Capitanul Apostolescu Ancheteaza

Capitanul Apostolescu Ancheteaza de Horia Tecuceanu

Cap. I

Prima victimă

Simțind umezeala care venea dinspre mare pătrunzându-i în oase, subofițerul de miliție Găman Ilie își înfundă mai adânc mâinile în buzunarele mantalei de ploaie.

În timp ce-și continua patrularea cu pași rari, apăsați, care răsunau ritmic pe asfaltul bulevardului, se gândea la influența pe care anotimpul o exercita asupra dispoziției sale. Vara, toate stațiunile de pe litoral clocoteau de agitația turiștilor. Evident, exodul acestor oameni veniți să-și petreacă din plin concediul avea urmări directe și asupra vieții nocturne a portului Constanța. Veselia și exuberanța vizitatorilor devenea molipsitoare, iar orele de serviciu – în care niciodată nu se întâmpla ceva interesant – treceau pe nesimțite.

Acum, însă, în această noapte de martie, deși era încă devreme – abia zece, fără un sfert – străzile erau pustii. Din când în când, doar lumina fulgerătoare a troleibuzelor ce se retrăgeau dinspre gară spre depou.

În timp ce-și scotea din buzunar pachetul de țigări, atenția îi fu atrasă de o umbră ce ieșea din aleea care conducea la blocurile 93 și 95, îndreptându-se grăbită spre gară. Privirile sale urmăriră, numai o fracțiune de secundă, silueta bărbatului; era poate vreun întârziat, care vroia să prindă troleibuzul.

După alți câțiva pași – depășise aleea din care ieșise cu puțin timp mai înainte întârziatul ce-i reținuse atenția – se opri pentru a-și aprinde țigara. Dar în clipa în care scăpără chibritul un țipăt de femeie străpunse liniștea nopții.

Aruncând bățul de chibrit ce-i ardea în mână, se îndreptă cu pași repezi spre locul de unde venise apelul.

Din fugă, deschise cu mâna dreaptă tocul pistolului, iar cu stânga scoase lanterna.

După ce străbătu nu mai mult de zece metri, văzu apărând din aleea cufundată în întuneric, sub fasci- culul luminos al lanternei, o femeie pe al cărei chip se întipărise groaza; întindea spre el mâinile înroșite de sânge.

— Ce s-a întâmplat? întrebă milițianul. Dar văzând că femeia era prea înspăimântată pentru a-i putea răspunde, nu mai zăbovi, scoase pistolul din toc și luminându-și calea cu lanterna începu să înainteze cu prudență.

Mai străbătu vreo 15–20 metri pe alee și zări un om răsturnat cu fața în jos, într-o băltoacă de apă. Înțelese că la picioarele sale se afla un bărbat mort. Rana mare de la cap, prin care sângele continua să se scurgă, înroșind băltoaca în care zăcea, îi pricinuise fără îndoială moartea.

Sergentul băgă pistolul în toc și, scoțând fluierul, dădu alarma.

După câteva minute sosi un coleg al său, care, pus la curent cu cele întâmplate, se îndreptă spre un telefon și anunță secția de miliție.

Un sfert de oră mai târziu apărură două mașini din care coborâră câțiva ofițeri de miliție judiciară, printre care maiorul Călărașu Grigore, precum și procurorul de serviciu Lupu Mihail și medicul legist Capolide Ioan. Aproape în același timp sosi și secția criminalistică a Inspectoratului județean de miliție.

Din documentele găsite asupra victimei ancheta stabili că este vorba de Barbu Gheorghe, în vârstă de 38 de ani, născut în Slobozia, domiciliat în Strada Mică nr, 7, care lucra pe post de magazioner șef la Fabrica de produse chimice „Avântul” din localitate.

La lumina unor reflectoare mobile, doctorul Capolide Ioan constată că moartea survenise de aproximativ 20 de minute, datorită unei răni cauzate de o armă de foc.
Glonțul intrase în tâmpla dreaptă și ieșise prin cea stângă, moartea fiind fulgerătoare.

Ceea ce surprinsese însă din primul moment pe anchetatori era natura rănii. Deși toți erau oameni cu experiență, nu puteau să-și explice nici puterea de pătrundere a proiectilului și nici dimensiunile foarte mari ale rănii; tâmpla dreaptă prezenta un orificiu cu un diametru de circa 15 milimetri, iar stânga, unul de aproape 30.

După părerea doctorului Capolide, numai o pușcă de vânătoare de calibrul 16, încărcată cu cartușe pentru mistreți, ar fi putut provoca o astfel de rană.

Între timp corpul fu ridicat și depus la morgă, rămânând ca doctorul Capolide să-și trimită de îndată raportul.

Maiorul Călărașu ceru subofițerului Găman să-i raporteze împrejurările în care a fost descoperit cadavrul. Află astfel de femeia care dăduse alarma; deși erau aproape orele unsprezece, ea se mai afla acolo, într-un grup de cetățeni care se adunaseră pentru a comenta evenimentul.

Femeia declară că se numește Tănase Olga, că are
45 de ani și că se întorcea dintr-o vizită la fiica ei, care locuia în blocul 93, la etajul 7; stătuse acolo s-o aștepte până se înapoiase cu soțul ei de la cinematograf. Ieșind din bloc și mergând pe alee, se împiedicase de ceva și căzuse. Încercând să se ridice, și-a dat seama că obstacolul era un trup omenesc.

Crezuse mai întâi că era vreun marinar străin care se îmbătase. Gândindu-se că ar putea răci, încercase să-i trezească, scuturându-l de umeri și punându-i mâna pe cap; în clipa aceea a simțit pe mâini un lichid cald, vâscos. Dându-și seama că e sânge, și-a pierdut cumpătul și a început să țipe, ceea ce a avut drept urmare intervenția milițianului de serviciu. La urmă, mai preciză că nu cunoaște victima.

În timpul cât martora fusese chestionată, lucrătorii miliției judiciare și cei ai secției criminalistice terminaseră cercetarea terenului dintre cele două blocuri, fără a putea găsi vreun indiciu folositor.

Ținând scama că era trecut de miezul nopții și că nu mai puteau fi interogați alți martori, fu decisă suspendarea cercetărilor până a doua zi.

Cap. II

Planul de acțiune

În ziua următoare, pe la opt și jumătate, în biroul colonelului Lăzărescu George, șeful secției judiciare, se aflau convocați, printre alți ofițeri de miliție, maiorul Călărașu, procurorul Lupu Mihail și medicul legist Capolide Ioan.

— Din discuția pe care am avut-o până acum, spuse colonelul Lăzărescu, au rezultat următoarele:

Spațiul verde situat între blocurile 93 și 95 este închis din trei laturi. Singurele posibilități de acces către exterior sânt: poteca deschisă către bulevardul
Republicii și Scara A a blocului 95, din partea dreaptă. Latura stângă și fundul acestui părculeț sunt închise de Policlinica nr. 2, care nu are intrare spre parc. Deci asasinul putea veni sau pleca ori pe Scara A a blocului 95, ori prin bulevardul Republicii. Apoi, din procesul verbal prezentat astăzi de doctorul Capolide, reiese că moartea a survenit cu aproximativ douăzeci de minute înainte de examinarea victimei. Întrucât constatarea decesului s-a făcut la zece, rezultă că asasinarea a avut loc în jurul orei zece fără un sfert. Acest moment coin- cide și cu declarația martorei Tănase Olga, care a plecat la aceeași oră de la fiica ei. Dacă stabilirea momentului în care s-a petrecut crima am putut-o face cu multă precizie, datorită unor circumstanțe favorabile, continuă colonelul Lăzărescu, în schimb nu putem explica cum de nu a fost auzit focul ele armă. Ținând seama de ora la care s-a petrecut faptul, putem considera că în momentul crimei, atât tovarășa Tănase, cât și sergentul Găman se aflau la extremitățile aleii, la vreo 20 de metri de victimă. Ei bine, de ce n-a auzit nimeni împușcătura?

— Tovarășe colonel, interveni maiorul Călărașu, poate că totuși tovarășa Tănase se mai afla în lift când s-a tras focul de armă. Este de reținut că o coborâre de la etajul 7, cu liftul, durează aproape un minut. Această ipoteză ar putea explica de ce n-a auzit împușcătura.

— S-ar putea să ai dreptate, îl întrerupse Lăzărescu. Dar cum îți explici că nici sergentul Găman n-a auzit-o, deși se afla în imediata apropiere a locului unde s-a făptuit crima? În sfârșit, să lăsăm deoparte supozițiile și să trecem la extinderea investigațiilor. Tovarășul maior Călărașu va continua cercetările la locul crimei, depistând pe cei care ne pot da relații suplimentare. Va căuta de asemenea să stabilească la cine a fost victima în blocul 95; n-ar fi exclus ca, aflând acest lucru, să găsim foarte repede criminalul. Tovarășul maior Mihăilă se va duce la fabrica „Avântul”, pentru a cerceta dosarul lui Barbu Gheorghe și pentru a lua legătura cu colegii lui apropiați, iar dumneata, locotenent Marinescu, vei căuta să obții informații de la vecinii lui Barbu în legătură cu relațiile acestuia.

După ce termină expunerea planului de bătaie, colonelul Lăzărescu se sculă în picioare. Discuția se încheiase.

Cap. III

Cercetările maiorului Călărașu

Maiorul Călărașu luă cu el pe locotenentul Adam, care participase la ședința operativă de la colonelul Lăzărescu, și ceru șoferului mașinii de serviciu să-i ducă în Bulevardul Republicii, 95. În timp ce mașina se îndrepta spre locul crimei, maiorul Călărașu îi spunea lui Adam că, după părerea lui, punctul cel mai tenebros din această afacere rămânea faptul că niciunul dintre cei doi martori nu auzise împușcătura.

— În ceea ce o privește pe tovarășa Tănase ar mai putea exista o explicație, dar sergentul Găman…? E
posibil să te afli la circa 20 de metri și să nu auzi detunătura unei puști de vânătoare?

— Tovarășe maior, n-ar fi oare posibil ca Găman să nu se fi aflat chiar atât de aproape de victimă? întrebă Adam. Știți… este un băiat tânăr, poate că stătea de vorbă cu vreo fată în holul unuia dintre blocurile din împrejurimi. Și, chiar dacă a auzit împușcătura, a confundat-o poate cu rateul unui motor de automobil.

— Într-adevăr, nu este exclus ca Găman să fi auzit împușcătura, dar, fiind distrat, să nu mai rețină acest lucru, încuviință gânditor Călărașu.

Când coborâră din mașină, îi întâmpină sergentul
Găman. Împreună inspectară terenul la lumina zilei.
Acesta avea vreo 20 metri lățime și circa 40 metri lungime, iar ferestrele de la parterul blocurilor, care înconjurau parcul, se aflau, toate, la o înălțime, de 4 metri de la sol.

— Putem trece la interogarea locatarilor, spuse Călărașu și se îndreptă spre intrarea blocului.

Între intrare și lift se afla un birou a cărui ușă era deschisă. Înăuntru, în fața unei mese, ședea un bărbat de vreo șaizeci de ani, care completa niște situații.

— Bună ziua! spuse Călărașu. Suntem de la miliția judiciară și am vrea unele relații în legătură cu crima comisă azi-noapte în fața imobilului dumneavoastră.

— Cu multă plăcere! răspunse acesta. Mă numesc
Constantinescu Tudor și sunt portarul acestui bloc. La întrebarea milițianului, preciză că tot el a fost de serviciu și în noaptea precedentă.

Călărașu rămase plăcut impresionat de înfățișarea și figura inteligentă a interlocutorului său. Nu se putu abține să nu-l întrebe unde a lucrat mai înainte de a fi portar.

— Până acum patru ani, când am ieșit la pensie, am fost grefier la tribunal. De atunci sunt portarul acestui bloc. Dacă țineți seama de faptul că, pe lângă pensie, am atât leafa de portar cât și o locuință frumoasă, veți fi de acord că am toate motivele să fiu mulțumit de situația mea. Dar n-aș vrea să vă răpesc timpul, spuneți-mi cu ce vă pot fi de folos?

— Tovarășe! Constantinescu, aceasta este victima, spuse Călărașu, arătând o legitimație cu fotografia lui Barbu, o cunoașteți?

Portarul luă legitimația, examină îndelung fotografia și răspunse scurt:

— Nu-l cunosc.

— L-ați văzut intrând vreodată în acest bloc?

— Nu! răspunse cu aceeași promptitudine portarul.

— Ce ați făcut azi-noapte în jurul orei zece?

— Ca de obicei, am încuiat ușa de la intrare la nouă jumătate și am continuat să lucrez până la unsprezece, când am stins lumina în hol și m-am culcat.

— După poziția biroului dumneavoastră am impresia că nimeni nu poate să urce sau să coboare din bloc fără să-l vedeți? spuse Călărașu.

— Așa este! răspunse portarul. Mai cu seamă că azi-noapte urmăream întoarcerea acasă a unor chiriași care au întârziat plata întreținerii.

— Atunci, vă rog să-mi spuneți cine a ieșit sau a intrat în bloc între orele nouă jumătate și zece? întrebă Călărașu.

— Este foarte simplu. La orele nouă și treizeci și cinci de minute a ieșit doctorul Săndulescu.

— De unde știți atât de bine ora? întrebă locote- nentul Adam.

— Când l-am văzut ieșind, m-am uitat la ceas, să văd dacă nu este ora de închidere a ușii de la intrare.

— Ce oră indică ceasul dumneavoastră? întrebă
Călărașu.

— Zece și douăzeci și șapte!

— Perfect! spuse Călărașu după ce-și controlă și el ceasul de la mână. Ceasul dumneavoastră merge exact. Vă rog să continuați. Cine a mai ieșit după doctorul Săndulescu?

— La zece fără un sfert a ieșit doamna Tănase, oare fusese în vizită la fiica ei, locatară la etajul 7. Văzând că locotenentul Adam vrea să întrebe ceva, i-o luă înainte: știți tocmai încuiasem ușa și mă înapoiam către birou, când a apărut doamna Tănase, cârd m-a rugat să-i descui ușa. I-am atras atenția că este zece fără un sfert și am întrebat-o ce ar fi făcut dacă nu eram acolo. A răspuns că am scutit-o să mai urce din nou, după cheie, până la fiica ei. După ce a plecat, am încuiat ușa și mă întorceam spre birou, când am auzit un țipăt. Mi-am spus că trebuie să fie niște haimanale de copii care or fi văzut vreun film cu cowboys și-i imită pe eroi. Imediat au urmat niște fluierături, ceea ce mi-a întărit presupunerile că se joacă de-a indienii, și am continuat să-mi văd de treburile mele.

— Asta este tot ce s-a întâmplat între orele nouă jumătate și zece? întrebă Călărașu.

— Da, asta este tot! răspunse portarul, plin de siguranță.

— Ați uitat să ne vorbiți totuși despre împușcătură! adăugă Călărașu.

— Care împușcătură?

Cei doi milițieni se uitară descumpăniți unul la celălalt.

— Cum, tovarășe Constantinescu, n-ați auzit nicio împușcătură în jurul orei zece fără un sfert? întrebă
Adam.

— Nu, bineînțeles, altfel vă spuneam!

— În sfârșit, puteți să ne spuneți cine a intrat în bloc după ce ați încuiat ușa? întrebă Călărașu.

— Cât am stat eu în birou, până la ora unsprezece, n-a mai intrat nimeni!

— Tovarășe Constantinescu, deocamdată am ter- minat și vă mulțumim pentru ajutorul dat; dar, pentru a scăpa de noi, vă rugăm să ne conduceți la apartamentele situate în centrul imobilului. Cred că ne putem mulțumi cu cele de la etajele I și II. Ce părere ai, Adam?

— Aveți dreptate, tovarășe maior, sunt cele mai apropiate! de locul unde a fost ucisă persoana! răspunse Adam.

În timp ce urcau spre etajul I, Adam întrebă pe portar dacă policlinica de peste drum este deschisă și noaptea. Răspunsul fu negativ.

Ajungând în dreptul apartamentului 15, portarul preciză:

— Aici locuiește familia profesorului Teodorescu, compusă din tată, mamă și doi copii gemeni.

Sunară. Le deschise o doamnă de vreo patruzeci de ani, purtând un capot peste care legase un șorț de bucătărie. Arătând scopul venirii lor, milițienii fură poftiți în casă și rugați să ia loc în hol.

— Doamnă, spuse Călărașu, vă rog să ne iertați că vă deranjăm de la treburile dumneavoastră. Pentru a nu vă reține prea mult, o să vă rugăm să ne răspundeți la câteva întrebări. Ce știți în legătură cu cele petrecute azi-noapte sub ferestrele? dumneavoastră?

— Soțul meu se așezase în pat, iar eu tocmai vro - iam să închid geamurile, când am auzit țipete de femeie. M-am aplecat peste fereastră și am văzut o umbră care înainta șovăind pe aleea cufundată în întuneric…

— Știți, aleea nu este luminată de câteva zile, datorită unor reparații pe rețea, interveni portarul.

— Imediat, continuă doamna Teodorescu, am văzut un milițian care a întâmpinat-o și apoi a intrat în alee cu lanterna aprinsă. Am văzut și eu o formă omenească întinsă pe pavaj, dar bănuind că este vorba de un bețiv, am închis fereastra și m-am dus la culcare. Soțul meu nici nu s-a deranjat din pat.

— Ați auzit vreo împușcătură?

— Nu!

— Îl cunoașteți pe acest om? întrebă Adam, și-i arătă legitimația lui Barbu.

— Nu, nu-l cunosc.

— Doamnă, vă mulțumim și vă rugăm să ne iertați de deranj, spuse Călărașu. Apoi, urmat de ceilalți, se îndreptă spre ușă.

Ajunși pe palier, trecură la apartamentul 16; aici, după spusele portarului, locuiau doi pensionari.

Sunară și le deschise o femeie în vârstă. După ce portarul făcu prezentările, fură poftiți în casă, unde îi întâmpină un bătrânel de 70–75 de ani. Dar nu zăboviră mult acolo. Ambii locatari se culcaseră la nouă seara și abia a doua zi aflaseră ce s-a petrecut sub fereastra lor.

La etajul II, locatarii apartamentului 25 erau plecați de două zile din localitate.

La apartamentul 26 locuia familia Osman, compusă din tată, mamă și fiica lor, Nora, studentă. Tatăl era directorul fabricii de produse chimice „Avântul”, iar mama, profesoară.

Când sunară, le deschise o fată tânără, foarte drăguță, care, fără să-i mai întrebe ce doresc, îi pofti în casă.

— Ați cam întârziat! spuse ea fără altă introducere.

Cei doi milițieni se uitară surprinși unul la altul, neînțelegând despre ce întârziere putea fi vorba.

Văzându-le uimirea, fata își lăsă capul pe spate, începu să râdă cu hohote, în timp ce locotenentul Adam se întreba ce trebuie să admire mai întâi, gropițele din obraz sau cele două șiraguri de perle dezvelite de buzele roșii, cărnoase. Dar până să-și poată răspunde, Nora continuă:

— Eu credeam că o să veniți chiar azi-noapte pentru informații și vă așteptam cu nerăbdare. Știți, am citit multe romane polițiste și, dacă nu s-ar fi opus părinții, mă înscriam la Drept, pentru a putea lucra, după terminarea facultății, la miliție. Pe tata am reușit să-l conving, dar cu mama nu mi-a mers și uite așa am ajuns la Politehnică…

Dacă ar fi fost după Adam, n-ar fi întrerupt-o pro - babil niciodată, dar maiorul Călărașu era mai direct.

— Ați spus că ne-ați așteptat, de ce? întrebă
Călărașu.

— Ei cum! pentru crima din noaptea trecută!

— O! Asta e foarte interesant. Și ce ne puteți spune?

— Tot ce doriți! veni ca un trăsnet răspunsul fetei.

Călărașu, care avea o tristă experiență în privința detectivilor amatori, știa că, pentru evitarea deziluziilor, trebuia în primul rând să nu se entuziasmeze. De aceea, foarte calm, își începu interogatoriul:

— Unde erați și ce făceați între nouă jumătate și zece?

— Sunt în perioada de examene și la ora șase după-amiază am început să învăț; când m-am uitat la ceas era nouă. Dându-mi seama că nu-mi mai intră nimic în cap, m-am hotărât să fac o pauză. Tata și mama erau plecați la o conferință în București și nu aveam cu cine sta de vorbă. Să mă fi dus la cinematograf era prea târziu. Să ies la plimbare, ideea nu-mi surâdea, așa că am preferat să stau la fereastră și să privesc cum plouă.

Nu știu cât am stat așa, dar am să vă spun ce am văzut: mai întâi a ieșit din blocul nostru un bărbat, cred că era doctorul Săndulescu…

— De ce credeți că era doctorul Săndulescu? Fiind întuneric, nu i-ați putut desluși figura, o întrerupse
Călărașu.

Cu un zâmbet de superioritate, fata îi răspunse:

— Da, clar am putut să-l văd când s-a urcat în mașina lui, pe care o ține în bulevard. Deși bulevardul era luminat destul de slab, am văzut și altceva…

— Ce anume? întrebă Călărașu, pe care vorbăria și felul flegmatic al fetei începuse să-l întărâte.

— La aproximativ cinci minute după ce mașina lui
Săndulescu a demarat, au venit doi bărbați care au intrat pe aleea parcului nostru. Nu i-am putut urmări cu privirea, din cauza întunericului, dar i-am auzit discutând sub fereastra mea. Unul ridicase tonul, iar celălalt încerca să-l tempereze. Apoi, o fracțiune de secundă, am văzut o lumină puternică…

— Iertați-mă, o întrerupse Adam, ați auzit vreun zgomot?

— Da, ceva ca un strănut foarte discret.

— Vă rog să continuați, spuse Călărașu.

— Am auzit ușa de la blocul nostru deschizându-se și în același timp am văzut o umbră ieșind din alee și fugind spre gară. A urmat apoi o bufnitură și imediat am auzit țipete de femeie…

Fata făcu o scurtă pauză, încercând probabil să retrăiască cele petrecute în noaptea precedentă.

Maiorul Călărașu – care urmărea cu o încordată atenție descrierea momentului crimei – o rugă să continue. Studenta reluă:

— Au răsunat apoi pași grăbiți pe alee și am văzut o femeie ieșind în bulevard, unde a întâmpinat-o un milițian. Acesta a intrat în alee cu lanterna aprinsă, ceea ce mi-a permis să văd omul care zăcea într-o băltoacă sub fereastra mea și să presupun că este vorba de o crimă.

— Asta e tot! După părerea mea, continuă fata, criminalul trebuie să fie bărbatul care a fugit spre gară…

— Domnișoară Osman, interveni Călărașu, vă rog să-mi mai răspundeți la câteva întrebări:

— Spuneați că înainte de a vedea lumina aceea puternică unul dintre cei doi bărbați care intraseră pe alee a ridicat tonul, ați auzit cumva ce spunea?

— Ceva cam în genul: „Nici nu mă gândesc fără o indicație scrisă...” Dar nu sunt sigură! răspunse fata.

— Cunoașteți pe omul acesta? și Călărașu îi arătă fotografia care se afla pe legitimația lui Barbu.

— Nu, nu-l cunosc! Dar asta e legitimația fabricii
„Avântul”, unde tata este director!

— Când au plecat părinții dumneavoastră din localitate?

— Ieri seară la orele cinci, cu acceleratul de București.

— Știți când se vor înapoia?

— Probabil mâine după-amiază, dacă nu cumva mai zăbovește mama cu cumpărăturile ei!

— Domnișoară Osman, vă mulțumesc pentru spri- jinul acordat și vă rog să citiți mărturia pe care a scris-o colegul meu, Adam Victor. Dacă ea corespunde celor relatate de dumneavoastră, vă rog s-o semnați.

După ce fata semnă declarația, Călărașu își exprimă speranța că va fi tot atât de binevoitoare, dacă vor mai avea nevoie de ea, și ieșiră.

Când ușa apartamentului se închise după ei, portarul îl întrebă pe Călărașu dacă mai are nevoie de el. Primind un răspuns negativ, își luă rămas bun și plecă la treburile sale.

Rămași singuri, Călărașu îi dădu un ghiont prietenesc lui Adam și îi spuse, zâmbind complice:

— Se pare că nu-ți displăcea fata, așa-i?

— Dacă ați remarcat asta, de ce trebuia să semneze imediat mărturia? Ce, n-o puteam aduce eu puțin mai târziu?

— Ba da, dar m-am gândit că este mai bine să te ocupi de fată după ce descurcăm ițele.

Ajungând jos, sergentul Găman îl întâmpină pe Călărașu:

— Tovarășe maior, am uitat să vă raportez un lu- cru care ar putea să vă intereseze. Când am trecut prin fața aleii, am văzut un bărbat ieșind în fugă și îndreptându-se spre stația de troleibuz. Nu i-am dat importanță, gândindu-mă că este un întârziat, dar acum mă întreb de ce nu s-a împiedicat și el de corpul care zăcea de-a curmezișul aleii, ca tovarășa Tănase? Cred că ori crima nu se comisese încă, ori el era criminalul.

— Tovarășe sergent, spuse Călărașu cu un glas tăios, pe viitor te rog să relatezi toate amănuntele, aprecierea importanței lor lăsând-o în sarcina șefilor ierarhici. Și acum, continuă Călărașu cu un glas mai binevoitor, te rog să-i descrii pe „întârziat”.

— Tot ce pot să vă raportez este că avea o statură obișnuită, purta un „fâș-fâș” strâns cu un cordon și era cu capul descoperit. Mai mult n-am putut reține, pentru că strada era slab luminată.

Trebuind să se mulțumească și eu această vagă descriere, Călărașu mai cercetă o dată scuarul în care avusese loc crima, în speranța că va găsi arma care luase viața victimei, dar după o oră de cercetări minuțioase trebui să se resemneze.

Întorcându-se spre Adam, maiorul Călărașu spuse:

— E dar că asasinul n-a aruncat arma în parc, așa că singurul lucru care ne-a rămas de făcut este să raportăm tovarășului colonel Lăzărescu ce am aflat.

În mașina care îi ducea spre miliție, Adam deschise discuția:

— Tovarășe maior, acum suntem lămuriți de ce n-a auzit nimeni împușcătura?

— Într-adevăr, este dar! Ucigașul a folosit o armă cu amortizor.

Trecând prin fața unui debit de tutun, Călărașu rugă pe șofer să oprească. După ce cumpără un pachet de țigări, se urcă în mașină și, până la inspectorat, nu mai discutară nimic.