Chipul fara masca

Unu

Cu zece minute înainte de ora unsprezece dimineața cerul erupse într-o explozie de confeti albe care învălui întregul oraș. Zăpada pufoasă se transformă pe străzile deja înghețate din Manhattan într-o zloată cenușie, iar vântul rece de decembrie îi goni pe cei care își făceau cumpărăturile de Crăciun spre confortul din apartamentele și casele lor.

Pe Lexington Avenue, bărbatul înalt, slab, îmbrăcat într-un impermeabil galben, se mișca prin mulțimea grăbită într-un ritm al său. Mergea repede, dar nu cu pasul rapid al celorlalți pietoni care încercau să scape de frig.

Își ținea capul sus și nu părea să le dea atenție trecătorilor care se loveau de el. Era liber, după o viață întreagă trăită în iad, și se îndrepta spre casă pentru a-i spune lui Mary că totul se terminase. Trecutul va fi îngropat și uitat, viitorul era luminos și minunat. Se gândea la cum va străluci chipul ei atunci când îi va da vestea cea mare. Ajungând la colțul străzii Fifty-ninth, semaforul își schimbă culoarea în roșu și se opri și el în același timp cu mulțimea nerăbdătoare. La câțiva metri, un Moș Crăciun al Armatei Salvării[1] stătea aplecat peste un ceainic uriaș. Bărbatul scoase din buzunar câteva monezi, o ofrandă adusă zeilor. În acea clipă, cineva îl izbi în spate, o lovitură bruscă, usturătoare, care îl făcu să se clatine. Vreun bețivan prea plin de entuziasm, încercând să fie prietenos.

Sau Bruce Boyd. Bruce, care niciodată nu-și cunoscuse adevărata putere, având obiceiul copilăresc de a-l răni fizic, însă pe Bruce nu-l mai văzuse de mai bine de un an. Bărbatul vru să-și întoarcă capul pentru a vedea cine îl lovise, dar spre surpriza lui, genunchii începură să-i cedeze, într-o mișcare lentă, privindu-se parcă de la distanță, își văzu corpul prăbușindu-se pe trotuar. Durerea surdă pe care o simțea în spate începu să se extindă, îi venea greu să respire. Era conștient de parada de pantofi care defilau pe lângă fața lui, înzestrați parcă cu o viață a lor. Obrazul începu să-i amorțească din cauza asfaltului înghețat. Știa că nu trebuie să zacă aici. Deschise gura pentru a cere cuiva să-l ajute și un râu cald, roșu, țâșni afară, scurgându-se în zăpada care se topea. Uluit și fascinat, îl urmări cum traversează trotuarul pierzându-se în canal. Acum durerea era mult mai puternică, dar nu-i prea păsa, pentru că își aduse brusc aminte de vestea lui cea mare. Era liber, îi va spune lui Mary că e liber, închise ochii pentru a-i feri de albul orbitor al cerului. Ninsoarea se transformă în lapoviță, dar el nu mai simțea nimic…

Doi

Carol Roberts auzi ușa de la recepție deschizându-se și închizându-se, bărbații pășind înăuntru și, chiar înainte să-și ridice privirea, putu să miroasă ce anume erau. Erau doi. Unul dintre ei avea cam peste patruzeci de ani. Un tip solid, de peste un metru optzeci, numai mușchi. Avea un cap masiv, ochi albaștri, reci ca oțelul, ascunși în fundul capului, și o gură severă, obosită și plictisită. Al doilea bărbat era mai tânăr. Un chip cu trăsături sensibile, bine pronunțate. Avea ochi căprui și vioi. Cei doi bărbați erau complet diferiți și, totuși, în ce o privea pe Carol, semănau ca două picături de apă.

Erau doi copoi. Le simțise bine mirosul, în timp ce se apropiau de biroul ei. Picături de transpirație începură să-i curgă de la subsuoară, în ciuda protecției oferite de deodorant. Înnebunită, mintea ei trecu în revistă toate posibilele trădări și slăbiciuni.

Chick? Dumnezeule, de șase luni reușise să se țină departe de toate necazurile. Din noaptea petrecută în apartamentul lui când îi ceruse să se căsătorească cu el și îi promisese să părăsească banda.

Sammy? Era undeva peste ocean la o bază a Forțelor Armate și, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu fratele ei, nu i-ar fi trimis doi copoi ca să o anunțe. Nu, veniseră să o înhațe. Avea iarbă în poșetă și vreun căcăcios cu gură mare ciripise prea multe. Dar de ce doi? Carol încerca să-și spună că nu au cum să-i facă vreun rău. Nu mai era o târfă neagră și prostuță din Harlem, pe care să o poată speria. Acum, nu. Acum era secretara unuia dintre cei mai mari psihologi din țară. Însă, pe măsură ce cei doi bărbați se apropiau de ea, panica lui Carol era tot mai puternică, în mintea ei încă mai existau amintirile sumbre din prea numeroșii ani în care se ascunsese prin apartamente ieftine, înghesuite și împuțite, în timp ce legea albilor spărgea uși, târând pe scări un tată, o soră sau un văr.

Însă nimic din zbuciumul ei nu i se văzu pe față. La o primă privire, detectivii nu văzură decât o atrăgătoare tânără negresă, într-o elegantă rochie de culoare bej. Vocea îi era calmă și impersonală.

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea.

În clipa aceea, locotenentul Andrew McGreavy, cel mai în vârstă, observă pata de transpirație care continua să se lărgească sub brațul ei. Automat o înregistră ca pe o informație interesantă care ar putea fi folosită în viitor. Secretara doctorului era foarte încordată. McGreavy scoase afară un portofel cu o legitimație uzată, lipită de imitația de piele crăpată în mai multe locuri.

— Locotenent McGreavy, Secția de poliție nouăsprezece. Arătă spre partenerul lui. Detectivul Angeli. Suntem de la Departamentul de Criminalistică.

Departamentul de Criminalistică?Un mușchi în brațul lui Carol zvâcni involuntar. Chick! A ucis pe cineva. Și-a încălcat promisiunea făcută și s-a întors la bandă. A luat parte la un jaf înarmat și a împușcat pe cineva sau el era cel împușcat? Mort? De aceea au venit? Simțea cum pata de transpirație se lărgește tot mai mult. Și, brusc, Carol deveni foarte conștientă de ea. McGreavy îi privea fața, dar știa că și el o observase. Ea și cei ca McGreavy nu aveau nevoie de cuvinte. Se recunoșteau dintr-o singură privire. Se știau bine de sute de ani.

— Am dori să discutăm cu doctorul Judd Stevens, spuse detectivul mai tânăr.

Vocea îi era plăcută, politicoasă, și se potrivea cu înfățișarea lui.

Carol observă abia acum că avea în mână un pachet mic înfășurat în hârtie maronie și legat cu sfoară. Trecu o secundă până pricepu sensul cuvintelor lui. Deci nu era Chick. Sau Sammy. Sau iarba.

— Îmi pare rău, spuse ea, ascunzându-și cu greu sentimentul de destindere. Doctorul Stevens este ocupat cu unul din pacienții săi.

— Nu-l vom deranja decât câteva minute, spuse McGreavy. Vrem sa-i punem câteva întrebări. Făcu o pauză. O putem face aici sau la secția de poliție.

Pentru o clipă îi privi, uimită, pe amândoi. Ce dracu' ar putea dori de la doctorul Stevens doi detectivi de la Criminalistică? Indiferent ce-ar crede poliția, doctorul nu făcuse nici un rău. Îl cunoștea prea bine. Cât timp a trecut de atunci? Patru ani. Totul începuse într-o noapte, la tribunal…

* * *

Era ora trei a.m. și becurile de deasupra sălii de ședințe a tribunalului le dădeau tuturor celor prezenți o paloare bolnăvicioasă. Încăperea era veche, deprimantă și neîngrijită, îmbâcsită de mirosul rânced al fricii care se acumulase de-a lungul anilor, lipindu-se de pereți ca un strat de vopsea scorojită.

Era ghinionul afurisit al lui Carol ca judecătorul Murphy să fie cel care se ocupa de cazuri. Fusese adusă în fața lui doar cu două săptămâni în urmă și scăpase cu o eliberare condiționată. Era la prima abatere. Asta însemnând că era prima dată când ticăloșii o prinseseră. De data asta, știa că judecătorul va cere respectarea legii.

Cazul care se judeca înaintea ei era aproape pe terminate. Un bărbat înalt, cu o înfățișare calmă, stătea în fața judecătorului spunându-i ceva despre clientul său, un bărbat gras, cu cătușe la mâini, care tremura din tot corpul. Își imagină că bărbatul liniștit trebuie să fie avocat. Exista ceva în felul în care arăta, un aer de încredere în sine care o făcu să simtă că bărbatul cel gras era norocos să-l aibă de partea lui. Ea nu avea pe nimeni.

Bărbații se îndepărtară, iar Carol își auzi numele strigat. Se ridică, lipindu-și genunchii aproape unul de celălalt pentru a-i împiedica să tremure. Aprodul o împinse ușor înainte spre scaunul judecătorului, Secretarul puse dosarul ei pe masa din fața judecătorului.

Judecătorul Murphy privi spre Carol, apoi la hârtiile din dosar.

— Carol Roberts. Prostituție pe străzi, vagabondaj, deținere de marijuana și opunere de rezistență în momentul arestării.

Ultima acuzație era o porcărie. Polițistul o înghiontise și ea îl lovise în testicule. La urma urmei, era cetățeancă americană.

— Ai mai fost aici acum câteva săptămâni, nu-i așa, Carol?

Ea se strădui să-i răspundă cu o voce nesigură,

— Cred că da, Onorată Instanță.

— Și te-am eliberat condiționat?

— Da, domnule.

— Câți ani ai?

Ar fi trebuit să-și dea seama că o vor întreba.

— Șaisprezece. Astăzi e ziua mea de naștere. La mulți ani, spuse ea.

Și izbucni în lacrimi, hohotele de plâns zguduindu-i tot trupul.

Bărbatul înalt și liniștit era lângă o masă laterală adunând niște hârtii și punându-le într-o servietă de piele. Auzindu-i hohotele de plâns, ridică privirea și o cercetă atent. Apoi vorbi cu judecătorul Murphy. Acesta propuse suspendarea ședinței și cei doi bărbați dispărură în biroul judecătorului, unde bărbatul cel liniștit vorbea sincer și foarte serios cu judecătorul Murphy.

— Ești o fată norocoasă, Carol, spuse judecătorul Murphy. Ți se va acorda încă o șansă. Tribunalul te încredințează spre supraveghere doctorului Stevens.

Deci tipu' ăsta înalt nu e un avocat — e un vraci. Lui Carol nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost Jack Spintecătorul. Nu voia decât să plece cât mai repede din sala aia împuțită, înainte să-și dea seama cineva că nu era ziua ei de naștere.

Doctorul o duse cu mașina la apartamentul lui, vorbind despre fleacuri, nepunând nici o întrebare, dându-i posibilitatea lui Carol să-și revină și să-și lămurească problemele personale. Opri mașina în fața unei clădiri moderne de pe strada Seventy-first, care dădea spre East River. Clădirea avea un portar și un liftier și, după felul calm în care îl salutară pe doctor, îți venea să crezi că în fiecare zi venea acasă la ora trei dimineața, însoțit de o prostituată neagră de șaisprezece ani.

Carol nu mai văzuse niciodată un apartament ca acela al doctorului. Sufrageria era în alb, cu două canapele lungi și joase, acoperite cu un material de tweed de culoarea ovăzului, între canapele era o imensă masă pătrată joasă acoperită cu sticlă groasă, pe ea se afla o tablă de șah cu figurine venețiene sculptate. Pe pereți atârnau picturi moderne. În foaier, pe ecranul unui televizor cu circuit închis, se vedea intrarea în clădire, într-un colț al sufrageriei se găsea un bar cu sticlă fumurie, pe rafturile căruia se aflau pahare și carafe de cristal. Privind pe fereastră, Carol văzu în depărtare micile ambarcațiuni care pluteau pe East River.

— Sălile de tribunal mă fac întotdeauna să-mi fie foame, spuse Judd. Ce-ar fi să pregătesc în grabă o mică cină pentru a sărbători ziua ta de naștere?

Și o duse cu el în bucătărie, unde îl urmări cum pregătește cu îndemânare o omletă mexicană, cartofi franțuzești, pâine prăjită, o salată și cafea.

— E unul din avantajele de a trăi singur, spuse el. Pot să gătesc atunci când am chef.

Deci trăia singur, fără nici o păsărică în casă. Dacă își va juca bine cărțile, va da, probabil, peste o mină de aur. După ce terminară de mâncat, o duse în camera de oaspeți. Era zugrăvită în albastru și în centru domina un mare pat dublu acoperit cu o cuvertură albastră în carouri. Lângă fereastră, o măsuță de toaletă joasă, dintr-un lemn închis la culoare, cu încrustații de alamă.

— Poți să-ți petreci noaptea aici, spuse el. Îți voi căuta o pijama.

În timp ce Carol privea prin camera aranjată cu gust, prin minte îi treceau tot felul de gânduri. Carol, fetițo! Ai dat lovitura! Tipu' ăsta caută un poponeț negru tocmai scăpat de la închisoare. Iar tu ești cea care i-l va oferi.

Se dezbrăcă și își petrecu sub duș următoarea jumătate de oră. Când ieși afară, cu un prosop înfășurat în jurul trupului ei lucios, voluptuos, văzu că bietul amărât pusese pe pat o pijama. Râse, sigură de sine, și o lăsă acolo. Aruncă jos prosopul și intră în sufragerie. Nu era. Privi prin ușa deschisă care dădea spre o cameră mai retrasă. El stătea la un birou mare, confortabil, cu un abajur demodat pus deasupra. Camera era încărcată de cărți, din podea până în tavan. Se opri în spatele lui și îl sărută pe gât.

— Hai să începem, scumpule, șopti ea. Sunt așa de excitată că nu mai rezist, își lipi corpul de al lui. Ce mai aștepți, frumosule? Dacă nu mi-o înfigi cât mai repede, o să-mi ies din mințile astea îndobitocite de strămoși care au cules bumbacul.

El o privi o secundă cu ochi gânditori, de un gri închis.

— Nu ai destule necazuri? o întrebă el blând. Nu e vina ta că te-ai născut neagră, dar cine ți-a spus că trebuie neapărat să fii o târfă de șaisprezece ani, vagaboandă și fumătoare de marijuana?

Ea se holbă la el, încurcată, întrebându-se unde greșise. Poate că avea nevoie să se monteze mai întâi și să o biciuiască ca să se excite. Sau poate era partea aceea cu reverendul Davidson, îi va predica fundului ei negru, o va reforma și apoi o va regula, încercă din nou. își strecură mâna între picioarele lui, mângâindu-l și șoptind:

— Haide, frumosule. Vâră-mi-o.

El se eliberă calm de brațele ei și o așeză pe un fotoliu. Carol nu mai fusese niciodată atât de zăpăcită.

Nu arăta ca un poponar, dar în zilele astea nimic nu era sigur.

— Ce-ți place, frumosule? Spune-mi cum sa te bag în călduri și o fac.

— În regulă, spuse el. Hai să ciripim.

— Vrei să spui — să vorbim?

— Exact.

Și au vorbit. Toată noaptea. Cea mai ciudată noapte din viața lui Carol. Doctorul Stevens trecea mereu de la un subiect la altul, cercetând-o, testând-o. Îi ceru părerea despre Vietnam, ghetouri și marșurile studențești. De fiecare dată când Carol credea că descoperise ce anume urmărea, doctorul schimba subiectul. Au vorbit despre lucruri de care ea nu mas auzise niciodată și despre probleme în care se considera cel mai mare expert din întreaga lume. Cu multe luni mai târziu, obișnuia să rămână trează în pat, încercând să-și amintească cuvântul, ideea, fraza magică care o schimbase, însă nu reușise niciodată pentru că, până la urmă, își dăduse seama că nu existase, de fapt, nici un cuvânt magic. Doctorul Stevens făcuse ceva foarte simplu. Stătuse de vorbă cu ea. Într-adevăr discutaseră. Nimeni nu mai făcuse așa ceva. O tratase ca pe o ființă omenească, un egal al său, ale cărei păreri și sentimente contează pentru el.

La un moment dat, în timpul nopții, Carol își dădu brusc seama că stă goală în fața lui, intră în dormitor și îmbrăcă pijamaua. El veni după ea, se așeză pe marginea patului și au continuat să vorbească. Au discutat despre Mao Tse-tung, hula hoop[2] și pilulele anticoncepționale. Și despre cum e să ai o mamă și un tată care nu s-au căsătorit niciodată. Carol îi povesti lucruri pe care nu le mai spusese nimănui niciodată în viața ei. Lucruri care fuseseră adânc îngropate în subconștientul ei. Și când, în sfârșit, adormi, se simți complet secată. De parcă i se făcuse o operație și un râu de otravă se scursese din ea.

În dimineața următoare, după micul dejun, doctorul îi întinse o bancnotă de o sută de dolari. Ea ezită, apoi spuse:

— Am mințit. Nu e ziua mea de naștere.

— Știu, zâmbi el. Dar nu-i vom spune judecătorului. Vocea i se schimbă. Poți să iei banii ăștia și să pleci, și nimeni nu te va bate la cap, până data viitoare, când poliția te va aresta. Făcu o pauză. Am nevoie de o secretară. Cred că ai fi foarte potrivită.

Ea îl privi fără să-i vină să creadă.

— Îți bați joc de mine. Nu știu stenografie și habar n-am să scriu la mașină.

— Ai putea învăța dacă te întorci ia școală.

Carol îl privi o clipă, apoi exclamă entuziasmată:

— Nici nu m-am gândit la așa ceva. E o idee excelentă!

Abia aștepta să plece naibii din acest apartament cu cei o sută de dolari și să-i fluture sub nasul băieților și fetelor de la Fishman's Drug Store din Harlem, unde banda își avea sediul. Cu banii ăștia putea să cumpere destulă marijuana, ca să-i ajungă o săptămână întreagă.

Când intră în Fishman's Drug Store, se simți de parcă nici n-ar fi fost plecată. Văzu aceleași chipuri dezamăgite și auzi aceeași vorbărie goală și lăudăroasă. Era acasă. Continua să se gândească la apartamentul doctorului. Nu mobila era cea care făcea ca totul să pară atât de diferit. Era atât de curat. Și liniștit. Ca o mică insulă, undeva într-o altă lume. Iar el îi oferise un pașaport. Ce avea de pierdut? Putea să încerce, doar ca să se distreze, să-i arate doctorului că greșea, că nu va reuși niciodată.

Spre propria-i surprindere, Carol se înscrisese la niște cursuri serale, își părăsi camera mobilată sărăcăcios, cu o chiuvetă pătată de rugină, toaleta spartă, roletele verzi, rupte, și patul de fier plin de noduri, unde își făcea meseria și interpreta diferite roluri. Era o frumoasă prințesă în Paris, Londra sau Roma, iar bărbatul care se zvârcolea peste ea era un prinț frumos și bogat care ardea de dorul de a se căsători cu ea. Și, după ce fiecare dintre bărbați ajungea la orgasm și se târa de pe ea, visul ei murea. Până data viitoare.

Își părăsi camera și toți prinții, fără să arunce nici o privire în urma ei, și se întoarse acasă la părinți. Doctorul Stevens îi oferi bani pentru a putea studia. Termină liceul cu note maxime. La absolvire, venise și doctorul, ochii lui cenușii strălucind de mândrie. Cineva credea în ea. Ajunsese o persoană importantă pentru cineva, își luă o slujbă și urmă cursurile de secretară, seara. A doua zi, după ce le termină, doctorul o angajă și în curând își putu permite să-și cumpere un apartament.

În cei patru ani care trecuseră de atunci, doctorul Stevens se purtase cu ea cu aceeași bunăvoință plină de înțelegere pe care i-o arătase și în prima noapte. La început așteptase ca el să facă vreo referire la ce fusese ea, și la ce ajunsese, însă, până la urmă, își dădu seama că el o văzuse întotdeauna așa cum era acum. Nu făcuse decât sa o ajute să se descopere singură. Ori de câte ori avea o problemă, el își găsea mereu timp să discute cu ea. În ultima vreme, se gândea mereu să-i spună ce se întâmplase cu ea și cu Chick și să-l întrebe dacă să-i spună adevărul lui Chick, dar continua să amâne această discuție. Voia ca doctorul Stevens să fie mândru de ea. Ar fi făcut orice pentru el. S-ar fi culcat cu el, ar fi ucis pentru el…

Și acum au venit acești doi țipi de la Criminalistică ca să vorbească cu el. McGreavy era tot mai nerăbdător.

— Ei, ne anunți, domnișoară? întrebă el.

— Am ordin să nu-l deranjez atunci când înăuntru se află un pacient, spuse Carol. Văzu expresia din ochii lui McGreavy. Însă îl voi anunța că sunteți aici.

Ridică receptorul și apăsă pe butonul interiorului.

După treizeci de secunde de liniște, vocea doctorului se auzi la receptor.

— Da?

— Au venit doi detectivi să discute o problemă. Sunt de la Departamentul de Criminalistică.

Ascultă pentru a observa o schimbare în vocea lui… încordare… frică, însă nu auzi nimic deosebit.

— Să aștepte, spuse ei, și închise telefonul.

O străbătu un val de mândrie. Poate că pe ea o puteau speria, însă nu-l vor face niciodată pe doctor să-și piardă siguranța de sine. Îi privi sfidător.

— Ați auzit ce-a spus.

— Cât timp va mai rămâne înăuntru pacientul? întrebă Angeli, cel mai tânăr.

Ea privi la ceașca de pe masă.

— Încă douăzeci și cinci de minute. Este ultimul lui pacient astăzi.

Cei doi au schimbat o privire.

— Vom aștepta, oftă McGreavy.

Ș-au așezat pe scaune. McGreavy o studia atent.

— Îmi pari cunoscută, spuse el.

Ea nu se lăsă înșelată. Tipu' pornise la vânătoare.

— Știți cum se spune, replică Carol. Toți negrii arata la fel.

* * *

Peste exact douăzeci și cinci de minute, Carol auzi deschizându-se ușa laterală care ducea direct de pe coridor în cabinetul doctorului. Câteva clipe mai târziu, ușa cabinetului se deschise și doctorul Judd Stevens păși în sala de așteptare. Ezită văzându-1 pe McGreavy.

— Ne-am mâi întâlnit, spuse ei. Nu-și putea aduce aminte unde anume.

McGreavy dădu din cap, nepăsător.

— Da… Sunt locotenentul McGreavy. Arătă spre Angeli. Detectivul Frank Angeli.

Judd și Angeli și-au dat mâna.

— Poftim înăuntru.

Bărbații intrară în cabinet șl ușa se închise în urma lor. Carol îi privi încercând să înțeleagă ce se întâmpla. Detectivul cel voinic părea cam supărat pe doctorul Stevens. Dar, probabil, că în asta consta farmecul lui personal. Carol nu era sigură decât de un singur lucru. Rochia ei trebuia trimisă la curățătorie.

* * *

Cabinetul lui Judd era mobilat ca o sufragerie dintr-o casă de țară franțuzească. Nu exista un birou, în schimb, scaune confortabile și măsuțe joase cu abajururi vechi și valoroase erau împrăștiate peste tot prin cameră. La celălalt capăt al cabinetului o ușă ducea direct spre coridor. Pe podea se afla un minunat covor cu desene de Edward Fields și într-un colț o canapea ovală, confortabilă, acoperită cu damasc. McGreavy observă că nu existau diplome pe pereți. Însă verificase înainte de a veni aici. Dacă doctorul Stevens ar fi vrut, și-ar fi putut acoperi pereții cu diplome și atestate.

— Este primul cabinet al unui psihiatru în care am pășit vreodată, spuse Angeli, profund impresionat. Aș vrea ca și casa mea să arate la fel,

— Relaxează pacienții, spuse Judd, binevoitor. Și, fiindcă veni vorba, sunt psiholog.

— Îmi cer scuze, spuse Angeli. Care e diferența?

— Cam cincizeci de dolari pe oră, spuse McGreavy. Partenerul meu nu se prea pricepe la lucrurile astea.

Partener. Și Judd își aminti dintr-odată. Partenerul lui McGreavy fusese împușcat și ucis, iar McGreavy, rănit în timpul unui furt la un depozit de băuturi alcoolice, acum patru sau poate cinci ani. Un vagabond neînsemnat, pe nume Amos Ziffren, fusese arestat și acuzat de crimă. Avocatul lui Ziffren îl declarase nevinovat susținând că este handicapat mintal. Judd fusese chemat ca expert al apărării și i se ceruse să-l examineze pe Ziffren. Descoperise că era nebun, fără posibilitatea de a fi tratat, și suferea și de pareză avansată. Pe baza mărturiei lui Judd, Ziffren scăpase de pedeapsa cu moartea și fusese trimis la un spital de boli mintale.

— Îmi amintesc acum, spuse Judd. Cazul Ziffren. Ați primit trei gloanțe; partenerul dumneavoastră a fost ucis.

— Și eu îmi amintesc, replică McGreavy. I-ați permis criminalului să scape.

— Ce pot face pentru dumneavoastră?

— Avem nevoie de niște informații, doctore, spuse McGreavy. Înclină din cap spre Angeli. Angeli începu să desfacă, neîndemânatic, sfoara pachetului.

— Am dori să identificați ceva pentru noi, spuse McGreavy, Vorbea prudent, vocea lui netrădând nimic.

Angeli reușise să desfacă pachetul. Ținea în mână un impermeabil galben.

— L-ați mai văzut undeva?

— Seamănă foarte mult cu al meu, spuse Judd, surprins.

— Este al dumneavoastră. Pe o etichetă dinăuntru este scris Judd Stevens.

— Unde l-ați găsit?

Cei doi nu mai păreau nepăsători. Pe fețele lor se produsese o schimbare evidentă.

Judd îl studie o clipă pe McGreavy, apoi luă o pipă de pe o măsuță lungă și joasă și începu să o umple cu tutun.

— Cred că ar fi mai bine să-mi spuneți despre ce este vorba, rosti el încet.

— Este vorba despre acest impermeabil, doctore Stevens, spuse McGreavy. Dacă vă aparține, am vrea să știm unde l-ați pierdut.

— Nu e nici un mister. Ploua azi-dimineață când am venit la cabinet. Haina mea de ploaie este la curățătorie, așa că am luat impermeabilul galben, îl păstrez pentru pescuit. Unul dintre pacienți nu a venit cu umbrelă sau haină de ploaie, începuse să ningă puternic, așa că i-am împrumutat impermeabilul. Se opri, brusc îngrijorat. Ce s-a întâmplat cu el?

— Ce s-a întâmplat cu cine? întrebă McGreavy,

— Cu pacientul meu — John Hanson.

— Corect, spuse încet Angeli. Ați nimerit drept la țintă. Motivul pentru care domnul Hanson nu v-a putut aduce înapoi impermeabilul este că a murit.

Judd simți un mic șoc trecându-i prin corp.

— A murit?

— Cineva i-a împlântat un cuțit în spate, spuse McGreavy.

Judd îi privea înmărmurit. McGreavy luă impermeabilul de la Angeli și îl întoarse pentru ca Judd să, vadă tăietura mare și urâtă. Partea din spate a impermeabilului era acoperită cu pete mate, stacojii. Pe Judd îl cuprinse greața.

— Cine ar fi dorit să-l ucidă?

— Speram că ne puteți spune dumneavoastră, doctore, spuse Angeli. Cine să știe dacă nu psihologul lui?

Judd clătină din cap, deprimat.

— Când s-a întâmplat?

Îi răspunse McGreavy.

— La ora unsprezece, azi-dimineață. Pe Lexington Avenue, la un bloc distanță de acest cabinet. Zeci de oameni trebuie să-l fi văzut căzând, dar se grăbeau să ajungă acasă pentru a sărbători nașterea lui Cristos, așa că l-au lăsat să sângereze în zăpadă, până a murit.

Judd strânse puternic marginile mesei, pumnii săi învinețindu-se.

— La ce oră a fost aici Hanson? întrebă Angeli.

— La zece.

— Cât durează o ședință?

— Cincizeci de minute.

— A plecat imediat ce s-a terminat?

— Da. Așteptam un alt pacient.

— Hanson a ieșit prin sala de așteptare?

— Nu. Pacienții mei intră prin sala de așteptare și pleacă pe ușa aceea. Arătă spre ușa care ducea spre coridor. În felul acesta nu se întâlnesc unii cu alții.

McGreavy dădu din cap.

— Deci Hanson a fost ucis la câteva minute după ce a plecat de aici. De ce venea la dumneavoastră?

Judd ezită.

— Îmi pare rău. Nu pot discuta despre pacienții mei.

— Cineva l-a ucis, spuse McGreavy. Ne-ați putea ajuta să-l găsim pe ucigaș.

Pipa lui Judd se stinsese. Și-o aprinse din nou, foarte încet.

— De cât timp venea la dumneavoastră? De data asta întrebase Angeli. O adevărată muncă de echipă a doi polițiști.

— De trei ani, răspunse Judd.

— Ce problemă avea?

Judd ezită. Și-l aminti pe Hanson așa cum arătase în dimineața aceea: zâmbind plin de entuziasm, dornic să se bucure de noua lui libertate.

— A fost homosexual.

— Încă unul din cazurile acelea trăsnite, spuse McGreavy, cu amărăciune.

— A fost homosexual, spuse Judd. Hanson s-a vindecat. Azi-dimineață i-am spus că nu e nevoie să mai vină la mine. Se putea întoarce la familia lui. Are — avea o soție și doi copii.

— Un homosexual cu familie? întrebă McGreavy.

— Se întâmplă deseori.

— Poate că unul din prietenii lui homiști nu a vrut să-i dea drumul. S-au bătut. Acesta s-a înfuriat și i-a înfipt un cuțit în spate.

Judd rămase pe gânduri.

— Este posibil, spuse el prudent, dar eu nu cred.

— De ce nu, doctore Stevens? întrebă Angeli.

— Pentru că Hanson nu a avut nici un contact homosexual de mai bine de un an. Probabil că cineva a încercat să-l jefuiască. Hanson era genul de om care s-ar fi luptat cu curaj.

— Un homosexual viteaz și însurat, rosti McGreavy, pe un ton aspru, își scoase o țigară și și-o aprinse. Un singur lucru nu se potrivește cu această teorie. Portofelul nu i-a fost atins. Erau peste o sută de dolari în el.

Urmări reacția lui Judd.

— Dacă am căuta un nebun, ar fi mult mai ușor, spuse Angeli.

— Nu neapărat, se împotrivi Judd. Se îndreptă spre fereastră. Priviți la mulțimea de jos. Unul din douăzeci este, a fost sau va fi într-un spital de nebuni.

— Dar dacă e nebun?

— Nu e absolut necesar să pară nebun, explică Judd. Pentru fiecare caz clar de nebunie există cel puțin zece cazuri fără diagnostic încă.

McGreavy îl studia pe Judd cu un interes evident.

— Știți multe despre natura umană, nu-i așa, doctore?

— Nu există așa ceva, spuse Judd. Așa cum nu există, spre exemplu, natură animală, încercați să comparați un iepure cu un tigru. Sau o veveriță cu un elefant.

— De cât timp sunteți psiholog? întrebă McGreavy,

— De doisprezece ani. De ce?

McGreavy ridică din umeri.

— Sunteți un bărbat cu o înfățișare plăcută. Pun rămășag că mulți dintre pacienții dumneavoastră sunt îndrăgostiți de dumneavoastră, nu?

Judd îl privi cu răceală.

— Nu înțeleg sensul întrebării.

— Ei, haide, doctore. Sunt convins că înțelegeți. Amândoi suntem oameni de lume. Un homosexual vine la tratament și dă peste un doctor tânăr și atrăgător. Vocea îi deveni confidențială. Și vreți să spuneți că în trei ani petrecuți pe canapea, Hanson nu v-a făcut nici un avans?

Judd îl privi calm.

— Asta înțelegeți dumneavoastră prin a fi om de lume, locotenente?

McGreavy arăta netulburat.

— S-ar fi putut întâmpla. Și vă mai spun ce anume s-ar fi putut întâmpla. I-ați spus lui Hanson că nu mai vreți să-l vedeți. Poate că nu i-a plăcut treaba asta. Ajunsese să depindă de dumneavoastră în acești trei ani. Și v-ați certat.

Chipul lui Judd se întunecă de furie. Angeli risipi încordarea.

— Cunoașteți pe cineva care ar avea vreun motiv să-l urască, doctore? Sau pe cineva pe care el l-a urât?

— Dacă ar exista o astfel de persoană, spuse Judd, v-aș îi informat deja. Cred că știu destul de multe despre John Hanson. Era un om fericit. Nu ura pe nimeni și nu cunosc pe nimeni care să-l fi urât.

— Ce bine de el. Trebuie să fie un doctor al naibii de grozav, spuse McGreavy. Îi vom lua fișa cu noi.

— Nu.

— Putem obține un ordin de la procuratură.

— Vă privește. Nu există nimic în fișa lui care să vă fie de vreun ajutor.

— Atunci de ce nu ne-o dați? întrebă Angeli.

— Pentru că i-ar putea face rău soției lui Hanson și copiilor lui. Ați pornit pe o pistă greșită. Veți descoperi că Hanson a fost ucis de un străin.

— Nu cred, se răsti McGreavy.

Angeli împacheta din nou impermeabilul și înfășură sfoara în jurul lui.

— Vi-l aducem înapoi după ce mai facem câteva teste.

— Păstrați-l, spuse Judd.

McGreavy deschise ușa care dădea spre coridor.

— Vom ține legătura cu dumneavoastră, doctore.

Ieși afară. Angeli înclină din cap în direcția lui Judd și îl urmă.

Judd stătea nemișcat, cu mintea încețoșată. Carol intră în cabinet.

— Totul e în regulă? întrebă ea, prudentă.

— John Hanson a fost ucis.

— Ucis?

— Înjunghiat, spuse Judd.

— Dumnezeule! Dar de ce?

— Poliția nu știe.

— Îngrozitor! îl privi și văzu suferința din ochii lui. Vă pot ajuta cu ceva?

— Vrei să închizi tu cabinetul, Carol? Plec la doamna Hanson. Aș vrea să o anunț eu însumi.

— Nu vă faceți probleme. Aranjez eu totul, spuse Carol.

— Mulțumesc,

Și Judd plecă.

Peste treizeci de minute Carol terminase de aranjat dosarele și le încuiase în biroul ei, când auzi ușa de la coridor deschizându-se. Era trecut de ora șase și clădirea se închisese. Carol ridică privirea în timp ce bărbatul zâmbi și veni spre ea.