Comori tăinuite

Comori tăinuite de Nora Roberts

Prolog

Nu voia să se afle acolo. Nu, detesta să se simtă prins ca într-o capcană în casa aceea veche și luxoasă, înghiontit și ciupit de fantome care nu-și găseau liniștea. Nu era suficient să acopere mobila cu huse, să încuie ușile și să plece. Trebuia să golească de tot casa și, golind-o, să se lecuiască de unele coșmaruri.

— Căpitan Skimmerhorn?

La auzul acestui titlu, Jed a tresărit. De săptămâna trecută nu mai era căpitan. Se retrăsese din armată, predase insigna, dar se săturase să dea explicații în această privință. S-a dat la o parte ca să facă loc celor doi hamali care cărau pe scări un dulap din lemn de trandafir, trecând prin holul cel mare, ca să-l scoată afară, în dimineața rece.

— Da?

— Puteți verifica sus, ca să fiți sigur că am încărcat totul. Se pare că am terminat acolo.

— Grozav!

Dar nu-și dorea nici să urce scările, nici să pună piciorul în camerele alea. Chiar goale, îl apăsau prea tare. „Responsabilitatea”, și-a zis, în timp ce urca fără nicio tragere de inimă. Viața lui fusese mult prea plină de responsabilități, ca să le ignore tocmai acum.

Ceva îl împingea de-a lungul coridoarelor care duceau spre fosta lui cameră. Camera în care crescuse și în care continuase să locuiască încă multă vreme după ce rămăsese singur. Dar s-a oprit în ușă chiar înainte de a trece pragul. Cu mâinile înfipte în buzunare, cu pumnii strânși, aștepta ca amintirile să-l asalteze asemenea unor focuri de armă.

În camera aceea a plâns – în secret și plin de pudoare, desigur. Un bărbat din familia Skimmerhorn nu-și arată niciodată slăbiciunea în public. Apoi, când lacrimile s-au uscat, a complotat în acea cameră. Răzbunări mărunte, inutile, copilărești, care întotdeauna se întorceau împotriva lui.

În camera aceea a învățat să urască.

Și totuși nu era decât o cameră într-o casă oarecare. A încercat să se convingă singur de asta, cu ani în urmă, când s-a întors să locuiască aici ca bărbat. „Și a fost mulțumit?” se întreba singur acum. A fost simplu?

Până la Elaine.

— Jedidiah.

Tresări. Aproape că își scoase mâna dreaptă din buzunar ca să atingă o armă care nu mai era de mult acolo. Gestul și faptul că era atât de apăsat de propriile-i gânduri morbide, încât nu-și dăduse seama că cineva putea să fie în spatele lui, i-au amintit motivul pentru care nu mai avea arma atârnată la șold.

Se destinse și se întoarse spre bunica lui. Honoria Skimmerhorn Rodgers era îmbrăcată elegant. Purta o haină de nurcă, diamantele pentru ținuta de zi îi licăreau în urechi, iar părul alb ca zăpada era frumos coafat. Arăta ca o doamnă care se pregătea să plece să ia masa la clubul preferat. Dar ochii ei, de un albastru strălucitor ca și ai lui, erau plini de îngrijorare.

— Speram că te-am convins să mai aștepți, spuse încet și întinse o mână spre brațul lui.

A tresărit fără să vrea. Cei din familia Skimmerhorn nu obișnuiau să se atingă unii pe alții.

— N-am niciun motiv să mai aștept. Dar există vreun motiv care să justifice comportamentul tău? A arătat către camera goală. Ai vreun motiv să golești casa și să arunci tot ce ți-a aparținut?

— Nimic din casa asta nu mi-a aparținut.

— E absurd. Din tonul vocii ei răzbătea șuieratul ușor al accentului de Boston.

— Pentru că n-am fost la datorie? Se întoarse cu spatele la cameră ca s-o privească în față. Pentru că se întâmplă să fiu încă în viață? Nu, mulțumesc.

Dacă n-ar fi fost atât de îngrijorată din cauza lui, i-ar fi răspuns sec, dojenindu-l cu asprime.

— Dragul meu, problema nu era să-ți faci datoria. Și nici să te consideri vinovat. II privi mai de aproape, spunându-și că, dacă ar fi ajutat la ceva, l-ar fi zgâlțâit. Se mulțumi însă să-l mângâie pe obraz. Ai nevoie doar de ceva timp.

Gestul îl făcu să-și încordeze mușchii. Se străduia din răsputeri să nu-i respingă mângâierea.

— Asta e felul meu de a rezolva lucrurile.

— Mutându-te din casa familiei?

— Familie? La auzul acestor cuvinte izbucni în hohote de râs, și ecoul le amplifică, rostogolindu-le răutăcios până jos, în hol. N-am fost niciodată o familie, nici aici, nici în altă parte.

Ochii ei, până atunci blânzi și plini de simpatie, căpătară o expresie dură.

— A pretinde că trecutul nu există este ceva la fel de rău ca și faptul de a trăi în trecut. Ce rezolvi cu asta? Ce rezolvi dacă arunci tot ce ai agonisit și tot ce ai realizat singur? Poate am fost ceva mai puțin entuziasmată de profesia pe care ți-ai ales-o, dar a fost alegerea ta și ai reușit. Mi se pare că ai făcut mai mult pentru numele Skimmerhorn când ai fost avansat căpitan decât au făcut toți strămoșii, cu banii și influența lor socială.

— Nu m-am făcut polițai ca să-mi promovez blestematul de nume.

— Nu, spuse ea liniștită. Ai făcut-o pentru tine, împotriva uriașei presiuni a familiei – inclusiv a mea. Se îndepărtă de el și o luă în jos, spre hol. Cândva, cu mulți ani înainte, pășise aici prima dată ca mireasă. Una nefericită. Am văzut că ți-ai schimbat complet viața și asta m-a impresionat. Pentru că am știut că o faci doar pentru tine. Întotdeauna m-am întrebat cum de ai avut atâta putere să o faci.

Întorcându-se, îl studie pe acest fiu al fiului ei. Moștenise toate trăsăturile familiei Skimmerhorn. Avea păr arămiu, zburlit de vânt, pieptănat în jurul feței colțuroase, încordate din cauza stresului. Era îngrijorată, ca orice femeie, pentru că slăbise, deși trăsăturile colțuroase îl făceau să pară mai puternic. Forța emanată de înălțime, trupul cu umeri lați subliniau frumusețea masculin-romantică a pielii lui aurii și a gurii senzuale. Ochii lui, de un albastru intens, erau exact ca ochii ei. La fel de sfidători și de îndrăzneți ca și în tinerețe, ochii lui îi aminteau de băiatul zvăpăiat de odinioară.

Dar nu mai era de mult un băiat și se temea că nu mai avea puterea să ajute un bărbat.

— Nu vreau să te văd că-ți dai din nou viața peste cap, din motive greșite. Scutură din cap și se îndreptă din nou spre el, înainte să apuce să spună ceva. Și puteam avea rezerve când te-ai mutat înapoi aici, singur, după moartea părinților tăi, dar și asta a fost tot alegerea ta. O vreme a părut că făcuseși încă o dată alegerea bună. Dar acum consideri că soluția pentru tragedia care s-a întâmplat este să-ți vinzi casa, să renunți la carieră?

Jed răspunse într-un târziu:

— Da.

— Mă dezamăgești, Jedidiah.

Era o frază pe care o folosea rar, dar făcea mai mult decât o duzină din insultele pe care i le adusese tatăl său.

— Prefer să te dezamăgesc așa decât să fiu responsabil pentru viața vreunui polițist. Nu mi-a fost scris să comand. Privi în jos, la mâinile încleștate. In ce privește casa, ea trebuia vândută cu mulți ani în urmă. După accident. Și ar fi fost vândută dacă Elaine ar fi fost de acord. Simți un nod în gât. Vinovăția era la fel de amară ca bila. Acum s-a dus și ea și este numai decizia mea.

— Da, e a ta, confirmă Honoria. Dar este una greșită.

Simți cum îl năpădea furia. Voia să lovească în ceva, în cineva, să lovească cu pumnii în came. Era o senzație care îl copleșea tot mai des. Și, din cauza asta, nu mai era căpitanul J.T. Skimmerhorn din Departamentul de Poliție Philadelphia, ci un civil.

— Poți să pricepi? Nu mai pot trăi aici. Nu pot dormi aici. Am nevoie să scap din infern. Mă sufoc aici.

— Atunci vino cu mine acasă. Măcar în vacanță. Cel puțin până după Anul Nou. Gândește-te înainte de a face ceva ireversibil. Când îi luă palmele în mâini, vocea îi era din nou blândă. Jedidiah, a trecut doar o lună de când a fost ucisă Elaine.

— Știu cât timp a trecut. Da, știa momentul exact al morții surorii lui. Și, pe deasupra, el fusese cel care o omorâse, îți apreciez oferta, dar am alte planuri. Astăzi, mai târziu, o să văd un apartament. Pe South Street.

— Un apartament! Privirea Honoriei exprima mânie. Zău, Jedidiah, nu e nevoie de asemenea prostii. Cumpără-ți o casă dacă trebuie, ia-ți o vacanță lungă, dar nu te îngropa în niște camere mizerabile.

Era atât de surprins, că a zâmbit.

În anunț se spunea că era un loc liniștit, plăcut și bine plasat. Nu suna deloc rău.

— Bunico – o strânse de mână înainte să apuce să spună ceva – lasă lucrurile așa cum sunt.

Îl privi din nou, încercând să-l convingă.

— Vreau numai ce este mai bine pentru tine.

Își înăbuși un oftat, simțind cum pereții se prăbușeau peste el.

— Întotdeauna ai vrut. Hai să plecăm de aici!

capitolul 1

O sală de teatru fără spectatori avea ceva magic. Totul era magic. Sunetul vocilor actorilor care se rostogolea peste staluri, replicile clare, costumele, energia emoționantă care se revărsa din mijlocul scenei spre scaunele goale din spate.

Isadora Conroy savura magia teatrului în timp ce era instalată într-una din lojele de la teatrul Liberty, urmărind repetiția generală pentru Poveste de Crăciun. Ca de obicei, îi plăcea piesa, nu numai Dickens, dar și spectacolul nervilor întinși, emoția creației, a replicilor bine spuse, înainte de toate, avea teatrul în sânge.

Ceva vibra în ea chiar și când se odihnea. Ochii ei mari, cafenii, străluceau de emoție și păreau că-i domină figura încadrată de părul castaniu cu nuanțe aurii. Fața avea unghiuri fine și curbe moi și respira sănătate și farmec. Energia care zăcea în trupul ei micuț și durduliu răzbătea în afară.

Era o femeie interesată de tot ce o înconjura și credea în iluzii. Urmărindu-și tatăl, cum zdrăngănea lanțurile lui Marley și își profera groaznicele amenințări la adresa lui Scrooge, ea chiar credea în năluci1. Și pentru că credea, el nu mai era tatăl ei, ci condamnatul la avariție, înlănțuit pe vecie în lanțurile grele ale lăcomiei lui. Apoi Marley devenea din nou Quentin Conroy, actor de când lumea, director al teatrului de comedie, chemat pentru moment să joace alături de ceilalți.

— Dora!

1 Aluzie la personajul avar din Poveste de Crăciun de Charles Dickens (n. red.)

Venind grăbită din spate, Ophelia, sora ei, îi spuse:

— Suntem deja în întârziere cu douăzeci de minute față de program.

— Nu avem un program, murmură Dora, aprobând din cap schimbul perfect de replici. Niciodată nu mi-am făcut un program într-o călătorie pentru cumpărături. Tata e extraordinar, nu-i așa, Lea?

Deși spiritul ei organizatoric se răzvrătea, Lea aruncă o privire pe scenă urmărindu-și tatăl.

— Da. Deși numai Dumnezeu știe cum reușește să obțină asemenea performanțe an după an.

— Tradiția, zâmbi Dora. In tradiție își are teatrul rădăcinile. Faptul că părăsise scena nu îi diminuase iubirea pentru teatru sau admirația pentru omul care o învățase cum să rostească o replică. II urmărea cum intra în pielea a sute de personaje pe scenă. Macbeth, Willie Loman, Nathan Detroit. II văzuse în plin triumf, dar și când ratase. Însă întotdeauna fusese strălucitor.

— Ți-i amintești pe mami și pe tati în Titania și Oberon? și-a dat ochii peste cap, zâmbind.

— Cine i-ar putea uita? Mami a rămas în pielea personajului săptămâni întregi. Nu e ușor să trăiești alături de regina zânelor. Și dacă nu plecăm de aici mai repede, s-ar putea ca regina să-și facă apariția și să ne spună ce ar putea păți două femei care călătoresc singure în Virginia.

Simțindu-și sora agitată și nerăbdătoare, Dora își petrecu brațul în jurul umerilor ei.

— Calmează-te, iubire, am acceptul ei, iar el o să fie de acord într-o clipă.

Ceea ce a și făcut imediat. Când actorii s-au împrăștiat, Dora a pășit spre mijlocul scenei.

— Tati. I-a aruncat o privire lungă, măsurându-l din cap până-n picioare. Ai fost magnific.

— Mulțumesc, draga mea. Ridică un braț și zdrențele în care era înfășurat plutiră în jurul lui. Cred că machiajul este mai bun decât anul trecut.

— Absolut. De fapt, fondul de ten și cărbunele de machiaj erau îngrozitor de realiste; fața lui frumoasă părea descompusă. Absolut sinistru. II sărută ușor pe buze, atentă să nu se murdărească. Nu te superi că o să lipsim diseară la premieră.

— Nicio problemă. Cu toate astea, se îmbufna puțin. Chiar dacă avea un fiu care să ducă mai departe tradiția familiei Conroy, își pierduse cele două fiice, una prin căsătorie și pe cealaltă când devenise liber-profesionistă. În schimb, din când în când, le dădea câte un mic rol. Deci, cele două fetițe ale mele pleacă în căutarea aventurii.

— Mergem la cumpărături, tati, nu facem o călătorie pe Amazon.

— Chiar și așa. Clipi și o sărută pe Lea. Atenție la șerpi.

— Oh, Lea! Trixie Conroy, splendidă în costumul ei cu trenă și pălărie cu pene, își făcu apariția pe scenă. Datorită excelentei acustici a teatrului Liberty vocea ei profundă se auzea până în rândurile de la balcon.

— E John la telefon, dragă. Nu-și amintește dacă Missy are întâlnirea la cercetași diseară la cinci sau lecția de pian la șase.

— I-am lăsat o listă, mormăi Lea. Cum o să aibă grijă de copii trei zile dacă nu e în stare să citească o listă?

— Un om atât de drăguț, comentă Trixie ca răspuns la reacția Leei. Ginerele perfect. Dora, ascultă, te rog să conduci cu atenție.

— Da, mami.

— Sunt sigură că așa o să faci. Tu ești întotdeauna atentă. N-o să iei niciun autostopist?

— Nici dacă mă imploră.

— Și o să oprești din două în două ore, ca să-ți odihnești ochii?

— Ca un ceasornic.

Războinic cu experiență, Trixie își mușcă buzele.

— Totuși, este un drum îngrozitor de lung până în Virginia. Și s-ar putea să ningă.

— Am cauciucuri de iarnă. Pentru a preveni și alte speculații, Dora îi dădu mamei sale alt sărut.

— Există telefon în mașină, mami. O să-l folosesc de câte ori trecem granița.

— Nu-i așa că o să fie amuzant? Ideea o mai liniști pe Trixie. Oh, Quentin, dragule, tocmai m-am întors de la casa de bilete. Ii făcu soțului ei o plecăciune adâncă. Am vândut totul pentru o săptămână.

— Normal. Quentin își ridică soția pe vârfurile picioarelor și o învârti într-o piruetă grațioasă, pe care o încheie cu o plecăciune adâncă. Un Conroy nu așteaptă decât să fie pe scenă.

— Baftă! Dora își sărută mama pentru ultima dată. Și ție la fel, îi spuse lui Quentin. Și, tati, nu uita să prezinți apartamentul poimâine.

— Niciodată nu uit o promisiune. La drum! strigă el, apoi le făcu fetelor cu ochiul. Drum bun, iubitelor!

Dora a auzit lanțurile zdrăngănind, când Quentin și-a ridicat brațele. Nu și-ar fi putut imagina un alt fel de a-și lua rămas-bun.

Din punctul de vedere al Dorei, o licitație semăna foarte mult cu un spectacol de teatru. Existau o scenă, recuzită, personaje. Așa cum le-a explicat cu ani în urmă și părinților ei muți de uimire, ea nu se retrăsese cu totul de pe scenă. Cu siguranță, își punea foarte bine în valoare calitățile de actor în clipa când vindea sau cumpăra.

A avut destul timp la dispoziție ca să studieze terenul pentru spectacolul din acea zi. Clădirea unde Sherman Porter își ținea licitațiile și unde exista o piață de vechituri care funcționa zilnic a fost la început o hală de carne care te ducea cu gândul la un hambar. Mărfurile erau împrăștiate direct pe tejgheaua rece de beton, printre antricoate de vacă și cotlete de porc. Oamenii înfofoliți cu haine și mănuși răscoleau peste tot, ciocănind sticlăria, comentând în fața picturilor și discutând despre dulăpioarele chinezești și ramele sculptate.

Ambianța nu era prea plăcută, dar ea fusese și în locuri mai puțin ademenitoare.

Isadora Conroy adora afacerile. Cuvintele „De vânzare” făceau să-i sune în urechi clopoței de argint. Întotdeauna îi plăcuse să cumpere, căutând să plătească cel mai avantajos preț pentru obiectele pe care și le dorea. Aceeași satisfacție o simțea și atunci când dădea banii pe obiecte pe care nu le folosea niciodată. Tot pasiunea pentru nimicuri o determinase pe Dora să-și deschidă propriul magazin și, ca urmare, descoperise că era la fel de plăcut să vinzi ca și să cumperi.

— Lea, privește! Dora se întoarse spre sora ei, arătându-i un vas aurit pentru frișca, în formă de pantof de seară. Nu-i grozav?

Ophelia Conroy Bradshaw aruncă o privire și ridică una dintre sprâncenele ei aurii. În ciuda numelui romantic, era o femeie bine ancorată în realitate.

— Cred că vrei să spui ridicol, nu?

— Haide, încearcă să privești dincolo de aspectul estetic. Mormăind, Dora își trecu degetul peste vârful papucului. Există un loc pentru cele mai ridicole lucruri din lume.

— Știu. Magazinul tău.

Dora a chicotit, deloc ofensată. A pus obiectul la loc și s-a hotărât să scotocească în maldărul de lucruri. A scos un carnețel și un creion și a notat numărul unei huse de chitară Elvis.

— Sunt foarte bucuroasă că ai venit cu mine în călătoria asta, Lea. Mă ajuți să mă concentrez.

— Cineva trebuie s-o facă. Atenția Leei a fost atrasă de o placă de sticlă încastrată. Pe ea erau fixate două sau trei bucăți de ambră, care s-ar fi potrivit bine cu colecția ei. Încă mă simt vinovată că am plecat de acasă în Ajunul Crăciunului. I-am lăsat singuri pe John și pe copii.

— Abia așteptai să scapi de copii, spuse Dora, în timp ce cerceta o cutie de farduri din lemn de cireș.

— Știu. De asta mă simt vinovată.

— Să te simți vinovat e un lucru pozitiv. Răsucindu-și spre spate unul dintre capetele fularului său roșu, Dora se aplecă, încercând să miște mânerul de alamă al cutiei. Iubito, e vorba de doar trei zile. Practic, suntem pe drumul de întoarcere. O să fim acasă diseară și o să-i sufoci cu iubirea ta pe copii și pe John, așa că toată lumea va fi fericită.

Lea și-a întors privirea și a zâmbit cuplului care stătea în spatele ei.

— Crezi că totul se reduce la cel mai mic numitor comun. Cu un mormăit satisfăcut, Dora se ridică, își netezi părul și dădu din cap.

— Cred că am văzut destul pentru moment.

Când s-a uitat la ceas și-a dat seama că, în scurt timp, acasă urma să înceapă matineul. „Bine, s-a gândit, spectacol acolo, spectacol aici”. Își frecă mâinile în așteptarea deschiderii licitației.

— Ar trebui să găsim niște scaune înainte ca ei… O, așteaptă! Ochii căprui îi străluceau. Privește aici! Lea s-a întors spre Dora, care răscolea obiectele chiar de pe pardoseala de ciment.

Pictura era cea care îi atrăsese atenția Dorei. Nu era mare, poate 18x20 de centimetri, cu o ramă simplă, striată, din ebonită. Pânza în sine reprezenta un amestec de culori, dungi și linii încrucișate de cărămiziu și albastru, și o izbucnire de smarald. Ceea ce o atrăgea însă pe Dora erau energia și verva compoziției, la fel de irezistibile pentru ea ca și un joc nou, deosebit.

Dora i-a zâmbit tânărului pictor, care stătea rezemat de zid.

— Ai pus-o invers.

— Ce? Băiatul a întors pictura și a șters-o. Avea șaptesprezece ani, și zâmbetul Dorei l-a răscolit, ca pe un cățel în călduri. Ah, nu, doamnă! Mărul lui Adam îi tremura când a întors pânza ca să-i arate Dorei cârligul de pe spate.

— Hmm. Când o să fie a ei – și sigur o să fie la sfârșitul acestei zile – o să-i schimbe poziția.

— Uite, ah, transportul ăsta abia a venit!

— Văd. Păși mai aproape. Câteva piese interesante, remarcă ea. Ridică o statuetă reprezentând un basset cu ochi triști, care se odihnea ghemuit. Era mai grea decât s-a așteptat și a întors-o pe toate părțile, s-o studieze mai de-aproape. Nu e nici semnată și nu are indicat vreun an, își spuse. Dar, oricum, era excelent lucrată.

— E destul de frivol pentru tine? o întrebă Lea.

— Perfect. O proptea excelentă pentru ușă. După ce o puse jos, întinse mâna după o figurină înaltă, care reprezenta un bărbat și o femeie în veșminte antebelice, înlănțuiți într-o piruetă de vals. Mâna Dorei se atinse de niște degete groase și noduroase.

— Scuze. Ridică ochii spre un bărbat în vârstă, care se înclină greoi în fața ei. Frumos, nu-i așa? o întrebă el. Soția mea avea una exact la fel. S-a spart când s-au luat copiii la trântă în salon. Râse dezvelindu-și dinții nefiresc de albi și drepți. Purta un papion roșu și mirosea ca un baton de mentă. Dora îi zâmbi.

— Faceți colecție?

— E un fel de a spune. Puse figurina jos și ochii lui bătrâni și vicleni măturară tejgheaua, cântărind obiectele cu un aer cunoscător. Sunt Tom Ashworth. Am un magazin aici, în Front Royal. Scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept și i-o întinse Dorei. Am adunat atât de multe lucruri de-a lungul anilor, încât nu-mi rămânea altceva de făcut decât să deschid un magazin, ori să cumpăr o casă mai mare.

— Știu ce vreți să spuneți. Sunt Dora Conroy. Îi întinse o mână pe care bătrânul i-o strânse anemic. Am un magazin în Philadelphia.

— M-am gândit că sunteți o profesionistă. Clipi încântat. V-am observat imediat. Nu cred să vă fi văzut la o altă licitație de la Porter.

— Nu, n-am fost niciodată în stare să ajung până aici. De fapt, m-am decis să fac această călătorie dintr-un impuls de moment. Mi-am târât și sora după mine. Lea, Tom Ashworth.

— Încântată să vă cunosc.

— Plăcerea e de partea mea. Ashworth strânse mâna înghețată a Leei. Aici nu e cald niciodată în această perioadă a anului. Probabil că Porter își imaginează că lucrurile or să mai încălzească clădirea.

— Sper să aibă dreptate. Degetele picioarelor Leei erau înghețate în ghetele din piele fină.

— V-ați lansat de mult în afaceri, domnule Ashworth?

— De aproape patruzeci de ani. Soția m-a ajutat să pun afacerea pe picioare, croșetând fulare și eșarfe, și tot felul de asemenea lucruri pe care le vindeam. La acestea se mai adăugau câteva bijuterii fără valoare. Ne desfășuram activitatea într-un garaj. Scoase din buzunar o pipă din cocean de porumb și și-o puse între dinți. In '63 aveam atât de multă marfă, încât nu ne mai descurcam, așa că am închiriat un magazin în centrul orașului. Am muncit din greu până în primăvara lui '86. Acum am un nepot care lucrează pentru mine. Are o grămadă de idei ciudate, dar e băiat bun.

— Afacerile de familie sunt cele mai profitabile, recunoscu Dora. Lea tocmai a început să lucreze part-time la magazin.

— Numai Domnul știe de ce! Lea își îndesă în buzunare mâinile înghețate. Nu știu nimic despre antichități și colecții.

— Nu trebuie decât să-ți imaginezi ce-și doresc oamenii, îi spuse Ashworth, scăpărând chibritul. Și cât de mult plătesc pentru asta, adăugă el, înainte de a pufăi ca să se aprindă pipa.

— Exact. Încântată de el, Dora își strecură o mână pe sub brațul lui. Se pare că trebuie să înceapă. Haideți să căutăm niște locuri libere.

Ashworth îi oferi Leei celălalt braț și, simțindu-se ca un cocoș, conduse femeile spre scaunele din rândul din față.

Dora își scoase carnetul și se pregăti să joace rolul ei favorit.

Clădirea era joasă, dar foarte potrivită. Vocile ricoșau în tavan când se făceau strigările. Dora ardea de nerăbdare. Sigur că existau o mulțime de fleacuri aici, și ea era decisă să-și ia partea.

A licitat mai mult pentru cutia de farduri din lemn de cireș decât femeia slabă cu gura strânsă pungă, și-a adjudecat tot lotul care includea vasul pentru frișca și papucul și a concurat cu Ashworth pentru o solniță de cristal.

— M-ai depășit, i-a spus el când Dora a supralicitat.

— Am un client care face colecție, i-a răspuns. „Și care plătește dublul prețului de achiziție”, a continuat în gând.

— Și ce-i cu asta? Ashworth s-a apropiat mai mult când a început licitația pentru lotul următor. Am la magazin un set de șase. Cobalt și argint.

— Serios?

— Dacă ai timp, vino pe acolo după licitație, să arunci o privire.

— Chiar o s-o fac. Lea, licitează pentru sticla încastrată.

— Eu? îngrozită, Lea își săgeta sora cu privirea.

— Sigur. Ți s-au înmuiat picioarele. Zâmbind, Dora își întoarse capul spre Ashworth. Fii atent acum.

Așa cum se aștepta Dora, Lea a început cu oferte modeste, pur și simplu ca să-l deruteze pe cel care conducea licitația. Ochii îi străluceau. Pe măsură ce obiectele se vindeau, își prezenta oferta pe tonul unui sergent care își comanda recruții.

— Nu e grozavă? Foarte mândră, Dora întinse un braț, cuprinse umerii Leei și o îmbrățișa. Întotdeauna a fost foarte iute. Sângele familiei Conroy.

— Am cumpărat tot. Lea își apăsă mâna pe inima care-i bătea cu putere. Oh Doamne, le-am cumpărat pe toate. De ce nu mă oprești?

— Tocmai când te distrai așa de bine?

— Dar… dar… Surescitată, Lea a sărit de pe scaun.

— Am cheltuit o sută de dolari. O sută.

— Dar i-ai cheltuit bine. Acum, putem pleca. Privind pictura abstractă, Dora își frecă mâinile. A mea ești, șopti ea.

La ora trei, Dora mai adăugase o jumătate de duzină de solnițe de cobalt la comoara ei. Vântul aspru îi îmbujora obrajii, strecurându-se pe sub gulerul hainei.

— Miroase a zăpadă, remarcă Ashworth. Stătea pe trotuarul din fața magazinului său și, cu pipa în mână, adulmeca aerul. Înainte să ajungeți acasă, s-ar putea să ningă.

— Așa sper. Dându-și pe spate părul fluturând, îi zâmbi. Ce este Crăciunul fără zăpadă? Ne bucurăm că v-am cunoscut, domnule Ashworth. Îi dădu mâna din nou. Dacă treceți prin Philadelphia, să-mi faceți o vizită.

— Poți conta pe asta. Duse mâna spre buzunarul în care strecurase cartea ei de vizită. Și voi, doamnelor, aveți grijă. Conduceți cu atenție.

— Așa o să facem. Crăciun fericit!

— La fel și vouă, adăugă Ashworth, în timp ce Dora se urca în mașină.

I-a făcut cu mâna pentru ultima oară, a pornit mașina și a ieșit din curbă. Și-a îndreptat privirea spre retrovizoare și a zâmbit când l-a văzut pe Ashworth stând lângă drum, cu pipa între dinți și cu mâna ridicată într-un salut de adio.

— Ce simpatic! Mă bucur că a luat figurina aceea.

Lea tremura și aștepta cu nerăbdare să se încălzească mașina.

— Sper că nu ți-a luat prea mult pentru solnițe.

— Mmm. A câștigat el ceva, o să câștig și eu, iar doamna O'Malley o să-și îmbogățească colecția. Toată lumea are ce și-a dorit.

— Așa presupun. Încă nu-mi vine să cred că ai cumpărat pictura aia hidoasă. N-o să fii niciodată în stare s-o vinzi.

— Oh, nu se știe.

— La urma urmei, n-ai dat pe ea decât cincizeci de dolari.

— Cincizeci și doi și șaptesprezece, o corectă Dora.

— Just. Răsucindu-se în scaun, Lea se uită la cutiile împachetate din spatele mașinii. Știi că nu ai o cameră pentru toate vechiturile astea.

— O să le găsesc un loc undeva. Nu crezi că lui Missy o să-i placă caruselul?

Lea își imagină cum o să stea jucăria asta mecanică, foarte mare, în dormitorul roz cu alb al fiicei sale.

— Te rog, nu.

— Cum vrei. Dora ridică din umeri. După ce va curăța caruselul, va putea să-l pună pentru un timp în propriul living. Dar cred că o să-i placă. Vrei să-l suni pe John și să-i spui că ne întoarcem?

— Imediat. Cu un oftat, Lea se lăsă pe spate. Mâine, pe vremea asta, o să coc prăjituri și o să întind aluatul pentru plăcintă.

— Asta ți-ai dorit, îi aminti Dora. Ai vrut să te măriți, să ai copii, să cumperi o casă. Unde vrei să ia familia masa de Crăciun?

— N-aș fi avut de gând să fac nimic, dacă mami n-ar fi insistat să mă ajute la gătit. Serios, femeia asta n-a pregătit niciodată în viața ei o masă cu adevărat, nu-i așa?

— Nu una pe care să mi-o amintesc eu.

— Și se instalează la fiecare Crăciun în bucătăria mea și vântură câteva rețete cu umplutură de rubarbă și de castane.

— Aia îngrozitoare, își aminti Dora. Dar a fost mai bună decât mâncărica de cartofi cu porumb dulce.

— Să nu mai vorbim despre asta. Și tati nu e de niciun ajutor, cu căciula lui de Moș Crăciun, amețit de lichiorul de ouă înainte de prânz.

— Poate reușește Will să-l distragă. Vine singur sau cu una dintre drăguțele lui? întrebă Dora, gândindu-se la lista încântătoarelor amoruri ale fratelui lor.

— Singur, din câte am auzit. Dora, vrei să fii atentă la camion?

— Sunt. Din spirit de competiție, Dora ambala motorul și se angaja în depășire. Și când ziceau că vine Will?

— Ia ultimul tren din New York, în Ajunul Crăciunului.

— Destul de târziu pentru o intrare spectaculoasă, prezise Dora. Uite, dacă îți zice ceva, pot oricând… oh drace!

— Ce este? Lea făcu ochii mari.

— Mi-am amintit că noul chiriaș pe care l-a găsit tata a spus că se mută astăzi în apartamentul de vizavi. Sper ca tata să nu uite să fie acolo cu cheile. A fost grozav că a prezentat apartamentul în săptămânile din urmă, cât timp am fost ocupată cu magazinul, dar știi cât de distrat este când are spectacol.

— Tocmai fiindcă știu cum este, nu pricep de ce l-ai lăsat pe el să discute cu chiriașul pentru casa ta.

— N-am avut timp, murmură Dora, examinând posibilitatea de a-l suna pe tatăl ei între spectacole. Și, în plus, tata s-a oferit.

— Numai să nu fii surprinsă dacă o să te trezești vizavi cu un psihopat sau cu o femeie cu trei copii, încurcată cu un iubit tatuat.

Dora își strânse buzele.

— I-am atras atenția tatei în mod special – fără psihopați și tatuați. Sper să fie cineva care să gătească și, ca proprietăreasă, mă aștept să-mi aducă din când în când niște bunătăți preparate de el. Fiindcă veni vorba, nu vrei să mănânci?

— Da, pot foarte bine să iau masa, dacă tot nu o prepar eu.

Pentru a pune capăt discuției, Dora întoarse spre drumul de ieșire din șosea. Ignoră claxoanele indignate ale celorlalți șoferi. Un zâmbet i se întipări pe față când își imagină cum o să-și despacheteze comorile. Primul lucru pe care dorea să-l facă era să găsească lumina potrivită pentru pictură.

La ultimul etaj al turnului strălucitor al clădirii argintii care se înălța deasupra străzilor întortocheate din LA, Edmund Finley se bucura de manichiura săptămânală. Pe peretele opus masivului său birou din lemn de trandafir, se afla o duzină de ecrane de televizor. CNN, Headline News și reclama unei rețele de vânzări la domiciliu clipeau în liniște pe perete. Alte ecrane erau orientate spre diferite birouri din firma lui, așa că-și putea urmări angajații.

Dar singurele sunete care răsunau în vastul lui birou erau ariile unei opere de Mozart și hârșâitul pe care îl făcea pila de unghii a manichiuristei.

Lui Finley îi plăcea să privească.

A ales ultimul etajul al clădirii, în așa fel încât de la biroul lui să poată admira panorama orașului Los Angeles. Asta îi dădea un sentiment de putere, de omnipotență și adesea își petrecea câte o oră în fața ferestrei largi din spatele biroului, urmărind pur și simplu cum veneau și plecau oameni, departe, jos.

Și acasă la el, pe una dintre colinele care se înălțau deasupra orașului, existau televizoare și monitoare în fiecare cameră. Și ferestre, multe ferestre de unde putea privi în jos, la luminile orașului. În fiecare seară, stătea în balconul de la dormitorul său și își imagina că stăpânea totul și pe toți, cât putea cuprinde cu privirea.

Era un om înzestrat cu simțul proprietății. Biroul reflecta gustul lui pentru frumos și obiecte rare. Atât pereții, cât și covoarele erau albe, un alb pur care servea ca fundal imaculat pentru comorile lui. Un vas Ming se înălța grațios pe un postament de marmură. Sculpturi de Rodin și Denecheau umpleau nișele săpate în pereți. Un Renoir atârna într-o ramă aurită deasupra comodei Ludovic al XlV-Iea. O canapea de catifea, care-i aparținuse Măriei Antoaneta, flanca mesele de mahon lustruit din Anglia victoriană.

Două vitrine înalte de sticlă găzduiau obiecte de artă aflate într-o dezordine încântătoare: tabachere bombate din lapis și acvamarin, bomboniere de fildeș, figurine de Dresda, cutiuțe de bijuterii de Limoge, pumnale din secolul al XV-lea cu mânere bătute cu pietre scumpe, măști africane.

Edmund Finley achiziționa. Pentru moment, tezauriza.

Afacerile lui de import-export aveau un succes enorm. Contrabanda cu diferite obiecte era și mai înfloritoare. In plus, contrabanda i se părea mult mai provocatoare. Cerea o anume finețe, o minte ingenioasă, curaj și un gust desăvârșit.

Finley, un bărbat înalt, sobru, cu un aer distins, abia împlinise cincizeci de ani și începuse să „achiziționeze” obiecte ca tânăr muncitor în docurile din San Francisco. Era o simplă chestiune de timp plasarea unei lăzi în alt loc decât acolo unde trebuia. Nu era nevoie decât să deschidă lada și să vândă ce scotea din ea. Pe la treizeci de ani, adunase destul capital ca să-și poată deschide propria companie. Era destul de sigur pe el ca să joace dur pe piața neagră și să câștige suficiente contracte care să asigure o circulație fluentă a mărfurilor.

Acum era un om bogat, care prefera hainele italienești, franțuzoaicele și francii elvețieni. Putea, după zeci de ani de tranzacții, să-și permită să păstreze pentru el ceea ce considera mai bun. Ceea ce era vechi și ieftin.

— Sunteți gata, domnule Finley. Manichiurista puse cu grijă mâna lui Finley pe mapa de pe birou. Știa că o să-i verifice atent munca, în timp ce-și strângea instrumentele. O dată, a urlat la ea timp de zece minute pentru că îi ciupise pielița de la degetul mare. Dar de data asta, în timp ce îi dădea cu lac, a privit mulțumit în jos, la unghii.

— Excelent lucrat. Încântat, își frecă palmele. Scoțând din buzunar o agrafă din aur pentru bani, Finley luă o hârtie de cincizeci. Apoi, cu unul dintre rarele și dezarmantele lui zâmbete, mai adăugă o sută.

— Crăciun fericit, dragă.

— Oh, mulțumesc. Mulțumesc foarte mult, domnule Finley. Crăciun fericit și dumneavoastră.

Încă zâmbind, a poftit-o să iasă dintr-o mișcare cu degetele. Generozitatea lui întâmplătoare era tot atât de firească, precum și lăcomia lui constantă. Le savura pe amândouă. Înainte ca ușa să se închidă în urma femeii, Finley se răsuci în scaun și își împreună mâinile pe vesta de mătase. Printre razele de lumină studia panorama Los Angelesului.

„Crăciunul, se gândea. Ce moment plăcut al anului!” Unul al înțelegerii între oameni, al sunetelor de clopoței și al luminilor colorate. Desigur, era și vremea singurătăților disperate, a deznădejdii și a sinuciderii. Dar aceste mărunte tragedii umane îl lăsau indiferent. Putea să arunce cu bani peste aceste nevoi simple ale celor din companie și asupra familiei. Își putea cumpăra tovarășii din companie. Alesese unul dintre cele mai bogate orașe, unde totul putea fi cumpărat, vândut, posedat. Aici, tinerețea, sănătatea și puterea erau admirate mai presus de orice altceva. In timpul celor mai strălucitoare sărbători, el se putea bucura și de sănătate și de putere. Iar în ceea ce privea tinerețea, banii puteau cumpăra orice iluzie.

Finley cercetă clădirile și ferestrele strălucitoare cu ochii lui de un verde luminos. Realiză cu o vagă senzație de surprindere că era fericit. Un ciocănit în ușa biroului îl făcu să se întoarcă, în timp ce spunea:

— Intră.

— Domnule! Abel Winesap, un bărbat scund, aplecat de umeri, cu importantul titlu de asistent executiv al președintelui, își drese vocea. Domnule Finley!

— Știi care este adevăratul sens al Crăciunului, Abel? Vocea Iui Finley era moale, ca un coniac turnat peste frișca.

— Am deschis-o, așa cum ați cerut, domnule Finley. Când am început să cercetez mărfurile am descoperit că e vorba despre o eroare. Prudent, băgă mâna în ladă, cufundându-și-o în mormanul de hârtie mototolită. Degetele îi tremurau când a scos afară ceașca de ceai din porțelan chinezesc, decorată cu violete micuțe.

Finley a apucat ceașca și a răsucit-o în mâini. Era englezească, o piesă minunată, valorând probabil 200 de dolari pe piața liberă. Dar reprezenta un produs de serie. Mii de astfel de căni, exact la fel, se vindeau peste tot în lume. Așa că n-avea nicio valoare pentru el. A aruncat-o înapoi în ladă, împrăștiind hârtiile.

— Altceva ce mai este?

Tremurând, Winesap își băgă mâna adânc în ladă și scoase o vază de sticlă răsucită.

„Italiană, a dedus Finely în timp ce o inspecta. Făcută de mână.” Valora 100, poate 150 de dolari. A aruncat-o, ratând la limită capul lui Winesap. Vasul s-a zdrobit de perete.

— Aici sunt… aici sunt farfurioarele de la ceștile de ceai. Winesap își plimbă privirea de la ladă la fața împietrită a șefului său. Și ceva argint – două platouri, o tavă. O pereche de pocale de cristal cu clopoței de nuntă.

— Unde este marfa mea? întrebă Finley, accentuând fiecare cuvânt.

— Domnule, nu pot – asta este, cred că a fost… Vocea i se transformă într-o șoaptă. O greșeală.

— O greșeală.

Ochii lui Finley căpătaseră strălucirea jadului în timp ce își strângea pumnii. „DiCarlo”, și-a spus el, gândindu-se la omul său din New York. Tânăr, strălucitor, ambițios. „Dar nu prost”, și-a amintit Finley. Nu atât de prost cât să facă un joc dublu. Mai mult, o să plătească scump pentru greșeala lui.

— Dă-mi-l pe DiCarlo la telefon.

— Da, domnule. Dându-și seama că Finley era pe cale să găsească o altă țintă, Winesap s-a îndreptat spre birou ca să sune.

In timp ce Winesap forma numărul, Finley calcă în picioare, pe covor, cioburile de porțelan. Se apropie de ladă și distruse sistematic tot ce mai rămăsese.