Nimic nu dureaza o vesnicie

San Francisco

Primăvara — 1335

Procurorul de district, Carl Andrews, era furios.

— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună și lucrează la același spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis.

Andrews se opri să inspire.

— Și toți trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctorițe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele niște celebrități. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele și o să le transforme pe cățelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poștale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta!

Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicație scria: „Doctorița Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?”

— Doctorița Paige Taylor.

Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său

— Îți predau ție procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare.

— N-ai grijă, spuse liniștit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.

* * *

Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctorița Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subțire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o față palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieții ei coexistau în ea. Avea în ea emoția fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranța timidă a adolescentei și înțelepciunea și durerea femeii. Avea un aer de nevinovăție. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigașele cu sânge rece.

Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctorița Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.

* * *

Procesul avea loc în venerabilul și vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară și Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de șapte etaje, construit din piatră cenușie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuți prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror și cealaltă pentru avocatul apărării.

Sala tribunalului era plină de reporteri și de tipul de spectatori atrași de accidentele fatale de circulație și de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viața, cu o coamă de păr cenușiu, cu o bărbuță și cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantații sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit și o minte de computer. Caracteristica lui, vara și iarna, era un costum alb, cu o cămașă demodată cu guler tare.

Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputația că obținea achitarea pentru clienții săi.

Cei doi bărbați se mai înfruntaseră înainte, iar relația lor era una de respect plin de silă și de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului.

— Am venit aici ca să-ți fac o favoare, Gus.

Teme-te de avocați ai apărării care aduc daruri.

— Ce-ai avut în gând, Alan?

— Să mă înțelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aș putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică și să scutească statul de costul procesului.

— Îmi ceri o înțelegere, ca s-o scuz?

— Da.

Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva.

— Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Știi care e data?

— 1 iunie. De ce?

— Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou.

— Gus!

Venable se aplecă în față pe fotoliul lui.

— Știi, Alan, în mod obișnuit, aș fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ți spun adevărul, aș prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigașă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obține banii. Am să cer pedeapsa cu moartea…

— Eu cred că e nevinovată și eu…

Venable scoase un râs scurt, exploziv.

— Nu, nu crezi. Și nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide și se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca și Cain.

— Nu e, până nu spune juriul, Gus.

— Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună.

După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversația lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn știa că nu avea nici o șansă să câștige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea și la martorii pe care avea să-i cheme și fu satisfăcut.

Nu era nici o îndoială. Doctorița Paige Taylor va merge la camera de gazare.

* * *

Nu fusese ușor să se facă lista juriului. Cazul ținuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură.

Președinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocații și avea un temperament aprig. Printre avocații pledanți din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat și cauți îngăduință, ține-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young.

Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocați în biroul ei.

— O să stabilim niște reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepții, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenționez pe amândoi să nu încercați să abuzați de treaba asta. E clar?

— Da, doamnă judecătoare.

— Da, doamnă judecătoare.

* * *

Gus Venable își încheia declarația de deschidere.

— Și astfel, doamnelor și domnilor jurați, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială rațională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Și nu numai că a comis crima, dar a și făcut-o pentru bani… o mulțime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeți-mă, după ce veți fi auzit toate dovezile, nu veți avea dificultăți în a o găsi vinovată pe doctorița Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulțumesc.

Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă.

Gus Venable se întoarse spre judecătoare.

— Dacă binevoiți, doamnă judecătoare, aș dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului.

După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse:

— Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar.

— Da, e adevărat.

— Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin?

— Da.

— Poți să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui?

— Doctorița Taylor.

— Cum ai caracteriza dumneata relațiile dintre doctorița Taylor și John Cronin?

— Obiecție! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului.

— Se admite.

— Permiteți să formulez altfel. Ai auzit vreo conversație între doctorița Taylor și John Cronin?

— Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela.

— Poți descrie conversațiile acelea drept prietenești?

— Nu, domnule.

— Da? De ce spui asta?

— Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin și când doctorița Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-și țină… El ezită. Nu știu dacă pot repeta limbajul lui.

— Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului.

— I-a spus să-și țină departe de el mâinile ei spurcate.

— L-a spus asta doctoriței Taylor?

— Da, domnule.

— Te rog, spune Curții ce ai mai văzut sau auzit.

— Păi, el spunea întotdeauna despre ea „cățeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine cățeaua aia” și „Spune-i cățelei ăleia să mă lase în pace” și „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?”

Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctorița Taylor. Privirile juraților îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor.

— Ți s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriței Taylor?

Alan Penn era din nou în picioare.

— Obiecție!

Judecătoarea Young zise:

— Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare.

Alan Penn se uită la Paige Taylor și se așeză din nou pe scaunul lui.

— La naiba, nu. O ura de moarte.

* * *

Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise:

— Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecția intravenoasă ce i s-a făcut. E corect?

— Este.

— Și ai descoperit ulterior că doctorița Taylor era răspunzătoare.

— Corect.

— Doctore Kane, am să-ți arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctorița Taylor.

El luă o hârtie și i-o dădu lui Kane.

— Vrei să o citești cu glas tare, te rog?

Kane începu să citească.

„John Cronin. Cauza morții: Stop respirator apărut ca o complicație de infarct miocardic, ca o complicație la o embolie pulmonară.”

— Și în limbaj mai popular?

— Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord.

— Și hârtia aceasta e semnată de doctorița Taylor?

— Da.

— Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morții lui John Cronin?

— Nu. Injecția cu insulina i-a provocat moartea.

— Deci, doctorița Taylor a administrat o doză fatală de insulina și apoi a falsificat raportul?

— Da.

— Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităților?

— Da. Am simțit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptății. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viața unei ființe umane, indiferent de situație.

* * *

Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roșu flacără și un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reușea să-l ascundă.

Gus Venable spuse:

— Știu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ți cer să descrii juriului relația dumitale cu soțul decedat.

Văduva Cronin își tampona ochii cu o batistă mare de dantelă.

— John și cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată.

— Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin?

— Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis.

— Doamnă Cronin, soțul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctorița Taylor? Ți-a spus ce doctoriță grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea?

— El nu a menționat-o niciodată.

— Niciodată?

— Niciodată.

— A discutat vreodată John că vrea să vă șteargă din testament, pe dumneata și pe fratele dumitale?

— Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am și că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată și…

Nu mai putu continua.

Judecătoarea Young zise:

— Luăm o pauză de cincisprezece minute.

* * *

Așezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soție.

Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare.

— O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ți iau cel mai bun avocat criminalist din țară.

Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă.

— Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o și a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaște că l-a omorât.

— O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani.

— Din moment ce ea recunoaște că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca și în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aș putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer și toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubești a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A știut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea?

— Paige n-a știut nimic despre bani, spuse ferm Jason.

Tonul lui Penn era indiferent.

— Bine. A fost doar o coincidență fericită. Procurorul de district vrea omor calificat și vrea pedeapsa cu moartea.

— Vrei să primești cazul?

Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctorița Taylor. Tot așa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason și se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de cățea a fost înșelat și habar n-are.

Jason aștepta un răspuns.

— Preiau cazul, dacă e conștientă că va fi un urcuș anevoios. Va fi greu de câștigat.

Afirmația lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.

* * *

A doua zi dimineață, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un șir de noi martori.

O infirmieră depunea mărturie:

— L-am auzit pe John Cronin zicând: „Știu că voi fi pe masa de operație. O să mă omori. Sper să te înhațe pentru crimă”.

Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă:

— Când i-ai spus doctoriței Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis?

— A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”.

— A recunoscut că este amoral?

— Da.

— Dar a fost de acord să ia banii?

— A, da. Absolut.

* * *

Alan Penn trecu la interogatoriul încrucișat.

— Domnule Pelham, doctorița Taylor aștepta vizita dumitale?

— Păi, nu, eu…

— Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari?

— Nu, eu…

— Deci, când i-ai spus, erai față-n față cu ea?

— Da.

— În poziția de a-i vedea reacția la această veste?

— Da.

— Și când i-ai spus despre bani, cum a reacționat?

— Păi — ea — ea părea surprinsă, dar…

— Mulțumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.

* * *

Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii și presa au considerat că procurorul acuzator și avocatul apărător erau fascinanți ca apariții. Gus Venable era îmbrăcat în alb și Alan Penn în negru, iar amândoi se mișcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de șah ucigător și coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat.

Gus Venable lega capetele firelor.

— Dacă permite Curtea, aș vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers.

După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse:

— Doamnă Rogers, cu ce vă ocupați?

— Sunt domnișoara Rogers.

— Vă rog să mă scuzați.

— Lucrez la Agenția de turism Corniche.

— Agenția aranjează călătorii în diverse țări și face rezervări la hoteluri și alte servicii clienților ei?

— Da, domnule.

— Vreau să te uiți la acuzată. Ai mai văzut-o până acum?

— A, da. A venit la agenția noastră în urmă cu doi sau trei ani.

— Și ce dorea?

— Spunea că o interesa o călătorie la Londra și Paris și cred că și la Veneția.

— Întreba de excursii în grup?

— A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Și cred că voia să închirieze și un iaht.

Sala tribunalului amuțise. Gus Venable se duse la masa procurorului și ridică niște pliante.

— Poliția a găsit aceste broșuri în apartamentul doctoriței Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra și la Veneția, broșuri cu hoteluri scumpe și linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare.

Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broșuri.

— Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci și șase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci și patru de mii și cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream,douăzecișișapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream.Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci și șapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-și alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A.

Venable se întoarse spre Alan Penn și zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu fața palidă.

— Martora e a dumitale.

Penn se ridică în picioare, trăgând de timp și gândind repede.

— Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnișoară Rogers?

— Poftim?

— Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenție mare de turism?

— Da, e destul de mare.

— Îmi închipui că o mulțime de lume vine să întrebe despre excursii.

— A, da.

— Ați spune cam cinci-șase persoane pe zi?

— A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie.

— Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Și ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulțim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci și cinci de mii de persoane.

— Presupun că da.

— Și, totuși, dintre toate aceste persoane îți amintești de doctorița Taylor. Parcă așa spuneai?

— Păi, ea și cele două prietene ale ei erau atât de emoționate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguț. Erau că niște școlărițe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că și-ar putea permite un iaht.

— Înțeleg. Toți cei care vin și cer o broșură pleacă într-o călătorie?

— Ei, desigur că nu. Dar…

— Doctorița Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o?

— Nu. Cu noi, nu. Ea…

— Nici cu altă agenție. Ea a cerut doar să vadă niște broșuri.

— Da. Ea…

— Asta nu e același lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i așa?

— Păi, da, dar…

— Mulțumesc. Puteți pleca.

* * *

Venable se întoarse spre judecătoarea Young.

— Aș vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.

* * *

— Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administrație la Spitalul de district Embarcadero.

— Da.

— Deci, o cunoști pe doctorița Taylor și activitatea ei?

— Da, o cunosc.

— Ai fost surprins că doctorița Taylor a fost acuzată de crimă?

Penn era în picioare.

— Obiecție, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant.

— Dacă aș putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-ați lăsa doar…

— Bine, să vedem cum se desfășoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable.

— Permiteți să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat?

— Da.

— Și o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abține de la orice act răuvoitor sau de corupție”.

— Da.

— Există ceva în ce făcuse în trecut doctorița Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate?

— Obiecție.

— Se respinge.

— Da, există.

— Te rog explică despre ce este vorba.

— Am avut un pacient, despre care doctorița Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta.

— Și ce s-a întâmplat?

— Doctorița Taylor a mers înainte și a făcut oricum pacientului transfuzia.

— E legal?

— Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului.

— Și apoi, ce a făcut doctorița Taylor?

— Ea a obținut ordinul tribunalului și a schimbat data acestuia.

— Deci, a făcut un act ilegal și a falsificat evidențele spitalului ca să Se acopere?

— Așa e. Corect.

Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns față de mine? se întrebă în sinea lui.

Dacă spectatorii se așteptau la vreun semn de emoție pe fața lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiți.

E rece ca gheața, gândi prim-juratul.

* * *

Gus Venable se întoarse spre judecătoare.

— Doamnă judecătoare, după cum știți, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord și nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariați ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker.

Penn se ridică.

— Obiectez. Nu văd relevanța. Doctorul Barker nu e aici. Și nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă…

Venable întrerupse.

— Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competența acuzatei ca medic.

Judecătoarea Young spuse cu scepticism:

— O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediții de pescuit. Poți chema martorii dumitale.

— Mulțumesc.

Gus Venable se întoarse spre aprod.

— Aș vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson.

Un bărbat elegant, în jur de șaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se așeză, Gus Venable zise:

— Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero?

— Opt ani.

— Și care este specialitatea dumitale?

— Sunt chirurg cardiolog.

— Și în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker?

— A, da. De multe ori.

— Ce părere ai despre el?

— Aceeași ca și a tuturor celorlalți. În afară poate de De Bakey și Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume.

— Ai fost prezent în sala de operație în dimineața în care doctorița Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly?

Tonul martorului se schimbă.

— Da, am fost acolo.

— Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineața aceea?

Doctorul Peterson spuse în silă:

— Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul.

— Cum adică „pierdeam pacientul”?…

— I se oprise inima. Încercam să-l readucem și…

— S-a trimis după doctorul Barker?

— Da.

— Și el a venit în sala de operație în timp ce operația era în curs?

— Spre sfârșit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viață.

— Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriței Taylor în momentul respectiv?

— Eram cu toții destul de supărați și…

— Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriței Taylor?

— Da.

— Și ce anume a spus doctorul Barker?

Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna și ploaia începu să bată pe acoperișul tribunalului.

— Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”.

Spectatorii deveniră zgomotoși. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul.

— Destul. Sunteți oameni care trăiți în caverne? Încă o izbucnire ca asta și o să stați cu toții afară în ploaie.

Gus Venable așteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise:

— Ești sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriței Taylor? „L-ai omorât”?

— Da.

— Și ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă?

— A, da.

— Mulțumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale.

Penn se ridică și se apropie de boxa martorilor.

— Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operație, dar îmi închipui că este o încordare uriașă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operație pe inimă.

— E o mare încordare.

— În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru?

— A, nu. Totdeauna șase sau mai multe.

— Da?

— Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anesteziști, o asistentă medicală și cel puțin osoră care circulă.

— Înțeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot și agitație. Oameni care dau instrucțiuni și altele asemenea.

— Da.

— Și am înțeles că e o practică obișnuită să se pună muzică în cursul operației.

— Da, este.

— Când doctorul Barker a intrat și a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie.

— Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul.

— Făcând mult zgomot?

— Da, era destul zgomot.

— Și, totuși, în ciuda acestei agitații, a zgomotului și a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctorița Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitația aia puteai să greșești, nu-i așa?

— Nu domnule, nu puteam greși.

— Ce te face atât de sigur?

Doctorul Peterson oftă.

— Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta.

Nu mai avea nici o ieșire elegantă.

— Nu mai am întrebări.

Cazul se destrăma și el nu putea face nimic în legătură cu asta. Și era pe cale să se înrăutățească și mai mult.

* * *

Denise Berry apăru în boxa martorilor.

— Ești soră medicală la Spitalul Embarcadero?

— Da.

— De cât timp lucrezi acolo?

— De cinci ani.

— În acest timp, ai auzit vreo discuție între doctorița Taylor și doctorul Barker?

— Sigur. De multe ori.

— Poți reproduce una dintre ele?

Sora Berry se uită la doctorița Taylor și ezită.

— Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios.

— Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ți-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriței Taylor.

Urmă o pauză lungă.

— Odată a zis că e incompetentă și…

Gus Venable se prefăcu surprins.

— L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctorița Taylor este incompetentă?

— Da, domnule. Dar el întotdeauna…

— Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctorița Taylor?

Martora nu voia să vorbească.

— Nu-mi mai amintesc.

— Domnișoară Berry, ai depus jurământ.

— Odată, l-am auzit spunând…

Restul frazei a fost o bâlbâială.

— Nu te putem auzi. Vorbește mai tare. Ce l-ai auzit spunând?

— A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctorița Taylor să-i opereze câinele.

Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului.

— Dar sunt sigură că a vrut doar…

— Cred că putem să presupunem cu toții ce a vrut să înțeleagă doctorul Barker prin ce a spus.

Toți ochii erau îndreptați spre Paige Taylor.

* * *

Acuzațiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleșitoare. Totuși, Alan Penn avea reputația că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?

* * *

Paige Taylor era în boxa martorilor și Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul așteptat de toți.

— Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale?

— Da, a fost.

— Și ce sentimente aveai față de el?

— Îmi plăcea. Știa cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă.

— Dumneata ai făcut operația?

— Da.

— Și ce ai găsit în cursul operației?

— Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze.

— Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul.

— Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice.

— Asta însemnând că nu mai era nici o speranță pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos?

— Nici una.

— John Cronin a fost conectat la un aparat de menținere a vieții?

— Corect.

— Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieții lui John Cronin?

— Da.

Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului.

E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceașcă cu ceai.

— Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieții lui John Cronin?

— Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopții, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acționau. Vocea ei era liniștită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinței. Iar eu am făcut asta.

— Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l lași să moară? Vreun sentiment de vinovăție?

Doctorița Paige Taylor negă din cap.

— Nu. Dacă ați fi putut vedea… Nu era, pur și simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere.

— Cum i-ați administrat insulina?

— I-am injectat-o intravenos.

— I-a provocat asta vreo durere în plus?

— Nu. Pur și simplu a adormit.

Gus Venable era în picioare.

— Obiecție! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu…

Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă.

— Domnule Venable, nu respecți ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucișat martora. Stai jos.

Procurorul se uită la juriu, clătină din cap și se așeză.

— Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, știai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari?

— Nu. Am rămas uluită când am auzit asta.

Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable.

— N-ați discutat niciodată despre bani sau cadouri și nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin?

O ușoară roșeață îi apăru în obraji.

— Niciodată!

— Dar erați în termeni prietenești cu el?

— Da. Când un pacient este atât de bolnav, relația doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri și problemele de familie.

— Dar nu aveai nici un motiv să te aștepți la ceva de la el?

— Nu.

— Ți-a lăsat banii aceștia pentru că ajunsese să te respecte și să aibă încredere în dumneata. Mulțumesc, doamnă doctor Taylor.

Penn se întoarse spre Gus Venable.

— Martora e a dumitale.

În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viață. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o și pe ea.

Gus Venable se ridică și, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate și reporterii erau ocupați să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieți, se gândi Venable.

El stătu în fața acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală:

— Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero?

Alan Penn era în picioare, furios.

— Doamnă judecătoare, eu…

Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul.

— Obiecția se aprobă!

Se întoarse spre cei doi avocați.

— Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.

* * *

Când cei doi avocați fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable.

— Ai urmat Facultatea de drept, nu-i așa, Gus?

— Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu…

— Ai văzut cumva un cort acolo?

— Cum ați spus?

Vocea ei era ca o plesnitură de bici.

— Sala mea de tribunal nu e circ și nu am de gând să te las să o transformi în așa ceva. Cum îndrăznești să pui o întrebare ca asta?

— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea și…

— Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ți revizuiești atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forță ca ăsta, declar procesul nedrept.

— Da, doamnă judecător.

* * *

Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului:

— Juriul nu va ține seama deloc de ultima întrebare a procurorului.

Se întoarse spre procuror.

— Puteți continua.

Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor.

— Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ți-a lăsat un milion de dolari.

— Obiecție!

Alan Penn era în picioare.

— Se admite.

Judecătoarea Young se întoarse spre Venable.

— Îmi pui la încercare răbdarea.

— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare.

Se întoarse din nou spre martoră.

— Trebuie să fi fost în termeni foarte prietenești cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i așa?

Paige Taylor roși ușor.

— Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient.

— Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-și taie din testament soția și familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuțiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri…

Judecătoarea Young se aplecă înainte și spuse amenințător.

— Domnule Venable…

Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată.

— Deci, dumneata și John Cronin ați avut o convorbire prietenească. Ți-a spus lucruri personale despre el și te plăcea și te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor?

— Da.

— Și pentru asta ți-a dat un milion de dolari?

Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns.

Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu fața spre acuzată.

— Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ți lase bani sau că-și va șterge familia din testament.

— Corect.

— Cât câștigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero?

Alan Penn era în picioare.

— Obiecție! Nu văd…

— E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde.

— Treizeci și opt de mii de dolari pe an.

Venable interveni:

— Nu e prea mult în zilele astea, nu-i așa? Și din astea mai sunt rețineri, taxe și cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanță, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneția, nu-i așa?

— Presupun că nu.

— Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanță pentru că știai că nu-ți puteai permite.

— Asta e corect.

Alan Penn era din nou în picioare.

— Doamnă judecătoare…

Judecătoarea Young se întoarse spre procuror.

— Unde ne duce asta, domnule Venable?

— Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva.

— A răspuns deja la întrebarea asta.

* * *

Alan Penn știa că trebuia să acționeze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziție a unui bărbat care tocmai a câștigat la loterie.

— Doctore Taylor, îți amintești că ai luat acele broșuri turistice?

— Da.

— Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht?

— Bineînțeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele și cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite și… în momentul acela ni s-a părut o idee bună.

Vocea ei dispăru.

Alan Penn se uita pe furiș la juriu. Fețele lor exprimau pură neîncredere.

* * *

Gus Venable interoga acuzata a doua oară.

— Doamnă doctor Taylor, îl cunoașteți pe doctorul Lawrence Barker?

Ea avu un moment de rememorare. Am să-l omor pe Lawrence Barker. Am s-o fac încet. Am să-l las să sufere întâi… apoi, am să-l omor.

— Da, îl cunosc pe doctorul Barker.

— Din ce împrejurări?

— Doctorul Barker și cu mine am lucrat deseori împreună în ultimii doi ani.

— Ai spune că este un doctor competent?

Alan Penn sări din scaunul lui.

— Obiectez, doamnă judecătoare. Martora…

Dar, înainte ca el să poată termina sau ca judecătoarea Young să poată decide, Paige răspunse:

— E mai mult decât competent. E strălucit.

Penn se lăsă din nou în scaunul lui, prea uluit ca să vorbească.

— Ai vrea să mai completezi răspunsul?

— Doctorul Barker este unul dintre cei mai renumiți chirurgi cardio-vasculari din lume. Are o amplă practică particulară, dar a practicat trei zile pe săptămână și în spitalul Embarcadero.

— Deci, ai o părere foarte bună față de judecata lui în chestiuni medicale?

— Da.

— Și ai sentimentul că ar putea judeca cât de competent este un alt medic?

Penn voia să-i transmită lui Paige să răspundă: Nu știu.

Ea ezită.

— Da.

Gus Venable se întoarse spre jurați.

— Ați auzit-o pe acuzată mărturisind că are o părere foarte bună pentru judecata medicală a doctorului Barker. Sper că a ascultat cu atenție aprecierile doctorului Barker despre competența ei… sau despre lipsa acesteia.

Alan Penn era din nou în picioare.

— Obiecție!

— Admisă.

Dar era prea târziu. Dauna se produsese.

* * *

În timpul pauzei următoare, Alan Penn îl trase pe Jason la toaleta bărbaților.

— În ce naiba m-ai băgat? întrebă Penn furios. John Cronin a urât-o. Barker a urât-o. Eu pretind clienților mei să-mi spună adevărul și tot adevărul. Ăsta-i singurul mod în care pot să-i ajut. Ei bine, pe ea nu pot să o ajut. Prietena dumitale mi-a oferit un caz cu o zăpadă atât de groasă, încât am nevoie de schiuri. De fiecare dată când deschide gura, își mai bate un cui în sicriu. Afurisitul ăsta de proces e în cădere liberă!

* * *

În după-amiaza aceea, Jason Curtis se duse să o vadă pe Paige.

— Ai un vizitator, doamnă doctor Taylor.

Jason intră în celula lui Paige.

— Paige…

Ea se întoarse spre el și se lupta cu lacrimile.

— Se pare că e foarte rău, nu-i așa?

Jason se forță să zâmbească.

— Știi ce a spus bărbatul: „Nu s-a sfârșit până nu s-a terminat”.

— Jason, tu nu crezi că eu l-am omorât pe John Cronin pentru banii lui, nu-i așa? Ce-am făcut, am făcut doar ca să-l ajut.

— Eu te cred, spuse Jason liniștit. Te iubesc.

O luă în brațe.

Nu vreau s-o pierd, se gândi Jason. Nu pot. Ea este cel mai bun lucru din viața mea.

— Totul o să fie în regulă. Ți-am promis că vom fi veșnic împreună.

Paige îl ținu aproape și își spuse: Nimic nu ține o veșnicie. Nimic. Cum se poate că totul merge atât de rău… atât de rău… atât de rău…?