Dansul zeilor

Dansul zeilor de Nora Roberts 

PROLOG

Când soarele ajunse jos pe cer, aruncându-și ultimele săgeți de foc, copiii se strânseră unul în altul pentru a asculta continuarea poveștii. Bătrânului i se părea că figurile lor nerăbdătoare și ochii măriți de uimire luminau întreaga încăpere. Povestirea, pe care începuse s-o depene într-o după-amiază mohorâtă și ploioasă, avea să-și urmeze acum cursul, în vreme ce amurgul se lăsa peste câmpie.

Lemnele trosneau în focul din șemineu, aceste sfârâituri constituind unicele zgomote care se mai auzeau în încăpere, pe când el sorbea din vin și își căuta în gând cele mai potrivite cuvinte.

— De-acum știți cum a început povestea cu Magicianul Hoyt și vrăjitoarea de dinaintea vremii lui. Știți cum s-a ivit vampirul și cum savanta și cel ce-și putea lua orice formă au trecut, prin Dansul Zeilor, de pe Tărâmul Făgăduinței, pe teritoriul Irlandei. Mai știți și cum a fost pierdut un prieten și un frate și cum a venit să li se alăture și războinica.

— S-au adunat cu toții împreună, spuse unul dintre copiii cu ochii larg deschiși. S-au adunat ca să lupte pentru a salva toate lumile.

— Acesta este adevărul și așa s-a întâmplat. Aceștia șase, formând un cerc de curaj și de speranță, au fost desemnați de către zei, prin intermediul mesagerei lor, Morrigan, Zeiță a Bătăliei, să înfrunte în luptă armata vampirilor, aflată sub comanda ambițioasei regine Lilith.

— Ei i-au învins pe vampiri în acea încleștare, zise unul dintre cei mici, iar bătrânul știu că acesta se și vedea drept unul dintre viteji, ridicând sabia și veghind cu îndrăzneală ca tot răul să fie distrus.

— Și acest lucru este la fel de adevărat și așa s-a petrecut totul. În noaptea în care magicianul și vrăjitoarea și-au dat mâna, în noaptea în care și-au promis dragostea pe care și-au găsit-o în niște vremuri atât de teribile, cercul celor șase i-a înfrânt în marea bătălie și i-a respins pe demoni. Bravura și dârzenia lor n-au putut fi puse nicicum la îndoială. Însă aceea n-a fost decât o singură bătălie și a avut loc în prima dintre cele trei luni de zile pe care le aveau ei la dispoziție pentru a salva lumile.

— Cât de multe lumi există în total?

— Ele nu pot fi numărate, le spuse bătrânul. Tot așa precum nu pot fi numărate nici stelele de pe cer. Și toate aceste lumi erau amenințate. Fiindcă, în cazul în care cei șase nu ieșeau învingători în luptă, aceste lumi ar fi urmat să fie transformate, la fel cum poate fi transformat un om în demon.

— Dar ce s-a mai întâmplat după aceea?

În acel moment, pe figura lui brăzdată de ani și luminată acum de jocul flăcărilor din cămin, înflori un zâmbet.

— Păi, o să vă povestesc. După noaptea bătăliei, apărură și zorile de ziuă, așa cum se întâmplă întotdeauna. Era o dimineață blândă și cețoasă, liniștită ca tăcerea de după furtună. Ploaia spălase și îndepărtase tot sângele, atât omenesc, cât și demonic, însă pământul era ars acolo unde loviseră săbiile de foc. Și totuși, tânguitorii porumbei gângureau încă, iar pârâul susura la fel ca mai înainte. În lumina aceea matinală, frunzele și florile, udate de ploaie, străluceau. Pentru asta se luptaseră ei, continuă bătrânul, pentru aceste lucruri atât de firești și de banale, deoarece omul mai are nevoie și de confortul adus de simplitate, la fel de tare precum își dorește să dobândească și cât mai multă glorie. Apoi bătrânul își termină de băut vinul și puse deoparte paharul, adăugând: Așa că ei se strânseseră pentru a proteja tocmai aceste lucruri. Și astfel, aflați acum împreună, își începură călătoria.

1

Clare

Întâia zi din septembrie

Larkin șchiopăta prin casa tăcută și încremenită ca un mormânt. În aer plutea un parfum dulceag, plin de mireasma florilor culese din abundență, pentru ritualul strângerii de mână, din noaptea precedentă.

Sângele fusese deja șters, iar armele curățate. Toastaseră cu vinul cel spumos pentru Hoyt și Glenna și mâncaseră tort. Însă în dosul zâmbetelor, se ascundea în continuare, asemenea unui oaspete nepoftit, gândul la oroarea bătăliei nocturne.

Acea zi, presupunea Larkin, urma să fie destinată odihnei și pregătirilor suplimentare. Pentru el era un adevărat chin să-și reprime nerăbdarea de a se antrena și de a-și făuri planuri. Cel puțin, în seara anterioară se luptaseră, își zise în sinea lui, în timp ce își apăsa o mână pe coapsa rănită de o săgeată ce i se înfipsese în cursul încleștării în care căzuseră mulți demoni răpuși, ceea ce însemna o mare glorie.

În bucătărie, el deschise frigiderul și scoase o sticlă de coca-cola. Prinsese gustul respectivei băuturi și ajunsese să o prefere, în locul ceaiului de dimineață.

Răsuci în mână sticla, minunându-se de ingeniozitatea recipientului – atât de neted, de transparent și de solid în același timp. Și totuși, ceea ce într-adevăr avea să-i lipsească lui, după întoarcerea lor în Țara Făgăduinței, urma să fie ceea ce se afla în interiorul sticlei, conținutul acesteia, adică.

Avea puterea de a recunoaște faptul că n-o crezuse pe verișoara lui, Moira, atunci când aceasta îi vorbise despre zei și despre demoni, ca și despre un întreg război pentru protejarea lumilor. El doar o însoțise în trista zi a înmormântării mamei ei, ca să aibă grijă de ea. Moira îi era nu numai o apropiată rudă de sânge, ci și o foarte bună prietenă, urmând să devină și regină în Orașul Făgăduinței.

Dar absolut toate vorbele pe care i le spusese Moira, la câțiva pași de mormântul mamei ei, nu constituiseră decât purul adevăr. Ei se îndreptaseră apoi către Dansul Zeilor și rămăseseră nemișcați chiar în inima acelui cerc. Și totul după aceea se schimbase.

Nu doar locul și timpul în care se aflau, medită el, pe când deschidea sticla și sorbea din ea acea primă înghițitură atât de înviorătoare, ci absolut totul se schimbase. În vreme ce stăteau în picioare sub soarele de după-amiază din Țara Făgăduinței, brusc apăruse o lumină strălucitoare și se dezlănțuise vântul, însoțit de un mare vuiet.

Apoi se făcuse dintr-odată noapte și cei doi se treziră în Irlanda, un loc pe care Larkin îl asociase dintotdeauna cu un tărâm de basm cu zâne, fără nicio legătură cu realitatea.

El nu crezuse niciodată în bazaconiile acelea de adormit copiii și nici în balauri sau în alți monștri, iar în ciuda propriului său har supranatural, nu privea cu ochi buni ideea de magie.

Însă magia exista cu-adevărat, era pe deplin convins el acum. Și tot așa de reali erau și Irlanda, și monștrii. Adică respectivii demoni care îi atacaseră – țâșnind din bezna pădurii și aruncându-se asupra lor, cu ochii aceia roșii și cu colții ascuțiți. Având fiecare o înfățișare omenească, se gândi el, dar nefiind câtuși de puțin umani.

Erau vampiri.

Aceștia existau ca să se hrănească pe seama oamenilor. Iar acum, ei se grupaseră sub comanda reginei lor, ca să distrugă totul.

El venise aici ca să-i oprească pe demoni, definitiv și cu orice preț. Se afla aici, din însărcinarea zeilor, pentru a apăra și a salva de la pieire toate lumile omului, pentru a le proteja împotriva vampirilor.

Bărbatul își scărpină alene coapsa rănită, care începuse deja să i se vindece, și își zise în sinea lui că anevoie s-ar fi așteptat cineva din partea lui să salveze omenirea pe stomacul gol.

În consecință, își tăie o felie de tort, ca să aibă după ce să bea matinala sa coca-cola, apoi linse glazura care i se lipise pe un deget. Până în acel moment, prin diverse șiretlicuri și tertipuri, el se eschivase de la toate lecțiile de artă culinară ale Glennei. Lui îi plăcea să mănânce, nu putea să conteste acest lucru, însă era cu totul altceva să și gătești în mod efectiv de mâncare.

Era înalt, slăbănog și deșirat, având o chică deasă de păr castaniu-roșcat, vâlvoi. Ochii lui, cam de aceeași nuanță cu aceea a părului, erau alungiți ca aceia ai verișoarei sale și aproape la fel de pătrunzători. Avea o gură extrem de mobilă, obișnuită să zâmbească ușor și rapid, niște mâini iuți și îndemânatice și un fel plăcut de a fi.

Cei care îl cunoșteau ar fi zis despre el că era generos și cu timpul și cu banii săi, fiind un om pe care ți-ai fi dorit să-l ai alături, atât la bine, cât și la rău.

Fusese binecuvântat cu niște trăsături uniforme și bine conturate, cu o spinare puternică și cu o mână dispusă în permanență să-i ajute pe cei care aveau nevoie de ajutor. Și mai era dăruit și cu harul de a-și putea preschimba forma în aceea a oricărei ființe vii.

El luă o îmbucătură zdravănă de tort, în timp ce stătea în picioare, dar în casă i se părea a fi parcă prea multă liniște, după gustul lui. Dorea și simțea acut nevoia de activitate, de larmă, de mișcare. Și, fiindcă nu mai putea dormi, se decise să-l scoată pe armăsarul lui Cian la o alergare, pe când se crăpa de ziuă.

Lui Cian i-ar fi fost imposibil să facă acest lucru, căci el era vampir.

Larkin ieși pe ușa din spate a marii case din piatră. Aerul era înghețat, dar omul avea pe el puloverul și jeanșii pe care i-i cumpărase Glenna din sat. În picioare avea cizmele sale – și purta și crucea de argint căreia Glenna și cu Hoyt îi conferiseră puteri fermecate.

El văzu unde era pârjolit pământul și unde era bătătorit de picioare. Își văzu și propriile sale urme de copite, lăsate în pământul îmbibat cu apă, atunci când galopase în bătălie, sub formă de cal. Și o văzu și pe femeia care îl călărise, lovind fără milă, în dreapta și-n stânga, cu o incandescentă sabie învăpăiată de flăcări.

Femeia trecea acum încet și grațios prin ceață, efectuând ceea ce ar fi putut să fie luat drept un dans, în cazul în care Larkin n-ar fi cunoscut prea bine faptul că acele mișcări și controlul total asupra lor erau doar încă o altă formă de pregătire pentru luptă.

Brațele și picioarele ei lungi se mișcau atât de lin, încât de-abia dacă deranjau valurile de ceață din atmosferă. El îi putea vedea tremurul mușchilor, pe când poza îndelung, în timp ce brațele ei erau lăsate dezgolite de către o îmbrăcăminte lejeră pe care nicio femeie din Țara Făgăduinței n-ar fi îndrăznit s-o poarte și în afara dormitorului său.

Femeia își duse înapoi un picior, îndoit de la genunchi, întinzând apoi brațul de aceeași parte pentru a-și apuca piciorul gol. Bluza i se ridică pe trunchi, dezgolind-o și mai mult.

Numai unui bărbat trist i-ar fi displăcut priveliștea aceea, își spuse Larkin în sinea lui.

Ea avea părul scurt și negru ca pana corbului, iar ochii ei erau mai albaștri chiar decât lacurile din Fonn. În lumea lui, ea n-ar fi fost considerată drept o frumusețe, căci îi lipseau rotunjimile dulci și formele pline, însă el considera silueta ei ca fiind atrăgătoare prin forța pe care o emana, prin unghiurile feței și prin unicitatea interesantei arcuiri a sprâncenelor.

Femeia își lăsă jos piciorul, mișcându-și-l apoi lateral și, în sfârșit, ghemuindu-se îndelung, cu brațele întinse paralel cu solul.

— Întotdeauna mănânci atât de mult zahăr dimineața?

Vocea ei îl luă prin surprindere, făcându-l să tresară. Bărbatul stătuse nemișcat și nu scosese niciun sunet, crezând că ea nu-i remarcase prezența datorită acestui fapt. N-ar fi trebuit să se lase păcălit de aparențe. Luă o îmbucătură din felia de tort pe care și uitase deja că o ținea în mână, zicând:

— E tare bună prăjitura asta.

— Sunt convinsă. Blair își coborî brațele și se întinse, adăugând: Astăzi, te-ai trezit mai devreme ca de obicei, nu-i așa?

— N-am putut dormi.

— Înțeleg ce vrei să spui. A fost o luptă a naibii de grozavă!

— Grozavă? El se uită la pământul ars și se gândi la zbierete, la sânge și la moarte, replicând: N-a fost chiar ca o noapte petrecută la cârciumă.

— Și totuși, a fost antrenantă. Blair se uită drept în ochii lui, și bărbatul remarcă strălucirea metalică a privirii ei. I-am altoit crunt pe vampiri, ceea ce constituie o inegalabilă distracție de seară.

— Ar mai exista și alte modalități, chiar și mai plăcute, de divertisment nocturn.

— Al dracului iureș, totuși. Femeia își alungă orice urmă de încordare musculară în zona umerilor, în timp ce se uita în direcția casei, continuând: Și nu-i la îndemâna oricui să treacă de la o cununie la o bătălie și înapoi, ca învingători. Mai ales dacă analizezi și alternativa.

— Presupun că aceea ar fi fost problema.

— Sper că Glenna și Hoyt o să apuce să se bucure măcar de câteva clipe de intimitate, pentru că, în cea mai mare parte a ei, sărbătoarea a fost compromisă într-o manieră absolut lamentabilă.

Cu pasul mare și aproape fluid, pe care el ajunsese să i-l admire, Blair se apropie de masa pe care ei o folosiseră în cursul antrenamentelor din timpul zilei, pentru a depozita pe ea arme și provizii. Ea ridică sticla cu apă, pe care o lăsase acolo, și bău din ea, cu înghițituri mari și lacome.

— Văd că ai un semn regal.

— Ce-ai spus?

Larkin se apropie de ea și o atinse ușor cu buricul unui deget pe un omoplat, acolo unde se afla semnul în forma unei cruci asemănătoare aceleia pe care o purta el la gât, doar ceva mai îngroșată și de un roșu-sângeriu.

— E numai un tatuaj.

— În Țara Făgăduinței, numai conducătorul are voie să poarte un semn distinctiv pe corp. Atunci când este uns un nou rege sau o nouă regină și când respectiva persoană ridică sabia de pe piatră, îi și apare ca prin farmec semnul. Chiar aici, uite, îi arătă el, bătându-se ușor cu mâna pe bicepsul drept. Nu este semnul unei cruci, dar se zice că este pus acolo de către degetul zeilor.

— Beton! Adică, excelent, îi explică ea, atunci când bărbatul se încruntase nedumerit.

— Eu unul n-am văzut niciodată minunea asta.

Femeia își înălță fruntea.

— Și nu crezi decât ceea ce vezi cu ochii tăi?

El ridică din umeri.

— Mătușa mea, mama Moirei, are un astfel de semn, însă ea a devenit regină înainte de a mă fi născut eu, așa că personal eu unul n-am văzut cum i-a apărut semnul.

— N-am mai auzit niciodată partea asta a legendei. Și fiindcă tot îi era la îndemână, Blair își trecu un deget prin glazura de cremă de pe felia de tort din mâna lui Larkin și apoi și-l supse, delectându-se cu savoarea dulce înainte de a continua: Cred că nu orice poate să se ivească așa, din senin.

— Tu cum te-ai ales cu semnul tău?

Nostim individ, se gândi Blair. Îl roade curiozitatea. Și are niște ochi nemaipomeniți. Pare periculos, ca Will Robinson, își zise în sinea ei. Acel soi de tip distractiv care caută cu lumânarea tot felul de complicații. Iar ea, pur și simplu, nu era făcută pentru a se complica – și aflase asta pe propria ei piele.

— M-am ales cu el contra cost. Multă lume se tatuează. Asta s-ar putea zice că este ca un fel de exprimare a personalității. Și Glenna și-a făcut un tatuaj. Blair mai bău din sticlă, uitându-se la el, în timp ce îi arăta cu mâna un loc din mijlocul spatelui ei, și-i spunea: Cam pe-aici pe undeva îl are ea. Tatuajul ei reprezintă o pentagramă. Iar eu i l-am văzut atunci când am ajutat-o să se îmbrace pentru festivitatea cununiei.

— Prin urmare, tatuajele astea sunt doar pentru femei?

— Nu numai. Da’ de ce întrebi? Vrei și tu unul?

— Cred că am să mă abțin, îi răspunse Larkin, frecându-și coapsa cu un aer absent.

Blair își aminti cum îi smulsese ea însăși săgeata înfiptă în el și cum Larkin de-abia dacă scosese vreun sunet. Tipul nu era deloc slab de înger, în afară de faptul că avea niște ochi minunați și o curiozitate înnăscută. Nu era câtuși de puțin nepriceput în luptă și nu se plângea deloc după bătălie.

— Te supără piciorul?

— E puțin înțepenit și mă doare un pic. Glenna este o foarte bună vindecătoare. Dar piciorul tău ce face?

Blair își îndoi piciorul înapoi, lipindu-și călcâiul de fesă, după care trase de el ostentativ.

— E bine. Eu mă vindec repede – asta fiind o particularitate a familiei. Și totuși, nu mă vindec la fel de repede ca un vampir, ținu ea să mai adauge. Însă vânătorii demonilor se vindecă mai repede ca un om de-al vostru obișnuit.

Femeia își luă jacheta pe care și-o aruncase pe masă, punându-și-o pe ea ca să se apere de răcoarea dimineții.

— Vreau și eu niște cafea.

— Mie nu-mi place cafeaua. Prefer coca-cola. Apoi fermecătorul bărbat îi aruncă un zâmbet irezistibil înainte de a o întreba: O să-ți pregătești tu micul dejun?

— Acușica. Până atunci, mai am câteva lucruri de făcut.

— Poate că o să ai amabilitatea să pregătești mâncare suficientă pentru două persoane, ce zici?

— Poate. Era și descurcăreț omul, se gândi ea. Nu puteai să nu-i admiri abilitatea, își mai zise în sinea ei, după care rosti cu glas tare: Tu ești ocupat acum?

El nu răspunse imediat, știind că încerca să-și petreacă în fiecare zi câte puțin timp și cu miraculoasa invenție numită televiziune. Era mândru să constate că învăța noi limbaje.

— Tocmai mă pregăteam să scot calul la plimbare, iar după aceea să-l hrănesc și să-l țesal.

— Astăzi e lumină din belșug, și totuși, n-ar fi bine să intri în pădure neînarmat.

— O să-l călăresc în câmp deschis. Aa, Glenna mă va întreba dacă n-am călărit cumva singur prin pădure. Nu-mi place s-o necăjesc și s-o îngrijorez. N-ai vrea să călărești și tu?

— Socotesc că am călărit îndeajuns azi-noapte, mulțumită ție. Înveselită, ea îi dădu un pumn ușor în piept și îi zise pe un ton admirativ: Da’ știu că prinzi ceva viteză, nu glumă, băiete!

— Dar și tu știi să conduci din șa. El se uită apoi din nou la pământul bătătorit de picioare și încuviință: Ai dreptate. A fost o luptă grozavă.

— Să știi tu că da! Însă data viitoare, n-are să mai fie la fel de ușor.

Larkin își ridică sprâncenele.

— Prin urmare, de data asta zici că a fost ușor?

— Comparativ cu ceea ce are să vină, poți fi cât se poate de sigur.

— Păi, atunci, zeii să ne apere și să ne aibă în paza lor pe noi toți. Și dacă te-ai gândit să gătești niște ouă cu slănină, atunci e foarte bine. Poate că n-ar fi rău să mâncăm acum pe săturate, cât încă mai avem stomacuri pe care să le putem umple.

Amuzant gând, își zise Blair, pe când intra în casă. Amuzant pe naiba, dacă el chiar intenționase să glumească! Femeia nu cunoscuse niciodată pe nimeni atât de detașat ca Larkin, în materie de viață și de moarte. Nu era resemnat. Ea fusese crescută în spiritul resemnării în fața inevitabilului, nu bărbatul acela – ci doar cu un fel de convingere că el urma să trăiască, dacă asta opta să facă, până ce și-ar fi sfârșit în mod voluntar viața.

Ea admira acest mod de abordare a respectivei idei.

Blair fusese astfel educată, încât să fie în permanență conștientă de faptul că monstrul de sub pat era real și că acesta nu aștepta decât un singur moment de neatenție din partea ta ca să te muște letal de beregată.

Și femeia cea războinică era pregătită să amâne și să îndepărteze oricând un asemenea moment, atâta vreme cât avea să fie în stare să se ridice în picioare și să se lupte, să hăcuiască și să dea foc, scoțând în felul acesta din circulație cât mai mulți vampiri era omenește posibil, deoarece, dincolo de forță, de inteligență și de continuele antrenamente, se afla convingerea ei fermă că altminteri, într-o nefericită zi și în cine știe ce mod și împrejurare, ea ar fi urmat să nu mai fie îndeajuns de iute, de isteață și de norocoasă.

Iar atunci, monstrul avea s-o învingă.

Și totuși, întotdeauna existase un echilibru în această privință – între demon și vânătorul acestuia, fiecare dintre cei doi constituind o pradă pentru celălalt. Acum, însă miza era cu mult mai ridicată, până la un înspăimântător nivel universal, se gândi Blair, în timp ce punea de cafea. Nu avea în sânge doar simțul datoriei și tradiția de aproape un blestemat de mileniu.

Acum, era vorba despre o luptă pentru salvarea întregii omeniri.

Ea se afla aici, cu acest mic și straniu grup – dintre care doi, un vampir și un magician, îi erau strămoși – ca să poarte bătălia bătăliilor.

Își zise în sinea ei că mai erau două luni până la Halloween, până la Samhain și la răfuiala finală, pe care o prorocise zeița. Trebuia ca ei să fie pregătiți, se gândi Blair, în timp ce își turna prima ceașcă de cafea. Fiindcă altfel nu mai exista nicio ieșire.

Femeia urcă apoi cu cafeaua sa la etaj și intră la ea în cameră.

Din punct de vedere al ambianței, aceasta semăna mult cu apartamentul ei din Chicago, în care locuise pe parcursul ultimului an și jumătate. Patul avea la unul dintre capete o tăblie înaltă și dragoni sculptați pe fiecare latură. Orice femeie s-ar fi putut simți în acel pat ca o prințesă vrăjită – dacă s-ar fi aflat într-o stare adecvată de spirit.

În ciuda faptului că respectiva casă aparținea unui vampir, exista acolo și o oglindă lată, cu o ramă groasă din lemn de mahon. Șifonierul ar fi putut înghiți până și de trei ori mai multe haine decât își adusese Blair cu ea, așa că femeia își ținea în el armele pe care le folosea mai puțin și își îndesase veșmintele de călătorie în comoda cu sertare. Pereții erau zugrăviți într-o nuanță mohorâtă de prune brumării, iar tablourile atârnate pe ei înfățișau peisaje împădurite, în amurg sau înainte de ivirea zorilor, așa că încăperea părea să fie cufundată într-o perpetuă umbră, dacă draperiile erau închise. Însă acest lucru n-o deranja. Ea trăise o mare parte din viața ei între umbre.

Și totuși, Blair trase în acel moment draperiile, ca să lase să pătrundă lumina dimineții, după care se așeză la micul și minunatul pupitru, pentru a-și verifica e-mailul pe laptopul ei.

Femeia nu-și putu controla mica pâlpâire de speranță și nici n-o putu opri să se stingă, atunci când constată că nu primise niciun mesaj de răspuns din partea tatălui său.

Nimic nou, își zise în sinea ei și se rezemă de spătarul scaunului. El călătorea, pe undeva prin America se Sud, din câte știa ea. Și știa asta doar pentru că îi spusese fratele ei.

Trecuseră deja șase luni de când pierduse orice contact cu tatăl ei și nici acest lucru nu constituia o noutate. Îndatoririle lui față de ea fuseseră îndeplinite cu ani în urmă, după părerea lui. Și poate că avea și dreptate să considere astfel. El o învățase tot ce știa și o antrenase, deși ea nu ajunsese niciodată suficient de pregătită încât să merite laudele lui.

Ea, pur și simplu, nu era înzestrată cu echipamentul potrivit pentru asta. Nu i se născuse un fiu, ci o fiică. Dezamăgirea pe care o simțise el atunci când constatase că o fetiță îi moștenise harul a fost atât de profundă, încât nici nu s-a mai ostenit să și-o ascundă vreodată. Nu era Sean Murphy omul care să-și mascheze nemulțumirile de orice fel. Iar de când împlinise fiica sa vârsta de optsprezece ani, el își cam luase mâna de pe ea.

Blair își călcă pe suflet și îi trimise prin e-mail un al doilea mesaj, deși el nu catadicsise să-i răspundă nici măcar la primul. Îi transmisese acel prim e-mail înainte de a fi plecat spre Irlanda, pentru a-l anunța că se pregătea ceva, că urma o mare zguduire, iar ea avea nevoie de sfatul lui. Prea mult îi căutase atunci în coarne, se gândi ea acum, mai ales atunci când încercase din nou, după sosirea ei la destinație, să-i comunice faptul că zguduirea era una majoră.

El își avea propria lui viață, modul său unic de a se comporta și niciodată nu pretinsese altceva. Era problema ei că râvnea să aibă mereu aprobarea lui. Femeia renunțase cu multă vreme în urmă să mai încerce să-i câștige iubirea.

Blair opri calculatorul, își trase pe ea un tricou și se încălță cu niște adidași. Se hotărî să meargă în sala de antrenament, ca să-și alunge acolo frustrarea și să-și recapete pofta de mâncare, trăgând de fiare și ridicând greutăți.

Casa aceea, după cum i se spusese, era chiar cea în care se născuseră Hoyt și fratele acestuia, Cian, pe la începutul secolului al doisprezecelea. Bineînțeles că ea mai fusese între timp modernizată și extinsă, însă Blair putea să-și dea seama după structura inițială a construcției că familia Cionaoith deținuse o avere considerabilă.

Desigur că Cian avusese nevoie de aproape un mileniu ca să-și strângă propria lui avere, pentru a achiziționa din nou casa. Și asta, deși din frânturile pe care le reconstituise, Blair dedusese că el nu locuia acolo.

Blair nu obișnuia să stea la discuții cu vampirii, ci doar îi omora. Dar în privința lui Cian, făcea o excepție. Din rațiuni care femeii nu-i erau pe de-a-ntregul limpezi, și Cian se lupta cu vampirii, ba chiar patronând într-o oarecare măsură mica lor escapadă războinică.

Iar, în plus, ea văzuse și maniera în care se luptase el în noaptea trecută, cu o ferocitate cumplită. Loialitatea lui față de ei și înverșunarea lui în bătălie puteau fi elementele care înclinaseră în favoarea lor balanța victoriei.

Femeia urcă treptele scării cotite de piatră spre ceea ce fusese cândva un hol măreț, apoi, în anii din urmă, o enormă sală de bal, în prezent, spațiul acela generos servindu-le lor drept un ideal loc de antrenament. Ea se opri brusc în pragul respectivei încăperi, atunci când dădu înăuntru cu ochii de verișoara lui Larkin, Moira, care făcea acolo extensii pentru mușchii pectorali, cu greutăți de două kilograme și jumătate.

Femeia din Țara Făgăduinței își împletise părul castaniu peste cap într-o coadă groasă care îi ajungea până-n talie. Sudoarea i se prelingea pe tâmple și îi închidea la culoare spatele tricoului alb pe care îl purta. Ochii ei, de o nuanță cenușie, priveau drept înainte, concentrați, presupuse Blair, asupra cine știe cărui lucru care ar fi ajutat-o să-și continue cu conștiinciozitate exercițiile.

Blair estima că Moira trebuia să aibă înjur de un metru și șaizeci de centimetri înălțime și poate de-abia vreo cincizeci de kilograme în greutate, și asta cântărită după ce ar fi ieșit dintr-un lac cu hainele ude. Însă era neînfricată. Iar vitejia atârna mult în balanță, în concepția lui Blair. Ceea ce i se păruse la început că era doar o agitație ca de șoricel a Moirei, de fapt, era în realitate o permanentă vigilență asociată cu o atenție încordată. Micuței femei nu-i scăpa absolut nimic.

— Credeam că mai ești încă în pat, i se adresă Blair, pe când se apropia.

Moira lăsă jos greutățile, după care își șterse cu antebrațul transpirația de pe frunte.

— M-am sculat de curând. Vrei cumva să folosești camera?

— Da, dar există aici spațiu berechet pentru noi amândouă. Blair înaintă și își alese niște greutăți de cinci kilograme fiecare. Văd că în dimineața asta nu te-ai mai cufundat în lectura cărților.

— Păi… Moira oftă și își întinse brațele, așa cum fusese instruită să facă. Și-ar fi dorit ca și brațele ei să fie la fel de musculoase ca acelea ale lui Blair, însă nimeni nu i le-ar mai fi considerat catifelate. Mi-am început aici ziua, înainte de a mă duce în bibliotecă. Și, în general, înainte de a se mai fi trezit și altcineva în casă.

— Foarte bine. Curioasă, Blair se uită la Moira, în timp ce își lucra tricepșii. Dar de ce faci tu asta pe ascuns?

— Nu țin niciun secret în privința asta. Nu chiar un secret propriu-zis. Moira luă o sticlă cu apă și îi deșurubă capacul. Apoi înșurubă capacul la loc. Sunt cea mai firavă și mai bicisnică dintre noi toți. Nu-i necesar ca tu sau Cian să-mi spuneți asta verde în față – cu toate că, din când în când, câte unul dintre voi îmi mai dă de înțeles acest lucru.

Lui Blair i se puse un mic nod în gât înainte de a-i da replica Moirei:

— Iar așa ceva nu-ți poate face nicio plăcere. Aș vrea să știi că îmi pare rău, fiindcă eu știu cum este să fii complet desconsiderată, atunci când îți dai toată silința.

— Toată silința mea nu este pe deplin satisfăcătoare, așa-i? Nu, eu n-am nevoie de păreri de rău, continuă ea, înainte ca Blair să apuce să mai zică ceva. E greu să auzi spunându-ți-se că ai deficiențe, însă asta-i situația mea – cel puțin până acum. Astfel că diminețile urc aici devreme și ridic afurisitele astea de porcării, după cum mi-ați arătat voi. Nu vreau să mai fiu în continuare cea mai prăpădită, cea în privința căreia trebuie să-și facă ceilalți atâtea griji.

— Încă n-ai o masă musculară prea mare, dar stai bine în privința vitezei. Și ești absolut genială la tragerile cu arcul. Dacă n-ai fi fost înzestrată cu această pricepere, atunci lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură azi-noapte.

— În timpul meu liber, muncesc ca să-mi înlătur slăbiciunile și să-mi sporesc forța. Asta-i ceea ce mi-ai spus tu – și m-am înfuriat la auzul cuvintelor tale, până când am înțeles înțelepciunea lor. Iar acum nu mai sunt înfuriată. Știi bine cum să antrenezi. King era… El era ceva mai îngăduitor cu mine, probabil ca oricare alt bărbat. Un adevărat as în domeniu, adăugă Moira, cu multă părere de rău în ochi. Și unul care îmi purta o mare afecțiune, tocmai fiindcă eu eram cea mai mică dintre toți.

Blair nu-l cunoscuse pe King, prietenul lui Cian, cel care fusese capturat și apoi omorât de către Lilith. Și care, după aceea, fusese preschimbat în vampir și trimis înapoi printre oameni.

— Poți să n-ai nicio îndoială că eu una n-o să te cocoloșesc câtuși de puțin, ținu Blair s-o asigure pe Moira.

După ce termină șirul de exerciții cu greutățile și făcu un duș rapid, Blair simți că îi revenise apetitul. Se hotărî să-și pregătească ceva care îi plăcea foarte mult și se apucă să-și adune cele necesare pentru a face pâine franțuzească prăjită sau, altfel spus, niște friganele.

Aruncă într-o tigaie niște slănină irlandeză pentru a-și asigura aportul de proteine și selectă la playerul ei MP3 melodia Green Day (Ziua cea verde). Aceasta era o piesă muzicală în acordurile căreia se putea găti în mod plăcut orice mâncare.

Femeia își turnă și cea de-a doua ceașcă de cafea, după care sparse câteva ouă într-un castronaș și le bătu spumă. Tocmai amesteca aluatul, când în pragul ușii își făcu apariția și Larkin. Acesta se opri brusc și se uită la playerul ei.

— Ce este asta?

— Este un – cum aș putea să-ți explic mai clar? Un mod de a fluiera în timp ce lucrezi.

— Nu, nu la aparat mă refer. Sunt atât de multe din astea, că nu le pot ține minte chiar pe toate. Dar ce fel de sunet se aude?

— Ooo, păi, e o muzică populară. Muzică rock – mai precis, hard-rock.

El începu să rânjească, ținându-și capul ridicat în timp ce asculta.

— Rock, repetă bărbatul. Îmi place cum sună.

— Cui ar putea să nu-i placă? În dimineața asta nu fac omletă, ci pregătesc de mâncare pâine franțuzească prăjită, adică friganele.

— Pâine prăjită? Dezamăgirea care i se citea pe față alungă expresia de plăcere la auzul muzicii. Doar pâine coaptă?

— Nu numai atât. Iar, în plus, atunci când gătesc eu, tu ești nevoit să te mulțumești doar cu ceea ce-ți prepar, altminteri îți faci singur altceva care să-ți placă mai mult.

— Ție ți-e ușor să vorbești, fiindcă te pricepi să gătești.

Tonul lui era atât de îndurerat, încât ea se abținu cu greu să nu izbucnească în râs.

— Ai încredere în mine și mergi pe mâna mea în privința asta. Am văzut eu cam ce anume îți place să mănânci, băiete. Te asigur că, la fel de mult ca și muzica rock, o să-ți placă și ceea ce-ți prepar eu acum, mai ales dacă o să-i pui pe deasupra și niște unt și sirop. O să fie gata imediat. Ce-ar fi să întorci între timp bucățile de slănină în tigaie?

— Trebuie mai întâi să mă spăl. Tocmai am curățat de bălegar grajdul și celelalte anexe și încă nu pot să ating nimic.

Ea ridică o sprânceană, pe când el ieșea precipitat din încăpere. Îl văzuse deja eschivându-se în toate modalitățile posibile de la îndatoririle din bucătărie și trebuia să recunoască faptul că dădea dovadă de șiretenie de fiecare dată.

Resemnată, Blair întoarse tot ea slănina, după care înfierbântă pe foc și o a doua tigaie. Tocmai se pregătea să înmoaie prima bucată de pâine, când auzi niște glasuri. Proaspăt căsătoriții se treziseră și ei, își dădu ea seama, și lăsă deoparte aluatul, pentru a-i întâmpina.

Păreau extrem de degajați. Era o atitudine firească din partea Glennei, își zise Blair în sinea ei. Glenna intră în bucătărie, îmbrăcată într-un pulover de un verde ca de salvie și niște jeanși negri, iar părul ei de un roșu-aprins era lăsat liber. În cazul ei, urbanitatea precumpănea asupra caracterului relaxat, de provincie, presupuse Blair. Iar, dacă mai adăugai și frumoasa îmbujorare a unei femei căreia în mod evident îi plăceau hârjonelile matinale, aveai imaginea ei completă.

Glenna nu prea semăna cu o femeie capabilă să pună pe fugă o întreagă ceată de vampiri, scoțând crunte urlete de luptă și agitând în văzduh o bardă războinică, însă exact asta făcuse.

— Mmm, friganele? Parcă mi-ai fi citit gândurile. Îndreptându-se spre ibricul de cafea, Glenna o mângâie în trecere ușor și absent pe Blair pe un braț și se oferi: Vrei să-ți dau o mână de ajutor?

— Mă descurc și singură. Tu deja ți-ai luat partea leului în privința robotelii din bucătărie, iar eu mă pricep la micul dejun mai bine decât la prepararea cinei. Doar mi s-a părut mie sau chiar l-am auzit și pe Hoyt?

— El se afla imediat în urma mea. Vorbește acum cu Larkin despre cal. Cred că Hoyt este puțin deranjat de faptul că n-a ajuns el la Vlad înaintea lui Larkin. E foarte bună cafeaua. Ai dormit bine?

— Am dormit buștean, vreme de vreo două ore. Blair înmuie felia de pâine, o puse apoi la prăjit în tigaia încinsă, să sfârâie, și continuă: Apoi, nu știu de ce, dar m-am trezit într-o stare de agitație cumplită și n-am mai putut adormi. Parcă eram în priză. Ea îi aruncă Glennei o privire, adăugând: Și nici n-aveam unde să-mi consum excesul de energie, spre deosebire de mireasă.

— Sunt nevoită să recunosc că mă simt extrem de liniștită și de relaxată în dimineața asta. Cu o excepție. Tresărind ușor, Glenna își masă bicepsul brațului drept. Am senzația că jumătate de noapte am mânuit un baros greu.

— Și barda de luptă este o unealtă suficient de grea. Iar tu ai făcut cu ea o treabă foarte bună.

— Nu știu dacă așa stau lucrurile. Dar n-am chef să mă mai gândesc acum la asta – cel puțin până nu mănânc mai întâi. Răsucindu-se, Glenna deschise dulapul de farfurii și întrebă: Știi tu cât de des am luat eu un astfel de mic dejun – cu friganele și cu șuncă prăjită – înainte să înceapă toată povestea asta?

— Nu.

— Niciodată. Absolut niciodată, accentuă ea, zâmbind în colțul gurii. Am avut grijă de greutatea mea ca și când, ei bine, ca și când de acest lucru ar fi depins soarta întregii lumi.

— Acum te antrenezi din greu. Blair întoarse felia de pâine, pentru a o prăji și pe cealaltă parte. Trebuie să-ți completezi necesarul de carburant. Dacă vei crește în greutate cu câteva kilograme, îți pot garanta că vei adăuga pe tine numai mușchi.

— Blair, îi zise Glenna, uitându-se către ușă pentru a se asigura că Hoyt nu intrase încă. Tu ai în domeniul ăsta mai multă experiență decât oricare dintre noi ceilalți. Aș vrea ca măcar deocamdată lucrul acesta să rămână doar între noi două, dar ai putea să-mi spui cu sinceritate cum ne-am descurcat noaptea trecută în luptă?

— Am supraviețuit cu toții, rosti sec Blair, continuând să scoată friganele rumene pe o farfurie și să prăjească alte felii de pâine cu glazură de ouă bătute. Asta-i concluzia finală.

— Dar…

— Glenna, o să-ți vorbesc pe șleau. Blair se întoarse, rezemându-se cu spatele de masă pentru o clipă, în timp ce pâinea sfârâia mai departe în tigaie și răspândea arome plăcute în atmosferă. Nu m-am mai confruntat niciodată până acum cu așa ceva.

— Și totuși, tu faci asta – adică îi vânezi – de ani și ani de zile.

— Ai dreptate. Însă n-am mai văzut niciodată atât de mulți adunați în același timp la un loc, și nici nu i-am văzut vreodată așa de bine organizați ca acum.

Glenna respiră adânc.

— Asta nu poate fi considerată drept o veste bună.

— Bună, rea, asta-i situația! Din câte știu eu din experiența mea de până acum – nu s-a mai întâmplat niciodată ca dihăniile astea să trăiască, să lucreze sau să lupte în grupuri mari. Am luat legătura cu mătușa mea și am întrebat-o și pe ea ce părere are despre asta, iar ea mi-a spus același lucru. Ei sunt ucigași și pot călători, vâna și chiar locui împreună în găști. Dar în găști mici, conduse de câte un element dominant alpha, masculin sau feminin. Niciodată nu i-am văzut acționând astfel.

— Nu ca o armată, murmură Glenna.

— Nu într-o structură organizată. Iar ceea ce am văzut noi azi-noapte a fost un adevărat escadron – adică o mică secțiune dintr-o veritabilă armată. Și, ceea ce e mai important, ei s-au arătat dispuși să moară pentru ea, pentru Lilith, acest lucru fiind o chestiune de forță.

— Bine. Bine, zise Glenna, în timp ce punea masa. Așa-mi trebuie; am primit ceea ce am meritat, dacă ți-am cerut să-mi vorbești cu sinceritate.

— Hei, fruntea sus! Nu uita că am supraviețuit, da? Asta-i o victorie.

— Bună dimineața, îi spuse Hoyt lui Blair, în timp ce intra în încăpere. Apoi privirea lui se îndreptă direct spre Glenna.

Ei aveau același colorit în obraji, se gândi Blair, adică ea și cu strămoșul ei de-atâtea generații. Ea, magicianul și fratele geamăn al acestuia, vampirul, împărtășeau aceeași ascendență și aceleași origini, iar acum și această misiune, presupuse femeia.

Soarta era în mod neîndoielnic cât se poate de capricioasă, blestemata!

— Voi doi cu siguranță radiați de fericire, le zise ea, atunci când Glenna își ridicase privirea, căutând buzele lui Hoyt. Practic, aveți nevoie de umbrele mele.

— Ei își apără ochii de soare și sunt o expresie vie a modei sexy, îi replică Hoyt, făcând-o să râdă.

— Ia loc! Femeia opri muzica, după care aduse la masă platoul încărcat cu vârf. Am făcut de mâncare pentru o întreagă armată, socotind că așa ceva chiar și suntem, de fapt.

— Pare a fi un ospăț în toată regula. Îți mulțumim.

— Mi-am îndeplinit doar partea mea din îndatorire, spre deosebire de unii dintre noi, care se cam fofilează și trag mereu chiulul, întâmpină ea, scuturând din cap, apariția perfect sincronizată a lui Larkin. Ai sosit exact la țanc, i se adresă Blair.

Bărbatul avea o expresie nevinovată și în același timp prietenoasă.

— Mâncarea este deja gata? Mi-a luat ceva mai mult timp să ajung înapoi, dat fiind faptul că am trecut și pe la Moira ca să-i spun că micul dejun este în curs de pregătire. Ce priveliște plăcută!

— Acum că tot te-ai uitat, apucă-te să și înfuleci. Și Blair puse pe o farfurie patru friganele pentru el. După aceea însă, tu și cu verișoara ta ați face foarte bine să spălați și vasele.