ( oftând ) Doamne, Dumnezeule! Măcar o ciorbă, de oricare! Lumea toată parcă aș mânca-o! Bate cineva; probabil că-i el. (sare din pat)

SCENA 2

Osip, Hlestacov

HLESTACOV: Ia, ține asta! (îi dă pălăria și bastonul) Aha! Iar te-ai tolănit pe patul meu?

OSIP: De ce să mă tolănesc? Ce, n-am mai văzut pat?

HLESTACOV: Minți, te-ai tolănit! Nu vezi cât e de mototolit?

OSIP: Dar la ce-mi trebuie? Credeți că eu nu știu ce-i ăla pat? Am picioare și pot sta pe ele. La ce-mi trebuie patul dumneavoastră?

HLESTACOV: (umblă prin cameră) Uită-te în pungă, mai e ceva tutun?

OSIP: De unde să mai fie? Acum patru zile l-ați fumat pe ultimul.

HLESTACOV:(umblă încolo și-ncoace, strângându-și buzele, apoi tare și cu glas hotărât):

Ascultă...ei, Osip!

OSIP : Ce doriți?

HLESTACOV: (cu voce tare, dar mai puțin sigur ): Du-te acolo.

OSIP: Unde?

HLESTACOV: (cu o voce nehotărâtă și înceată, care sună aproape a rugăminte) Jos, la bufet...Spune-le... să-mi dea să mănânc.

OSIP: Nicidecum! Nici nu mă gândesc să mă duc.

HLESTACOV: Cum îndrăznești, prostule?

OSIP: Uite așa! Chiar dacă m-aș duce, m-aș duce degeaba! Hangiul a spus că nu ne mai dă de mâncare.

HLESTACOV: Cum îndrăznește să nu ne dea! Ce tâmpenii!

OSIP: ”Ba chiar, zice, mă voi duce și la primar; e a treia săptămână de când boierul nu plătește. Sunteți niște pungași, zice, și tu și stăpânul tău. Boierul e un coțcar. Am mai văzut noi, zice, derbedei și haimanale de-astea.”

HLESTACOV: Iar tu, animalule, te bucuri că-mi povestești toate astea.

OSIP: ”Așa, zice, poate să vină oricine la trai bun, să facă datorii peste datorii de să nici nu-l poți da afară. Dar să știți, zice, că eu nu glumesc… mă duc cu plângere, să-l aresteze și-l bag la închisoare”.

HLESTACOV: Taci odată, prostule! Ajunge! Du-te, du-te și spune-i. Ce animal grosolan!

OSIP: Dar mai bine îl chem pe hangiu la dumneata.

HLESTACOV: La ce-mi trebuie hangiul? Du-te tu și spune-i.

OSIP: Zău așa, boierule!

HLESTACOV: Bine, du-te, dracu să te ia! Chiamă-l pe stăpân . (Osip iese)

SCENA 3

Hlestacov, singur

HLESTACOV: E îngrozitor ce foame mi-e! M-am plimbat puțin, credeam că o să-mi mai scadă pofta de mâncare. Da de unde! Dracul să-l ia de apetit, nu trece! Dacă nu chefuiam la Penza, mi-ar fi ajuns banii până acasă. Căpitanul ăla de infanterie mi-a făcut figura… bestia… juca grozav! Un sfert de ceas am jucat și m-a lăsat lefter. Cu toate astea, ce n-aș da să mai pot juca cu el odată. Dar nu s-a ivit ocazia. Ce oraș păcătos! Nici măcar la aprozar nu primești nimic pe datorie. Asta-i de-a dreptul infamie!

(fredonează mai întâi o arie din ”Robert diavolul”, apoi un cântec popular rusesc, iar la sfârșit ceva care nu seamănă nici cu una nici cu alta) Nu vrea să vină

SCENA 4

Hlestacov, Osip, apoi Chelnerul

CHELNERUL: Stăpânul m-a trimis să vă-ntreb ce doriți.

HLESTACOV: Bună, prietene! Ei, ce mai faci? Sănătos?

CHELNERUL: Slavă Domnului!

HLESTACOV: Ei, ce mai e nou pe la han? Merge totul bine?

CHELNERUL: Da, slavă Domnului, totu-i bine.

HLESTACOV: Sunt mulți călători?

CHELNERUL: Destui.

HLESTACOV: Ascultă, stimabile, până acum nu mi s-a adus încă prânzul.Așa că, te rog, grăbește-i să vină mai repede, fiindcă după masă am ceva treburi.

CHELNERUL: Dar stăpânul a zis că nu vă mai dă nimic. Ba chiar a vrut să meargă azi să se plângă primarului.

HLESTACOV: De ce să se plângă? Judecă și dumneata, stimabile.Cum așa? Eu doar trebuie să mănânc. În felul ăsta pot să mă usuc de tot.Vreau foarte tare să mănânc și nu glumesc când spun asta.

CHELNERUL: Deci...El a spus: ”Nu-i voi da să mănânce până nu-mi va plăti ce-a consumat”.

Ăsta i-a fost răspunsul.

HLESTACOV: Dar tu fă-l să înțeleagă, convinge-l.

CHELNERUL: Dar eu ce-aș putea să-i spun?

HLESTACOV: Explică-i foarte serios că eu trebuie să mănânc. Banii sunt cu totul altceva…Dacă unui țărănoi ca el nu i se-ntâmplă nimic dacă nu mănâncă o zi întreagă, el crede că toți sunt la fel! Ce mai noutate! CHELNERUL: Bine, o să-i spun.

SCENA 5

Hlestacov, singur

HLESTACOV: Adevăru-i că-i nasol de tot dacă nu-mi dă de mâncare. Și mi-e o foame cum nu mi-a fost niciodată. Să mai vând oare vreo haină? Poate pantalonii? Nu! Mai bine flămânzesc, dar ajung acasă în costum. Păcat că Ioachim n-a vrut să-mi închirieze o trăsură. Ce bine era, firar să fie, să fi ajuns acasă într-o caleașcă, să fi trecut așa drăcește pe la vreun moșier vecin, să fi tras la scară cu felinarele aprinse, să-l fi avut pe Osip în spate îmbrăcat în livrea! Parcă-i văd cum se agită toți: ”Cine e, ce e?” Iar lacheul intră și anunță (se îndreaptă și-l imită pe lacheu):” Ivan Alexandrovici Hlestacov, din Petersburg! Binevoiți să-l primiți?” Bădăranii ăștia nici nu știu censeamnă: ”Binevoiți să-l primiți?” La ăștia, când vine vre-un moșier necioplit, dă buzna ca un urs direct în salon. Poate mă apropii de vre-o fiică drăguțică: ”Domnișoară,îmi permiteți...”(își freacă mâinile și bate din călcâie) Ptiu! (scuipă) Mi-e o foame de-mi vine să vomit!

SCENA 6

Hlestacov, Osip, apoi Chelnerul

HLESTACOV: Ei, ce e?

OSIP: Aduce prânzul!

HLESTACOV: (bate din palme sărind ușor pe scaun ) Prânzul! Prânzul! Prânzul!

CHELNERUL: (cu farfurii și cu un șervet) Stapânul vă dă pentru ultima oară.

HLESTACOV: Ce să-ți spun! Stăpânul, stăpânul! Scuip eu pe stăpânul tău! Ce ai acolo?

CHELNERUL: Supă și friptură.

HLESTACOV: Cum? Numai două feluri?

CHELNERUL: Numai!

HLESTACOV: Ce tâmpenie! Așa ceva nu primesc. Du-te și întreabă-l ce-i cu chestia asta? E puțin.

CHELNERUL: Nu! Stăpânul zice ca și așa e prea mult!

HLESTACOV: Și de ce ce nu e sos?

CHELNERUL: Sos nu e!

HLESTACOV: Dar de ce nu e? Trecând pe lângă bucătărie, chiar eu am văzut că se găteau multe feluri. Iar azi dimineață doi omuleți scunzi mâncau batog și alte bunătăți.

CHELNERUL: Păi, uneori e, alteori nu e.

HLESTACOV: Cum așa, nu e?

CHELNERUL: Uite-așa!

HLESTACOV: Dar batogul, peștele, chiftelele?

CHELNERUL: Astea-s pentru cei mai spălăței…

HLESTACOV: Ești un prost!

CHELNERUL: Da!

HLESTACOV: Ești un porc jegos!... De ce ei mănâncă, iar eu nu? De ce, lua-te-ar dracu, nu pot și eu să fiu la fel? Nu sunt și ei călători, la fel ca și mine?

CHELNERUL: Se pare că nu!

HLESTACOV: Dar cum sunt ei?

CHELNERUL: Sunt oameni obișnuiți: din aceia care se știe că plătesc.

HLESTACOV: Nu vreau să mai vorbesc cu un prost ca tine ( își toarnă supa și începe să mănânce ) Ce-i cu supa asta? Ai turnat apă chioară: pute doar, n-are nici un gust. Nu vreau supa asta! Adu-mi altceva!

CHELNERUL: O iau inapoi! Stăpânul a zis: ” Dacă nu-i place cu atât mai bine!”.

HLESTACOV (punând mâna pe castron ): Ei, ei, ei...las-o, prostule! Să te porți cu alții așa: eu, frate, sunt din alt aluat, cu mine nu-ți merge! (mănâncă) Doamne, ce supă!

(continuă să mănânce) Cred că nu e om pe lumea asta care să fi mâncat o asemenea supă: în loc de grăsime plutesc fulgi. (taie o bucată de găină) Vai, vai, vai, ce mai găină! Dă-mi friptura! Osip, vezi că a mai rămas un pic de supă! Iați-o ție. (taie friptura) Ce-i cu friptura asta? Asta nui friptură.

CHELNERUL: Dar ce e?

HLESTACOV: Dracu știe ce e! Numai friptură nu e! Talpă de cizmă prăjită în loc de vițel!

(mănâncă) Bandiții, canaliile, ca să vezi cu ce te hrănesc.Te dor maxilarele dacă mănânci o bucată ca asta.(se scobește cu degetu-n dinți) Canaliile! Zici că-i scoarță de copac, nicidecum n-o pot scoate; o să mi se înnegrească dinții după o mâncare ca asta. Bandiții! (își șterge gura cu șervetul) Nu mai e nimic?

CHELNERUL: Nimic!

HLESTACOV: Nemernicii! Canaliile! Măcar un pic de sos sau o prăjitură. Șarlatanii! Știu doar să jupoaie călătorii!

( Chelnerul strânge totul de pe masă și iese împreună cu Osip ).

SCENA 7

Hlestacov, apoi Osip

HLESTACOV: Pe bune, parcă n-aș fi mâncat nimic! Zău așa! Mai rău mi-am stârnit pofta! Deaș avea ceva mărunțiș să-l trimit la piață să ia măcar o franzelă.

CHELNERUL (intră) Acoloa venit primarul orașului și nu știu de ce se interesează și întreabă de dumneata.

HLESTACOV: (speriat): Nați-o bună! Ce bestie e și hangiul ăsta, a și apucat să se plângă! Dar dacă într-adevăr mă bagă la închisoare? În fond...dacă procedează cu delicatețe... A, nu, nu, nu vreau! În oraș e plin de lume și de ofițeri, iar eu ca dinadins i-am făcut cu ochiul unei fete de negustor...Nu, nu vreau...Ș-apoi cum să îndrăznească el așa ceva? Ce-s eu? Negustor sau meseriaș? (își face curaj și se-ndreaptă ) Am sa-i spun direct: ”Cum îți permiți dumneata?” (se mișcă clanța ușii. Hlestacov, palid, încremenește)

SCENA 8

Hlestacov, primarul, Dobcinschi

(Primarul intră, se oprește, se privesc amândoi speriați câteva momente, holbându-se unul la altul).

PRIMARUL: (își revine puțin și ia poziția ”drepți” ) Am onoarea să vă salut.

HLESTACOV: (se înclină) Respectele mele…

PRIMARUL: Vă rog să mă iertați… HLESTACOV: Nu face nimic...

PRIMARUL: Datoria mea, ca primar al acestui oraș, este să am grijă ca toți călătorii și oamenii nobili să n-aibă nici un fel de …

HLESTACOV (se cam bâlbâie la început, dar spre sfârșit vorbește tare ): Ce era să fac?…. Nu, nu sunt vinovat!… Zău că am să plătesc… O să-mi trimită bani de acasă. (Bobcinschi se ițește de după ușă). El e mai vinovat ca mine: îmi dă o friptură tare ca piatra, iar în supă dracu știe ce-a pus că a trebuit s-o arunc pe fereastră! Mă înfometează zile întregi! Ceaiul e foarte ciudat, miroase a pește, a ..., numai a ceai nu… Cu ce am păcătuit eu… Asta-i bună!

PRIMARUL: (foarte timid) Vă rog să mă iertați, dar nu e vina mea. La mine în piață e întotdeauna carne proaspătă. O aduc negustorii din Holmogorî, oameni cumsecade și liniștiți. Nu știu de unde-o fi cumparat-o hangiul ăsta… Dar dacă nu vă place aici, permiteți-mi să vă propun să mergeți cu mine în altă locuință.

HLESTACOV: Nu, nu vreau! Știu eu ce înseamnă altă locuință: adică la închisoare! Dar cu ce drept? Cum îndrăzniți?... Pe mine? Eu… Eu care…. Sunt funcționar… din Petersburg! ( tot mai curajos) Eu… eu… eu…

PRIMARUL: (aparte) Doamne, Dumnezeule! Ce supărat e! … Știe tot! Afurisiții de negustori i-au povestit tot!

HLESTACOV: (mai îndrăzneț) Deși ați venit aici cu toată echipa, eu nu plec. Mă duc direct la ministru ( bate cu pumnul în masă). Ce credeți? Ce vă imaginați?

PRIMARUL: (ia poziție de drepți tremurând ca varga): Fie-vă milă ! Nu mă nenorociți!… Am nevastă și copii mici... Nu mă nefericiți!

HLESTACOV: Nu, nu vreau! I-auzi, asta-i bună! Ce-mi pasă mie dacă dumneata ai nevastă și copii! Ăsta e un motiv ca eu să merg la închisoare?! Auzi dumneata!

(Bobcinschi bagă capul pe ușă, dar se retrage speriat) Nu, nu, vă foarte mulțumesc! Nu vreau!

PRIMARUL: (tremurând de frică): Din nepricepere, zău că din nepricepere! Insuficiență financiară. Judecați și singur: leafa nu-ți ajunge nici măcar de ceai și zahăr. Iar dacă am primit plocoane…ele au fost mici… o nimica toată… de-ale gurii… sau o haină… Cât despre văduva plutonierului, care acum se ocupă de negustorie, pe care cică am pus s-o bată… asta-i calomnie, zău, că-i calomnie. Asta au inventat-o dușmanii mei, care sunt în stare să atenteze și la viața mea. HLESTACOV: Ei și? Eu n-am nici o treabă cu astea! (gândindu-se) Nu-nțeleg de ce-mi vorbiți mie de dușmani și de nu știu care văduvă a plutonierului… nevasta plutonierului e cu totul altceva.... dar pe mine n-o să-ndrăzniți să mă biciuiți! Mai e până acolo! Ia te uită la el! Am să plătesc… am să plătesc! Dar deocamdata nu am ! De aceea și stau aici, pentru că n-am nici o copeică!

(aparte) Subtilă chestie! Auzi cum a cotit-o! Ce-a mai încurcat-o! Să priceapă

cine poate. Nici nu știi de unde să-l iei.Totuși nu strică să-ncerc. Fie ce-o fi! Încercarea vină nare. (tare) Dacă într-adevăr aveți nevoie de bani, sau de altceva, sunt cu totul la dispoziția dumneavoastră, chiar din acest moment. E de datoria mea să ajut călătorii.

HLESTACOV: Dați-mi, dați-mi cu împrumut să m-achit imediat cu hangiul. Mi-ar trebui vre-o două sute de ruble… sau chiar mai puțin…

PRIMARUL: (dându-i banii) Exact două sute de ruble. Nu vă obosiții să-i numărați.

HLESTACOV: (ia banii) Profundele mele mulțumiri. Am să vi-i trimit cum ajung acasă...Nu știu cum mi s-a întâmplat... Văd ca sunteți un om nobil. Asta-i altă treabă!

PRIMARUL: (aparte) Ei, slavă Domnului, c-a luat banii.Cred că o să meargă totul ca pe roate! Mai ales că-n loc de două sute i-am băgat patru.

HLESTACOV: Ei, Osip! (intră Osip) Cheamă-l pe chelner încoace! (primarului și lui

Dobcinschi ) Dar de ce stați în picioare, luați loc, vă rog! Poftiți, domnule, luați loc!

PRIMARUL: Nu face nimic. Stăm și în picioare!

HLESTACOV: Vă rog să-mi faceți plăcerea și să luați loc! Acum văd ospitalitatea și sinceritatea firii dumneavostră...Trebuie să recunosc că la început am crezut că ați venit să mă…(lui Dobcinschi) .Luați loc.

(Primarul și Dobcinschi se așează. Bobcinschi apare în ușă, trăgând cu urechea.)

PRIMARUL: (aparte) Ar trebui să fiu mai îndrăzneț. El vrea să-l considerăm incognito. Foarte bine, să dăm drumul și noi la gogoși. Să ne prefacem că nu știm deloc ce fel de om e. (tare) Treceam pe-aici în interes de serviciu cu Piotr Ivanovici Dobcinschi, moșier din partea locului; am intrat anume la han, ca să ne informăm dacă hangiul ăsta se poartă bine cu călătorii. Pentru că eu nu sunt ca alți primari… cărora nu le pasă de nimic… eu, pe lângă funcție, datorită sentimentelor creștinești de iubire pentru om , vreau ca orice muritor să fie bine primit. Și uite că întâmplarea îmi oferă ca răsplată o cunoștință atât de plăcută.

HLESTACOV: Și eu sunt foarte încântat… Trebuie să recunosc că fără dumneata, cine știe cât aș mai fi stat aici… Habar n-aveam cu ce o să plătesc.

PRIMARUL : (aparte) Ce să-ți spun! Nu știai cu ce să platești! (tare) Aș îndrăzni să vă-ntreb: încotro și spre ce meleaguri vă-ndreptați?

HLESTACOV: În gubernia Saratov, la moșia mea.

(aparte, ironic) În gubernia Saratov! I-auzi! Și nici măcar nu roșește! Cu el

trebuie să fim cu ochii în patru. (tare) Bună treabă v-ați apucat să faceți ! Iar în privința drumului, se spune că pe de o parte sunt neplăceri cu întârzierea cailor, iar pe de altă parte e și o distracție pentru minte. Bănuiesc, că faceți o călătorie de plăcere?

HLESTACOV: Nu! M-a chemat tata! S-a cam supărat bătrânul că n-am obținut mare lucru la Petersburg! El crede că de îndată ce ai venit, ți-au și pus ordinul Sfântul Vladimir pe piept. Eu laș trimite pe el să se-nghesuie prin cancelarie.

PRIMARUL: (aparte) Ca să vezi ce gogoși toarnă. L-a băgat chiar și pe taică-său.( tare ) Și pe mult timp plecați?

HLESTACOV: Ca să fiu sincer, nu știu! Tatăl meu e un bătrân încăpățânat și prost ca noaptea. Am să i-o spun direct: fă ce vrei, dar eu nu pot trăi fără Petersburg. De ce să-mi distrug viața printre mujici! Azi sunt alte cerințe, sufletul meu e însetat de civilizație.

PRIMARUL: (aparte) Bine a mai adus-o din condei! Minte, minte fără nici o jenă. La cât de strâns cu ușa arată, l-ai putea distruge cu o unghie. Dar așteaptă tu, o să te fac eu să spui și ce vrei și ce nu vrei (tare). Foarte corect ați binevoit să remarcați! Ce poți să faci într-o fundătură? De exemplu, chiar aici în târgușorul nostru! Nu dormi nopțile, te străduiești pentru țară, nu cruți nimic, dar recompensa nu se știe când o sa vie… ( se uită prin cameră ) Pare cam umedă camera asta?

HLESTACOV: Urâtă cameră și are niște ploșnite cum n-am mai văzut până acum. Parc-ar fi câini, așa te mușcă.

PRIMARUL: Vai de mine! Un călător atât de distins să rabde așa ceva? Și încă de la cine? De la niște ticăloase de ploșnițe, care nici n-ar fi trebuit să se nască. E și prea mult întuneric în camera asta, nu?

HLESTACOV: Da, foarte întuneric! Stăpânul și-a făcut un obicei să nu pună lumânări. Vrei uneori să faci ceva, să citești sau îți vine inspirația să compui ceva…Dar nu poți: e întuneric, întuneric beznă.

PRIMARUL: Aș îndrazni să vă rog… dar nu… nu sunt demn…

HLESTACOV: Ce anume?

PRIMARUL: Nu, nu, nu sunt demn! Nu sunt demn!

HLESTACOV: Dar despre ce este vorba?

Aș îndrazni… La mine acasă este o cameră minunată pentru dumneavoastră. Luminoasă, liniștită… Dar nu... Recunosc că asta ar fi o cinste prea mare… Vă rog să nu vă supărați. Din naivitate v-am oferit, vă rog să mă credeți.

HLESTACOV: Dimpotrivă... dați-mi voie …cu multă plăcere. Mi-ar fi mult mai plăcut să locuiesc într-o casă particulară decât în cârciuma asta.

PRIMARUL: Vai, ce fericit aș fi! Dar nevastă-mea ce-o să se bucure! Vedeți, asta-i firea mea! De mic copil am fost ospitalier… Mai ales când oaspetele e o persoană cultă. Să nu credeți că spun asta ca să vă măgulesc! N-am acest pacat! V-o spun din toată inima.

HLESTACOV: Vă mulțumesc nespus! Nici mie nu-mi plac oamenii prefăcuți. Îmi place foarte mult sinceritatea și prietenia dumitale . Și recunoscsc că nici n-aș pretinde nimic altceva decât un singur lucru: devotament și respect. Respect și devotament.

SCENA 9

Aceiași, Chelnerul, însoțit de Osip. Bobcinschi își bagă capul pe ușă.

CHELNERUL: Ați binevoit să mă chemați?

HLESTACOV: Da! Adu-mi nota!

CHELNERUL: V-am mai dat și adineaori o notă!

HLESTACOV: Nu mai țin minte socotelile tale prostești. Zi cât e de plată?

CHELNERUL: În prima zi ați binevoit să serviți o masă completă. A doua zi ați luat ca gustare numai batog. Iar de-atunci ați mâncat numai pe datorie.

HLESTACOV: Prostul! S-a apucat să calculeze! Cât face în total?

PRIMARUL: Vă rog să nu vă faceți griji, el poate să mai aștepte. (Chelnerului) Ieși afară! O să ți se aducă banii!

HLESTACOV: Într-adevăr! Bună idee! (Ascunde banii.Chelnerul iese,Bobcinschi își bagă capul pe ușă).

SCENA 10

PRIMARUL: N-ați dori să vizitați acum câteva instituții din orașul nostru? Așezămintele de binefacere, de exemplu, sau altele!

HLESTACOV: Dar ce e acolo?

PRIMARUL: Pur și simplu să vedeți cum merg treburile pe la noi... dacă e totul în ordine…

HLESTACOV: Cu multă plăcere! Sunt gata!

(Bobcinschi își bagă capul pe ușă)

PRIMARUL: De asemenea, dacă veți binevoi, trecem de acolo și pe la școală, ca să vedeți metoda după care se predau la noi științele.

HLESTACOV: Mă rog, mă rog!

PRIMARUL: Dupa aceea, dacă o să vreți o să vizităm arestul și închisorile orășenești. Ca să vedeți cum sunt tratați la noi infractorii.

HLESTACOV: Dar de ce la închisoare? Mai bine să vizităm așezămintele de binefacere.

PRIMARUL: Cum doriți ! Cum intenționați să mergeți: cu trăsura dumneavoastră, sau cu mine în droșca mea?

HLESTACOV: Prefer să merg cu droșca dumneavoastră.

PRIMARUL: (lui Dobcinschi) Atunci, Piotr Ivanovici, dumneata nu mai ai loc.

DOBCINSCHI: Nu-i nimic, eu merg și așa.

PRIMARUL: (încet lui Dobcinschi) Auziți: dați fuga repede, dar repede, într-un suflet și duceți două bilețele: unul lui Zemleanica la așezămintele de binefacere și altul nevestei mele.

(lui Hlestacov) Aș putea să îndrăznesc să cer permisiunea să scriu în prezența dumneavoastră câteva cuvinte soției mele ca să se pregătească pentru primirea distinsului oaspete?

HLESTACOV: Vai, dar de ce? De altfel, cerneală e aici… numai hârtie nu știu de unde să luăm… Poate nota asta?

PRIMARUL: Voi scrie aici (scrie, vorbind singur) Să vedem cum o să meargă treaba după o gustare și după o sticluță pântecoasă! Am o Madera din pivnița guberniei. Nu e prea arătoasă, dar doboară și-un elefant.Numai să aflu cu cine am de a face și cât de mult trebuie să mă feresc de el. (Îi dă scrisoarea lui Dobcinschi, care se apropie de ușă. În acest moment ușa cedează și împreună cu ea cade și Bobcinschi, care trăgea cu urechea. Exclamații generale. Bobcinschi se ridică.)

HLESTACOV: Ce e? V-ați lovit cumva?

BOBCINSCHI: Nu-i nimic, nu-i nimic! Nu s-a întâmplat nimic grav. Mi-am zdrelit puțin nasul. O să dau o fugă până la Hristian Ivanovici să-mi lipească un plasture și va trece numaidecât.

PRIMARUL: (mustrându-l cu un gest pe Bobcinschi, lui Hlestacov) N-are nimic! Vă rog să poftiți ! O să-i spun servitorului dumneavoastră să mute geamantanul! (lui Osip) Amice, mută tot la mine acasă. La primar. Îți arată oricine. Poftiți … vă rog… (Îi face loc lui Hlestacov, iese după el, se-ntoarce în ușă și îl dojenește pe Bobcinschi) Iar dumneata chiar nu-ți puteai găsi alt loc unde să cazi?! Și te-ai și întins, ca dracu știe ce! (iese, urmat de Bobcinschi).

Cortina cade.

ACTUL III

Decorul scenei I

SCENA 1

(Ana Andreevna și Maria Antonovna stau la fereastră așa cum au rămas la sfârșitul actului I.)

ANA ANDREEVNA:Poftim! De mai bine de-o oră stăm și așteptăm! Și asta numai din pricina cochetăriei tale prostești. Trebuia să te mai fandosești, deși erai complet îmbrăcată… Nu trebuia să te ascult deloc. Ce ciudă mi-e! Și ca dinadins, nu-i nici un suflet prin preajmă! Zici că au murit cu toții!

MARIA ANTONOVNA :Lasă, mamițo, în câteva minute o să aflăm totul. Avdotia trebuie să vină în curând. (se uită pe geam, țipă) Mamițo,mamițo, vine cineva, e-n capătul străzii!

ANA ANDREEVNA :Unde vine? Tu tot timpul ai tot felul de fantezii. Da, da, chiar vine. Dar cine e? Mic de statură...în frac...Cine să fie? Ah! Ce ciudă mi-e! Cine totuși ar putea fi?

MARIA ANTONOVNA : E Dobcinschi, mamițo.

ANA ANDREEVNA :Care Dobcinschi? Mereu ți se năzare câte ceva... Nu-i deloc Dobcinschi.

(face semn cu batista) Hei, dumneata, vino-ncoace! Mai repede!

MARIA ANTONOVNA :Zău, mamițo, e Dobcinschi.

ANA ANDREEVNA :Ei, poftim, o faci intenționat numai ca să mă contrazici. Dacă-ți spun că nu e Dobcinschi.

MARIA ANTONOVNA :Dar ce e? Ce e, mamițo? Vedeți că-i Dobcinschi.

ANA ANDREEVNA :Păi da, Dobcinschi, acum văd. Și pentru asta mă contrazici? (strigă la fereastră) Mai repede, mai repede! Ce încet mergeți! Ei, ce e? Unde-s? A? Dar vorbiți din stradă; ce- are a face? Ce? E foarte dur? A? Și bărbatu-meu? Bărbatu-meu? (îndepărtându-se puțin de la fereastră,cu ciudă) Ce prost poate fi: nu scoți o vorbă de la el până nu intră în cameră !

SCENA 2

Aceiași și Dobcinschi

ANA ANDREEVNA:Ei, poftim, spune și dumneata: nu ți-e rușine? Mă bazam pe dumneata ca pe un om cumsecade. Dar ei au plecat cu toții și dumneata după ei. Iar eu de atunci nu pot să aflu de la nimeni nimic. Nu ți-e rușine? Ți i-am botezat și pe Vanecica și pe Lizanica, iar dumneata uite cum ai procedat cu mine!

DOBCINSCHI: Zău, cumătră dragă, așa am alergat să-mi prezint omagiile, că de-abia îmi trag sufletul. Omagiile mele, Maria Antonovna!

MARIA ANTONOVNA: Bună ziua, Piotr Ivanovici!

ANA ANDREEVNA:Ei, ce e? Hai, hai, povestește: ce-i și cum e pe acolo?

DOBCINSCHI:Anton Antonovici ți-a trimis un bilețel.

ANA ANDREEVNA:Bine, bine. Dar el ce e? General?

DOBCINSCHI: Nu, nu e general, dar nici mai prejos nu e! Ce maniere și ce cultură!

ANA ANDREEVNA: Aha! Vasăzică e chiar ăla despre care i s-a scris lui bărbatu-meu?

DOBCINSCHI:El, în persoană. Eu l-am descoperit primul, eu și cu Piotr Ivanovici.

ANA ANDREEVNA: Ei, hai, povestește: ce și cum?

DOBCINSCHI:Slavă Domnului, acuma totu-i bine. La început l-a luat pe Anton Antonovici un pic cam tare. Era supărat și zicea că la han totul e foarte rău, că nu se va muta la primar și că nu vrea să intre la închisoare pentru el. Dar după ce și-a dat seama de nevinovăția lui Anton Antonovici , stând de vorbă cu el, imediat și-a schimbat părerea și slavă Domnului totul a decurs bine. Acum au plecat să viziteze așezămintele de binefacere...Recunosc că la început Anton Antonovici se gândea să nu fi fost vreun denunț și să-ți spun drept și eu mă cam speriasem.

ANA ANDREEVNA : Dar dumitale de ce să-ți fie frică, doar nu ești funcționar?

DOBCINSCHI:N-are a face.Ți-e cam frică atunci când vorbește un demnitar.

ANA ANDREEVNA: Ei, toate astea sunt prostii. Mai bine spune-mi cum arată? E tânăr sau bătrân?

DOBCINSCHI:Tânăr.E un bărbat tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, dar vorbește ca un bătrân:”Da, desigur, zice, mă voi duce și acolo, și acolo...”(gesticulează) Ce bine vorbea! ”Mie, zice, îmi place să scriu, să citesc, dar mă deranjează că în cameră e cam întuneric”.

ANA ANDREEVNA : Dar cum e? Blond sau brunet?

DOBCINSCHI: Mai degrabă șaten. Și are niște ochi ageri, ca două scântei care te fac să te fâstâcești.

ANA ANDREEVNA: Și el ce-mi scrie în bilețel? (citește) „Suflețelule, mă grăbesc să-ți comunic că situația mea n-a fost deloc îmbucurătoare, dar cu ajutorul milei cerești și pentru doi castraveți murați și jumătate de porție de icre -o rublă și douăzeci și cinci de copeici...(se oprește din citit) Nu-nțeleg nimic. Ce au a face icrele și castraveții murați?

DOBCINSCHI: Ah! Anton Antonovici în grabă a scris pe o hârtie oarecare...era o notă.

ANA ANDREEVNA : Ah, da, așa e.(continuă să citească) „...dar cu ajutorul milei cerești se pare că totul se va termina cu bine. Pregătește repede o cameră pentru distinsul oaspete. Cea lipită cu hârtii galbene. Cu masa de prânz nu te osteni, pentru că vom lua o gustare la Artemii Filipovici, la așezămintele de binefacere.Vin, însă ,comandă cât mai mult. Spune-i negustorului Abdulin să trimită din cel mai bun, că de nu îi întorc toată pivnița cu susu-n jos. Sărutându-ți mânuța, suflețelule, ramân al tău Anton Scvoznic Dmuhanovschi.” Doamne Dumnezeule, să ne grăbim! Cine-i acolo? Mișca?

DOBCINSCHI: (aleargă și strigă la ușă) Mișca?Mișca? Mișca?

(Intră Mișca).

ANA ANDREEVNA: Ascultă, du-te repede la negustorul Abdulin...așteaptă, o să-ți dau un bilețel (se așează la masă, scrie un bilețel, continuând să vorbească) Bilețelul ăsta îl dai vizitiului Sidor ca să i-l ducă negustorului Abdulin și s-aducă de acolo vin. Iar tu du-te imediat și aranjează camera pentru oaspete. Să se pună un pat, lavoar și tot ce trebuie.

DOBCINSCHI: Ana Andreevna, eu plec cât mai repede să văd cum decurge inspecția.

ANA ANDREEVNA: Du-te, du-te, eu nu te rețin!

SCENA 3

Ana Andreevna, Maria Antonovna

ANA ANDREEVNA: Ei, Mașenica, acum trebuie să ne gândim la toaletele noastre. Ăsta-i un tip din capitală. Și, ferească Dumnezeu, nu cumva să ne ironizeze. Pe tine cel mai bine te-ar prinde rochia albastră cu volănașe.

MARIA ANTONOVNA: Pfui, mamițo, albastră?…Nu-mi place deloc. Mai bine îmi pun rochia înflorată.

ANA ANDREEVNA: Înflorată! Vorbești numai ca să mă contrazici. Rochia albastră te prinde mult mai bine. Mai ales că eu vreau să mă-mbrac cu rochia galben- pai ; mor după galben- pai.

MARIA ANTONOVNA: Ah, mamițo, dar galben-pai nu-ți vine bine.

ANA ANDREEVNA: Mie nu-mi vine bine galben- pai?

MARIA ANTONOVNA: Nu-ți vine, mamițo, îți jur pe ce vrei !Pentru galben- pai trebuie să ai ochii negri.

ANA ANDREEVNA: Ei, asta-i bună! Și ochii mei nu sunt negri? Sunt chiar negri de tot! Ce prostii poți să spui? Cum să nu fie negri dacă și atunci când îmi dau în cărți, mă pun întotdeauna de verde.

MARIA ANTONOVNA: Ah, mamițo, dumneata ești mai degrabă de roșu!

ANA ANDREEVNA: Prostii! Spui numai prostii! Niciodată n-am fost de roșu! (iese grabită cu Maria Antonova, continuă să vorbească: ”Auzi, ce-i trece prin cap! Damă de roșu! Eu sunt dama de verde! Dumnezeu știe ce mai înseamnă și asta!” După ce ele au ieșit, de după ușă Mișca aruncă gunoiul. Pe altă ușă intră Osip cu valiza pe cap).

SCENA 4

Mișca, Osip

OSIP : Unde să-l duc ?

MISCA: Pe aici, nenicule, pe aici!

OSIP: Stai puțin, să mă odihnesc un pic. Ah, amărâtă viață! Când ai burta goală, orice povară e grea.

MIȘCA: Ia spune, nenicule, generalul vine în curând ?

OSIP: Care general?

MIȘCA: Stăpânul dumitale!

OSIP : Stăpânul meu? Păi, ce general e el?

MIȘCA: Nu e general?

OSIP: General! Dar… altfel.

MIȘCA: Adică, e mai mic ori mai mare decât un general adevărat?

OSIP: Mai mare.

MIȘCA: I-auzi! De-aia se agită toți ai noștri.

OSIP: Ascultă, băiete. Văd că ești isteț, pregătește-mi ceva de mâncare..

MIȘCA: Păi, pentru dumneata, nenicule, încă nu e gata nimic. Mâncare de-a noastră, de fiecare zi, n-o să-ți placă. Când o să mănânce stăpânul dumitale, o să ți se dea din aceeași mâncare.

OSIP: Dar ce mâncare aveți de fiecare zi?

MIȘCA: Ciorbă, terci și gogoși.

OSIP: Adu-ncoa! Ciorbă, terci și gogoși! Nu-i nimic! O să mâncăm de toate. Ei, hai să ducem geamantanul. Mai e și pe-acolo o ieșire?

MIȘCA : Da.(Ies amândoi cu geamantanul pe o ușă laterală).

SCENA 5

Sergenții deschid ambele canaturi ale ușilor. Intră Hlestacov, după el primarul, apoi administratorul așezămintelor de binefacere, inspectorul școlar, Dobcinschi și Bobcinschi, cu plasturele pe nas. Primarul le arată sergenților o hârtie aruncată pe jos. Ăștia se reped s-o ridice, lovindu-se unul de altul.

HLESTACOV: Frumoase instituții. Îmi place că în orașul dumneavoastră călătorilor li se arată totul. În alte orașe nu mi s-a arătat nimic.

PRIMARUL: În alte orașe, îngăduiți-mi să remarc, primarii și funcționarii publici se preocupă mai mult de propriile interese. Aici, însă, s-ar putea spune, că nu există altă preocupare decât să fim în atenția conducerii prin decență și vigilență.

HLESTACOV: Masa a fost foarte bună.Am mâncat pe săturate. Așa se mănâncă aici în fiecare zi?

PRIMARUL: Mai ales când avem un oaspete așa de plăcut.

HLESTACOV: Îmi place să mănânc.De aia trăim pe lumea asta ca să culegem roadele plăcerii.

Cum se numește peștele ăla?

ARTEMII FILIPOVICI: (apropiindu-se) Labardan.

HLESTACOV:Foarte bun. Dar unde am mâncat? Doar nu la spital?

ARTEMII FILIPOVICI: Ba da. La așezămintele de binefacere.

HLESTACOV:Mi-amintesc, mi-amintesc, parcă erau și niște paturi. Și bolnavii? S-au însănătoșit? Erau cam puțini bolnavi.

ARTEMII FILIPOVICI: Au mai rămas vreo zece, nu mai mult. Restul s-au însănătoșit. Așa sentâmplă la noi, astea-s regulile. Poate o să vi se pară incredibil, dar de când am preluat eu conducerea , toți se însănătoșesc ca muștele. Nici n-apucă bolnavul să intre bine în spital că s-a și însănătoșit. Și nu atât datorită medicamentelor, cât datorită cinstei și ordinii.

PRIMARUL:Mare, aș îndrăzni să vă spun, e bătaia de cap pentru un primar. Câte treburi sunt de făcut! Mă refer la curățenie, lucrări publice, reparații... Într-un cuvânt: și cel mai deștept om ar fi în dificultate. Însă mulțumită lui Dumnezeu, la noi totul merge bine. Alt primar s-ar gândi la câștigul său; eu, însă, vă rog să mă credeți, și când mă culc îmi spun: ”Doamne Dumnezeule, cum aș putea să fac să vadă conducerea râvna mea și să fie mulțumită?” Dacă o să mă răsplătească sau nu- e alegerea ei. Eu, în schimb, o să fiu cu inima împăcată. Când știu că-n oraș totu-i în ordine, că străzile-s măturate, că arestații sunt ținuți bine, că bețivi sunt tot mai puțini - nu-mi trebuie nimic mai mult. Jur că nici măcar onoruri nu vreau. Desigur ele sunt ademenitoare, dar în fața virtuții totul nu e decât vanitate și deșertăciune.

ARTEMII FILIPOVICI: I-auzi, cum le mai toarnă, trântorul! I-a dat Dumnezeu talentul ăsta!

HLESTACOV:Foarte adevărat! Și mie-mi place uneori să mă-nalț în sferele înalte ale gândirii. Atunci scriu proză sau chiar versuri.

BOBCINSCHI: (lui Dobcinschi) Corect, foarte corect, Piotr Ivanovici! Cum vorbește...Se vede că-i un om învățat.

HLESTACOV:Dar, spuneți-mi, vă rog: ceva distracții aveți pe aici? Să zicem, reuniuni, unde să joci, de exemplu, o partidă de cărți?

PRIMARUL:(aparte) Ehe, știm noi, porumbelule la ce faci aluzie.(tare) Doamne păzește! Aici nici nu se pomenește de așa ceva. Eu nu m-am atins niciodată de o carte. Nici nu știu cum se joacă. Nici măcar să le privesc nu pot. Iar dacă mi se-ntâmplă să zăresc să zicem un popă de caro, sau altă carte, mi se face așa de rău de-mi vine să scuip. Mi s-a întâmplat odată, distrându-i pe copii, să construiesc un castel din cărți.Toată noaptea le-am visat după aia, blestematele!

Dumnezeu cu ele! Cum să-ți pierzi prețiosul timp cu așa ceva!

LUCA LUCHICI: (aparte) Ticălosul! Dar pe mine m-a jecmănit ieri de–o sută de ruble!

PRIMARUL: Mai bine utilizez timpul ăsta în folosul statului.

HLESTACOV: Să știți că n-aveți dreptate...Totul depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. Dacă, de exemplu, cineva pasează când trebuie să liciteze...ei, atunci se-nțelege...Nu, nu vorbiți așa, uneori e foarte tentant să joci...

SCENA 6

Aceiași, Ana Andreevna, Maria Antonovna

PRIMARUL: Aș îndrăzni să vă prezint familia mea: soția și fiica mea.

HLESTACOV: (înclinându-se) Ce fericit sunt, doamnă, că am plăcerea de a vă vedea.

ANA ANDREEVNA: Pentru noi e și mai mare fericirea de a vedea o persoană atât de distinsă.

HLESTACOV: (afectat) Îngăduiți-mi, doamnă, dar e tocmai contrariul: fericirea mea e mai mare .

ANA ANDREEVNA: Cum se poate, domnule! Spuneți așa numai din politețe. Vă rog să luați loc.

HLESTACOV: Doamnă, să stau în picioare lângă dumneavoastră e o adevărată fericire, dar dacă dumneavoastră doriți neapărat, mă așez. Cât sunt de fericit că stau în sfârșit lângă dumneavoastră.

ANA ANDREEVNA: Mă iertați, dar nu îndrăznesc să cred că aceste cuvinte mi se adresează mie…Și cred că, după capitală, voiajul vi s-a părut foarte neplăcut..

HLESTACOV: Foarte neplăcut! Obișnuit să trăiesc în lumea bună…comprenez-vous…și dintrodată să mă pomenesc pe drum în hanuri murdare, într-o ignoranță totală... recunosc că dacă nar fi intervenit un prilej așa de fericit care să… ( o privește pe Ana Andreevna cu un aer afectat) mă recompenseze pentru toate...

ANA ANDREEVNA: Într-adevăr, trebuie să fi fost foarte neplăcut pentru dumneavoastră.

HLESTACOV: Da, doamnă, dar acest moment e foarte plăcut pentru mine…

ANA ANDREEVNA: Vai, domnule, prea multă cinste… nu merit asta…

HLESTACOV: De ce nu meritați?

ANA ANDREEVNA: Eu… trăiesc într-un sat…

HLESTACOV: Dar și satul își are colinele sale, râulețele sale… E drept, că nu se poate compara cu Petersburgul! Ah! Petersburgul! Ce viață! Dumneavoastră poate credeți că eu sunt un simplu conțopist? Nu! Sunt bun prieten cu directorul. Uite așa mă bate pe umăr și-mi zice: ”Hai, frate dragă , să luăm masa împreună!” Trec pe la departament numai așa, câteva minute, ca să spun: ”Să se facă asta așa și asta așa”. Iar conțopistul, ca un șoarece, începe cu penița…scârț, scârț! Și se pune pe scris. Au vrut să mă facă șef de birou… dar m-am gandit: la ce-mi trebuie?! Și portarul aleargă pe scări cu peria după mine.” Dați-mi voie, Ivan Alexandrovici, să vă curăț cizmele ! ” (către primar) Dar de ce stați în picioare, domnilor, luați loc, vă rog !

PRIMARUL: (toți împreună) După grad, pot să rămân în picioare.

ARTEMII FILIPOVICI: (toți împreună) Stăm și în picioare.

LUCA LUCHICI: (toți împreună) Nu vă deranjați, vă rog!

HLESTACOV: Să lăsăm gradele, domnilor! Vă rog luați loc.(se așează primarul apoi toată lumea) Mie nu-mi plac ceremoniile. Dimpotrivă, fac tot ce pot să nu atrag atenția, să mă strecor neobservat. Dar nu reușesc deloc asta, chiar deloc. Cum apar undeva, numai ce auzi: ”Iată, se spune, vine Ivan Alexandrovici!” Odată am fost luat chiar drept comandantul șef. Au ieșit soldații să-mi dea onorul. Apoi ofițerul, care mă cunoștea bine, mi-a spus: ”Știi frate, că te-am luat de-a binelea drept comandantul șef ?! ”

ANA ANDREEVNA: I-auzi !

HLESTACOV: Câte actrițe frumoase cunosc! Și eu am scris diferite vodeviluri... Cu literații mă-ntâlnesc des! Sunt prieten bun cu Pușkin. Uneori îi zic: ”Ce mai faci, frate Pușkin?” -„Ce să fac? răspunde el. - Așa și așa...” Original tip.

ANA ANDREEVNA: Deci și dumneavoastră scrieți?! Ce plăcut trebuie să fie pentru un scriitor. Probabil că publicați și în reviste? Nu ?

HLESTACOV: Da! Scriu și la reviste. Am publicat, de altfel, multe opere: Nunta lui Figaro, Robert Diavolul, Norma. Nici nu mai țin minte titlurile. Și totul, dintr-o întâmplare. Eu nu vroiam să scriu, dar direcția teatrului mi-a spus: "Te rugăm, frate, scrie-ne ceva!” Am stat și mam gândit…”Bine frate, am să scriu”. Și pe loc, într-o singură seară, se pare că am scris tot. Pe toți i-am uimit. Ideile îmi vin cu o ușurința neobișnuită…Tot ce a apărut sub semnătura baron Brambeus: ”Fregata Speranței” și „Telegraful moscovit”...e scris de mine.

ANA ANDREEVNA: Deci, dumneavoastră erați Brambeus?

HLESTACOV: Bineînțeles! Eu le corectez tuturor articolele. Smirdin îmi plătește pentru asta patruzeci de mii.

ANA ANDREEVNA: Atunci, probabil că și ”Iurii Miloslavschi” e tot opera dumneavoastră?

HLESTACOV: Da, e opera mea.

MARIA ANTONOVNA: Mamițo, dar acolo scrie că autorul e domnul Zagoschin.

ANA ANDREEVNA: Puteam să jur că și aici mă vei contrazice.

HLESTACOV: Ah, da! E adevărat! Cu siguranță e de Zagoschin. Dar mai e un ”Iurii

Miloslavschi”, care e a mea.

ANA ANDREEVNA: Ei! Eu, cu siguranță, pe al dumneavoastră l-am citit! Ce bine-i scris!

HLESTACOV: Eu recunosc că literatura e viața mea. Casa mea e prima în Petersburg. Așa-i și cunoscută: casa lui Ivan Alexandrovici. (adresându-se tuturor) Când veniți prin Petersburg vă rog să-mi faceți plăcerea să treceți pe la mine. Dau chiar și baluri.

ANA ANDREEVNA: Îmi imaginez cât gust și câtă strălucire trebuie să fie la balurile astea!

HLESTACOV: Vai, n-o să vă vină să credeți! Ofer, de exemplu, la masă pepene verde care costă șapte sute de ruble. Supa, gata turnată în oală, o aduc direct cu vaporul de la Paris, când ridici capacul iese un abur cum nu mai e pe lume. În fiecare zi merg la bal. S-a format deja echipa noastră de whist: ministrul de externe, ambasadorul Franței, ambasadorul Angliei, ambasadorul Germaniei și eu. Și atâta jucăm până cădem rupți de oboseală. Când ajung acasă, urc în grabă scările până la etajul al patrulea, de-abia apuc să-i strig bucătăresei: ”Mavrușca ia mantaua...” Vai, dar ce tot îndrug! Am și uitat că stau la parter. Numai scara mea cât costă...Nimic mai interesant decât să vezi anticamera mea înainte de a mă fi sculat: stau conții și prinții grămadă la ușa mea și șoptesc între ei, ca bondarii, nu auzi decât: jjjjjjj. Uneori chiar ministrul... (primarul și ceilalți funcționari se ridică emoționați la cuvântul ăsta). Chiar și pe colete mi se scrie: „Excelenței sale”.Un timp chiar am condus departamentul. Și ce-i ciudat e că directorul plecase. Unde a plecat? Nu știa nimeni. Se-nțelege, că umblau tot felul de zvonuri: Cum? Ce? Cine să-i țină locul? Printre generali s-au găsit mulți amatori, dar cum se apucau de treabă vedeau că nu e chiar așa ușor. Așa, la prima vedere părea ușor, dar când să facă ceva- se vedea că era al dracului de greu. Când și-au dat seama că nu mai era nimic de făcut, au venit la mine. Și chiar din clipa aceea au început să alerge pe toate străzile curieri, curieri și curieri! Vă puteți imagina dacă numai curieri erau treizeci și cinci de mii! Vă dați seama ce situație! ”Ivan Alexandrovici, du-te și preia conducerea departamentului!” Eu recunosc că la început puțin mam fâstâcit, am ieșit în halat. Am vrut să refuz, dar m-am gândit că o să ajungă până la urechile împăratului! M-am gândit și la foaia calificativă!…”Dați-mi voie, domnilor, accept funcția, accept, fie ce-o fi, zic, accept! Numai țineți-vă bine acum! Las pe mine!…” Și, într- adevar, sentâmpla să trec prin departament…și ce să vă mai spun…parcă era cutremur de pământ. Tremurau toți ca varga (toți tremură de frică, în frunte cu primarul. Hlestacov se-nfierbântă și mai mult) Mie nu-mi place gluma! I-am băgat pe toți în sperieți! Până și consiliului de stat îi e frică de mine. Și într-adevar, așa sunt eu! Mie nu-mi pasă de nimeni! Le spun tuturor deschis: ”Eu mă cunosc pe mine, știu cât pot!” Mă duc peste tot, peste tot, la palat sunt zilnic. Azi, mâine mă fac feldmareșal. (alunecă, e gata să cadă, dar îl sprijină funcționarii cu mult respect)

PRIMARUL: (se apropie, tremurând ca varga, vorbește greu) Ex...exce...exce...

HLESTACOV: (repezit și tăios) Ce e?

PRIMARUL: Exce...exce...

HLESTACOV: (la fel)Ce prostii! Nu-nțeleg nimic!

PRIMARUL: Exce...exce...lență, nu doriți să vă odihniți? E gata și camera, și tot ce trebuie.

HLESTACOV: Să mă odihnesc! Prostii! Mă rog, sunt gata să mă odihnesc! Masa, domnilor, a fost grozavă!…Sunt mulțumit, sunt mulțumit! (declamând) Labardan….Labardan!… (iese, urmat de primar ).

SCENA 7

Aceiași, fără Hlestacov și primar

BOBCINSCHI:(lui Dobcinschi): Ăsta da om, Piotr Ivanovici. Uite ce-nseamnă să fii om. În viața mea n-am fost în preajma unei persoane atât de importante. Era să mor de frică. Dumneata ce crezi, Piotr Ivanovici? Ce funcție ar putea să aibă?

DOBCINSCHI: Ma gândesc că ar putea fi aproape general…

BOBCINSCHI: Iar eu mă gândesc că un general nu-i ajunge nici la degetul cel mic. Sau dacă e general, e cel puțin general șef! N-ai auzit cum s-a purtat cu consiliul de stat? Hai repede să le povestim totul lui Ammos Feodorovici și lui Corobchin. Rămâi cu bine, Anna Andreevna.

DOBCINSCHI: Ramâi cu bine, cumătră! (ies amândoi)

ARTEMII FILIPOVICI: (către Luca Luchici) Te-apucă pur și simplu spaima! Și nici nu știi de ce! Și noi care nici măcar nu ne-am îmbrăcat uniforma! Dacă atunci când s-o trezi trimite un raport la Petersburg? (iese îngândurat împreună cu inspectorul școlar, spunând:) Rămâi cu bine, doamnă!

SCENA 8

Ana Andreevna, Maria Antonovna

ANA ANDREEVNA: Ah, ce om plăcut!

MARIA ANDREEVNA: Ah! Ce drăguț!

ANA ANDREEVNA: Și ce purtări alese! Se vede imediat că-i om de capitală! Manierele și toate celelalte!…Vai, ce bine ! Mor după astfel de tineri. Înnebunesc după ei….Și-am observat că și eu i-am plăcut foarte mult. Nu-și lua ochii de la mine!

MARIA ANTONOVNA: Vai, mamițo, el la mine se uita!

ANA ANDREEVNA: Te rog, să mă lași cu prostiile tale! De data asta chiar nu-și au locul!

MARIA ANTONOVNA: Ba nu, mamițo, e adevărat!

ANA ANDREEVNA: Ei, poftim! Doamne ferește, să nu mă contrazici! Nu poți și pace! Cum adică să se uite la tine?! Și de ce, mă rog, să se uite la tine?

MARIA ANTONOVNA: S-a uitat, mamițo, s-a uitat..! Când a început să vorbeasca de literatură s-a uitat…ș-apoi când povestea cum juca whist cu ambasadorii, și atunci s-a uitat...

ANA ANDREEVNA: Ei, poate că s-a uitat și la tine o dată, dar numai așa, de formă! ”Hai, și-o fi zis, hai să mă uit și la ea!”

SCENA 6

Aceeași, Primarul

PRIMARUL (intră în vârful picioarelor): Sst! Sst!

ANA ANDREEVNA: Ce e?

PRIMARUL: Îmi pare rău că i-am dat atâta de băut...Ce ne facem dacă măcar jumatate din tot ce a spus e adevarat? (se gândește) Și cum să nu fie adevărat! Omul, când bea, scoate tot din el : spune tot ce are pe inimă! Desigur, a mai tras el și câte o minciună, dar fără asta nu se poate ține nici un discurs. Joacă-n cărți cu miniștrii și merge la palat … Dracu știe, dar cu cât mă gândesc mai mult simt că m-apucă amețeala! Parcă aș fi în vârful unei clopotnițe sau parcă aș merge la spânzurătoare.

ANA ANDREEVNA: Pe mine nu m-a intimidat deloc. N-am văzut în el decât un om de lume, cult și cu cele mai alese maniere, iar funcția lui nu mă interesează.

PRIMARUL: Zi femeie și totu-i clar! Așa sunteți voi ! Numai la fleacuri vi-e gândul!Aruncați așa câte o vorbă-n vânt, pentru care vă alegeți numai cu o mamă de bătaie, celelalte tot în capul bărbatului se sparg. Tu ,suflețelule, prea ai fost familiară cu el, de parcă vorbeai cu Dobcinschi…

ANA ANDREEVNA: Te-aș sfătui să nu te-ngrijești tu de asta! Mai știm și noi câte ceva...(se uită la fiică-sa)

PRIMARUL: Ei, poftim, parcă ai cu cine vorbi!...Totuși ce întâmplare! Încă nu mi-am venit în fire de spaimă. (deschide ușa și strigă) Mișca, cheamă-i pe sergenții Svistunov și Derjimorda, trebuie să fie pe-aproape, după poartă. (după o mică pauză) Ce ciudățenii se-ntâmplă în lumea de azi: dacă era și el mai impozant, dar așa, subțirel, slăbuț, cum să-ți dai seama cine e? Măcar dacă era militar îți dădeai seama de la-nceput. Dar așa, cu fracul ăsta, parcă-i o muscă cu aripile tăiate. Și la han ce bățos se ținea. Atâtea echivocuri și alegorii...În veci să nu-l mai înțelegi. Dar până la urmă a cedat. Ba chiar a spus mai multe decât trebuia. Se vede că-i tânăr!

SCENA 10

Aceiași, Osip

(Toți se reped în întâmpinarea lui și-i fac semn cu degetul)

ANA ANDREEVNA: Ia vino-ncoa, drăguțule!

PRIMARUL: Sst!…Ei? Ce e? Doarme?

OSIP: Încă nu. Dar a început să se-ntindă.

ANA ANDREEVNA: Ascultă, cum te cheamă?

OSIP: Osip, doamnă.

PRIMARUL: (către nevastă-sa și fiică-sa): Destul! V-ajunge! (lui Osip) Ei, ia spune, prietene, te-au hrănit bine?

OSIP: M-au hrănit. Vă mulțumesc cu plecăciune, m-au hrănit bine.

ANA ANDREEVNA: Ia spune-mi… Mă gândesc că pe la boierul tău vin mulți conți și prinți? Nu-i așa?

OSIP: (aparte) Ce să-i spun? Dacă acum m-au hrănit bine, înseamnă că după mă vor hrăni și mai bine. (tare) Da, se-ntâmplă să vină și conți.

MARIA ANTONOVNA: Osip, suflețelule, ce frumușel e stăpânul tău!

ANA ANDREEVNA: Dar spune-mi, Osip, cum e…

PRIMARUL: Vă rog să-ncetați odată! Mă zăpăciți cu vorbăraia asta a voastră. Ascultă prietene…

ANA ANDREEVNA: Dar ce funcție are stăpânul tău?

OSIP: O funcție ca toate funcțiile.

PRIMARUL: Ah, Dumnezeule! Voi cu întrebările voastre prostești! Nu mă lăsați să vorbesc serios cu omul ăsta. Ia spune-mi, prietene, cum e stăpânul tău? E aspru? Se poartă rău sau nu?

OSIP: Da. Îi place ordinea! Vrea ca totul să fie așa cum trebuie!

PRIMARUL: Osip, să știi că-mi place foarte mult fața ta! Prietene, tu trebuie să fii un om bun.

Dar ce…

ANA ANDREEVNA: Ascultă, Osip, dar la oraș boierul tău umblă-n uniformă sau...?

PRIMARUL: Terminați odată, melițe ce sunteți! Aici e vorba de chestiuni serioase, de viața unui om…(lui Osip ) Zău, prietene, că-mi placi foarte mult. Pe drum nu strică să ai de un ceai, ceva în plus…mai ales că a început să se răcorească. Ține două ruble pentru ceai!

OSIP (ia banii): Mulțumesc din tot sufletul! Să vă dea Dumnezeu sănătate! Ați ajutat un om sărman!

PRIMARUL: Lasă! Lasă! Și mie îmi pare bine! Dar spune-mi, prietene…

ANA ANDREEVNA: Ascultă, Osip…ce ochi îi plac mai mult stăpânului tău?

MARIA ANTONOVNA: Osip! Suflețelule! Ce nas drăgălaș are stăpânul tău!

PRIMARUL: Ei! isprăviți odată, mai lăsați-mă și pe mine …(lui Osip) Dar ia spune-mi, frate, la ce se uită mai mult…adică ce-i place mai mult stăpânului tău atunci când călătorește!

OSIP: Îi place…în general…când, cum se nimerește, dar cel mai mult îi place să fie bine primit și să mănânce bine.

PRIMARUL: Să mănânce bine!

OSIP: Da, bine! Chiar și de mine, deși sunt o slugă, are grijă! Ca s-o duc și eu bine! Pe cinstea mea, se-ntamplă să intrăm pe undeva: ”Ei, Osip, te-au servit bine?” -„Prost, excelență! ” -„Ei, zice, ăsta , Osip, nu-i un stăpân bun. Tu, zice, să-mi aduci aminte când vom ajunge acasă!”Eh!”mă gândesc, (dă a lehamite din mână) –„Dumnezeu cu el! Eu sunt un om simplu!”

PRIMARUL: Bine, bine! E corect ce spui. Ți-am dat adineaori pentru ceai. Ține să ai și de covrigi.

OSIP: De ce mă alintați, înălțimea voastră (bagă banii în buzunar). Cu ocazia asta am să beau în sănătatea dumneavoastră.

ANA ANDREEVNA: Vino și la mine, Osip, c-ai să mai primești ceva.

MARIA ANTONOVNA: Osip, suflețelule, să-l săruți pe stăpânul tău ! (Hlestacov se aude tușind în camera vecină)

PRIMARUL: Ssst! (Merge în vârful picioarelor.Toată scena se petrece în șoaptă) Să vă ferească Dumnezeu să faceți zgomot! Hai, plecați odată! V-ajunge...

ANA ANDREEVNA: Hai, Mașenica, hai să-ți spun ce-am observat la musafirul nostru, ceva, ce doar noi două putem discuta.

PRIMARUL:Vai, ce-o să le mai turuie gura. Dacă le asculți, îți vine să-ți astupi urechile.

(lui Osip) Ei, prietene...

SCENA 10

Aceiași, Svistunov, Derjimorda

PRIMARUL: Ssst! Tropăiți cu cizmele alea de parcă ați fi niște urși! Așa umblați de parcă ați descărca patruzeci de puduri dintr-o căruță. Pe unde dracu ați umblat?

DERJIMORDA: Mi s-a poruncit…

PRIMARUL: Sst! (îi astupă gura) Croncănești ca o cioară! (îl imită) ”Mi s-a poruncit…”,- vorbești ca dintr-un butoi spart. (lui Osip) Ei, prietene, du-te și pregătește tot ce trebuie pentru stăpânul tău. Cere tot ce-ți trebuie din casă.(Osip iese)

Iar voi stați afară la intrare și nu vă mișcați din loc. Să nu lăsați pe nimeni să intre în casă. Mai ales, nici un negustor…Unul singur dacă scapă înăuntru vă…Iar dacă vedeți pe cineva cu vreo plângere, sau chiar fără plângere…dar care seamană cu cineva care are vreo plângere împotriva mea, dați-i un brânci! (le arată cu piciorul ) Ați înțeles? Ssst! Ssst! (Iese în vârful picioarelor după sergenți)

ACTUL IV

Aceeași cameră în casa primarului.

SCENA 1

Ammos Feodorovici, Artemii Filipovici, dirigintele poștei, Luca Luchici, Bobcinschi și Dobcinschi intră încet în vârful picioarelor.Toți sunt în ținută și în uniforme.

Toată scena se joacă cu jumătate de voce.

AMMOS FEODOROVICI: (îi așează pe toți în semicerc): Domnilor, pentru Dumnezeu, aranjați-vă mai repede în cerc. Și mai multă ordine!Vai de noi: se duce pe la palat și bagă-n sperieți consiliul de stat. Aliniați-vă militărește, neapărat, militărește! Dumneata, Piotr Ivanovici, treci în partea asta, iar dumneata, Piotr Ivanovici, vino aici.(Cei doi Piotr Ivanovici în vârful picioarelor își ocupă locurile)

ARTEMII FILIPOVICI: Cum crezi, Ammos Feodorovici, dar noi ar trebui să facem ceva.

AMMOS FEODOROVICI: Ce anume?

ARTEMII FILIPOVICI: Se înțelege de la sine.

AMMOS FEODOROVICI: Să-i strecurăm ceva?

ARTEMII FILIPOVICI: Păi da! Să-i strecurăm !

AMMOS FEODOROVICI: E riscant, fir-ar să fie! E om de stat; dacă-și deschide gura? Poate să-i dăm sub forma unei subscripții din partea nobilimii pentru un monument oarecare.

DIRIGINTELE POȘTEI: Sau să-i spunem cum că au sosit prin poștă niște bani fără adresă.

ARTEMII FILIPOVICI: Vezi să nu te trimită el pe dumneata prin poștă undeva mai departe. Uitați ce e: treburile astea nu se fac așa, într-un stat bine organizat. Pentru ce ne-am adunat aici, aproape un escadron întreg? Trebuie să ne prezentăm pe rând fiecare și așa între patru ochi…ne facem fiecare treaba. Nici urechile să nu ne audă. Așa se face într-o societate bine organizată.

Dumneata, Ammos Feodorovici, ești primul și poți începe.

AMMOS FEODOROVICI : Mai bine să-ncepi dumneata.Prima bucățică de pâine distinsul oaspete a gustat-o la dumneata, la așezămintele dumitale.

ARTEMII FILIPOVICI: Atunci mai bine să-nceapă Luca Luchici, ca educator al tineretului.

LUCA LUCHICI: Nu pot, domnilor, nu pot. Recunosc, eu așa am fost educat. E suficient să mă aflu în fața unui superior, că mă fâstâcesc cu totul, zău așa; nici limba nu mă mai ascultă. Nu, domnilor, pe mine, vă rog să mă scutiți.

ARTEMII FILIPOVICI: Atunci, Ammos Feodorovici, în afară de dumneata, n-are cine.

Fiecare cuvânt al dumitale parcă-i ieșit din gura lui Cicero.

AMMOS FEODOROVICI: Vai de mine! Auzi: Cicero! De unde-ați mai scos-o și pe asta?! Dacă uneori vorbesc mai pasionat de ogari sau de copoi, asta nu-nseamnă...

TOȚI:(cu insistență): Nu, nu! Știi să vorbești chiar și despre Turnul Babel, nu numai despre câini! Haide, Ammos Feodorovici, nu ne lăsa, fii părintele nostru.Hai, Ammos Feodorovici!

AMMOS FEODOROVICI: Lasați-mă, domnilor, lăsați-mă-n pace!

(Se aud pași și cineva tușind în camera lui Hlestacov.Toți se reped spre ieșire, se-nghesuie vrând să iasă deodată.În sfârșit, izbutesc, dar nu fără oarecare incidente.Se aud exclamații înnăbușite) VOCEA LUI BOBCINSCHI: Ah! m-ai calcat, Piotr Ivanovici!

VOCEA LUI ZEMLIANICA: Lăsați-mă, domnilor, mă-nnăbuș! Mă striviți cu totul!

(Se mai aud câteva exclamații: Oh! Ah! ,după care ies cu toții.Camera rămâne goală).

SCENA 2

Hlestacov singur, somnoros

HLESTACOV: Se pare c-am sforăit în lege! De unde or fi luat ăștia atâtea saltele și perne de puf? Am transpirat tot. Ce mi-or fi dat să beau ieri la dejun…și acum îmi plesnește capul! După cum văd în orașul ăsta se poate petrece timpul foarte plăcut. Recunosc, îmi place să fiu bine primit, mai ales când văd că oamenii o fac din inimă, nu din interes. Iar fata primarului nu arată rău deloc…și nici maică-sa nu-i de lepădat…Nu știu alții cum sunt, dar mie, zău că-mi place o viață ca asta.

SCENA 3

Hlestacov, Ammos Feodorovici

AMMOS FEODOROVICI:(aparte, intrând și oprindu-se) : Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să scap cu bine; îmi tremură genunchii de emoție.(Tare, după ce a luat poziție de drepți, cu mâna pe sabie) Am cinstea de a mă prezenta: judecătorul districtului, Leapchin-Teapchin, asesor de colegiu.

HLESTACOV: Luați loc, vă rog! Deci, dumneavoastră sunteți judecătorul districtului?

AMMOS FEODOROVICI: Din 1816. Am fost ales pe o perioadă de trei ani din voia nobilimii

și de-atunci ocup această funcție până azi.

HLESTACOV: Dar e avantajos să fii judecător?

AMMOS FEODOROVICI: După trei mandate a câte trei ani, am fost propus să fiu decorat cu ordinul Sfântul Vladimir de gradul IV, cu aprobarea conducerii.(aparte) Banii îi am în pumn și pumnu-mi arde.

HLESTACOV: Mie-mi place ordinul Sfantul Vladimir! Ceea ce nu pot spune de ordinul Ana de gradul III.

AMMOS FEODOROVICI:(întinzând timid mâna cu banii; aparte): Dumnezeule mare, nici nu știu cum rezist…parcă stau pe jăratec.

HLESTACOV: Dar ce-aveți în mână?

AMMOS FEODOROVICI: (se fâstâcește și scapă jos banii): Nimic.

HLESTACOV: Cum nimic? Văd că v-au cazut niște bani?

AMMOS FEODOROVICI: (tremură tot) : Nu. Nicidecum.(aparte) Doamne Dumnezeule, mă și văd dat în judecată. Duba trebuie să fie la poartă.

HLESTACOV: (ridică banii) : Da! Sunt bani!

AMMOS FEODOROVICI :(aparte) Ăsta-i sfârșitul! Sunt pierdut! Sunt pierdut!

HLESTACOV: Știți ce: dați-mi-i mie cu împrumut.

AMMOS FEODOROVICI: (cu grabă): Cum să nu! Cum să nu! Cu cea mai mare plăcere (aparte). Hai, curaj! Curaj! Maica Domnului Prea-Curată, scapă-mă din încurcatură!

HLESTACOV: Știți, în voiajul ăsta am ramas fără bani, ba una, ba alta...Dar vi-i trimit cum ajung acasă.

AMMOS FEODOROVICI: Vai de mine, se poate, mai încape vorbă!…Și așa e o prea mare cinste!…Desigur că cu slabele mele puteri, cu zelul meu, cu devotamentul meu față de conducere ...mă silesc să merit…(se ridică, ia poziție, cu mâna pe vipușcă). Nu-ndrăznesc să vă mai deranjez cu prezența mea. Aveți vre-un ordin de dat?

HLESTACOV: Ce fel de ordin?

AMMOS FEODOROVICI: Mă refeream dacă nu aveți vreun ordin pentru judecătoria noastră.

HLESTACOV: Pentru ce?! N-am nici o treabă cu judecătoria voastră.

AMMOS FEODOROVICI: (se-nclină și iese, aparte): Acum orașu-i al nostru!

HLESTACOV: (după ieșirea lui Ammos Feodorovici): Bun om, judecătorul!

SCENA 4

Hlestacov, dirigintele poștei în uniformă cu sabia

DIRIGINTELE POȘTEI: (ia poziție de drepți, cu mâna pe sabie): Am cinstea să mă prezint: dirigintele poștei, consilierul Șpechin.

HLESTACOV: Vă rog să poftiți. Apreciez mult o companie plăcută. Luați loc! Locuiți permanent aici, nu?

DIRIGINTELE POȘTEI: Da, chiar așa.

HLESTACOV: Să știți că-mi place orășelul dumneavoastră. Desigur e puțină lume, dar asta e… nu suntem în capitală! Nu-i așa că nu suntem în capitală?

DIRIGINTELE POȘTEI: Foarte adevarat!

HLESTACOV: Numai în capitală găsești oameni de ”bon ton” și nu niște gâscani ca în provincie. Ce părere aveți? N-am dreptate?

DIRIGINTELE POȘTEI: Chiar așa. (aparte) Nu e deloc mândru; se interesează de toate.

HLESTACOV: Și totuși, trebuie să recunoașteți, că și într-un orășel mic ca ăsta poți să trăiești fericit.

DIRIGINTELE POȘTEI. Chiar așa!

HLESTACOV: În fond, ce-ți trebuie ? Trebuie doar să fii respectat și iubit din toată inima. Nu-i așa?

DIRIGINTELE POȘTEI: Foarte adevarat.

HLESTACOV: Mă bucur că sunteți de aceeași părere. Poate o să vi se pară ca sunt cam ciudat, dar ăsta mi-e caracterul.(privindu-l în ochi, aparte) Ce-ar fi să-i cer și dirigintelui niște bani cu împrumut. (tare) Ce lucru straniu mi s-a întâmplat pe drum: mi-am cheltuit toți banii… Nu miați putea împrumuta trei sute de ruble?

DIRIGINTELE POȘTEI: Cum să nu! Pentru mine va fi o adevărată fericire! Poftiți!..sunt gata să vă slujesc din toată inima…

HLESTACOV: Foarte mulțumesc. Recunosc: în călătorie nu-mi place să mă privez de nimic… și de ce m-aș priva? Nu-i așa?

DIRIGINTELE POȘTEI: Chiar așa!…(se ridică, ia poziție de drepți, cu mâna pe sabie). Nundrăznesc să vă mai deranjez cu prezența mea. Aveți de făcut vreo observație cu privire la activitatea poștei?

HLESTACOV: Nu, nici una. (Dirigintele se-nclină și iese. Hlestacov își aprinde o țigară) Și dirigintele poștei mi se pare a fi un om bun. Cel puțin, serviabil. Îmi plac oamenii ăștia.

SCENA 5

Hlestacov, Luca Luchici, care e împins în scenă de cineva din afară.

Din spatele lui se aude un glas care-i spune destul de tare : ”Hai, de ce ți-e frică?”

LUCA LUCHICI: (emoționat, ia poziție de drepți) . Am cinstea să mă prezint: inspector școlar, consilierul superior Hlopov.

HLESTACOV: A! Bine ați venit! Luați loc, luați loc! Nu doriți o țigară?

(îi oferă o țigară cu foi)

LUCA LUCHICI: (aparte, nehotărât): Ei, poftim! La asta chiar că nu mă așteptam.S-o iau sau să n-o iau?

HLESTACOV: Luați! Luați! E o țigară bună. Nu se compară, bineînțeles, cu cele din Petersburg. Acolo, dragul meu, fumez țigări de douăzeci și cinci de ruble pachetul….după fiecare țigară, îți vine, pur si simplu, să-ți săruți singur mâna de mulțumire. Poftim și foc! (Îi dă să aprindă cu lumânarea.Luca Luchici încearca să-și aprindă ,dar îi tremură mâna) Cu celălalt capăt în gură!

LUCA LUCHICI: (se sperie, scapă țigara din mână, scuipă, dă a lehamite din mână; aparte). Dracu să mă ia! Timiditatea asta blestemată e de vină.

HLESTACOV: Văd că nu prea ești amator de țigări. Eu, recunosc că e marea mea slăbiciune.E adevărat că nici sexul slab nu mi-e deloc indiferent! Dar dumneata? Ce-ți plac mai mult:

brunetele sau blondele? (Luca Luchici perplex, a încremenit, nu știe ce să spună)…

HLESTACOV: Hai, te rog, spune sincer: brunete sau blonde?

LUCA LUCHICI: Nu-ndrăznesc să știu.

HLESTACOV: Nu, nu! Nu te eschiva.Vreau neapărat să-ți cunosc gustul.

LUCA LUCHICI: Mi-aș îngădui să vă raportez…(aparte)Vai de mine, nici eu nu mai știu ce spun.

HLESTACOV: Aha! Nu vrei să spui…pariez, că vreo brunetă ți-a căzut cu tronc la inimă. Recunoaște! Am ghicit? (Luca Luchici tace) Aha! Ai roșit.Vezi, vezi? De ce nu vrei să spui nimic?

LUCA LUCHICI: M-am intimidat, înălț…exce…(aparte) Ah! limba asta afurisită m-a trădat!

HLESTACOV: Te-ai intimidat…Într-adevăr, am în ochi ceva care intimidează. În orice caz, știu că la asta nu rezistă nici o femeie, nu-i așa?

LUCA LUCHICI: Chiar așa.

HLESTACOV: Pe drum mi s-a întâmplat ceva foarte curios: am rămas fără bani. N-ai putea dumneata să-mi împrumuți trei sute de ruble?

LUCA LUCHICI: (se caută prin buzunare. Aparte) : Acu-i acu, dacă n-am! Ba nu!

Am, am! (scoate și-i dă cu mâna tremurândă banii).

HLESTACOV: Foarte mulțumesc!

LUCA LUCHICI: (se ridică, ia poziție cu mâna pe sabie): Nu-ndrăznesc să vă deranjez mai mult cu prezența mea.

HLESTACOV: La revedere.

LUCA LUCHICI: (aparte, aproape fugind ): Multumescu-ți Ție, Doamne! Poate că n-o să mai dea pe la școală.

SCENA 6

Hlestacov, Artemii Filipovici în poziție de drepți cu mâna pe sabie

ARTEMII FILIPOVICI: Am cinstea să mă prezint: administratorul așezămintelor de binefacere, consilierul de curte Zemlianica.

HLESTACOV: Bună ziua.Vă rog, respectuos, să luați loc.

ARTEMII FILIPOVICI : Am avut cinstea să vă însoțesc și să vă primesc personal în instituțiile de binefacere încredințate conducerii mele.

HLESTACOV: Da, da, îmi amintesc. Ne-ați oferit o masă foarte bună.

ARTEMII FILIPOVICI : Fac tot ce pot ca să-mi servesc țara.

HLESTACOV: Da, mărturisesc că bucătăria bună e marea mea slăbiciune. Dar spune-mi te rog: am impresia că ieri erai mai mic de statură, nu-i așa?

ARTEMII FILIPOVICI: Tot ce se poate. (după o pauză) Pot să vă spun că nu cruț nimic și sârguincios îmi îndeplinesc datoria . (se apropie tot mai mult cu scaunul său și vorbește în șoaptă) Iată, dirigintele poștei de aici, de pildă, nu face absolut nimic: toate treburile sunt lăsate baltă, coletele întârzie...puteți să mergeți să vă convingeți singur. La fel și judecătorul, care a fost aici înaintea mea…toată ziua aleargă după iepuri; în judecătorie ține câini, iar purtarea lui – pentru binele patriei sunt dator să vă spun asta, cu toate ca mi-e rudă și prieten- purtarea sa lasă foarte mult de dorit. E la noi în oraș un moșier, Dobcinschi, pe care l-ați văzut. Ei bine, cum pleacă Dobcinschi de acasă, judecatorul se și prezintă să-i țină de urât nevesti-si. Sunt gata să jur. Uitați-vă mai atent la copiii lui. Nici unul nu seamană cu Dobcinschi. Toți, până și fetița cea mică, sunt leiți judecătorul.

HLESTACOV: Ca să vezi! N-aș fi crezut niciodată una ca asta.

ARTEMII FILIPOVICI : Dar inspectorul școlar... Nu știu cum i-au putut încredința autoritățile un post ca acesta. E mai rău decât un iacobin și bagă în cap tineretului învățături atât de primejdioase, că nu-ndrăznesc să le repet. Ordonați numai și vă pot așterne totul pe hârtie.

HLESTACOV: Bine, fie și pe hârtie! O să-mi facă mare plăcere! Îmi place, când mă plictisesc, să citesc lucruri amuzante... Care-i numele dumitale? Îl uit mereu.

ARTEMII FILIPOVICI: Zemlianica!

HLESTACOV: Ah, da, Zemlianica! Și spune-mi, te rog, ai copii?

ARTEMII FILIPOVICI: Cum să nu! Cinci! Doi sunt deja mari.

HLESTACOV: Ia te uită, mari? Dar ce fel…cum…?

ARTEMII FILIPOVICI: Binevoiți să întrebați cum îi cheamă?

HLESTACOV: Da, cum îi cheamă?

ARTEMII FILIPOVICI: Nicolai, Ivan, Elisaveta, Maria și Perepetuia.

HLESTACOV: Frumos!

ARTEMII FILIPOVICI: Nu-ndrăznesc să vă mai deranjez cu prezența mea, să vă răpesc din timpul dumneavoastră, destinat unor îndatoriri sacre…(se înclină cu intenția să iasă)

HLESTACOV(conducându-l): Nu, nu face nimic! E foarte amuzant tot ce mi-ai spus.Mai poftiți și altădată… Îmi plac foarte mult chestiile astea…(Hlestacov se întoarce, deschide usa și-i strgă în urmă) Ei, ascultă, te rog, domnule, îți uit mereu prenumele și numele după tată!

ARTEMII FILIPOVICI: Artemii Filipovici!

HLESTACOV: Fii bun, Artemii Filipovici…mi s-a întâmplat ceva ciudat…am cheltuit toți banii pe drum…n-ai putea să-mi împrumuți vreo patru sute de ruble?

ARTEMII FILIPOVICI: Ba da.

HLESTACOV: Ce bine! Mulțumesc, cu plecăciune. (Artemii Filipovici iese)

SCENA 7

Hlestacov, Bobcinschi, Dobcinschi

BOBCINSCHI: Am onoarea să mă prezint: cetățean al acestui oraș , Piotr Ivanovici, fiul lui Bobcinschi.

DOBCINSCHI: Moșierul Piotr Ivanovici, fiul lui Dobcinschi.

HLESTACOV: Aha, dar v-am mai văzut. Dumneata, mi se pare, ai căzut atunci. Ei? Cum ți-e nasul?

BOBCINSCHI: Slavă Domnului! Nu vă faceți griji: s-a uscat, s-a uscat de tot!

HLESTACOV: Bine că s-a uscat. Mă bucur... (brusc și tăios) N-aveți cumva bani ?

DOBCINSCHI: Bani? Ce fel de bani?

HLESTACOV: (tare și repede) Cu împrumut, vreo mie de ruble.

BOBCIBSHI : Așa o sumă, zău că n-am! Poate ai dumneata, Piotr Ivanovici?

DOBCINSCHI : La mine n-am. Banii mei, dacă doriți să știți, sunt depuși la casa de economii.

HLESTACOV: Bine, dacă n-aveți o mie, poate aveți o sută?

BOBCINSCHI (caută în buzunar): Piotr Ivanovici, n-ai o sută de ruble? Eu n-am decât patruzeci.

DOBCINSCHI (deschide portofelul): Eu n-am decât douăzeci și cinci .

BOBCINSCHI: Caută mai bine, Piotr Ivanovici.Știu eu…buzunarul din dreapta…e găurit…precis au căzut ceva bani acolo .

DOBCINSCHI: Nu, zău! nu e nimic nici acolo.

HLESTACOV: Lăsați, nu face nimic.Am spus-o doar așa. Bine, fie și șaizeci și cinci de ruble.

N-are importanță. (ia banii)

DOBCINSCHI: Aș îndrăzni să vă rog ceva în legătură cu o chestiune foarte delicată.

HLESTACOV: Despre ce-i vorba?

DOBCINSCHI: O chestiune de natură foarte delicată…fiul meu cel mare, vedeți dumneavoastră, s-a născut înainte de căsătorie.

HLESTACOV : Da?

DOBCINSCHI: Adică, așa se vorbește, dar el s-a născut ca și cum am fi fost căsătoriți…iar pe urmă, situația s-a legalizat prin cununie. Aș dori însă, vedeți dumneavoastră, ca acum să fie de tot copilul meu, adică să fie copilul meu și în fața legii, să-l cheme ca pe mine: Dobcinschi.

HLESTACOV: Foarte bine, să-l cheme! Asta se poate!

DOBCINSCHI: Nu v-aș fi deranjat…dar e păcat de capacitățile lui…e un copil atât de bun…promite multe…știe pe dinafară fel de fel de poezii, iar când pune mâna pe briceag, face imediat niște trăsurele de zici că-i scamator, nu alta.Știe și Piotr Ivanovici.

BOBCINSCHI : Da. E foarte capabil.

HLESTACOV: Bine, bine.Am să-ncerc să mă ocup, o să vorbesc...eu sper…se va face. Da, da, da... (lui Bobcinschi). Dumneata n-ai nimic să-mi spui?

BOBCINSCHI: Cum să nu, am o rugăminte foarte umilă.

HLESTACOV: Ce e? Despre ce?

BOBCINSCHI: V-aș ruga cu plecăciune, când veți ajunge la Petersburg, să le spuneți la toți cei mari de acolo: la senatori, la amirali, că uite, -”Excelență, să știți că în orașul cutare trăiește Piotr Ivanovici Bobcinschi. Chiar așa să le spuneți: trăiește Piotr Ivanovici Bobcinschi.”

HLESTACOV: Foarte bine.

BOBCINSCHI: Și dacă-l vedeți pe împărat, la fel, să-i spuneți și împăratului: că, uite, maiestatea voastră imperială, în orașul cutare trăiește Piotr Ivanovici Bobcinschi.

HLESTACOV: Foarte bine.

DOBCINSCHI : Iertați-ne că v-am obosit cu prezența noastră.

HLESTACOV: Nu-i nimic, nu-i nimic. Mi-a făcut multă plăcere. (îi conduce)

SCENA 8

Hlestacov singur

HLESTACOV: Sunt mulți funcționari în orașul ăsta.Și mi se pare că m-au luat cu toții drept un mare demnitar. E adevărat că ieri le-am aruncat cu praf în ochi. Ce proști! Să-i scriu despre toate astea lui Treapicichin, la Petersburg. El tot scrie articolașe. Lasă să-i scuture nițel. Hei! Osip!

Dă-mi cerneală și hârtie!

( Osip, printre uși:”Îndată!” )

HLESTACOV: Iar cine nimerește în gura lui Treapicichin, să se păzească! Ăsta nu iartă pe nimeni, să fie chiar taică-său. Și-i plac și banii. De altfel, funcționarii ăștia sunt oameni cumsecade. Și-i frumos din partea lor că m-au immprumutat. Chiar, să văd cât am adunat. De la judecător trei sute, de la dirigintele poștei trei sute, șase sute, șapte sute, opt sute…cam soioasă suta asta, opt sute, nouă sute…oho! Am trecut peste mie! E-he-he! Acuma să-mi pice căpitanul !

Acum să vedem care pe care!

SCENA 9

Hlestacov și Osip, care aduce hârtie și cerneală

HLESTACOV: Ei, ai văzut, prostule, cum sunt primit și tratat? (începe să scrie)

OSIP: Da, slavă Domnului! Dar știți ce, Ivan Alexandrovici?

HLESTACOV: (scrie) Ce ?

OSIP: Plecați de-aici. Zău, e timpul să plecăm.

HLESTACOV: (scrie) I-auzi, ce prostii! De ce ?

OSIP: Uite-așa. Lăsați-i în plata domnului. Ați chefuit aici două zile, gata, ajunge. Ce să ne mai legăm cu ei? Dă-i încolo! Să nu dea Dumnezeu să vină altcineva peste noi… zău, Ivan

Alexandrovici. Au cai buni…zburăm ca vântul!…

HLESTACOV: (continuă să scrie) Nu, eu vreau să mai stau. Lăsăm pe mâine.

OSIP: Dar de ce mâine!? Hai să plecăm, Ivan Alexandrovici! Chiar dacă v-au primit cu multă cinste, totuși ar fi bine să plecăm cât mai repede. Se vede clar că v-au luat drept altcineva... Și boierul bătrân o să se înfurie că întârziem prea mult. Bine-ar fi să plecăm ,zău! Și ce cai buni near da…

HLESTACOV: (scrie) Bine, fie. Dar mai întâi să duci scrisoarea asta; ia și foaia de drum cu tine. Și ai grijă să-ți dea cai buni! Spune-le vizitiilor c-au să primească fiecare câte o rublă; dar să mă ducă repede și cu cântece ca pe un…(continuă să scrie) Îmi și imaginez cum o să moară de râs Triapicichin.

OSIP: Mai bine trimit scrisoarea cu un om de-aici, iar eu m-apuc să adun lucrurile, să nu pierdem vremea de pomană.

HLESTACOV: (scrie): Bine, numai adu-mi o lumânare.

OSIP: (iese și vorbește în culise) Hei, frate, ascultă! Du scrisoarea asta la poștă și spune-i dirigntelui s-o preia fără bani. Apoi să le mai spui să pregătească cea mai bună troică pentru boierul meu. Nu se plătește nici asta. Spune că e din bugetul statului. Să fie gata mai repede, că altfel se supără boierul. Stai puțin că srisoarea nu-i gata.

HLESTACOV: (scrie) Bine-ar fi să știu unde locuiește el acum: strada Poștei sau strada Mazărei? Că doar îi place să schimbe gazdele mereu și să nu plătească chiria. Am sa i-o trimit la noroc, pe strada Poștei. (închide scrisoarea, scrie adresa. Osip îi aduce o lumânare, Hlestacov sigilează scrisoarea. În acest timp se aude de-afară vocea lui Derjimorda: ”Unde te bagi, bărbosule! Nu înțelegi? Nu intră nimeni. Așa-i ordinul”)

HLESTACOV: (îi dă lui Osip scrisoarea) Ia și du-o !

NEGUSTORII: Lasă-ne să intrăm, tătucule! Trebuie să ne lași. Am venit cu treabă.

DERJIMORDA: Plecați, plecați! Nu primește pe nimeni. Doarme. (zgomotul crește)

HLESTACOV: Ia vezi, Osip, ce-i acolo? Ce-i cu gălăgia asta?

OSIP ( uitându-se pe fereastră): Niște negustori vor să intre iar sergentul nu-i lasă. Fâlfâie niște hârtii, probabil la dumneata vor s-ajungă.

HLESTACOV: (se apropie de fereastră) Ce e onorabililor?

NEGUSTORII: Ai milă de noi, stăpâne! Ordonă să ne primească plângerile, măria ta!

HLESTACOV: Lăsați-i să intre! Lasați-i, să vină! Osip, spune-le că pot să vină. (Osip iese. Hlestacov ia niște petiții pe fereastră, deschide una și citește): ”Excelenței sale luminate domnului cu finanțele, de la negustorul Abdulin” … Dracu știe ce funcție mai e și asta!

SCENA 10

Hlestacov, negustorii cu coșuri cu vin și căpățâni de zahăr

HLESTACOV: Ce-i cu voi ,onorabililor?

NEGUSTORII: Cu fruntea la pământ cerem a voastră milă.

HLESTACOV: Dar ce doriți?

NEGUSTORII: Nu ne lăsa, stăpâne! Multe îndurăm fără nicio vină!

HLESTACOV: De la cine?

UN NEGUSTOR: De la primarul nostru! Primar ca ăsta, nu s-a mai văzut nicăieri, măria ta. Nu se poate descrie cum ne prigonește. Ne-a înnebunit cu ordinele de cartiruire, de-ți vine să-ți pui ștreangul de gât. Încalcă legea la tot pasul. Te-nșfacă de barbă și zice: ”Ah, tu, tătar ce ești!” Zău așa, măcar să-l fi supărat, cum s-ar spune, cu ceva! Dar noi ne faceem datoria: ceea ce se cuvine de rochii pentru nevasta lui și pentru fată, mă rog, nu suntem împotrivă. Dar oricât ar avea, tot nu-i ajunge. Intră în prăvălie și ia tot ce-i cade. Vede o bucată de stofă, zice, - ”Ah, drăguță, bun postăvior! Ia să mi-l trimiți acasă”. Și i-l trimiți. Dar postăviorul ăla are nu mai puțin de cincizeci de arșini.

HLESTACOV: Chiar așa? Ah, ce găinar!

NEGUSTORII: Zău așa! Primar ca ăsta n-am pomenit de când suntem! Când auzi că vine, ascunzi tot din prăvălie. Și dac-ar fi să ia numai lucruri fine…dar el ia orice porcărie. Prune stricate, uitate de 7 ani în butoi, de nici baiatul de prăvălie nu le mai mănâncă, el iși vâră mâna și ia cu pumnul. De ziua lui, de Sfântul Anton, îi duci de toate, nimic să nu-i lipsească.Dar el nu!

Mai dă-i! Zice că și la Sfăntul Onufrie e ziua lui.

HLESTACOV: Dar ăsta e pur și simplu bandit.

NEGUSTORII: Ehe-hei! Dar ia îndrăznește să deschizi gura,că-ți trimite acasă un regiment întreg. Sau dă ordin să-ți închidă prăvălia…”N-am să te supun pedepselor corporale, zice, și nici n-am să te torturez, zice, că mă oprește legea. Dar lasă că te-nvăț eu minte!”

HLESTACOV: Ce bandit! Pentru asta merită să fie trimis direct în Siberia.

NEGUSTORII: Trimite-l oriunde, luminăția ta, dar ar fi bine cât mai departe; să ni-l luați de aici.Te rugăm, stăpâne, primește pâinea și sarea pe care ți-o oferim: ne-nchinăm în fața ta și cu butoiașul ăsta de vin, și cu căpățânile astea de zahăr.

HLESTACOV: Vai ! Nici să nu vă gândiți la asta! Eu nu primesc plocoane. Dar dacă m-ați împrumuta cu trei sute de ruble, atunci ar fi cu totul altceva. Împrumut pot să iau.

NEGUSTORII: Vai de mine, tăicuțule! (scot banii) Dar de ce trei ! Ia cinci sute, numai să ne ajuți.

HLESTACOV: Mă rog, fiind vorba de împrumut, nimic de zis, îi iau.

NEGUSTORII:(Îi oferă banii pe o tavă de argint): Vă rugăm luați și tava odată cu banii.

HLESTACOV: Mă rog, se poate și tava.

NEGUSTORII(închinându-se): Atunci luați și căpățânile de zahăr…

HLESTACOV: A, nu. Nici un fel de plocon.

OSIP: Excelență, de ce să nu luați zahărul?! Luați-l! Pe drum, orice poate să prindă bine. Dă încoa căpățânile de zahăr, și punga, dă tot! Poate prinde bine. Acolo ce e? O funie? Dă și funia… și funia prinde bine la drum…dacă se rupe ceva la troică sau altceva, se poate lega cu funia.

NEGUSTORII: Așa că fie-ți milă de noi, măria ta! Daca nici dumneata, excelență, cum s-ar zice, n-ai să ne ajuți, atunci nu mai știm ce-i de făcut, nu ne mai ramîne decât sa ne punem lațul de gât.

HLESTACOV: Neapărat,neapărat! O să fac tot ce pot. (Negustorii ies. Se aude un glas de femeie:”Nu, n-ai să-ndrăznești să nu mă lași. Mă plâng chiar lui și împotriva ta. Nu mă îmbrânci așa , că mă doare!”)

HLESTACOV: Cine-i acolo? (se apropie de fereastră) Ce e, mătușico?

FEMEILE: Dreptate-ți cerem, părinte. Poruncește, stăpâne, să ne lase să intrăm!

HLESTACOV: (la fereastră) Lasă-le să intre!

SCENA 11

NEVASTA LĂCĂTUȘULUI: (se înclină până la picioarele lui) Cer îngăduință…

NEVASTA PLUTONIERULUI: Cer îngăduință…

HLESTACOV: Cine sunteți ?

NEVASTA PLUTONIERULUI: Sunt nevasta plutonierului Ivanov.

NEVASTA LĂCĂTUȘULUI: Sunt nevasta lăcătușului. Târgoveață din partea locului. Fevronia

Petrovna Poșliopchina. Tatăl meu…

HLESTACOV: Stai! Vorbiți pe rând. Tu ce vrei?

NEVASTA LĂCĂTUȘULUI: Îndurare…cu fruntea la pământ cer îndurare împotriva primarului. Da-i-ar Dumnezeu tot răul din lume! Nici el, ticălosul, nici copiii lui, nici unchii lui și nici mătușile lui, să n-aibă parte de nimic bun în viață!

HLESTACOV: Dar de ce ?

NEVASTA LĂCĂTUȘULUI: Mi-a luat bărbatul soldat și a pus să-l radă, cu toate că nu-i venise rândul. Ticălosul! Și nici nu trebuia după lege, că-i om însurat.

HLESTACOV: Atunci cum a putut să facă asta?

NEVASTA LĂCĂTUȘULUI: A făcut-o, ticălosul, a făcut-o, bată-l Dumnezeu și pe lumea asta și pe lumea ailaltă! Dacă are cumva mătușă, și pe capul ei să se abată toate relele, iar dacă-i taică-său în viață, atunci și lui, să-i stea mâncarea-n gât, canalia, vedea-l-aș țeapăn, ticălosul! Trebuia să-l ia pe băiatul croitorului, care mai e și bețiv, dar părinții i-au dat un cadou mare. Atunci a vrut să-l înroleze pe băiatul negustoresei Panteleeva. Dar Panteleeva tot așa i-a trimis nevestei primarului trei suluri de pânză și atunci a venit la mine. ”Ce-ți trebuie ție bărbat, zice, oricum nu e bun de nimic!” Că-i bun ori nu-i bun, asta-i treaba mea! Ticălos nenorocit!” El, zice, e un hoț! Chiar dacă încă n-a furat, zice, tot una e, o să fure, iar la anul tot îl ia recrut în armată”. Dar eu ce să mă fac fără bărbat, ticălosule! Eu sunt o femeie slabă, banditule! Dar-ar Dumnezeu ca nici un neam de-al tău să nu mai vadă lumina zilei, iar dacă ai soacră și soacra să…

HLESTACOV: Bine, bine! Și cu tine ce-i?(o conduce pe bătrână)

NEVASTA LĂCĂTUȘULUI:: (în drum spre ușă): Să nu mă uiți, părinte, fii milostiv!

NEVASTA PLUTONIERULUI: Am venit să mă plâng de primar, tătucule...

HLESTACOV: Cum așa? De ce? Dar spune pe scurt.

NEVASTA PLUTONIERULUI: M-a bătut cu biciul, tătucule.

HLESTACOV: Cum așa?

NEVASTA PLUTONIERULUI: Din greșeală, tătucule! S-au încăierat femeile în piață, iar poliția a ajuns târziu și m-a înhățat pe mine. Așa m-au anchetat, că două zile n-am putut să mă așez pe scaun.

HLESTACOV: Și acum ce-i de făcut?

NEVASTA PLUTONIERULUI: De făcut, firește că nu se mai poate face nimic. Dar poruncește să-mi dea o despăgubire pentru greșeală. De ce să renunț la ce mi se cuvine? Iar banii mi-ar prinde tare bine acum.

HLESTACOV: Bine, bine, poți să pleci. Am să dau ordin.(la fereastră apar mâini întinse cu plângeri) Cine mai e acolo? ( se apropie de fereastră) Nu vreau, nu vreau, nu se poate! Gata! Nu mai pot! (îndepartându-se de la fereastră) M-am săturat. Să-i ia dracu pe toți! Să nu mai intre nimeni! Osip!

OSIP: (la fereastră, țipând) Hai, plecați! Plecați! Nu mai e timp. Veniți mâine! ( se deschide ușa și apare un necunoscut, într-o manta, neras, cu buza umflată, legat la falcă. În urma lui se văd alte capete)

OSIP: Ieși afară! Ieși afară! Unde te bagi? (se proptește cu măinile în cel dintâi, îl împinge afară cu pumnii și iese odată cu el, închizând ușa în urma sa)

SCENA 12

Hlestacov, Maria Antonovna

MARIA ANTONOVNA: Ah!

HLESTACOV: De ce v-ați speriat așa, domnișoară?

MARIA ANTONOVNA: Nu. Nu m-am speriat.

HLESTACOV:(afectat) Domnișoară, sunt încântat, că m-ați luat drept un om care… dar mi-aș permite să vă întreb: unde intenționați să vă duceți?

MARIA ANTONOVNA: Adevăru-i că nicăieri.

HLESTACOV: Și de ce, mă rog, nu vă duceați nicăieri?

MARIA ANTONOVNA: Mă gândeam că poate mamița-i aici...

HLESTACOV: Nu e! Dar tare aș vrea să știu de ce nu vă duceați nicăieri?

MARIA ANTONOVNA: V-am deranjat. Erați ocupat cu treburi importante.

HLESTACOV: ( afectat) Ochii dumneavoastră sunt mai interesanți decât treburile importante.

Dumneavoastră nu puteți deranja niciodată, în nici un fel, dimpotrivă, îmi puteți face plăcere.

MARIA ANTONOVNA: Aveți un limbaj de capitală!

HLESTACOV: Cu o persoană atât de minunată ca dumneavoastră… mi-aș putea îngădui fericirea de a vă oferi un scaun? Dar nu, v-ar trebui un tron, nu un scaun.

MARIA ANTONOVNA: Nu știu dacă… adevăru-i că… ar trebui neapărat să plec. ( se așează).

HLESTACOV: Ce șal minunat aveți!

MARIA ANTONOVNA: Sunteți ironic.Vă place să râdeți de noi, provincialele.

HLESTACOV: Cât mi-aș dori să fiu în locul șalului ca să mângâi gâtul dumneavoastră alb ca și crinul.

MARIA ANTONOVNA: Nu-nțeleg deloc despre ce vorbiți, despre ce șal… Ciudată vreme e azi!

HLESTACOV: Iar buzele dumneavoastră sunt mai frumoase ca orice vreme.

MARIA ANTONOVNA: Spuneți niște lucruri atât de … V-aș ruga mai bine să-mi scrieți ca amintire niște versuri în album. Probabil că știți multe!

HLESTACOV: Pentru dumneavoastră, domnișoară, fac orice. Porunciți! Ce poezie doriți?

MARIA ANTONOVNA: Să fie ceva-nou, frumos…

HLESTACOV: Ah! Știu foarte multe poezii.

MARIA ANTONOVNA: Atunci spuneți-mi pe care o să mi le scrieți.

HLESTACOV: De ce să le mai spun. Eu și așa le știu.

MARIA ANTONOVNA: Îmi plac foarte mult versurile…

HLESTACOV: Știu atât de multe… fel de fel… dacă vreți, vi-l scriu chiar pe ăsta: ”O, tu caren durere te plângi împotriva lui Dumnezeu, tu om…” și câte altele … nu mi le mai aduc aminte acum. Dar toate nu valorează nimic. În locul lor vă ofer mai bine dragostea mea, care sub privirea dumneavoastră…( își apropie scaunul)

MARIA ANTONOVNA: Dragoste! Eu nu-nțeleg dragostea! Nici n-am știut niciodată ce e dragostea! ( își îndepărtează scaunul)

HLESTACOV: (apropiind scaunul) De ce îndepărtați scaunul? E mai bine să stăm aproape unul de altul.

MARIA ANTONOVNA: (depărtând scaunul) De ce să stăm aproape? E bine și departe.

HLESTACOV: (apropie scaunul) De ce departe? E bine și aproape.

MARIA ANTONOVNA: (se depărtează) Dar pentru ce asta?

HLESTACOV: (apropie scaunul) Vi se pare numai că suntem aproape, dar dumneavoastră imaginați-vă că suntem departe… ce fericit aș fi dac-aș putea să vă strâng în brațe…

MARIA ANTONOVNA: (se uită pe fereastră) Parcă a zburat ceva, nu? O coțofană? Sau altă pasare?

HLESTACOV: ( o sărută pe umeri și se uită pe geam) E o coțofană.

MARIA ANTONOVNA: (se ridică revoltată) Asta e prea de tot! Ce obrăznicie!

HLESTACOV:(o reține) Iertați-mă, domnișoară! Am făcut-o din dragoste, numai din dragoste.

MARIA ANTONOVNA: Credeți ca sunt atât de provincială?!… ( încearcă să plece)

HLESTACOV: (continuând să o rețină ) Din dragoste, v-o jur, că-i numai din dragoste.Am glumit, Maria Antonovna, nu vă supărați! Sunt gata să vă cer iertare în genunchi, (cade în genunchi) Iertați-mă, vă rog să mă iertați! Vedeți doar, stau în genunchi.

SCENA 13

Aceiași , Ana Andreevna

ANA ANDREEVNA: (văzându-l pe Hlestacov în genunchi) Ah! Ce romantic!

HLESTACOV: (se ridică): Fir-ar să fie!

ANA ANDREEVNA: Ce înseamnă asta, domnișoară? Ce purtări sunt astea?

MARIA ANTONOVNA: Eu, mamițo…

ANA ANDREEVNA: Pleacă de-aici! Pleacă, n-auzi! Pleacă! Și să nu-ndrăznești să apari în ochii mei. (Maria Antonovna iese plângând) Va rog să mă scuzați, domnule, dar am fost foarte șocată.

HLESTACOV: (aparte) Și ea e foarte apetisantă. Și nu arată rău deloc. (cade în genunchi ) Vedeți, doamnă, că mă topesc de dragoste.

ANA ANDREEVNA: Vai! Dumneavoastră în genunchi! Nu! Ridicați-vă, vă rog să vă ridicați! Aici podeaua nu-i deloc curată.

HLESTACOV: Nu! În genunchi! Neapărat în genunchi.Vreau să aflu ce mi-e sortit: viața sau moartea.

ANA ANDREEVNA: Domnule, dar nu înteleg pe deplin sensul cuvintelor dumneavoastră. Daca nu mă-nșel, declarația asta e destinată fiicei mele.

HLESTACOV: Nu. De dumneavoastră sunt îndrăgostit. Viața mea atârnă de un fir de păr. Dacă nu încununați iubirea mea statornică, atunci nu mai sunt demn de această viață pământească. Cu pieptul înflăcărat, vă cer mâna.

ANA ANDREEVNA: Dar îngăduiți-mi să vă atrag atenția: eu în oarecare măsură…. sunt măritată.

HLESTACOV: N-are a face! Iubirea nu ține seama de asta. Și Caramzin a spus: ” Legea condamnă.” Ne vom ascunde la umbra unui izvor… Vă cer mâna, doamnă! Mâna dumneavoastră!

SCENA 14

Aceiași, Maria Antonovna

MARIA ANTONOVNA: (intră pe neașteptate): Mamițo, tăticu a spus că… (îl vede pe Hlestacov în genunchi ) Ah! Ce întâmplare!

ANA ANDREEVNA: Ei, ce este? Ce vrei? Ce s-a întâmplat? Ce e graba asta? Dai buzna ca o pisică turbată. Ce-ai văzut, de-ai rămas cu gura căscată? Ce ți-a mai trecut prin cap? Parcă ai fi un copil de trei ani! Cine-ar zice ca are 18: nu știu când o să-ți mai vină mintea la cap, când o sănveți să te porți ca o fată bine crescută, când o să știi ce înseamnă bunele maniere și purtările serioase!

MARIA ANTONOVNA: (printre lacrimi) Mamițo… n-am știut… zău!

ANA ANDREEVNA: Ca întotdeauna îți bate vântul prin cap! Te iei după fetele lui LeapchinTeapchin. De ce să te iei după ele? Nu trebuie să te iei după ele. Ai alte exemple! O ai în față pe mama ta. Uite ce exemplu trebuie să urmezi.

HLESTACOV: (apucând mâna fetii) Ana Andreevna, nu vă împotriviți fericirii noastre!

Binecuvântați o dragoste veșnică!

ANA ANDREEVNA:(surprinsă) Prin urmare, de ea sunteți ….?

HLESTACOV: Hotărâți: viața sau moartea!

ANA ANDREEVNA:Vezi, proasto?! Ei, vezi? Din cauza ta. Din cauza unei proaste ca tine, oaspetele nostru a binevoit să cadă în genunchi, și tu ai fugit de-odată ca o nebună. Ai merita ca dinadins să nu primesc. Nici nu e de nasul tău atâta fericire.

MARIA ANTONOVNA: N-am să mai fac, mamițo, zău, n-am să mai fac!

SCENA 15