Capitanul Apostolescu si Fratii

Capitanul Apostolescu si Fratii de Horia Tecuceanu

NOTă:

Deși subiectul acestei cărți a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul – schimbând identitatea personajelor implicate – nu-și poate lua răspunderea pentru eventualele asemănări de nume sau persoane care ar rezulta, acestea trebuind să fie considerate drept coincidențe nedorite.

Joi, 15 septembrie

— Asta e Panciu! și-a informat plutonierul superiorul, arătând cu vârful bărbiei spre strada pustie din fața lor.

Locotenentul, înalt, suplu și cu figură de adolescent, a privit de-a lungul străzii, mărginită de case gospodărești, fără etaj, cu trotuare înguste și salcâmi bătrâni, ale căror coroane, împreunându-se, creau o boltă peste drumul pavat cu pietre de râu, și a replicat apreciativ:

— Parcă ar fi o uliță dintr-un oraș patriarhal de provincie, pe la începutul secolului…

Plutonierul, scund și dolofan, nefiind pus pe comparații, s-a limitat la un gest ușor de confirmare, pe când ochii lui căutau spre numărul casei prin fața căreia tocmai treceau.

— Pe acolo ar trebui să fie… a gândit cu glas tare ofițerul, zărind, la vreo cincizeci de metri, câțiva cetățeni adunați în fața unui gard.

În timp ce subofițerul aproba, de astă dată cu mai multă convingere, una din femeile din grup, zărindu-i pe milițieni, s-a grăbit să comunice vestea și celorlalți. Drept urmare, discuția ce o purtaseră până atunci cu multă înfocare s-a curmat și s-au întors cu toții cu fața pentru a urmări apropierea reprezentanților legii.

Traversând strada, milițienii au numărat șase femei și doi bărbați. După aspect, toți păreau să fie subvenționați din fondul de pensie socială.

Locotenentul, remarcând atenția ce li se acorda, s-a simțit atât de important, încât n-a putut rezista tentației de a-și mai bomba un pic pieptul pe sub veston. Mândria ce-l încerca era pe deplin justificată, deoarece era stagiar și se

afla exact la prima misiune a carierei sale. Situație bine cunoscută de comandantul secției, care, nu chiar întâmplător, îl trimisese în cercetare cu un însoțitor a cărui experiență în meserie era garantată de faptul că plutonierul începuse numărătoarea inversă a lunilor care-l mai despărțeau de mult visata pensie.

— Bună ziua! Ce s-a întâmplat? s-a interesat locotenentul, oprindu-se în fața grupului.

— Păi tocmai că asta am vrea să știm și noi! a început unul din bărbați, un tip în jur de șaptezeci de ani, cu căciulă pe cap și îmbrăcat cu un cojoc fără mâneci, pantaloni de călărie și sandale cu talpă de microporos.

— Ba lasă că spun eu! Că eu am telefonat la miliție! și-a revendicat dreptul de autor o femeie, leat cu primul vorbitor, dar atât de scundă și grasă, încât părea rotundă ca un măr.

— Cum vă numiți? a intervenit cu autoritate plutonierul, pentru a împiedica o nouă dispută pentru întâietate, proptind demonstrativ vârful unui pix pe carnetul ce-l ținea în cealaltă mână.

— Ganea! Ganea Sevastița și stau cu casa colo! a arătat ea cu mâna spre gospodăria de peste drum. De cincizeci și mai bine de ani stau pe strada asta. Și io-i știu pe toți de pe ea…

— Pentru ce ne-ați chemat? a întrerupt-o locotenentul cu scopul de a-i stăvili vădita intenție de a prezenta o monografie verbală a străzii respective.

— V-am chemat pent’ că a dispărut dom’ Cristache.

— Aș! a întrerupt-o disprețuitor tipul cu pantaloni de călărie. O fi plecat iar să-și vândă marfa, că se duce și prin provincie…

— Fii serios, nea Fănică! a protestat oponenta lui. Da la păsări te uitași?

— Ce-au păsările? s-a interesat locotenentul, privind intrigat prin gardul cu ochiuri de sârmă hexagonală în curtea din spatele lor, spre un pâlc de rațe și găini.

— Da nu le vezi, fecior, cât sunt de amărâte?!

— Amărâte?! a repetat ofițerul, uimit.

— Păi da! Sunt pleoștite, că nu-s mâncate. Că de câteva zile neam să le dea cineva de mâncare. Ce, nea Fănică, matale crezi că dacă dom’ Cristache pleca pentru mai multe zile, lăsa orătăniile de izbeliște, fără să-mi zică mie să le dau grăunțe? s-a adresat ea oponentului ei, care, rămânând fără replică, și-a scos căciula și s-a scărpinat în creștet.

— De câte zile nu l-ați mai văzut pe domnul Cristache?
a vrut să se edifice locotenentul.

— De vo trei. Adică de luni seară. Și eu mă gândesc că dacă nu-i bolnav, poate o fi murit, că are vo… nouăzeci de ani…

— Locuiește singur?

— Da, că nevasta i-o murit, mai acum vun an, iar fata s-a mutat astă-vară la bloc.

Locotenentul, ajungând la concluzia că a venit momentul să înlocuiască vorbele cu fapte, a pus mâna pe clanța porții și a apăsat-o.

— Vă rog să așteptați la poartă! le-a cerut locotenentul, făcându-i semn plutonierului să vină cu el.

Pășind în curte, a trecut prin fața a două rânduri de ferestre și două marchize. A privit o fereastră îngustă și montată în poziție orizontală, la vreo doi metri de la sol, care era deschisă, apoi, continuând să înainteze, o magazie dărăpănată și un petec de curte plantat cu câțiva pomi. Neremarcând nimic suspect, locotenentul s-a întors și, revenind spre poartă, a încercat pe rând ușile celor două marchize. Prima era zăvorâtă. Apăsând însă pe clanța celei de-a doua, a constatat că aceasta nu era încuiată și deschizând-o a simțit în nări un miros dulceag-grețos, specific.

— Vă rog să-i chemați pe cei doi cu care am discutat și să închideți poarta, ca să nu mai intre nimeni în curte – s-a adresat el subofițerului, rămânând în prag.

După ce tipul cu pantaloni de călărie și grăsana și-au făcut apariția, locotenentul le-a explicat că vor trebui să-l asiste în calitate de martori. Apoi, făcându-se că nu remarcă privirile pline de importanță pe care le-au schimbat între ei, le-a cerut să rămână lângă ușă și a pășit peste pragul acesteia. Încăperea în care a pătruns avea în jur de șase metri pătrați și era mobilată cu piese vechi și disparate. În pereții laterali erau montate două uși, prevăzute cu ochiuri de geam, ambele întredeschise.

Avansând până în mijlocul camerei, a stabilit direcția din care venea mirosul și s-a îndreptat spre ușa din partea stângă. Deschizând-o până la perete, a văzut o încăpere care avea aceleași dimensiuni cu cea anterioară. În stânga se afla marchiza a cărei ușă o găsise încuiată când o încercase din curte. În fața lui se afla o altă ușă, deschisă larg, până la perete. Prin cadrul acesteia a remarcat o cadă de baie. Încăperea în care se afla cuprindea o mașină de aragaz cu butelie, un dulap și o masă de bucătărie și, lipit de zidul din dreapta, un pat îngust, cu așternutul nestrâns, iar deasupra acestuia, prinsă cu ținte pe perete, o scoarță cu fondul verde.

Cum mirosul pestilențial se accentuase, s-a apropiat de pat și l-a privit cu atenție. De sub plapumă, apăreau dezvelite gleznele și labele unei perechi de picioare. Luat prin surprindere de prima sa întâlnire cu un cadavru, locotenentul s-a simțit cuprins de o puternică senzație de greață.

— Ia să vedem ce-a pățit! a propus plutonierul, observând că fața ofițerului căpătase brusc culoarea betonului proaspăt turnat.

Locotenentul, încurajat de siguranța cu care-i vorbea plutonierul, i-a răspuns printr-un gest de confirmare. Ridicând perna și plapuma, a ieșit la iveală cadavrul unui vârstnic, scund și slab. Îmbrăcat într-o pijama, zăcea cu obrazul înfundat într-o pernă, pe a cărei față se distingeau urme de sânge.

— Bine te-au mai aranjat, moșule! a gândit cu glas tare plutonierul.

— Căutați un telefon și sunați la secție să ne trimită medicul legist, criminalistica și procurorul de serviciu! i-a spus locotenentul, luptându-se cu o nouă senzație de vomă.

După plecarea plutonierului, s-a dus și el spre cei doi martori lăsați lângă ușa marchizei și s-a adresat bătrânului:

— Presupun că ați fost pe front…

— Oho! Am luptat în ambele războaie mondiale! l-a asigurat respectivul cu mândrie.

— Atunci vă rog să veniți cu mine.

— Da, e domnul Costache! l-a asigurat martorul după ce a privit cadavrul. Dar ce-a pățit? L-a omorât cineva?

— Așa s-ar părea! a admis locotenentul, pornind spre ieșire.

— Nu ți-am zise ieu, nea Fănică, c-a dat ortu popii?
și-a interpelat grăsana vecinul, autotștiutoare, când au ieșit în curte, în fața marchizei.

— Întrucât s-ar părea că e vorba de o crimă, am să vă rog să-mi spuneți tot ce știți despre victimă! le-a cerut lo- cotenentul, pregătindu-și notesul. Mai întâi, cum se numea?

— Pavel Costache – a răspuns bărbatul.

— Care e numele de familie?

— Costache.

— De când locuiește în această casă?

— Cine mai știe? În orice caz, eu l-am găsit aici când m-am mutat, mai acu vo cincizeci de ani – a spus femeia.

— Parcă spuneați că are o fată. Unde domiciliază?

— Știu că s-a mutat la bloc, da nu știu unde anume.

— Cum se numește?

— Daniela Costache.

— Mai avea și alte rude?

Ambii martori au răspuns prin gesturi de negație.

— Parcă spuneați că vinde ceva în provincie. Ce anume? l-a chestionat ofițerul pe martor.

— Păi ce să vândă? Biblii.

— Biblii?! a zis ofițerul neîncrezător.

— Da! Că era adventist, sau cum i-o fi spunând la re- ligia lui… a răspuns femeia.

— Și de unde le lua? a continuat locotenentul intrigat.

— Asta numa el poate să știe – a ridicat martora din umeri.

— Întrucât dumneavoastră locuiți vizavi, vă rog să-mi spuneți dacă era vizitat de multă lume.

— N-am prea văzut, că trăia foarte retras. Pentru că noi îl evitam, deoarece el ne tot bătea la cap să venim pe religia lui, că-i mai dreaptă. Dară noi n-am vrut, că cea ortodoxă pe care ne-o dădură părinții îi și mai dreaptă! a conchis femeia cu toată convingerea.

— Ba eu am văzut pe cineva! a zis bărbatul, după ce și-a pipăit gânditor nasul cu o mână.

— Vă ascult! l-a încurajat ofițerul.

— Am văzut în curtea lu nea Costache niște bărbați străini.

— Când? a întrebat locotenentul cu interes.

— Mai acu vreo trei sau patru luni…

— Atunci când era și Daniela? l-a consultat femeia, în timp ce ofițerul, aflând cât timp se scursese de la vizita la care se referea martorul, a simțit dispărându-i interesul abia stârnit.

— Ai dreptate, că era cu ei și fata lui nea Costache! a confirmat bărbatul.

— Dar în ultimele zile, ați mai zărit pe cineva intrând în casa vecinului dumneavoastră? a mai întrebat ofițerul, dorind să stabilească o legătură între niște posibili vizitatori și omor.

Cum ambii martori au răspuns numai prin gesturi de negație, s-a decis să nu-și mai piardă timpul cu ei și i-a condus spre ieșire. În timp ce le deschidea poarta, a văzut că grupul curioșilor adunați în fața gardului sporise în mod substanțial. Și, întrucât perspectiva de a se înapoia singur în camera unde zăcea cadavrul nu-l atrăgea, a preferat să rămână în stradă pentru a cere relații și celorlalți vecini ai victimei.

Când s-a înapoiat plutonierul de la telefon, locotenentul tocmai ajunsese la concluzia că n-a reușit să afle nimic mai mult decât obținuse din discuția purtată cu primii doi. În consecință, și fără nici cea mai vagă urmă de regret, locotenentul a închis poarta și i-a spus plutonierului că trebuie să se apuce de cercetarea locului faptei.

Mai întâi, au examinat broaștele celor două uși ale marchizei prin care pătrunseseră în casă. Nu purtau urme de efracție, iar cheile erau introduse în broaște din interior.
Apoi, intrând în prima încăpere, au deschis ușa cu geamuri, din dreapta. Camera avea tot circa șase metri pătrați și, după mobila care fusese înghesuită în ea, ar fi putut fi utilizată, în mod simultan, ca salon, sufragerie și dormitor. Fereastra, cu vederea în curte, era bine închisă pe dinăuntru și de altfel nici ordinea din încăpere nu indica o eventuală trecere de intruși. Deschizând următoarea cameră, cu fereastra în față, prin care se zăreau gardul din sârmă și strada, au constatat că aveau de-a face cu un dormitor. Un studio modern, lângă perete, o masă în mijloc și un șifonier triplu, deasupra căruia trona un vraf de Biblii noi-nouțe, dar, cum anchetatorii nu prea erau duși la biserică, nu i-au acordat nicio atenție. Constatând că fereastra era bine asigurată pe dinăuntru și că nici în această încăpere nu se evidențiază indicii de pătrundere a unor nepoftiți, au revenit în camera cu acces la marchiză. Și, deoarece afară începuse să se întunece, au aprins lumina.

Locotenentul, evitând să se uite spre patul în care zăcea victima, a pornit spre baie, singura care mai rămăsese de vizitat. Era o încăpere de vreo doi metri pătrați. În față, o cadă de baie și, pe peretele din stânga, o cămară mică, cu ușa deschisă, cu rafturi laterale încărcate cu diferite alimente, aerisită de o fereastră îngustă deschisă spre curte.

— Apar două variante, a spus locotenentul, trecând grăbit pe lângă patul victimei. În primul caz, victima l-a invitat pe criminal în casă, ceea ce indică bunele relații în care se afla cu bătrânul… Pentru această versiune pledează faptul că ușile n-au fost forțate, ci descuiate din interior… a completat, arătând cu degetul ușile verandei.

— Tovarășe locotenent, l-a întrerupt plutonierul ironic –, chiar credeți că este firesc să primești musafiri cu patul nestrâns și îmbrăcat în pijama?

— Dacă musafirul vine noaptea, după ce te-ai culcat, și-ți bate în fereastră, nu cred că mai ai răgazul necesar pentru a strânge așternutul și a te îmbrăca cu un smoching, a replicat locotenentul pe același ton. Evident, dacă cel care te-a sculat din somn îți este foarte apropiat. Altfel, îl bagi în mă-sa și nu-l primești!

— Și a doua versiune? a întrebat plutonierul, pe când își spunea că locotenentul, deși stagiar, nu sta rău cu logica.

— Aceasta are în vedere chiar remarca dumneavoastră.
Dacă victima a fost găsită în pijama, trebuie admisă și posibilitatea că a fost luată prin surprindere. În timpul somnului…

— Infractorul pătrunzând în casă prin fereastra cămării – l-a completat plutonierul.

— Întocmai! Dar cu observația că și această variantă conduce tot la concluzia impusă de prima. Dacă autorul n-ar fi cunoscut topografia casei, n-ar fi știut că din cămară poate ajunge în baie și de acolo, exact în camera unde se afla victima… a început locotenentul să-și argumenteze raționamentul, dar un zgomot de pași în curte l-a obligat să și-l curme pentru a ieși în întâmpinarea celor care-l produceau.

Aproape simultan și-au făcut apariția criminalistul, medicul legist și procurorul. După ce primul a terminat de fotografiat victima și medicul legist i-a luat locul, procurorul, însoțit de locotenent și plutonier, au trecut la cercetarea câmpului infracțional. Apoi, revenind în bucătărie, unde medicul legist continua să consulte victima, procurorul, un bărbat elegant și cam de aceeași vârstă cu locotenentul, i-a cerut acestuia să-și expună părerea ce și-o formase asupra cazului. Locotenentul n-a pierdut ocazia s-o facă, argumentându-și în viteză cele două versiuni discutate deja cu plutonierul.

Procurorul, după ce l-a ascultat gânditor, a clătinat capul:

— Ipoteza că un infractor ar fi pătruns în casă prin fereastra cămării, pentru a ieși apoi prin descuierea ușilor marchizei, mi se pare discutabilă.

— Pentru ce? s-a mirat locotenentul.

— Fiindcă fereastra respectivă, fiind pendinte de o cămară, putea fi ținută deschisă în permanență, cu scopul aerisirii alimentelor depozitate acolo. Deci, ea nu indică în mod obligatoriu drumul străbătut de agresor.

— Dar nici nu respinge această supoziție! a ripostat locotenentul.

— Posibil. Dar noi avem nevoie de certitudini. De aceea, n-ar strica dacă am găsi niște urme de escaladare, pe cele două părți ale zidului sau chiar pe tocul ferestrei.

— Le voi căuta mâine, la lumina zilei…

— Am terminat – a anunțat medicul legist, ridicându-se de lângă victimă. Și, dacă sunteți de acord, aș vrea să o transport la morgă.

Procurorul a dat aprobator din cap și l-a întrebat:

— Ce-ați constatat?

— După toate probabilitățile, decesul s-a instalat în urmă cu trei-patru zile.

— Cum s-a produs? s-a interesat procurorul, în timp ce locotenentul, coroborând aprecierea medicului cu depoziția vecinei care remarcase dispariția victimei, își spunea că omorul s-a comis probabil în noaptea de luni spre marți.

Medicul legist a răspuns printr-o ridicare din umeri:

— Până la efectuarea necropsiei, nu pot să vă spun nimic. În orice caz, se pare că moartea a fost cauzată prin violență.

Procurorul, gândindu-se că nu era necesar să fii medic pentru a trage o astfel de concluzie, i-a făcut semn să scoată cadavrul, după care s-a adresat locotenentului:

— Despre mobil v-ați format vreo părere?

— Nu. În orice caz, după toate aparențele, ordinea pe care am găsit-o în casă exclude jaful.

— Ați reușit să stabiliți ceva despre victimă?

— În afară de faptul că era adventist și vindea Biblii, absolut nimic.

— Și aceste preocupări ar putea avea legătură cu omorul? s-a mirat procurorul.

— Vă mărturisesc că sunt total ignorant în acest domeniu. Cred că vina aparține numai Școlii de miliție, care a omis să ne predea și ore de religie… a glumit locotenentul.

— Și ce vă împiedică să propuneți o completare a programei analitice? s-a interesat amuzat procurorul, pe când își făcea apariția și plutonierul, plecat să-i conducă pe brancardieri și medicul legist.

— E o problemă asupra căreia vă promit că voi mai medita – s-a angajat ofițerul pe același ton.

— Și până veți lua o hotărâre, cum intenționați să orientați cercetările?

— În primul rând, va trebui s-o depistez pe fiica victimei. Apoi… Văzând și făcând.

— E în regulă! Numai ea ar putea ști dacă era cineva interesat în suprimarea vieții tatălui ei – a admis procurorul, pornind spre ieșire.

*

* *

A doua zi dimineața, după ce a obținut de la Evidența populației detaliile de care avea nevoie, locotenentul a pornit spre locuința fiicei victimei. Nu era acasă, dar a aflat că este contabilă la I.T.B. Și a plecat s-o caute la sediul respectivei întreprinderi. Găsind-o, i-a comunicat cu menajamente știrea funestă și a invitat-o să-i însoțească.

— Vă rog să-mi spuneți dacă constatați schimbări sau lipsa vreunui obiect din casă – i-a cerut locotenentul, o jumătate de oră mai târziu, descuind ușa verandei și poftind-o să intre.

— Nu. Nu văd nimic schimbat… a zis ea, cu ochii înroșiți de plâns, după ce a trecut în revistă interiorul casei.

— Nu remarcați nicio lipsă? a insistat locotenentul, înciudat că nu poate depista vreun mobil posibil.

— Nu – l-a asigurat cu convingere martora.

— Bine. Vă rog să luați loc – a spus el, așezându-se pe un scaun de lângă masa din sufragerie și pregătindu-și notesul. De când nu mai locuiți aici?

— Cred că de vreo jumătate de an… Dar dacă vreți să știți data exactă, am să mă uit în procesul-verbal de primire a apartamentului pe care mi l-am făcut.

— Nu. Nu este necesar. Mai bine vorbiți-mi de persoanele care-l vizitau pe tatăl dumneavoastră.

— După ce a murit mama, în urmă cu vreo doi ani, n-am cunoștință să fi intrat vreo persoană străină în casă.
Tatăl meu era o fire foarte retrasă.

— Știți din ce cerc de adventiști făcea parte?

— Nu, pentru că eu sunt ortodoxă. De altfel, acesta a și fost motivul pentru care m-am mutat. Aveam discuții permanente pentru faptul că refuzam să-i fac pe plac, trecând la adventism. Asta mai cu seamă după ce s-a prăpădit mama…

— Din câte știm, se ocupa cu comercializatul Bibliilor.
De la cine le procura?

Femeia a răspuns printr-o ridicare din umeri.

— În urmă cu câteva luni, au fost văzuți mai mulți bărbați străini în curtea casei. Cu ce scop veniseră?

A ridicat din nou din umeri, dar locotenentul a ținut să precizeze:

— Odată cu ei ați fost văzută și dumneavoastră.

— Oh! a exclamat, ducându-și palma la frunte. Acum îmi amintesc! Am venit cu niște oameni să iau pianul și să-l duc în noua mea locuință.

— Unde i-ați găsit?

— Nu eu i-am adus, ci un fost coleg de birou, care în prezent este maistru la o întreprindere pentru deservirea populației. Din câte am înțeles, oamenii care l-au însoțit îi erau subalterni.

— Cum se numește și unde poate fi găsit prietenul dumneavoastră?

— Nelu Dragomir și lucrează la I.C.R.A.L.- Herăstrău.

Locotenentul și-a notat imediat răspunsul, cu intenția de a urmări pista ce i se oferea.

— Cunoașteți vreo persoană interesată să ia viața tatălui dumneavoastră?

Cum ea a negat fără nici cea mai mică ezitare, locotenentul s-a ridicat și a condus-o spre ieșire.

— Ați putea să-mi dați cheile casei? s-a interesat ea, pe când ofițerul încuia ușa verandei.

— Regret, dar până la terminarea cercetărilor, locuința trebuie să rămână închisă. Așa este regula – s-a scuzat el, conducând-o spre poartă.

După plecarea fiicei victimei, s-a înapoiat pentru a examina la lumina zilei fereastra îngustă a cămării. A remarcat imediat că praful depus pe tocul din lemn era pe alocuri șters, situație care a întărit ofițerului bănuielile că un intrus s-ar fi putut strecura pe acolo în locuință. Cum însă o certitudine putea fi furnizată numai de către un criminalist, și-a propus să ceară avizul colegului care participase la cercetări în ziua precedentă. Dar până una-alta, avea altceva de făcut…

*

* *

I.C.R.A.L.-ul pe care-l căuta își avea sediul în două încăperi înțesate cu funcționari, pe Calea Dorobanților.

După ce locotenentul s-a interesat de persoana pe care dorea s-o vadă, a fost îndrumat spre o ușă laterală. Intrând într-un birou mic și dărăpănat, a văzut un tip care scria zorit la o masă lungă, de ședințe. Avea părul roșu, dar cu rădăcinile negre, ceea ce ar fi putut să însemne că și-l cam vopsește.

Continuând să scrie și, fără să ridice capul, a decretat cu enervare:

— Nu lucrăm cu publicul decât până la ora două! Reveniți mâine…

— Dumneavoastră sunteți tovarășul Dragomir? a întrebat placid locotenentul.

Interpelatul și-a săltat capul numai atât cât să privească încruntat pe sub arcade către individul care insista să-l conturbe, dar, văzând uniforma albastră, în următoarea fracțiune de secundă se afla în picioare, zâmbitor. Era foarte voinic, dar scund.

— Da, eu sunt. Cu ce vă pot fi de folos? s-a interesat plin de bunăvoință.

— Îmi pare rău că vă deranjez, dar am ceva de discutat cu dumneavoastră – l-a anunțat locotenentul, după ce s-a prezentat.

— Dar nu e niciun deranj. Vă rog să luați loc și să-mi spuneți ce problemă aveți. Vreo reparație? s-a interesat Dragomir cu o solicitudine ce ar fi putut lăsa cu gura căscată pe cetățenii care ajung să apeleze la serviciile
I.C.R.A.L.-urilor.

— Ah, nu! Am venit pentru o problemă de serviciu —
a replicat amuzat ofițerul, așezându-se pe scaunul oferit.

— Vă stau la dispoziție – a zis Dragomir, mirat.

— Vă rog să-mi spuneți, când l-ați văzut ultima oară pe Pavel Costache? I-a luat repede locotenentul.

— Pe Pavel Costache?! Dar nici nu-l cunosc! a răspuns chestionatul, arborând un aer de nedumerire.

— Dar pe Daniela Costache o cunoașteți?

— Sigur! Am fost colegi. Ah! Acum știu… Vă referiți la tatăl ei, bătrânul care locuiește în Bucureștii Noi. Așa-i?

Locotenentul a confirmat.

— Bine, dar chiar dacă l-aș vedea, tot nu l-aș mai recunoaște. L-am văzut numai o singură dată, când m-a rugat Daniela s-o ajut să-și ducă în noua locuință un pian…

— Cine sunt oamenii care au participat la mutarea pianului?

— Trei muncitori care lucrează în subordinea mea.

— Vă rog să-mi spuneți cum se numesc.

Dragomir a ridicat gânditor ochii spre tavan și a precizat, cu pauze:

— Electricianul Nazarie Constantin… Dulgherul Manda Paul și… instalatorul Comanciu Grigore.

— Unde-i pot găsi? a întrebat locotenentul după ce și-a notat răspunsul.

— Astăzi sunt repartizați cu lucrul la… a zis Dragomir, alegând dintre hârtiile de pe masă un grafic și începând să

plimbe un deget pe el. Nazarie și cu Manda lucrează împreună la cetățeanu’ Dabaseu, în Calea Floreasca 123… Iar Comanciu schimbă niște robineți la familia Nița, pe strada Uricaru 6… Dar ce s-a întâmplat? a vrut el să știe, văzând cât de conștiincios lua ofițerul notițe.

— A fost spartă locuința lui Pavel Costache… Și mă aflu în căutarea autorilor – a motivat ofițerul.

— Când? s-a interesat Dragomir surprins.

— În urmă cu câteva zile – a răspuns evaziv ofițerul.

— Și s-au furat lucruri de valoare?

— Oarecum.

— Deși nu-i treaba mea, vă rog să-mi permiteți să vă dau un sfat…

— Un sfat e oricând binevenit.

— Dacă-i bănuiți pe băieții ale căror nume vi le-ați notat, o să vă pierdeți vremea…

— De ce?

— Pentru că lucrez cu ei de mult și-i știu ca oameni foarte serioși. Cu case, cu familii, cu copii…

— Nu vă faceți griji. E numai o problemă de rutină. Apropo, și fără să vă supărați, dumneavoastră ce-ați făcut luni seară?

— Așa mai merge… a zis amuzat Dragomir. Și eu am familie… și trei copii. Și cum unul din ei se pregătește pentru Politehnică, am stat cu el pentru a mă asigura că într-adevăr e cu burta pe carte…

Când locotenentul a ajuns la adresa din Calea Floreasca,
l-a găsit numai pe dulgherul Manda, un lungan tuciuriu, care era ocupat cu reparatul obloanelor unei ferestre.

— Colegul dumneavoastră, Nazarie, unde este? l-a întrebat ofițerul.

— Avem program numai până la ora patru, așa că e firesc să fi plecat acasă.

— Și dumneavoastră de ce-ați mai rămas?

— Pentru că eu în jumătate de oră termin complet lucrarea pe care o aveam de făcut, iar Nazarie mai are oricum de venit pe aici.

Cum din întrebările ce i le-a pus a rezultat că, în afara vizitei ce-a făcut-o pentru mutarea pianului, n-a mai călcat niciodată în casa victimei, locotenentul i-a cerut să spună cum și-a petrecut timpul în noaptea de luni spre marți.

— Neveste-mii i-am spus că sunt de serviciu, dar în realitate am fost cu niște prieteni și am făcut-o lată – i-a comunicat cu complicitate Manda.

— Unde anume ați fost și cine sunt prietenii cu care ați chefuit?

După ce și-a notat răspunsurile, locotenentul și-a spus că pentru a-i verifica afirmațiile, va trebui să se apuce de treabă încă de la prima oră, a doua zi dimineața.

*

* *

Întrucât nu mai avea nicio șansă să-i găsească la lucru pe cel de-ai treilea, locotenentul a preferat să treacă pe la secție pentru a-i cere criminalistului să examineze urmele găsite pe tocul ferestrei de la cămară. Acesta fiind însă plecat din sediu, s-a apucat de rezolvarea unor probleme curente.

Spre ora șapte seara, când s-a decis să plece acasă, s-a întâlnit cu plutonierul care tocmai intra în clădire.

— Oh, tovarășe locotenent! Bine că vă văd! s-a bucurat subofițerul. Dacă ați ști cât v-am căutat…

— Dar ce s-a întâmplat? Ceva nou?

— Și încă cum! Am primit raportul medicului legist.

— Și? a replicat cu indiferență locotenentul.

— Și e bomba bombelor! l-a asigurat plutonierul, scoțând din servieta pe care o ținea în mână câteva file dactilografiate și întinzându-i-le.

— Nu se poate! a exclamat locotenentul după ce a citit concluzia.

— Așa mi-am zis și eu… Da’ uite că se poate!

Fără să mai facă vreun comentariu, locotenentul a împăturit filele, le-a vârât în buzunarul vestonului și a pornit spre ieșirea sediului, complet aiurit.

*

* *

— Nu se poate! a exclamat și procurorul, citind cu surprindere raportul medicului legist.

— Exact așa am spus și eu când l-am văzut – l-a asigurat locotenentul.

— … Moarte neviolentă, datorată insuficienței cardio- respiratorii acute, survenită în cadrul unei steromatoze generalizate și hipertrofii miocardice”, a citit procurorul din raport. Apoi a ridicat capul spre ofițer și a continuat:
Deci, în pofida aparențelor, avem de-a face cu un deces natural și totodată, normal, dacă ținem seama de vârsta mortului. Deh! Copacii nu prea cresc până la cer – a adăugat, aruncând raportul pe birou.

— Ceea ce noi consideram a fi un omor sângeros, era de fapt o hemoragie externă…

— Mă rog, asta-i situația. Întrucât nu se mai pune problema urmăririi unui agresor, considerăm afacerea clasată. Prin urmare, puteți restitui fiicei decedatului cheile locuinței…

*

* *

La o zi după primirea cheilor, Daniela Costache a intrat în secție și s-a interesat unde-l poate găsi pe locotenent.

— Bună ziua – a zis ea, intrând în biroul persoanei căutate.

— Sărut mâna. Mai aveți vreo problemă cu noi? a întrebat-o ofițerul.

— Tovarășe locotenent, am constatat că a dispărut ceva din casa tatălui meu – l-a înștiința ea, pe când buza inferioară îi tremura ca unui copil care se pregătește să plângă.

— Ce anume? Dar vă rog să luați loc.

— O casetă cu bijuterii și bani – a răspuns, mai mult căzând decât așezându-se pe scaun.

— Unde era ținută?

— În garderobul din camera de la stradă.

— Când v-am rugat să-mi spuneți dacă lipsește ceva din casă, nu m-ați asigurat că totul e în ordine? a chestionat-o ofițerul, devenind brusc sever.

— Uitasem de ea… Pe urmă mi-am amintit… a zis ea cu timiditate.

— Mă rog… Ce conținea caseta?

— V-am spus, bijuterii și bani…

— Ce sumă se afla în casetă?

— În jur de patruzeci de mii…

— Vă rog să-mi descrieți bijuteriile – i-a cerut el, pregătindu-se să ia notițe.

— Nu pot… Eu… nu le-am văzut niciodată.

— Și atunci de unde știți că au existat? a început ofițerul să-și piardă calmul.

— Mi-a spus mama, pe când încă trăia, că tata are bani și bijuterii într-o casetă.

— Cum arăta această casetă? Era din lemn? Din oțel? Vă rog s-o descrieți.

— Păi ce să vă spun despre ea dacă n-am văzut-o niciodată?!

— Doamnă… a spus ofițerul, străduindu-se să-și păstreze calmul. Dacă într-adevăr ați suferit o pagubă, trebuie să-mi spuneți cu precizie în ce constă aceasta! Altfel… Altfel, este absurd să veniți și să-mi cereți să vă găsesc niscaiva cai verzi pe pereți! Ce, chiar credeți că altă treabă n-am?! a sfârșit el prin a se înfuria.

Ulterior, după plecarea Danielei Costache, locotenentului i-a părut rău pentru ieșirea pe care a avut-o. Dar și reclamanta făcuse tot ceea ce era necesar pentru a-l scoate din țâțâni…