Capitanul Apostolescu si Filiera
Aa
Capitanul Apostolescu si Filiera de Horia Tecuceanu
Capitolul I
Mi-am îmbrăcat trencicotul, am strâns cordonul în catarame și am pornit spre ușă. Când am pus mâna pe clanță, telefonul a început să zbârnâie. Fără să dau drumul clanței, am întors capul și am privit spre dispozitivul inventat de Graham Bell. Când a țârâit pentru a doua oară, mi-am amintit că, printre altele, în salariul ce-l primesc este inclusă și sarcina de a răspunde la telefon când sunt căutat. În consecință, m-am apropiat de biroul meu și am ridicat receptorul.
„Brigada omucidere, căpitanul Apostolescu.. ”, am zis, ascultând urmarea… „Asta ce fel de glumă mai e, tovarășe locotenent?!” m-am interesat, mai mult decât contrariat. Când mi-a comunicat că regulamentul de ordine interioară nu-i permite să facă bancuri cu superiorii, l-am rugat să-mi dea adresa la care trebuia să vin.
După ce am depus receptorul pe furcă, am scris pe o coală de hârtie unde mă deplasez și am așezat depeșa, la vedere pe biroul locotenentului Dan Simionescu, care, ghidat de un fler extraordinar, știe să lipsească cu o precizie matematică exact atunci când am mai multă nevoie de el.
*
* *
Ștergătorul automat, cu mișcările sale regulate de du-te-vino, ca de metronom, se străduia să îndepărteze apa care potopea parbrizul mașinii, însă fără să aibă vreun spor. Pentru o clipă se zăreau doi-trei metri din caldarâmul inundat de ploaia care se revărsa cu înverșunare asupra bulevardului Dimitrov, apoi, tot atât de repede, dispărea în pâclă pentru a reapărea la același interval de timp. Deși mașina înainta cu prudență, încet, nu cum i-ar fi plăcut plutonierului Vartunian, cu 140 de kilometri pe oră, apa era zvârlită în jurul mașinii mai abitir decât ar fi putut s-o împroaște un papuc zburător lansat într-un concurs nautic. Mai mult am ghicit decât am văzut cum am virat la stânga, pe șoseaua Mihai Bravu, și apoi la dreapta, pe strada Chiristigiilor.
Când mașina a oprit la destinație, am deschis portiera și am privit scara, cu zece-douăsprezece trepte, care ducea spre marea clădire cu cărămizi aparente, ca la cazărmi. Am mai ezitat o clipă, privind cum apa ce se revarsă din cer lovește pavajul trotuarului și rebondează de parcă ar fi plouat de jos în sus, și m-am aruncat afară. Deși am urcat câte patru trepte odată, când am ajuns sus și am trecut de cealaltă parte a porții, la adăpost de ploaie, trencicotul meu era atât de îmbibat, încât, dacă aș fi avut un adaos de rom și frișcă, aș fi putut trece drept o savarină apetisantă.
În timp ce-mi scoteam cu mișcări grăbite trencicotul, care-mi demonstrase că la nevoie pot conta pe el și în calitate de sugativă, am privit în jurul meu, deși nu mai era necesar, deoarece miasma care mi-a lovit mucoasa olfactivă era suficient de edificatoare pentru a mă convinge că mă aflu exact acolo unde fusesem programat. În dreapta, de-a lungul pereților, se aflau raioanele pentru vânzarea peștelui, în fața cărora zeci de cumpărători încercau să-și pună de acord gusturile și pretențiile cu marfa ce li se oferea. În fața intrării prin care irupsese, se vedea gangul care conducea spre hala de carne. Cum nu venisem după cumpărături, am întors capul spre stânga și am văzut tocmai ceea ce mă interesa. În fața unei uși, practicată într-o poartă metalică, ca de hangar, un tânăr locotenent de miliție stătea cumințel și privea întrebător spre mine.
— Locotenentul Tudorache? am spus, apropiindu-mă de el.
După ce a confirmat, nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a-i povesti că i-aș fi rămas recunoscător dacă apela la serviciile mele după încetarea ploii. M-a rugat să-i însoțesc.
I-am făcut pe plac și l-am urmat în dosul porții metalice. Am străbătut un gang înalt și larg, transformat în antrepozit pentru rulouri de hârtie de împachetat și lăzi de diferite dimensiuni. După aproximativ douăzeci de metri, când am depășit o nouă poartă metalică, de data asta cu ușile deschise larg, până la pereți, m-am pomenit pe peronul liniei de garare a halei Obor. Câțiva metri mai departe, ghidul meu și-a stopat elanul în dreptul unui vagon frigorific, în fața căruia, pe peron, se aflau opt lăzi cu pește.
— Aici este, m-a anunțat locotenentul, indicându-mi una dintre lăzi.
Era un container înalt și lat de un metru și lung de aproape doi. În interiorul lui, căptușit cu tablă zincată, se aflau crapi și bucăți de gheață, iar printre acestea, flotând, un tip de vreo patruzeci de ani mă privea cu o totală indiferență. Fusese împușcat în buza superioară, la baza nasului. Am ocolit lada și, când am ajuns lângă capul victimei, am examinat locul pe unde ieșise glonțul. În creștet, avea o gaură cât pumnul. Pentru prima dată vedeam o rană, cauzată de o armă de foc, cu ravagii atât de masive. În prima clipă m-am gândit la un glonte exploziv, apoi am exclus această posibilitate. Un glonte dum-dum n-ar fi avut puterea să străbată un craniu omenesc. Ar fi explodat la contact sau imediat după ce se lovea de maxilarul superior.
— Acum o oră, responsabilul halei de pește, a zis locotenentul, arătându-mi, printre cei șase-șapte muncitori care se uitau înlemniți la macabrul conținut al cutiei, un bărbat dolofan și scund, în jur de patruzeci de ani, cu părul blond, îmbrăcat într-un halat bleu, ne-a telefonat la secție.
Iar eu, după ce m-am deplasat la fața locului și am verificat temeinicia sesizării, am apelat la brigada dumneavoastră.
— Ai stabilit cine-i victima?
— Nu, tovarășe căpitan. În conformitate cu dispozițiile existente ne este interzisă atingerea persoanelor asasinate până la venirea anchetatorilor specializați în cercetarea omorurilor, îmi comunică locotenentul, fără să-mi lase impresia că regretă existența acestei instrucțiuni.
— Te rog să notezi numele persoanelor care au participat la descoperirea victimei, i-am cerut, cuprinzând printr-un gest circular manipulanții de colete care înconjurau lada devenită ad-hoc coșciug. În tot cazul, până una-alta, să rămână pe loc până la efectuarea chestionărilor preliminare. Aș vrea să discut cu dumneavoastră, am continuat, adresându-mă responsabilului halei.
— Vă rog să poftiți la mine în birou, m-a invitat el.
Ajungând în gangul utilizat ca antrepozit pentru mărfuri și materiale, s-a oprit în fața unei uși laterale și a deschis-o. Mai înainte de a-i trece pragul, m-am oprit. Zărisem un grup de patru bărbați apropiindu-se din direcția opusă, unde se afla hala de desfacere a peștelui.
— Nu mai plouă? m-am mirat, uitându-mă cu invidie la costumul uscat și călcat al locotenentului Dan Simionescu, adjunctul meu.
— Când am ieșit din inspectorat cerul era senin – m-a informat, privind cu o candoare ironică trencicotul ud de pe brațul meu. Așa-s ploile… Cum se pornesc, la fel și contenesc, brusc…
— Despre ce-i vorba? a intervenit grăsanul căpitan Maier, de la criminalistică.
— O să vedeți. Duceți-vă pe peron… am răspuns, arătând cu capul spre direcția de unde venisem. Vă rog să lucrați repede și, dacă-i posibil, bine!
— Luați loc, m-a invitat responsabilul halei, indicându-mi cu mâna să aleg unul din cele trei scaune așezate în fața mesei de lucru a biroului său.
Am privit spre trencicotul meu care, cu toată sârguință, se apucase să fabrice o băltoacă pe dușumeaua încăperii.
— Scuzați-mă… Toată întâmplarea asta m-a zăpăcit, a zis, decolând de pe scaunul pe care se grăbise să aterizeze.Vă rog să-mi dați impermeabilul.
Cu o sprinteneală nebănuită pentru un tip rotofei ca el, în clipa următoare obiectul pe care, nu știu de ce, l-a numit impermeabil, se afla agățat pe unul din cele trei cuie bătute în partea superioară a ușii, pe post de cuiere. După ce și-a agățat și el halatul, a pornit să-și reocupe scaunul dindărătul mesei de lucru. Purta un costum Prince-de-Galles, cu revere late, prea elegant pentru funcția lui. Cămașa, cravata și pantofii erau la fel de pretențioase. Citind în privirea mea surprinderea cu care-i examinam îmbrăcămintea, s-a simțit obligat să-mi explice:
— Azi-noapte am făcut-o lată și n-am mai avut când să ajung acasă să mă schimb, mi-a zâmbit ștrengărește, ridicând mâinile și fluturându-și degetele pentru a putea constata că n-are verighetă.
Am înclinat capul aprobator. Și mie mi se întâmplă să-mi schimb patul, dar, din păcate, de cele mai multe ori, din cauze imputabile muncii pentru care sunt plătit.
— Pentru început, vă rog să-mi spuneți cum vă numiți, l-am rugat, în timp ce-mi pregăteam notesul și pixul.
— Cristea Grunovici, mi-a surâs din nou cu fața lui ovală și simpatică.
Abia acum am observat că rădăcina părului era albă. Păcătosul se apucase să-și vopsească în culoarea snopilor de grâu podoaba capilară, și așa destul de tocită și rară!
— Erați de față când a fost descoperită victima?
— Da, tovarășu…
— Căpitanul Apostolescu, m-am recomandat.
— A fost îngrozitor… Mai întâi am remarcat un pantof. Crezând că-i doar o glumă, am tras de el… Nereușind să-l scot, am rugat un manipulant să mă ajute. Atunci a apărut restul… a zis, cutremurându-se.
— Victima vă este cunoscută?
— Nu. Azi o văd pentru prima oară.
— Cum și când credeți că a putut să ajungă în containerul în care a fost găsită?
— De unde pot eu să știu…? Am văzut… Am văzut ce ați văzut și dumneavoastră… s-a tulburat el.
— Vagonul în care vi s-au expediat lăzile cu pește era sigilat?
— Bineînțeles, ca de obicei! Chiar eu am desfăcut sigiliul.
— Toate containerele din vagon erau livrate de același furnizor? m-am decis s-o iau metodic.
— Da. Furnizorul este întreprinderea piscicolă „Pescarul”, din Constanța.
— Când a fost efectuată livrarea de către furnizor și când a ajuns la dumneavoastră?
A început să răsfoiască într-un vraf de hârtii prinse cu o clamă. A extras o scrisoare de trăsură și a citit:
— Marfa a fost urcată în vagonul căii ferate ieri, adică miercuri, la ora unsprezece noaptea… Vagonul respectiv a fost garat în fața halei noastre tot ieri, adică azi la ora patru și jumătate dimineața.
— Când ați descărcat lăzile din vagon?
— Cum am ajuns la serviciu. Pentru a nu plăti locație, am rupt sigiliul și am ordonat coborârea fără întârziere a containerelor pe peron, a spus el, mândru și autoritar ca Napoleon pe vremea când pulveriza armatele ruso - austriece, la Austerlitz.
Își bombase pieptul atât de mult, încât dacă aș fi avut la mine o decorație n-aș fi pregetat să i-o agăț de reverul hainei. Cum nu puteam însă să-mi demonstrez sentimentul de puternică admirație stârnit de înalta sa competență profesională, am fost obligat să mă limitez la limitele limitatului meu mandat de anchetator:
— Deci la ce oră s-a descărcat vagonul?
— Ne-am apucat de treabă la ora șase, și jumătate de oră mai târziu lăzile erau pe peron. Apoi am trecut la deschiderea containerelor pentru a lua marfa în primire la greutatea netă… Adică numai peștele, fără gheață și fără apă, că așa-l vindeam la clienți, ținu dolofanul responsabil să precizeze. La ora opt, când a venit și rândul lăzii în care… pe care-o știți, am văzut pantoful și… și restul…
Amintindu-și de conținutul containerului, s-a tulburat din nou. L-am lăsat puțin să se liniștească și am întrebat:
— Lăzile cu pește au capacele sigilate?
— Nu, sunt numai bătute în cuie.
— Greutatea brută a lăzilor este uniformă?
A clătinat capul:
— Variază. Unele sunt confecționate din lemn de brad, altele din fag… De asemenea, nici tabla zincată cu care sunt căptușite nu-i întotdeauna de aceeași grosime. Dealtfel, nici încărcarea lor cu pește nu-i la fel.
L-am poftit să ia scrisoarea de trăsură și să vină cu mine.
Când am ajuns pe peronul liniei de garare, oamenii căpitanului Maier își băgau în truse aparatele de fotografiat, iar medicul legist era aplecat peste brancarda unde fusese instalată victima.
— Ce părere ai, Olimp? m-am adresat doctorului.
S-a ridicat și m-a privit făcând un gest de indiferență:
— Având în vedere traiectoria ascendentă a proiectilului, de la fosele nazale spre osul parietal, s-ar părea că avem de-a face cu o sinucidere clasică cu arma de vânătoare. S-a așezat pe un scaun, a luat pușca între picioare, sprijinind-o de pardoseală, și s-a aplecat asupra țevii… Restul a venit de la sine.
— Și dimensiunile rănii? a intrat pe fir Dan.
— Păi asta-i problema! Dacă la traiectorie adăugăm și un cartuș cu încărcătură pentru vânat mistreți, comentariile sunt epuizate.
— Oare? se arătă neconvins Dan.
— Oare ce?! se uită Dobrescu urât la el.
— Oare cum s-a ambalat și expediat dânsu… a arătat colaboratorul meu spre brancardă. Înainte sau după ce s-a sinucis?
— Asta-i treaba voastră! Eu sunt medic legist, nu polițai! s-a dezlănțuit doctorul Olimp Dobrescu.
— În jurul orificiului de penetrare a proiectilului, se relevă urme de arsură sau pulbere? am vrut să știu, așa ca chestie, pentru a nu fi obligat să-i privesc ciondănindu-se.
— Asta n-am verificat… mi-a răspuns stingherit ca un călător găsit de controlor fără bilet în autobuz.
În timp ce se apleca grăbit și înlătura cearșaful de pe fața victimei, m-am adresat locotenentului Simionescu:
— Dane, identitatea victimei?
— Lipsește, șefu. Asupra victimei nu există niciun fel de hârtii din care să rezulte cine a fost și ce-nvârtea. Buzunarele i-au fost golite cu toată atenția.
— Urme de pulbere apar, de arsură însă nu, mă anunță Dobrescu, ridicându-se de lângă victimă. Rezultă că împușcătura n-a pornit din imediata apropiere a rănii… Cum sinuciderea cu o pușcă poate fi realizată numai prin lipirea țevii de țintă, rezultă că avem de-a face cu un omor, a mai spus, aruncând o uitătură sfidătoare spre Dan, ca și cum colaboratorul meu ar fi încercat să susțină varianta sinuciderii.
— Perfect. Preliminar, poți să-mi dai unele indicii? am vrut să știu.
— Regret, nimic. Nu uita că a stat în gheață! Gheață în care nu se poate ști când a ajuns. După o oră… după două zile. Pricepi? într-o astfel de situație este absolut imposibil de apreciat momentul comiterii omorului.
— Și după necropsie?
— Încă nu-mi dau seama… Dar să sperăm, a zis ridicând din umeri, apoi a arătat spre brancardă: Pot lua victima?
— Sigur… după ce o cântărim.
Au ridicat cu toții capul spre mine și m-au privit ca pe un pensionar scăpat din secția de psihiatrie Bălăceanca. Când le-am explicat însă ce urmăresc, s-au apucat grăbiți să-mi execute ordinul.
După ce operația a fost terminată și medicul legist s-a îndepărtat cu brancardierii care duceau victima, i-am făcut semn responsabilului halei să se apropie.
— Domnule Grunovici, cu câte kilograme este înregistrat containerul?
— 1.129 de kilograme, a răspuns, după ce a consultat scrisoarea de trăsură.
— Vă rog să-l cântăriți.
— La net sau la brut?
— Exact așa cum este.
— 1053 de kilograme, m-a anunțat, zece minute mai târziu, citind greutatea arătată de basculă.
— Cu 76 kilograme victima, socoteala e cinstită… a constatat Dan, după ce a făcut adunarea pe notesul lui.
— Și acum ce-ai de gând? a întrebat Maier.
— Să-ți cer fotografiile victimei și… să-ncerc s-o identific.
— Pleci la Constanța?
— Vezi altă alternativă? De îndată ce victima se afla deja plasată în container în momentul preluării acestuia de către stația de cale ferată Constanța, nu-mi rămâne decât să străbat, în sens invers, traiectoria făcută de aceasta până a poposit aici, în fața noastră.
