Crucea lui Morrigan

Crucea lui Morrigan de Nora Roberts

Prolog

Ploaia îl făcuse să se gândească la povestea aceea. Picăturile grele șfichiuiau vijelios ferestrele, răpăiau pe acoperiș și își aruncau suflarea rece pe sub ușă.

Umezeala îi pătrundea în oase și acestea îl dureau, deși stătea lângă foc. Povara vârstei îl apăsa tot mai tare în nopțile lungi și umede de toamnă – și știa că o va resimți și mai acut în noaptea întunecoasă care avea să vină.

Copiii se adunaseră și se înghesuiau unul în altul pe podea, sau câte doi-trei într-un fotoliu. Stăteau toți cu fața spre el, căci le promisese o poveste ca să-și mai alunge plictiseala unei zile lungi cu vreme mohorâtă.

Nu avusese intenția să le-o spună tocmai pe aceasta, sau nu încă, pentru că unii dintre ei erau prea mici. Iar povestea avea să-i tulbure. Însă i-o șoptise la ureche ploaia, sâsâindu-i cuvintele pe care încă nu dorise să le rostească. Dar până și un povestitor, sau poate cu atât mai mult un povestitor, trebuia să le asculte.

— Știu o poveste, începu el și câțiva dintre copii se foiră în loc nerăbdători. Este o poveste despre curaj și lașitate, despre sânge și moarte și despre viață. Despre iubire și despărțire.

— E și cu monștri? întrebă unul dintre cei mai mici, cu ochii albaștri larg deschiși și o figură înspăimântată.

— Întotdeauna sunt și monștri, răspunse bătrânul. Și de fiecare dată sunt și bărbați care se aliază cu ei și alți bărbați care luptă împotriva lor.

— Și femei! exclamă una dintre fetițe făcându-l pe bătrân să zâmbească.

— Și femei. Curajoase și cinstite, viclene și ucigașe. Le-am cunoscut la vremea mea și pe unele și pe altele. Povestea pe care am să v-o spun este foarte veche. Are mai multe începuturi, dar un singur sfârșit.

În timp ce vântul urla, bătrânul luă o înghițitură de ceai, ca să-și umezească gâtul. Lemnele trosneau în foc și îi luminau fața ce părea scăldată într-o baie de sânge auriu.

— Acesta este unul din începuturi. În ultimele zile ale unei veri fierbinți, în timp ce fulgere albastre brăzdau cerul întunecat, magicianul stătea în picioare pe o stâncă înaltă și privea marea învolburată.

1

Eire, regiunea Chiarrai

1128

Și în sufletul lui se stârnise o furtună la fel de întunecată și sălbatică precum cea care învolbura marea. Îi biciuia sângele și îi șfichiuia fața așa cum stătea acolo, pe stânca scăldată în ploaie.

Numele furtunii era durere.

Durerea îi strălucea în priviri, la fel de puternică și de întunecată ca fulgerele care brăzdau cerul. Și furia i se scurgea prin vârfurile degetelor, arunca dâre roșii și străpungea aerul cu pocnituri care răsunau cu forța a mii de lovituri de tun.

Își îndreptă spatele și strigă cuvintele magice. Valurile roșii ale mâniei lui și albastrul întunecat al furtunii se ciocniră deasupra capului lui ca într-un război care îi alungă în mare grabă în casă și în pivniță pe cei care puteau să-l vadă; oamenii se repeziră să închidă degrabă zăvoarele de la uși și ivărele de le ferestre, să-și adune copiii și să se roage tremurând, implorându-și fiecare zeul în care credea.

Și, închise în castelele lor, până și zânele tremurau.

Stânca se zgudui și apa mării se făcu neagră ca smoala din gura iadului, iar el continua să urle și să sufere. Ploaia care cădea din cerul rănit se scurgea roșie ca sângele și șuiera sfârâind la atingerea pământului și a mării, iar aerul mirosea a abur fierbinte. Noaptea aceea avea să fie numită mereu de atunci înainte Noaptea Suferințelor și cei care îndrăzneau să vorbească despre ea pomeneau de magicianul înalt care stătea pe stânca uriașă în timp ce ploaia sângerie îi îmbiba hainele, curgând pe fața lui slabă ca lacrimile morții, iar el sfida iadul și cerul în același timp.

Numele lui era Hoyt și se trăgea din familia Mac Cionaoith, despre care se povestea că descindea din Morrigan, zâna zânelor și zeiță. Puterea lui era uriașă, dar crudă încă, deoarece și el era tânăr. O mânuia acum cu agerime și cu o patimă care nu mai lăsa loc pentru precauție, datorie sau lumină. Aceasta era spada și lancea lui.

În noaptea aceea cumplită, magicianul invoca moartea. Și în timp ce vântul urla, magicianul se întoarse cu spatele spre marea furioasă. Și cea pe care o chemase stătea acum pe stânca înaltă. Femeia – căci fusese cândva femeie – îi zâmbea. Frumusețea ei era măreață, dar rece ca însăși iarna. Avea ochii de un albastru blând, buzele roșii ca petalele de trandafir și pielea albă ca laptele. Iar când vorbea, vocea ei avea susurul muzicii, ca cea a unei sirene care îi dusese pe nenumărați bărbați la pierzanie.

— Te-ai grăbit să mă chemi. Aștepți oare cu nerăbdare sărutul meu, Mac Cionaoith?

— Tu ești cea care l-a ucis pe fratele meu?

— Moartea este… Ignorând ploaia, își scutură gluga de pe cap… este ceva complex. Ești prea tânăr ca să-i înțelegi măreția. Ceea ce i-am dat eu a fost un dar. Un dar foarte prețios.

— L-ai condamnat!

— Oh! făcu ea fluturând o mână în aer. E un preț așa de mic pentru eternitate! Acum lumea este a lui și poate să ia orice își dorește. Știe mai mult decât ai visat tu vreodată că ai putea ști. Și este al meu acum mai mult decât ar fi putut fi vreodată al tău.

— Ești un demon, mâinile tale sunt pline de sângele lui și, pe marea zeiță, am să te distrug!

Femeia râse veselă, ca un copil căruia i se promisese cine știe ce delicatesă.

— Și mâinile și gâtlejul. Așa după cum și el este plin de sângele meu. Acum este la fel ca mine, un copil al nopții și al umbrei. Ai să vrei să-l distrugi și pe propriul tău frate? Pe fratele tău geamăn?

Ceața de pe pământ începu să fiarbă din nou și se învolbură ca valurile de mătase în timp ce femeia plutea prin ea.

— Simt mirosul puterii tale, și al mâniei și uimirii tale. Acum, pe loc, îți ofer acest dar. Și am să te fac din nou fratele lui geamăn, Hoyt al lui Mac Cionaoith. Am să-ți dăruiesc moartea care este viața fără de sfârșit.

Magicianul se lăsă în jos și privi fix la ea prin perdeaua de ploaie.

— Spune-mi numele tău!

Femeia aluneca acum peste ceață cu mantia roșie fluturând în urma ei. Magicianul îi vedea umflătura gingașă a pieptului care se rotunjea matură pe sub corsajul strâmt al rochiei. Își dădu seama că se excitase, chiar în momentul în care simți mirosul puterii ei.

— Am atât de multe, ripostă ea și îi atinse brațul numai cu vârful unui deget – cum de ajunsese așa de aproape? Vrei să-mi șoptești numele când ne vom uni? Să-i simți gustul pe buze, așa cum am să-l simt eu pe al tău?

Bărbatul avea gâtul uscat de parcă îi luase foc. Ochii ei albaștri și blânzi îl atrăgeau spre ea, îl atrăgeau spre înec.

— Ah, vreau să știu ce știe fratele meu.

Femeia râse din nou, dar de astă dată râsul ei venea răgușit din gât. Ca o foame de animal hămesit. Iar ochii aceia albaștri și blânzi începură să se coloreze în roșu.

— Ești gelos?

Își șterse în treacăt buzele de ale lui; buzele ei erau reci, cutremurător de reci. Și totuși, atât de ademenitoare. Inima începu să-i bată mai puternic și mai repede în piept.

— Vreau să văd ce vede fratele meu. Își puse mâna pe pieptul frumos și alb, dar nu simți nimic în spatele lui.

— Spune-mi numele tău.

Femeia zâmbi și albul dinților ei ascuțiți străluci în noaptea oribilă.

— Lilith se numește cea care te ia. Lilith este cea care te zămislește. Puterea sângelui tău se va amesteca cu a mea și vom stăpâni lumea aceasta și pe toate celelalte.

Își aruncă pe spate capul, gata să lovească. Cu toată durerea lui, cu toată mânia lui, Hoyt o lovi în inimă cu lancea.

Urletul scos de ea sfâșie noaptea, dominând furtuna și unindu-se cu ea. Nu era un urlet omenesc, și nici măcar de fiară. Era un demon care îi răpise fratele, care își ascunsese răutatea sub un chip de o frumusețe rece. Dar care sângera, căci văzu un șuvoi de sânge care țâșnea din rană, fără ca inima să bată.

Femeia zbură înapoi în aer răsucindu-se, țipând și iluminând înaltul cerului. Cuvintele pe care magicianul ar fi trebuit să le rostească fură estompate de groaza care îl cuprinsese în timp ce ea se pierdea în aer, iar sângele care continua să curgă se transforma în abur amestecându-se cu ceața murdară.

— Cum îndrăznești! Vocea ei era sugrumată de mânie și de durere. Îți folosești vrăjile tale jalnice și amărâte împotriva mea? Eu străbat lumea asta de o mie de ani. Își trecu mâna peste rană și își scutură apoi sângele de pe mână. Iar când picăturile căzură pe mâna lui Hoyt îl tăiară ca niște cuțite.

— Lilith! Ești renegată! Lilith, ai fost învinsă în acest loc. De sângele meu! Scoase un pumnal de sub haine și își crestă palma. Cu sângele zeilor care curge prin el, prin puterea nașterii mele, te alung înapoi…

Ceea ce zbură acum spre el părea că străbate pământul și îl lovi cu toată forța feroce a furiei. Se prăbușiră înlănțuiți peste marginea stâncii pe lespedea de dedesubt. Prin valurile de durere și spaimă văzu fața lucrului aceluia care era o imagine a lui în oglindă. Fața celui care fusese cândva fratele lui.

Hoyt simțea în el mirosul morții și al sângelui și vedea în ochii aceia roșii fiara în care se transformase fratele lui. Cu toate acestea, în pieptul lui Hoyt licări flacăra unei speranțe.

— Cian! Ajută-mă s-o opresc! Mai avem o șansă.

— Simți cât de puternic sunt? Cian își încleștă mâna în jurul gâtului lui Hoyt și îl strânse. Și acesta este numai începutul. Așa va fi mereu. Se aplecă și linse sângele de pe fața lui Hoyt, parcă în joacă. Ea te vrea pentru ea, dar mie mi-e foame. Mă chinuie o foame cumplită! Și sângele din tine este al meu, la urma urmelor.

Când își dezgoli colții și se repezi să-i bage în gâtul fratelui lui, Hoyt înfipse pumnalul în el. Cu un horcăit, Cian se dădu înapoi. Șocul și durerea îi schimonoseau fața. Și în momentul în care își duse mâna la rană se prăbuși. Pentru o clipă, lui Hoyt i se păru că îl vede pe fratele lui, pe fratele lui adevărat. Și apoi nu se mai auzi nimic, în afară de gemetele ploii și ale furtunii dezlănțuite. Se târî agățându-se cu mâinile și ajunse din nou în vârful stâncii. Căuta un sprijin pipăind cu mâinile alunecoase din cauza sângelui, a transpirației și a ploii. Fulgerele îi luminau fața schimonosită de durere în timp ce înainta centimetru cu centimetru pe stâncă, zdrelindu-și degetele. Acolo unde se înfipseseră colții, gâtul îl ustura și îl ardea. Cu respirația șuierătoare se agăță de stâncă.

Dacă ea îl aștepta, era mort. Puterile îi secătuiseră ca urmare a impactului produs de șoc și de durere. Nu avea decât pumnalul, încă înroșit de sângele fratelui lui. Dar când se ridică pe stâncă rostogolindu-se pe spate cu ploaia rece șiroindu-i pe față, văzu că este singur.

Poate că fusese suficient, poate că îl trimisese pe demon înapoi, în iad. Așa cum își trimisese în mod sigur propriul trup la moarte. Se rostogoli și se ridică în mâini și în genunchi, copleșit de durere. În gură simțea gustul de cenușă al vrăjitoriei. Se târî până la lance și se sprijini de ea pentru a se ridica în picioare. Gâfâind din greu, se îndepărtă de stânci pe o cărare pe care ar fi putut merge și cu ochii închiși. Puterile furtunii se istoviseră la fel ca și puterile lui și nu mai rămăsese din ea decât o ploaie ușoară.

Simți în nări mirosul de acasă – de cai și fân și ierburi pe care le folosea pentru protecție, fumul focului pe care îl lăsase să mocnească în vatră. Dar nu simțea nicio bucurie, nicio satisfacție a victoriei.

Se îndreptă șchiopătând către conac, gâfâind din greu, scoțând gemete de durere care se pierdeau în șuierul vântului. Știa că dacă lucrul care îl luase pe fratele lui ar fi venit acum după el, era un om mort. Orice umbră, orice formă aruncată pe pământ de copacii chinuiți de furtună putea fi moartea lui. Mai rău decât moartea. Teama îi aluneca pe spinare ca un fior de gheață murdară și își folosi puținele puteri care îi mai rămăseseră ca să murmure incantații care sunau mai mult ca niște rugăciuni pentru orice și către oricine era dispus să le asculte.

Calul lui fornăi în grajd și necheză încet când îl simți. Dar Hoyt își continuă drumul șchiopătând către conacul mic, ajunse anevoie la ușă și dispăru înăuntru. Era cald și avea senzația că aude ecoul vrăjilor pe care le rostise înainte să plece spre stânci. Blocă ușa cu un drug, lăsând urme din sângele lui și al lui Cian pe lemn. Oare o s-o împiedice să intre? se întreba el. Dacă poveștile pe care le citise aveau un sâmbure de adevăr, nu putea să intre dacă nu era invitată. Nu putea face nimic altceva decât să se încreadă în povești și în descântecul de apărare care îi înconjura casa.

Haina îmbibată de ploaie îi căzu de pe umeri pe podea. O lăsă să zacă acolo ca o moviliță udă și se luptă din răsputeri ca să nu se prăbușească și el alături de ea. Acum o să amestece diverse unsori de leac ca să capete puteri. Și va sta treaz toată noaptea, având grijă de foc. Și va aștepta ivirea zorilor. Făcuse tot ce putuse pentru părinții lui, pentru surorile lui și familiile acestora. Acum trebuia să-și spună că este de ajuns.

Cian murise și monstrul care venise înapoi cu chipul lui fusese distrus. Acum nu mai putea, nu, nu mai putea să le facă rău. Dar creatura care îl făcuse pe el, aceea putea.

Voia să găsească ceva mai puternic ca să-i protejeze. Și avea să pună demonul pe fugă din nou. Jura acum pe viața lui, o să se consacre distrugerii ei. Mâinile lui cu degete lungi și palme late tremurau în timp ce își alegea sticluțele. Ochii lui de un albastru intens ca furtuna erau sticloși de durere – durerea trupului și durerea inimii. Povara vinovăției îl apăsa ca o mantie de plumb. Și demonii aceia care jucau înlăuntrul lui!

Nu-și salvase fratele. Îl condamnase și îl distrusese, îl alungase departe. Cum repurtase această victorie cumplită? Cian îl dominase întotdeauna cu fizicul său. Și creatura în care se transformase era extrem de puternică. Așadar, magia lui învinsese ceea ce iubise cândva. Acea jumătate din el care era întotdeauna strălucitoare și impulsivă, în timp ce el însuși era adesea retras și posomorât. Mai interesat de studiile lui decât de cei din jur. Cian fusese cel care hoinărea prin taverne și la jocuri, care se lua la întrecere și făcea sport.

— Cum mai iubea viața! murmură Hoyt în timp ce lucra. Dragostea de viață l-a dus la pierzanie. Eu am distrus numai ceea ce îl ținea închis ca pe o fiară.

Trebuia să creadă asta.

Durerea îi strângea coastele în timp ce își scotea tunica. Vânătăile începuseră să se întindă ca niște pete mari, negre pe pielea lui, marcând drumul durerii și al vinovăției pe care le resimțea. Era momentul să se ocupe de aspectele practice, își spuse el în timp ce își aplica balsamul. Gemea din rărunchi și înjura de mama focului în timp ce își înfășură bandajul peste coaste. Două dintre ele i erau rupte – știa asta – după cum știa la fel de bine că drumul călare spre casă din dimineața aceasta avea să fie un adevărat calvar.

Luă o unsoare și porni șchiopătând către vatră. Mai aruncă lemne pe foc și flăcările se întețiră imediat. Își făcu un ceai deasupra lor. Se înfășură apoi într-o pătură, ca să stea jos, să bea și să lâncezească. Se născuse cu un har și de la vârsta cea mai fragedă se străduise să fie la înălțimea lui. Studiase, adesea în singurătate, își exersase arta, învățând cât mai mult.

Puterile lui Cian fuseseră mai mici, dar, așa cum își amintea Hoyt, nici nu exersase și nici nu studiase serios și cu aceeași meticulozitate religioasă. De fapt, Cian se jucase de-a magia. Se amuzase laolaltă cu ceilalți. Și reușea uneori să-l atragă și pe el, să învingă împotrivirea lui Hoyt și să-l convingă să facă câte o ștrengărie împreună. O dată îl transformaseră într-un măgar cu urechi lungi care răgea disperat pe băiatul care o împinsese pe surioara lor mai mică în noroi.

Ce mai râsese Cian! Hoyt avusese nevoie de trei zile de muncă, de sudoare și de panică pentru a întoarce descântecul, dar Cian nu se sinchisise nicio clipă de nimic.

De fapt, era un măgar înnăscut. Noi n-am făcut decât să-i dăm adevărata înfățișare.

După ce împliniseră doisprezece ani, Cian manifestase mai mult interes pentru săbii decât pentru descântece. Asta era, își spuse Hoyt în timp ce sorbea din ceai. Se dovedise iresponsabil ca magician, însă era un magician când venea vorba de spadă. Dar, în cele din urmă, nici oțelul, nici magia nu-l salvaseră. Se lăsă pe spate dârdâind, în ciuda căldurii împrăștiate de lemnele care trosneau în foc. Auzea ultimele gemete al furtunii care se rostogoleau pe acoperiș, oftând prin pădurea ce înconjura conacul. Dar nu mai auzea nimic altceva, nici fiara, nici amenințările. Așadar, era singur cu amintirile și regretele lui.

Ar fi trebuit să se ducă cu Cian în sat în seara aceea. Dar el își vedea de treburile sale și nu avea chef de bere și nici de mirosurile și zgomotele din tavernă, sau de oameni. Nu avea chef de femei, iar Cian avea întotdeauna chef de femei. Dar dacă s-ar fi dus, dacă ar fi lăsat lucrul pentru o singură seară blestemată, Cian ar fi fost în viață. În mod sigur, demonul nu ar fi putut să-i dovedească pe amândoi. Cu siguranță că harul lui i-ar fi îngăduit să vadă ce fel de creatură este, cu toată frumusețea și alura ei. Cian nu ar fi plecat niciodată cu ea, dacă fratele lui ar fi fost alături de el. Și mama lor nu ar fi jelit. Groapa nu ar fi fost săpată și, pe toți zeii, trupul pe care îl îngropaseră nu s-ar fi ridicat niciodată din mormânt.

Dacă ar fi avut puterea să dea timpul înapoi, ar fi renunțat la puterile lui magice, numai pentru a anula acel moment când preferase să lucreze în loc să fie împreună cu fratele lui.

— La ce bun? Ce folos am eu de la ele acum? Să fiu dăruit cu puteri magice și să nu fiu în stare să le folosesc atunci când am mai mare nevoie de ele? Naiba să le ia pe toate! Aruncă ceașca de-a lungul încăperii mici. La naiba cu toții zeii și zânele! El era lumina noastră și voi l-ați aruncat în beznă!

Hoyt făcuse toată viața lui ceea ce i se hărăzise să facă, ceea ce se aștepta de la el. Renunțase la sute de mici plăceri ca să se dedice artei sale. Iar acum cei care îi dăduseră acest har, această putere stăteau pasivi în timp ce fratele lui era răpit? Și nu într-o luptă, nici măcar cu arma limpede a magiei, ci printr-o răutate ce întrecea puterea imaginației. Aceasta era răsplata lui, ceea ce primea pentru tot ceea ce făcuse?

Flutură din mână către foc și flăcările începură să danseze și să salte în vatră. Ridică brațele în sus și ascultă furtuna care își dublase puterile și urla ca o femeie torturată. Forța ei zgâlțâia conacul și pieile întinse la fereastră începură să crape. Rafale reci pătrunseră în cameră răsturnându-i ghetele, răsfoindu-i paginile cărților. Și el auzi chicotitul răgușit al întunericului.

Niciodată în viață nu renunțase la scopul lui. Niciodată nu-și folosise puterile ca să facă rău și nici nu practicase magia neagră. Dar poate că acum va afla în ea răspunsul, își spuse. Să lupte împotriva fiarei, cu răul împotriva răului. Sări în picioare, ignorând durerea din șold. Se răsuci către pat și își întinse brațele către lada pe care o încuiase prin magie. Când aceasta se deschise, se apropie de ea și scoase o carte pe care o dosise acolo cu ani în urmă. În carte erau descântece negre, vrăji periculoase. Descântece de răzbunare și de lăcomie adresate unei puteri care ignora toate jurămintele, toate promisiunile. Simțea cartea grea și fierbinte în mâini; o simțea cum îl ademenește cu degete care se încovoiau peste sufletul lui. Să aibă totul, să aibă orice. Și nu suntem noi mai presus decât ceilalți? Zei în viață care iau tot ce-și doresc?

Avem dreptul! Suntem mai presus de reguli și motive!

Începu să gâfâie, căci știa ce îl poate aștepta dacă acceptă, dacă lua cu ambele mâini ceea ce jurase să nu atingă niciodată. Bogății fără număr, femei, puteri nebănuite, viață fără de moarte. Răzbunare! Nu trebuia decât să rostească cuvintele, să respingă albul și să îmbrățișeze negrul. Șerpi lipicioși de sudoare îi alunecau în jos pe spate când auzi șoapta vocilor de mii și mii de ani: Ia! Ia! Ia!

Vederea i se îngustă și îl zări pe fratele lui așa cum îl găsise în noroiul de la marginea drumului. Sângele îi țâșnea din rănile de la gât și buzele îi erau mânjite de sânge. E palid, își spuse Hoyt trist. Chipul lui era foarte palid în contrast cu sângele roșu. Ochii vioi și albaștri ai lui Cian se deschiseră brusc. Era atâta groază și suferință în ei! Cereau îndurare, întâlnind privirea lui Hoyt.

— Salvează-mă! Numai tu poți să mă salvezi. E mai rău decât iadul, decât orice chin. Adu-mă înapoi! O dată în viață, nu te gândi cât costă! Vrei să mă lași să ard aici pe veci? Te conjur pe sângele nostru comun, scoate-mă de aici!

Se cutremură. Nu din cauza frigului care făcea să crape pieile de la ferestre și nici din cauza umezelii care stăruia în aer, ci din pricina pragului de gheață subțire pe care stătea.

— Mi-aș da și viața pentru viața ta. Jur pe tot ce am mai scump. Aș fi gata să-mi schimb soarta cu a ta, Cian, dacă aș avea de ales. Dar nu pot face una ca asta. Nici chiar de dragul tău.

Vedenia de pe pat izbucni în flăcări și gemetele ei erau inumane. Cu o durere cumplită, Hoyt aruncă din nou cartea în ladă. Își folosi ultimele puteri pentru a încuia lacătul, după care se prăbuși pe podea. Și se cuibări acolo ca un copil neajutorat.

Poate că dormise. Poate că visase. Dar când își reveni, furtuna se potolise. Lumina se revărsa în încăpere îndrăzneață, albă și strălucitoare, iritându-i ochii. Clipi ca să se apere de ea, gemu când coastele îi protestară în momentul în care încercă să se așeze în capul oaselor. Raze roz și aurii săltau în căldura albă radiată de lumină. Simțea mirosul pământului, bogat și generos și fumul de la focul de turbă care mai mocnea încă în vatră. Vedea contururile femeii și simți frumusețea ei amețitoare. Nu era un demon venit să-i sugă sângele. Se ridică în genunchi scrâșnind din dinți. Deși din vocea lui încă mai răzbăteau durerea și mânia, plecă fruntea.

— Doamna mea!

— Copile!

Lumina parcă pornea de la ea. Părul ei avea culoarea roșie a războinicului și îi flutura în jurul umerilor în valuri de mătase. Ochii ei erau verzi ca mușchiul din pădure și privirea moale, încărcată de compasiune. Purta un veșmânt alb tivit cu aur așa cum impunea rangul ei. Deși era zeița luptei, nu purta nicio armură și nici nu avea sabie.

Se numea Morrigan.

— Te-ai luptat bine.

— Am dat greș. Mi-am pierdut fratele.

— Oare? Așa să fie? făcu un pas înainte și îi întinse mâna ca să-l ajute să se ridice. Ai rămas credincios jurământului tău, deși ispita a fost mare.

— Altfel aș fi putut să-l salvez.

— Nu. Îi atinse fața și Hoyt simți căldura mâinii ei. L-ai fi pierdut și pe el, și pe tine. Te asigur. Ți-ai fi dat viața în schimbul vieții lui, dar nu ai fi putut să-i dai sufletul tău sau sufletele altora. Ai un mare dar, Hoyt!

— La ce bun dacă nu pot să-i apăr pe cei de-un sânge cu mine? Oare zeii cer un astfel de sacrificiu, să condamni un nevinovat la un asemenea chin?

— Nu zeii au fost cei care l-au condamnat. Și nici nu ești tu cel care trebuia să-l salveze. Dar sunt sacrificii care trebuie făcute, bătălii care trebuie purtate. Sânge vinovat și nevinovat care trebuie vărsat. Ai fost ales pentru o misiune măreață.

— Poți să-mi ceri orice, mărită doamnă!

— Oh! O să ți se ceară multe, și o să li se ceară și altora. Trebuie să se dea o bătălie, cea mai mare dintre toate. E timpul să-ți aduni forțele.

— Nu sunt în stare. Nu vreau. Sunt… Dumnezeule, sunt așa de obosit.

Se lăsă să cadă pe marginea patului și își rezemă capul în palme.

— Trebuie să mă duc s-o văd pe mama și să-i spun că am dat greș în încercarea de a-i salva fiul.

— Nu ai dat greș. Pentru că te-ai împotrivit forțelor întunericului, acum ai sarcina de a te purta în continuare pe măsură, să-ți folosești harul pentru a înfrunta și a învinge forțele care vor să distrugă lumile. Nu-ți mai plânge de milă!

Ridică fruntea la auzul tonului aspru.

— Până și zeii au voie să jelească. În seara asta mi-am ucis fratele.

— Fratele tău a fost ucis de fiară acum o săptămână. Cel care a căzut de pe stâncă nu era Cian al tău. Știi și tu asta. Dar el… dăinuie.

Hoyt se ridică în picioare tremurând.

— E în viață!

— Asta nu e viață. Este fără suflare, fără suflet, fără inimă. Are un nume care nu se rostește în această lume. Este vampir. Se hrănește cu sânge, spuse ea, apropiindu-se de el. Îi vânează pe oameni, le ia viața sau, încă și mai rău, îi transformă în vampiri asemeni lui. Se înmulțește, Hoyt, se răspândește ca o molimă. Nu are chip și trebuie să se ascundă de soare. Cu acesta trebuie să te lupți, cu acesta și cu alți demoni asemeni lui care se adună. Trebuie să înfrunți această forță în lupta din ziua sărbătorii Samhain. Și trebuie să învingi, căci altfel lumea, așa cum o știi tu, lumile pe care urmează să le cunoști de acum încolo vor fi zdrobite.

— Și cum să-i găsesc? Cum să mă lupt cu ei? Cian era războinicul.

— Trebuie să părăsești acest loc și să te duci în altul, și apoi în altul. Unii vor veni la tine, pe alții îi vei căuta tu. Magicianul, războinicul, cărturarul, unul cu mai multe chipuri și cel pe care l-ai pierdut.

— Numai cinci? Șase împotriva unei armate de demoni? Doamna mea…

— Un cerc de șase, la fel de puternic și de adevărat ca brațul unui zeu. După ce se formează un cerc, se mai pot contura și altele. Dar cei șase vor fi armata mea, și cei șase vor alcătui cercul. Tu îi vei instrui și vei învăța cu ei și vei fi mai mare decât voi toți la un loc. O lună ca să-i aduni și o lună ca să învățați și una ca să știi. Bătălia va fi în ziua de Samhain. Tu, copile, ești primul!

— Îmi ceri să-mi părăsesc familia pe care am lăsat-o, deși există riscul ca monstrul acela care a venit după fratele meu să vină și după ei?

— Ceea ce l-a luat pe fratele tău este ceea ce conduce această forță.

— Am rănit-o…,l-am rănit.

Și amintirea îl făcu să simtă mai acut gustul răzbunării.

— Da, așa este, vai, așa. Și acesta nu este decât încă un pas către acel moment și acea bătălie. Acum ea poartă semnul tău și, cu timpul, te va căuta.

— Dar dacă aș urmări-o acum, dacă aș distruge-o, acum…

— Nu poți. Acum nu poți ajunge la ea, iar tu, copile, nu ești încă pregătit s-o înfrunți. Între aceste momente și aceste lumi, pofta ei va deveni atât de nemăsurată încât numai distrugerea întregii omeniri o va putea potoli. O să ai parte de răzbunarea ta, Hoyt, spuse ea, iar el se ridică în picioare. Dacă o înfrângi. Vei călători departe și vei suferi. Și eu voi suferi cunoscând durerea ta, pentru că tu ești al meu. Crezi oare că soarta ta, că fericirea ta nu înseamnă nimic pentru mine? Ești copilul meu, tot așa cum ești copilul mamei tale.

— Și ce va fi cu mama mea, doamnă? Și cu tatăl meu, cu surorile, cu familiile lor? Dacă nu-i voi apăra, s-ar putea ca ei să piară primii în această bătălie de care vorbești.

— Bătălia va veni și va trece, dar ei vor fi dincolo de ea. Femeia întinse brațele în lături. Iubirea ta pentru cei de-un sânge cu tine face parte din puterea ta și n-am să-ți cer să renunți la ea. Nu vei putea gândi limpede atâta timp cât nu vei fi sigur că ei sunt la adăpost.

Își dădu capul pe spate și ridică brațele cu palmele făcute căuș. Hoyt privi în sus și văzu stelele care străpungeau cerul nopții. Punctele de lumină se îndreptau către degetele ei și aruncau flăcări. Inima începu să-i bată cu putere în spatele coastelor dureroase când vorbi în timp ce părul îi flutura în jurul chipului luminat.

— Făurit de zei, de lumină și de întuneric. Simbol și pavăză, simplu și adevărat. Pentru credință, pentru loialitate, acestea sunt darurile tale. Viețile lor magice prin sângele vărsat, al tău și al meu.

Durerea îi săgetă palma. Privi la sângele care țâșnea din palma lui și a ei, în timp ce focul ardea.

— Și așa va fi în veci. Binecuvântați fie cei care poartă Crucea lui Morrigan!

Focul muri și în mâna zeiței apărură câteva cruci de argint strălucitor.

— Acestea îi vor apăra. Trebuie să poarte crucile întotdeauna. Zi și noapte. De la naștere până la moarte. Ai să știi că sunt în siguranță când ai să-i părăsești.

— Și dacă fac asta, ai să-l cruți pe fratele meu?

— Te tocmești cu zeii?

— Da.

Zeița zâmbi, ca o mamă amuzată de vorbele copilului ei.

— Tu ești cel ales, Hoyt, pentru că te-ai gândit să faci asta. Vei părăsi acest loc și îi vei aduna pe cei de care este nevoie. Îi vei pregăti și îi vei instrui. Bătălia se va duce cu sabia și cu lancea, cu istețimea și trădarea. Dacă ieși victorios, lumile se vor echilibra și vei avea tot ce îți dorești.

— Cum să mă lupt cu un vampir? Am dat deja greș în fața ei!

— Învață și exersează, spuse ea. Și învață de la unul din stirpea ei. Unul făcut de ea. Unul care a fost al tău înainte ca ea să-l ia. Mai întâi de toate trebuie să-l găsești pe fratele tău.

— Unde?

— Nu numai unde, ci și când. Privește în foc și ai să vezi.

Erau din nou în conacul lui și stăteau în fața vetrei, observă el. Flăcările se înălțau ascuțite, transformându-se în turnuri. Deveneau un oraș mare. Deslușea voci și sunete nemaiauzite până atunci. Mii de oameni mergeau grăbiți pe străzile făcute dintr-un fel de piatră. Și mașinile roiau în jurul lor.

— Ce este aici? abia reuși el să șoptească. Ce lume este aceasta?

— Numele ei este New York și vremea ei este peste aproape o mie de ani de acum înainte. Răul merge încă pe pământ, Hoyt, la fel ca și nevinovăția, la fel ca și binele. Fratele tău a străbătut deja o mare parte a lumii. Pentru el au trecut mai multe veacuri. Ai face bine să ții minte lucrul acesta.

— Și acum este zeu?

— Este vampir. Trebuie să te învețe pe tine și trebuie să lupte.