Capitanul Apostolescu si Mobilul

Capitanul Apostolescu si Mobilul de Horia Tecuceanu

I.
AȘA CUM ȘI TRIFOIUL ARE ADESEA PATRU FOI…

Am auzit țârâitul telefonului, chiar în momentul în care am închis robinetul dușului. Cum, după șase luni de detașare la Cluj, aveam motive să cred că fusesem uitat de toți și, din păcate, de toate, a fost firesc să mă întreb cine și-ar fi putut, totuși, aminti de existența mea. În consecință, am ieșit din cadă și, aruncându-mi un prosop peste umeri, am alergat să răspund.

Dar, mai înainte de a pune mâna pe receptor, am cam bănuit ce glas mă putea căuta, amintindu-mi cu cine mă conversasem de când revenisem în București, adică de ieri seară.

— Bună dimineața, șefu'! mi-a urat locotenentul Simionescu, ceea ce mi-a întărit încă o dată încrederea în propriul și infailibilul meu fler.

— Bună, Dane! i-am răspuns, pe când, lăsându-mi involuntar privirea spre ceasul așezat pe măsuța telefonului, am văzut că mai era destul până la douăsprezece. Și aceasta era ora când stabilisem cu el să trec să-l iau la meciul de rugby dintre Steaua și Dinamo. Dar de ce ești atât de matinal? m-am interesat.

— Pentru că… am probleme… – a suspinat el.

— Eh! Cine n-are? am filosofat eu. Vrei să contramandăm întâlnirea?

— Altă cale nu văd… Că… e lată rău…

— Da' ce ți s-a întâmplat? m-am interesat, sesizându-i tonul tânguitor.

— Eh…! Tocmai când îmi așteptam schimbul și-mi spuneam că am avut o tură fără probleme… a apărut și buclucul…! mi-a zis el și a început să-mi povestească.

— Chiar așa?! Bine, dar asta aduce a hecatombă! am exclamat eu, stupefiat.

— Aș vrea să te contrazic, dar n-am argumente…

— Și ai ajuns la vreo concluzie?

— Da… Că trebuie să te informez imediat… Deoarece, în pofida celor convenite, nu mai am posibilitatea să te însoțesc la meci… – a adăugat el, pe un ton ce se voia neutru.

— Dorești să vin și eu? l-am consultat, pricepând realul sens al afirmației sale.

— Bineînțeles! s-a grăbit el să mă aprobe. Deși… n-aș fi vrut să-ți stric duminica… – a continuat el, cu o mărinimie care, în mod evident, îi era străină.

— Unde ești acum? l-am întrebat, nu din nu-știu-ce exces de generozitate, ci pentru că aveam suficientă experiență ca să știu că, după ce elucidasem cazul de la Cluj1, eram cum nu se poate mai potrivit pentru preluarea unei noi cauze. Și, cum Dan lucra cu mine în echipă, n-a trebuit să apelez la oracolul din Delfi, pentru a afla că, oricum aș întoarce-o, tot voi fi căptușit cu afacerea în care colegul meu se și implicase deja. Situație în care era de preferat s-o fac pe voluntarul…

După ce Dan n-a ezitat să-mi spună, cu ușurare, locul în care pot să-l găsesc, am închis telefonul și, oftându-mi de milă, am început să mă șterg cu prosopul de apă care, șiroind pe mine, formase o băltoacă, jos, pe mochetă.

Când am ajuns în dreptul restaurantului Parcul Privighetorilor, am virat la stânga și am continuat să rulez pe șoseaua care străbătea Pădurea Băneasa, ducând spre comună Otopeni.

După câteva sute de metri, am trecut pe lângă Grădina Zoologică și am ajuns într-o piațetă dreptunghiulară: punctul de intersecție al mai multor drumuri asfaltate.

Cum mă aflam exact în locul în care fusesem chemat, am parcat mașina și am coborât, aruncând o privire în jur: în spate aveam șoseaua pe care venisem și atenansele Grădinii Zoologice; în dreapta, intrarea spre poligonul de tir; în față, drumul secundar care duce spre Otopeni, iar în stânga se deschidea un alt drum. Dacă piațeta și șoselele care-o intersectau n-ar fi fost asfaltate, aș fi putut crede că m-am rătăcit în luminișul unei păduri virgine.

Apreciind că am văzut cam tot ce trebuia, mai puțin elementele care mă obligaseră să renunț la satisfacțiile oferite de o duminică mult așteptată, mi-am spus că ar fi cazul să le aflu și pe acestea. În consecință, am traversat piațeta, îndreptându-mă spre latura ei stângă. Această alegere nefiind cauzată de o toană oarecare, ci de faptul că printre cele trei autoturisme care staționau acolo, aparent abandonate de echipajele lor, se afla și unul pe care scria mare și citeț: Laboratorul criminalistic.

Strecurându-mă printre două mașini, am ajuns la linia de interferență dintre piațeta asfaltată și primii arbori. Datorită faptului că sosirea primăverii fusese întârziată de o iarnă lungă, dezvoltarea vegetației era suficient de timidă, astfel că am putut distinge printre copaci opt sau zece oameni cu și fără uniforme. Se aflau răspândiți pe o arie de vreo sută de metri pătrați și acționau după specificul meseriei noastre: măsurători cu ruletă, fotografieri, cercetarea locului…

Atunci l-am zărit și pe Dan. Se afla lângă medicul legist Olimp Dobrescu care, stând în genunchi, moșmondea ceva în iarbă.

M-a văzut și el și s-a grăbit să-mi vină în întâmpinare.

— Șefu'! Îmi pare tare rău că ți-am stricat ziua! După o despărțire atât de lungă, aș fi preferat să ne revedem în alte împrejurări – mi-a spus el, cu regret, în timp ce ne strângeam mâinile.

— Într-adevăr, așa ar fi fost de dorit. Din păcate, vox dei nu vrea vrea să țină scama de vox populi… – i-am răspuns, cu resemnare.

— Nu-i de vină vox dei, ci maiorul Ciocârdel! mi-a replicat el, înciudat. Pentru că, dacă venea să mă schimbe la timp, acum s-ar fi aflat el aici și nu noi…

— De îndată ce prezența noastră înlătură această eventualitate, la ce ne-ar mai folosi invocarea ei? Mai bine arată-mi elementele dramei! l-am întrerupt, curios să văd cu proprii mei ochi de ce mi s-a dus pe apa sâmbetei bunătate de duminică.

A oftat și, făcându-mi semn să-l urmez, mi-a întors spatele.

După ce-a ocolit un copac și a parcurs câțiva metri, s-a oprit și mi-a arătat un tip care zăcea cu fața în iarbă. Îmbrăcat cu un costum bine croit, din stofă gri, tip prince de Galles, și pantofi fini, din piele neagră, își ținea un braț sub abdomen. Celălalt era aruncat lateral, cu degetele răsfirate și unghiile înfipte în pământ, lăsând să se vadă pe falanga mijlocie un inel masiv, din aur, lucrat în filigran. Capul, culcat pe urechea dreaptă, expunea cealaltă parte a feței, acoperită cu o mânjitură de sânge coagulat.

M-am aplecat pentru a-l putea examina mai bine. Părea a fi avut vreo patruzeci și cinci de ani, iar moartea îi fusese provocată de un glonte care-i perforase mijlocul frunții.

— După actele găsite asupra lui, se numește Emil Nemens. Era medic chirurg la Spitalul municipal din Timișoara.

— Când și de ce a venit la București, știm?

— Deocamdată, nu… Întrucât am găsit asupra sa niște chei și un certificat de înmatriculare pentru un autoturism Lada, este posibil să se fi deplasat până aici cu propria lui mașină. În această eventualitate, am trimis câțiva băieți s-o caute prin parking-urile din zonă…

În timp ce-l aprobam, mi-am mutat privirea spre stânga. La vreun metru, într-o poziție paralelă cu prima victimă, zăcea o femeie, tot cu fața în iarbă și capul întors. Era îmbrăcată cu o rochie de culoare violetă, foarte largă și ornamentată cu o grămadă de brizbrizuri, conform modei, iar în picioare avea o pereche de pantofi, de asemenea violeți și cu tocuri subțiri. Părul, blond deschis, era atât de lung și de bogat, încât îi acoperea complet capul, umerii și figura. M-am aplecat și, dându-i-l la o parte, am privit-o. Avea trăsături frumoase și, probabil, nu împlinise de mult douăzeci de ani. Și fruntea ei era perforată de un glonte!

— Se numește Angela Nemens… – a început să mă informeze Dan, când m-am ridicat de lângă victimă.

— Fiica celuilalt? l-am întrerupt, arătând spre tipul pe care-l văzusem mai înainte.

— Nu, nevasta… Și, după cum vezi, nu se poate spune că a avut gusturi proaste… – mi-a răspuns admirativ. De altfel, lucrau împreună, ea era economistă la serviciul aprovizionare al aceluiași spital…

— Când au fost descoperiți?

— Azi dimineață, pe la nouă și jumătate… De către un copil, care coborâse din mașina părinților lui pentru a-și face nevoile. Când s-a înapoiat, avea în mână poșeta victimei – a zis, arătând spre femeia de la picioarele mele. După ce părinții l-au descusut și i-au verificat spusele, s-au grăbit să întoarcă mașina și să se ducă glonț la restaurantul Parcul Privighetorilor, de unde ne-au sunat pe noi. Adică, spre ghinionul meu, pe mine… – a adăugat cu tristețe.

Deși îmi era clar că lamentările lui erau fățarnice, deoarece afacerea în care mă implicase îi suscita, în mod evident, interesul, am preferat să nu-mi spun părerea despre mult prea vădita lui ipocrizie. În consecință, m-am întors și am străbătut cei aproximativ zece metri care mă despărțeau de locul în care stătea îngenunchiat doctorul Dobrescu.

— Salut, Olimp! i-am zis, după ce-am ajuns lângă el, ceea ce mi-a permis să constat că se ocupa cu examinarea unui alt „pacient”: un bărbat, care zăcea pe spate, poziție care-i crea toate condițiile pentru o atentă observare a coroanelor copacilor ce se împreunau deasupra lui, unde formau o perdea suficient de deasă, pentru a nu se lăsa străbătută de razele soarelui. Victima, un tip înalt, șaten, cu ochii albaștri și cu trăsături regulate, era îmbrăcată într-un costum maro, cămașă crem, cravată cu dungi verzi și bej, ciorapii și pantofii maro. Era tânăr, nu avea mai mult de treizeci de ani și fusese suprimat tot cu o armă de foc! Locul de penetrare al glonțului era situat pe tâmplă, la un deget de ochiul drept.

— Oooo…! Ce plăcere! Gata vilegiatura, căpitane? a exclamat medicul cu bucurie, când a întors capul și m-a văzut.

— Vilegiatură?! am repetat, surprins să aud că ancheta cu care-mi mâncasem sufletul la Cluj era luată de alții drept vacanță. De unde-ai mai scos-o și p-asta?

— Păi… în comparație cu ce te așteaptă aici… – a zis, făcând un gest de cuprindere a ariei în care se aflau victimele – poți să fii convins că până acum ai fost în concediu. Mai ales că pe acolo pe unde ai umblat, n-ai avut nici cine știe ce șefi care să-ți aducă aminte că nu ești atât de eficient pe cât ar dori ei…

— Eh…! am făcut, cu indiferență. M-am obișnuit de mult să includ în neplăcerile meseriei și nemulțumirile superiorilor. Ai văzut toate victimele? m-am grăbit eu să abordez subiectul principal.

— Pe celelalte două numai în treacăt. Dar cu el… – și a arătat cu vârful bărbiei spre tipul lângă care-l găsisem – am terminat. Evident, mai puțin necropsia… – s-a simțit el obligat să adauge deși nu mai era cazul.

— Și? Ce-mi spui? l-am zorit.

— După cum poți vedea și singur, moartea a fost cauzată de o armă de foc, de calibru mic.

— Când s-a comis omorul? m-am interesat, punând întrebarea de chintesență a unui început de anchetă.

— Știi bine că fără necropsie… – ă început el să-mi explice, circumspect.

— Știu! l-am întrerupt, fără remușcări. Așa cum și tu știi că nu pot demara cercetările fără a avea această orientare! Fie ea și aproximativă. Deoarece nu este tot una dacă victimele au fost ucise acum cinci minute sau, să zicem, acum cinci ani?

— Bine, bine…! Decesul s-a produs într-un interval cuprins între douăsprezece și douăzeci și patru de ore… – s-a decis el să se pronunțe, concesiv, după care a continuat arătând spre cadavrul de lângă noi. Dar, nu uita, n-am examinat decât această victimă! Despre celelalte, mai întâi să le văd… și apoi stăm de vorbă!

— Dacă te referi la momentul morții, nu văd de ce ar fi diferit…

— Asta-i numai o prezumție!

— Bineînțeles! Însă, până-mi vei da alte date, eu rămân la părerea mea… – i-am replicat. În schimb, te-aș ruga să acorzi prioritate rănilor celorlalți doi. Deoarece țin tare mult să știu dacă s-a folosit o singură armă și, dacă este posibil, distanța de la care s-a tras…

— Și poate ai vrea să-ți spun și ordinea în care au fost omorâți… – m-a consultat el, sarcastic.

— Desigur! De ce nu? Dacă reușești s-o stabilești… – l-am aprobat eu, cu un optimism precaut.

Considerând discuția terminată, m-am întors spre Dan. Dar nu se mai află lângă mine, ci la câțiva pași, unde șușotea cu un subofițer.

— S-a găsit mașina familiei Nemens! E în parking-ul restaurantului Parcul Privighetorilor! m-a anunțat, când m-am apropiat de el.

— Hai s-o vedem! l-am îndemnat, apoi, în timp ce ieșeam din piațetă, i-am cerut să-mi vorbească despre cea de-a treia victimă.

— Grigore Manase… bucureștean… Inginer… Și el automobilist. De altfel, mașina lui a fost găsită imediat… la o distanță foarte mică de locul în care zăcea… Mai exact, pe strada Padina…

— Strada Padina?! am repetat eu, nedumerit. Pe unde mai vine și asta? l-am întrebat, pe când mă străduiam să pricep cum se putea afla mașina în imediata apropiere a victimei și, simultan, pe nu știu ce stradă.

— Cum, nu știi?! a zis Dan, zâmbind. E perpendiculară pe strada Vadul morii, mai exact pe stânga acesteia…

— Și Vadul morii, pe unde e? l-am întrebat scuturându-mi aiurit capul, în timp ce ajunsesem în dreptul poligonului de tir.

— Unde să fie? Chiar aici! m-a lămurit, amuzat, și s-a întors pentru a-mi arăta piațeta pe care tocmai o străbăteam. Tot ce vezi, inclusiv șoseaua care se deschide în față, se numește Vadul morii. Iar în stânga, este strada Padina, unde-ți spuneam că se află mașina celei de-a treia victime.

— Bine, bine! Dar, din câte știu eu, definiția unei străzi este: un drum public încadrat de case. Și n-am văzut nimic ce poate aduce a locuințe… – i-am răspuns intrigat.

— Nici nu mă mir că nu le-ai văzut, de îndată ce nu există. Admițând că, totuși, mai ai unele nelămuriri, adresează-te la Serviciul de nomenclatură a străzilor… Deoarece eu, după cum bine știi, lucrez în cu totul altă branșă… – m-a avertizat el, apucându-și reverele hainei și scuturându-și-le pentru a-și întări afirmația.

Avea dreptate. Cum nici el și nici eu nu ne ocupăm de astfel de anomalii, nu aveam de ce să mai insist asupra subiectului. În schimb, am realizat configurația locului în care se consumase drama.

— Dacă am reținut bine, aria câmpului infracțional e cuprinsă în colțul format de intersecția celor două drumuri. Așa-i? l-am consultat, pentru a mă verifica, pe când ne reluăm marșul.

După ce m-a aprobat, dând din cap, l-am întrebat în ce direcție merg cele două șosele care se formează din piațetă.

— Cea care se continuă în față, se îndreaptă spre comună Otopeni, iar cea care se deschide în stânga, unde-a fost găsită mașina inginerului Manase, duce spre șoseaua națională București-Ploiești, care se află la vreun kilometru și jumătate. Acum este însă închisă, datorită unor lucrări de refacere a drumului.

— Ai controlat mașina lui Manase?

— Cu atâtea victime, când să mai am timp și pentru asta?

— S-a găsit arma? am continuat să-l chestionez, fără a ținea seama de protestul său.

— Nu. În schimb, am descoperit astea… – mi-a zis, punându-mi în palmă trei tuburi de cartuș.

— Prin urmare, arma crimei este un pistol automat de calibrul 6,35… – am conchis, după ce-am examinat cele trei cămăși de alamă și i le-am restituit.

Apropiindu-ne de un parking, am văzut un subofițer străjuind un autoturism Lada, de culoare verde.

— Da, este mașina familiei Nemens! a confirmat Dan, după ce a confruntat numărul de pe placa mașinii cu cel din certificatul de înmatriculare. O deschidem? a continuat, arătându-mi o legătură cu trei cheițe.

— Bineînțeles. De îndată ce, în momentul de față, este singura cale prin care am putea obține niște indicii despre victime…

Un sfert de oră mai târziu am făcut bilanțul scotocirii noastre prin toate ungherele mașinii. În afară de trei canistre de benzină, goale, am găsit o valijoară și un sac de sport din imitație de piele. Cum prin canistre nu vedeam ce puteam căuta, ne-am concentrat atenția asupra celorlalte obiecte. Numai că nici conținutul lor nu s-a dovedit prea darnic în informații despre proprietarii lor. În valiză se aflau o pijama bărbătească, o cămașă de noapte din naylon, un tub cu pastă de dinți și două periuțe, precum și un bogat sortiment de sticluțe, cutiuțe și borcanele cu substanțe cosmetice. Iar în sacoșă, patru butelcuțe cu whisky Mc Donald's și tot atâtea cartușe de Kent.

— Încă o dată îți spun și nu poți să mă contrazici: aveau gusturi subțiri – a comentat Dan, în timp ce închidea fermoarul sacoșei. După stocul pe care l-au luat cu ei, se pare că intenționau să stea mai mult pe aici.

— Nu e obligatoriu. Mai curând aș crede că Emil Nemens aplica zicala: „Dar din dar se face rai” și renunța la o parte din atențiile primite de la pacienții lui, în favoarea unor persoane față de care se simțea îndatorat. Pentru această supoziție pledează conținutul valizei. Deoarece lipsa unor haine de schimb arată că deplasarea familiei Nemens la București urma să fie foarte scurtă. Adică o zi, cel mult două… Ce, tu poți admite că o femeie elegantă, cum a fost Angela Nemens, vine în capitală pentru o perioadă mai lungă fără să-și care cu ea un întreg trusou? Mai cu seamă că avea la dispoziție un autoturism…

— Dar tașca cu cosmetice? Ai văzut câte și-a adus?

— Nu reprezintă un criteriu apt să-ți susțină ideea. Deoarece femeile care se respectă au nevoie de foarte multe accesorii atunci când se pavoazează… pardon, se fardează. Iar cantitatea acestora rămâne aceeași, fie că se folosesc de ele numai într-o zi sau într-o sută… – i-am explicat eu, fără a rămâne cu satisfacția că reușisem să-l conving.

În timp ce așteptam că Dan să încuie portiera, m-am uitat în jurul meu și, cum unicul reper din vecinătate era restaurantul Parcul Privighetorilor, privirea mi-a poposit asupra consumatorilor de la mesele instalate în grădina de vară a localului, deschisă deja, deși primăvara era departe de a putea fi calificată drept prea călduroasă.

Când Dan s-a apropiat de mine, anunțându-mă că și-a terminat treaba, l-am întrebat dacă are la el actele găsite asupra victimelor și, la răspunsul său afirmativ, i-am făcut semn să mă urmeze.

După ce ne-am strecurat printre mesele la care se consumau mici și se goleau cu mult entuziasm halbe cu bere, am intrat în restaurant. Apoi, înarmați cu informațiile primite de la o garderobieră, cam toantă, dar frumușică, am poposit în fața unei uși pe care era prinsă o placă emailată ce purta inscripția: Direcțiune.

Fără complexe, am bătut și apoi am apăsat pe clanță.

— Bună ziua. Am dori să stăm de vorbă cu responsabilul localului i-am zis unui tip, care-și sprijinea coatele pe un birou, ascunzându-și figura între palme.

— Eu sunt… Ce s-a întâmplat? m-a întrebat, plictisit, pe când își descoperea fața și își sălta capul spre mine, ceea ce mi-a permis să văd că are nasul roșu și ochii congestionați.

— Suntem de la poliție… – l-am anunțat în chip de introducere.

— Vă rog să luați loc… s-a grăbit el să ne invite, după ce s-a catapultat dindărătul biroului. Cu ce vă pot fi de folos? a vrut el să știe, de îndată ce ne-am prezentat și ne-am instalat pe scaunele oferite.

— Localul mai are și alt responsabil?

— Nu… – a clătinat el din cap. Numai eu…

— Deci tot dumneavoastră ați fost de serviciu și ieri… – am conchis eu, cu prea bine cunoscuta-mi perspicacitate.

— Bineînțeles… – a admis el, din ce în ce mai intrigat.

— Perfect! În această situație, am să vă rog să-mi spuneți dacă vă sunt cunoscute aceste persoane – i-am zis, luând din mâna lui Dan actele victimelor și arătându-i pe rând fotografiile cu care acestea erau prevăzute.

— Nu… Nu i-am văzut niciodată… – m-a asigurat el, pe când îmi înapoia legitimațiile.

— Deci, ieri nu au intrat în localul dumneavoastră… – a concluzionat Dan, privindu-mă cu regret.

S-a grăbit să dea aprobator din cap, apoi, după o scurtă ezitare, ne-a avertizat:

— N-aș vrea să vă induc în eroare… De fapt, eu am lipsit câteva ore… Știți, datorită virozei care m-a pocnit… am fost nevoit să merg la doctor… – a zis, deschizând pumnul mâinii drepte, în care ținea ascunsă o batistă mototolită și arătând apoi spre nasul său umflat și roșu.

În loc să-i cer scuze pentru faptul că pusesem aspectul nașului său pe seama unei obișnuințe, frecvente în mediul în care-și desfășura activitatea, am preferat să-l abordez din nou.

— Ați lipsit mult?

— Eu știu… Drumul până la policlinică… Cât am mai așteptat până ce m-a primit medicul… Cred că vreo trei ore… – s-a decis el să se pronunțe.

— În ce răstimp?

— Am plecat pe la patru și m-am înapoiat spre seară…

Întrucât, în conformitate cu aprecierea doctorului Dobrescu, moartea inginerului Grigore Manase se produsese cu douăsprezece – douăzeci și patru de ore înainte de constatarea ei, rezulta că încă nu fusese exclusă posibilitatea pe care mizasem când am intrat în biroul interlocutorului nostru.

— Câți chelneri lucrează în restaurant?

— Douăzeci și șase, dar nu sunt toți deodată de serviciu… Știți dumneavoastră, nu toți oamenii sunt serioși… Din păcate, avem și dintr-ăia care mai trag chiulul…

— Știți cine a servit ieri în restaurant? i-am întrerupt o motivație care nu mă interesa.

— Bineînțeles – mi-a replicat, contrariat.

— Sunt și acum de serviciu?

El a confirmat și eu mi-am exprimat dorința de a discuta cu respectivii chelneri.

— Cu plăcere… Dar, … știți… tocmai acum este ora de maximă afluență a consumatorilor… – mi-a comunicat el, speriat de scandalul ce putea fi generat de întreruperea activității subalternilor lui.

— Invitați-i pe rând și vă promit că nu-i voi reține decât foarte puțin. Așa încât nici nu li se va sesiza absența – l-am liniștit eu.

Primul chelner, la fel ca și șeful său, cu câteva minute mai devreme, m-a asigurat că n-a văzut niciodată persoanele din fotografii.

Cel de-al doilea a reacționat la fel, inițial, apoi, după ce-a pornit spre ieșire, s-a întors și s-a apropiat din nou de mine.

— Ați putea să-mi mai dați un pic pozele? mi-a cerut, îngândurat.

Firește, i-am făcut pe plac.

— Da, acum îmi amintesc! s-a decis el, după o scurtă codire.

— Ce anume vă amintiți? m-am interesat.

— Pe ăștia doi cred că i-am mai văzut… a zis el, indicându-mi cu degetul familia Nemens.

— Când și unde? s-a precipitat Dan.

— Nu-mi amintesc… Dar sunt aproape sigur că i-am mai văzut… – a răspuns el, meditativ.

— Nu cumva i-ați mai zărit pe aici, prin restaurant? l-am ajutat, convins că nu comit acea greșeală care poartă denumirea de sugestionarea martorului.

— Da! Da! a exclamat el, cu satisfacție. Aici i-am văzut… Chiar ieri după-amiază…

— Ce-au făcut în restaurant? a intervenit Dan.

— Păi… Ce face toată lumea… Au mâncat mici și au băut bere… – i-a răspuns chelnerul, mirat că i se pune o astfel de întrebare. Cel puțin așa cred…

— Credeți?! Nu sunteți sigur?! a continuat colegul meu, nemulțumit.

— Cum pot să fiu sigur…? Că nu i-am servit eu…

— Dar cine? a fost rândul meu să-l chestionez.

— Eu zic că Diradurian… Pentru că, din câte-mi amintesc, i-am zărit la una din mesele din sectorul lui…

— Vă rog să-l chemați! i-am cerut responsabilului.

Diradurian era un individ suplu, înalt, cu părul alb și cu o figură inteligentă. Având motive să sper că discuția ce urma s-o avem ar putea să fie mai lungă decât cele purtate anterior, l-am invitat să ia loc.

— Cunoașteți aceste persoane? l-am iscodit, așezându-i în față fotografiile victimelor.

— Da… Pe aceștia doi i-am mai văzut… – mi-a răspuns, fără ezitare, în timp ce-mi arăta chipurile soților Nemens. Dar cu ăstălalt… n-am avut niciodată de-a face… – a continuat el dând de-o parte actul pe care se afla fotografia Inginerului Manase.

— Perfect! l-am aprobat, satisfăcut că, în sfârșit, am reușit să dau de o urmă a victimelor. Spuneți-mi, vă rog, ce știți despre ei – i-am cerut, închizând buletinul de identitate a lui Manase și restituindu-i-l lui Dan.

— Tot ce pot să vă spun este că ieri după-amiază s-au așezat la una din mesele mele și m-au întrebat dacă pot să le dau ceva de mâncare… Eu le-am spus că avem numai mici… Domnu' a comandat opt, dar doamna m-a întrebat dacă nu avem cumva și vreo friptură… Pentru că la ei, la Timișoara, n-au mai văzut de mult așa ceva… Cum amândoi erau simpatici, am discutat cu bufetiera și am convins-o să mai scoată una din cota repartizată pentru ziua următoare, adică pentru azi… Așa că am izbutit să-i servesc o fleică de vacă! a zis el, mulțumit să-și reamintească epocala reușită.

Pentru a fi în ton cu importanța pe care o afișa, l-am aprobat admirativ, după care l-am întrebat:

— La ce oră s-au așezat la masă?

— I-am servit în salon… deci au venit imediat după patru… Știu asta pentru că pe la trei și jumătate a început să picure și i-am mutat pe consumatorii din grădină, în restaurant.

— Și cât timp au rămas în local? a vrut Dan să afle.

— Cel mult până pe la șase… pentru că după această oră întregul local era rezervat pentru o nuntă. De altfel, eu le-am atras atenția, chiar din primul moment, că masa trebuie eliberată până la șase… Știți, mie nu-mi place să am probleme… – l-a asigurat el pe Dan.

— Și ați avut probleme cu ei? l-am întrebat eu.

— A, nu! Au fost condiționali. Deh, ca toți bănățenii… Au părăsit masa fără să trebuiască să le atrag eu atenția asupra convenției stabilite la venire.

— Lucrați de mult în meseria asta? l-am chestionat, pentru a-l pregăti pentru întrebarea următoare.

— De la șapteșpe ani… Și, cum mai am numai patru până la pensie… Faceți și dumneavoastră socoteala… – mi-a propus el, zâmbindu-mi cu satisfacție.

— Asta înseamnă că aveți experiență, nu glumă! am apreciat eu, privindu-l cu admirație.

— Bineînțeles! În treizeci și cinci de ani am învățat multe! Dacă la început mi se mai întâmpla să plătesc eu consumația unor pușlamale, care-o ștergeau fără să plătească, acum adulmec hramul clienților numa' dintr-o privire… – mi-a comunicat el, cu convingere.

— Asta presupune că trebuie să fiți un bun psiholog – am opinat eu.

— Bineînțeles că sunt! a admis el, fără modestie.

— În această situație, aș dori să profit și eu de faptul că sunteți un observator atât de subtil…

— Vă rog. Sunt la dispoziția dumneavoastră… – m-a încurajat el, plin de importanță.

— M-ar interesa modul în care s-au manifestat. Mai exact, aș vrea să știu dacă v-ați făcut vreo părere asupra relațiilor care existau între ei…

— Adică dacă se înțelegeau bine?

— Cam așa ceva – i-am confirmat eu, în încercarea de a stabili un mobil al dramei pe care începusem s-o cercetez.

— Se înțelegeau perfect. Ceea ce, ținând seama de relațiile în care se aflau, mi se părea chiar foarte normal…

— Despre ce relații vorbiți? l-a întrebat Dan, tot atât de intrigat ca și mine.

— Despre acelea care există între un bărbat și o femeie la începutul unei intrigi amoroase… Ambii își sorb cuvintele de pe buze… Râd de orice fleac…

— Ce v-a determinat să vă gândiți la această posibilitate? am vrut să știu, surprins de afirmația lui.

— În primul rând, diferența de vârstă dintre ei… În al doilea rând, numai femeia purta verighetă. Așa că pot să bag mâna-n foc că amândoi erau căsătoriți, dar nu împreună! m-a avertizat el, amuzat. Să fiți convins că am suficientă experiență ca să-mi dau seama când am de-a face cu o pereche venită din provincie, ca să aibă o escapadă amoroasă în Capitală, unde nu-i cunoaște nimeni și-și pot face de cap cum vor…

În loc să-i spun că dacă-și bagă mâna-n foc, și-o face scrum, am preferat să-l aprob cu recunoștință pentru ajutorul pe care ni-l dăduse.

— După părerea dumneavoastră, erau de mai mult timp în București? l-a întrebat Dan, cu intenția de a mai adăuga un indiciu în debilul nostru portofoliu cu date despre victime.

— Chiar atunci sosiseră. Știu asta chiar din gura doamnei, deoarece, după ce le-am luat comanda, m-a întrebat unde este toaleta… pentru ca să se spele de praful pe care l-a înghițit pe drum.

— I-ați văzut stând de vorbă cu cineva din local? l-am luat eu din nou în primire, în momentul în care remarcăm că responsabilul își privea ceasul din ce în ce mai des, cu o alarmare progresivă.

— Nu. Și-au văzut numai de masa lor… Ah! a părut el să-și aducă aminte. Ca să nu mint, trebuie să vă spun că la un moment dat, domnul s-a interesat dacă avem telefon.

— Și a vorbit la telefon? l-am întrebat, în timp ce-i făceam semn responsabilului că termin imediat chestionarea chelnerului.

— Nu mai știu, pentru că eu tocmai mă duceam la grătar, după niște comenzi. Dar cred că la întrebarea asta poate să vă răspundă Geta, garderobiera noastră, că telefonul e chiar lângă ea…

— Vă mulțumesc – i-am spus, spre vădita ușurare a șefului restaurantului care, recunoscător, s-a grăbit să-și redea subalternul consumatorilor lăsați în pană de bere și l-a urmat afară. Probabil pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc.

A revenit imediat cu garderobiera, cu care noi făcusem deja cunoștință. După ce i-am cerut și ei să privească cele trei fotografii, m-a asigurat că figura inginerului Manase îi era complet străină. În schimb, pe soții Nemens i-a recunoscut imediat, confirmându-mi că ieri după-amiaza, între orele patru și șase, au luat masa în salonul restaurantului.

— Știți dacă vreunul dintre ei a vorbit la telefon? am întrebat-o.

— Cum să nu știu, că telefonu' e chiar lângă garderoba mea… m-a chestionat ea, mirată că-i pun la îndoială vigilența.

— Cine anume? i-am scurtat-o.

— Dânsu'! Ba chiar că a și purtat discuții cu mine… – mi-a comunicat ea, mândră de importanța pe care i-o acordă clienții localului.

— Foarte interesant – am apreciat, ca să-i fac o plăcere. Și despre ce anume ați discutat?

— Mai întâi, iel m-a întrebat dacă merge telefonu'… Io i-am zis că abea a fost reparat… Iel m-a rugat să-i zic dacă am posibilitatea să-i schimb cinci lei, că n-are fisă… Io i-am zis că n-am și că-mi pare rău. Da' când am văzut cum s-a făcut de trist, mie mi s-a făcut milă de iel și i-am dat un leu… Ie drept că și iel a fost nobil, fiin'că mi-a lăsat pă masă cinci lei… – a completat ea, făcând un gest de aprobare la adresa comportării solicitantului ei.

— Și? A dat telefon?

— Sigur! Nu v-am spus că abea fusese reparat…? După ce a scos din buzunar un carnețel mic și negru și a cetit ceva în iei, a dat un telefon cuiva…

— Întâmplător, ați auzit cu cine sau despre ce au vorbit?

— Ieu aud totdeauna când se vorbește la telefon, fiin'că-i lângă mine…

— Și? am zorit-o eu, stârnit de precizarea ei.

— Numa' că, de data asta, n-am auzit nimica… Că tocma' atunci, unu' care se-mbată criță, s-a vârât sub masă și s-a apucat să cânte în gura mare… Deși la noi în local este interzis cântatu'! a precizat ea, revoltată… Așa că am fugit să-l anunț pe domn' responsabil… – a zis ea, privind cu respect spre gripatul nostru amfitrion. Da' nu l-am găsit în birou… – a mai spus, curmându-și brusc explicațiile și mușcându-și buzele ca și cum s-ar fi temut că ar fi vorbit mai mult decât trebuia la adresă șefului ei, care era însă, mai preocupat de ștergerea nasului decât de afirmațiile ei.

— Vă rog să continuați – a intervenit Dan, pentru a-i reaminti că nu și-a terminat relatarea.

— Păi… Când m-am întors la garderobă, ăla care cântase nu mai cânta, că adormise sub masă…

— Iar persoană despre care vorbim, probabil că-și încheiase convorbirea telefonică – am zis, cu intenția de a pune punct unei discuții gratuite.

— Aveți dreptate! Își luă la revedere chiar atunci când m-am întors io 'napoi la locu' mieu dă muncă…

— După modul în care și-a încheiat convorbirea, v-ați putut da seama dacă persoana pe care-o sunase fusese un bărbat sau o femeie? am testat-o, la nimereală.

Mai întâi a ridicat din umeri, apoi, după ce și-a săltat ochii spre tavan, probabil pentru a putea cugeta în cele mai bune condiții, a grăit!

— Femeie nu ierea, că n-a zis săru-mâna…

— Da' cum a zis? am încercat eu marea cu degetul.

— A zis: „Atunci e-n regulă. Ne vedem acolo la șase…”

— Și cât era oră în acel moment? a întrebat-o Dan.

— Să tot fi fost în jur de… cam circa cinci juma'… sau șase făr' un sfert…

Pentru a avea conștiința curată, mai înainte de a părăsi restaurantul, i-am acroșat din mers pe toți ospătarii care serveau la mese și le-am arătat fotografia inginerului Manase. În unanimitate, m-au asigurat că figura celei de-a treia victime le era complet necunoscută.

— Cred că o discuție cu individul cu care și-a fixat doctorul Nemens rendez-vous ar putea fi deosebit de interesantă – a apreciat Dan, cu subînțeles. Să sperăm că agendă găsită asupra sa ne va da posibilitatea să-i aflăm telefonul și, apoi, restul… – a completat el, în timp ce ne îndepărtam de restaurant.

— Oare acest necunoscut n-o fi, cumva, o persoană cunoscută? l-am consultat.

— Te gândești la inginerul Grigore Manase?

I-am răspuns printr-un gest de confirmare.

— Regret, dar nu ține! a zis, scoțând dintr-un buzunar o agendă îmbrăcată în piele neagră și înmânându-mi-o. M-am uitat deja prin ea, dar n-am văzut numele lui Manase…

— Nu te pripi! i-am spus, după ce-am răsfoit notesul. Cum foarte multe persoane nu au consemnate numele întreg, ci numai o inițială sau două, nu putem exclude prezența numărului de telefon al lui Manase. Și, în orice caz, nu fără o verificare temeinică! În ceea ce mă privește, mi se pare foarte plauzibil ca interlocutorul doctorului Nemens să fi fost Manase… – i-am spus, restituindu-i agenda.

— De ce tocmai el?

— Pentru că nu văd cu cine altcineva s-ar fi putut întâlni doctorul în pustietatea asta… Sau, dacă vrei, nu pricep ce-ar fi putut căuta aici Manase fără să fi avut rendez-vous cu cineva. Și, cum ambii aveau o întâlnire la aceeași oră și într-un loc atât de puțin frecventat, acum, când primăvara se anunță atât de vag, este firesc să conchid că cei doi au dorit să aibă o discuție cu un caracter cât mai discret posibil…

— Ce am găsit noi aduce mai curând a execuție în masă, decât a discuție cu caracter discret…

— Când o discuție degenerează până la dezlănțuirea unor pasiuni, se poate ajunge și la o confruntare…

— O confruntare care se soldează cu o triplă omucidere?! m-a întrerupt el, ironic.

— Ținând seama de natura rănilor prezentate de victime, cred că bilanțul dramei include un dublu asasinat și… o sinucidere…

— Te referi la faptul că soții Nemens au fost împușcați în frunte, iar Manase în tâmplă?

— Întocmai. Primii doi nu aveau posibilitatea să-și ia singuri viața. În schimb, Manase ar fi putut să-i ucidă cu ușurință. Apoi, după ce și-a văzut victimele zăcând fără viață, s-a dezmeticit suficient pentru a realiza că va trebui să dea socoteală pentru fapta sa. În consecință, a întors arma și s-a împușcat în tâmplă – am zis, în timp ce mă străduiam să-mi imaginez scena pe care-o descriam.

— E adevărat… Locurile de penetrare a gloanțelor se pretează la o susținere a interpretării pe care ai dat-o momentului în care-a intervenit arma crimei. Numai că, pentru a fi și mai convingător, te-aș ruga să-mi mai dai un amănunt… Un amănunt, uite-așa de mic… – mi-a spus, ridicând o mână și arătându-mi, sarcastic, un fragment al unghiei degetului mic.

— Te referi la mobil? l-am consultat, cu un aer de superioritate voită.

— Exact! Mor de curiozitate să aflu ce conflict a existat între protagoniștii noștri, pentru a justifica poposirea lor pe lespezile din beton ale doctorului Dobrescu.

— Justificare?! Chiar crezi că poate exista o justificare pentru curmarea vieții a trei oameni?! a fost rândul meu să i-o întorc, cu ironie.

— Mă rog… O explicație… Cât de cât plauzibilă… Ai putea să-mi dai? a mustăcit el.

— Sigur! Deși nu știu de ce ai nevoie de o astfel de clarificare, când, din câte-mi amintesc, tu nu lucrezi de ieri de-alaltăieri în meserie.

— Unui biet locotenent nu poți să-i pretinzi să fie tot atât de perspicace ea și propriul lui căpitan… Mai ales când acesta este prea faimosul căpitan Apostolescu… – s-a plâns el, cu o fățarnică resemnare.

— De îndată ce componenții dramei sunt o femeie nurlie, un soț care-i putea fi tată și… un bărbat tânăr, cu aspect de dandy, este firesc să constat că sunt întrunite toate componentele milenarului triunghi conjugal. Iar odată determinată existența acestei situații, mi se pare normal să ajung la concluzia că ne aflăm în fața tragicului sfârșit al unei astfel de combinații.

— Această ipoteză presupune o legătură amoroasă între irezistibilul Manase și infidela Angela Nemens, nu?

I-am răspuns printr-o înclinare a capului.

— Ai putea să-mi spui cum s-a putut statornici o relație atât de puternică între cei doi îndrăgostiți, încât să se poată ajunge la crimă pasională? Știut fiind că orașele de reședință ale celor doi prezumtivi îndrăgostiți sunt situate la o distanță de peste cinci sute de kilometri? m-a consultat el.

— Oare ai uitat că tot ceea ce cunoaștem noi despre victime se limitează abia la numele și profesia lor?

— Și faptul că nu știm aproape nimic despre ele, nu permite să le atribuim orice vină? mi-a întors-o el, cu candoare.

— Dar nici nu ne interzice să facem constatarea că, funcție de înfățișarea lor, totul pledează pentru ipoteza anunțată. Și acum, revenind la întrebarea ta, ce ne împiedică să admitem că protagoniștii dramei au avut, cândva, condițiile necesare stabilirii unei astfel de relații? Ce, putem exclude posibilitatea că inginerul Mânase să fi fost detașat la Timișoara… sau să-și fi făcut stagiul acolo…? Sau, ținând seama de faptul că Emil Nemens era medic, de ce n-am accepta că acesta a venit să-și facă specializarea la vreun spital bucureștean? Bineînțeles, însoțit de soția sa…

— Șefu', este evident că, știind atât de puține lucruri despre victime, se poate acredita și varianta că între ele a existat raportul pe care-l susții – a sfârșit Dan prin a-mi da dreptate. Dar asta nu mă împiedică să constat că, fie și în această variantă, apare o anomalie capabilă să înlăture însuși mobilul crimei.

— Fii mai explicit! i-am cerut, pe când pătrundeam în piațeta din spatele Grădinii Zoologice.

— Dacă admitem că Manase este autorul uciderii soților Nemens, este firesc să ne întrebăm și de ce a făcut-o. Pentru că, zici tu, soțul femeii a descoperit că este încornorat și îi cere să-i lase consoarta în pace?! Sau pentru că nevasta lui s-a decis să rupă, față de soț, legătura pe care-o avusese cu amantul ei?! Regret, dar astfel de motivații sunt total lipsite de temei. Dacă soțul dezonorat ar fi comis crima, aș fi putut pricepe ce l-a determinat s-o facă… Dar pe amant, nu pot să-l văd în rolul de autor… Deoarece nu-i văd motivația… – a conchis el, cu fermitate.

— În primul rând, atunci când avem de-a face cu o dezlănțuire de pasiuni, actele ce urmează acesteia, fiind scăpate de sub controlul logicii, nu au limite. Și nici nu au nevoie de motivări raționale, deoarece insanitatea ajunsă la paroxism nu mai ține seama de nici un impediment. Iar în ceea ce-l privește pe autor, deși era mai firesc ca acesta să fi fost soțul lezat în drepturi, rănile victimelor demonstrează că numai Manase putea fi mânuitorul pistolului – i-am răspuns, convins că nu puteam da altă interpretare celor trei împușcături.

— Regret, șefu', dar nu ține! a protestat colegul meu, în momentul când ne pregăteam să pășim peste liziera pădurii.

— Ce nu ține? m-am mirat eu, oprindu-mă.

— Dacă Manase a fost atât ucigaș, cât și sinucigaș, unde-i arma crimei? Trebuia s-o găsim la locul faptei? Și, după cum ți-am mai spus, n-am reușit să dăm de ea!

Deși Dan Simionescu îmi era foarte drag, reușea, din păcate, să fie adesea teribil de agasant. Mai cu seamă în acele momente în care-mi dădeam seama că are dreptate.

— Așa cum puștiul care-a descoperit dramă a luat cu el poșeta victimei, de ce n-am admite că și arma crimei ar fi putut să tenteze pe cineva? Mai cu seamă că victimele zac în pădure de ieri seară… – i-am replicat, satisfăcut că am găsit totuși o explicație.

Când am revenit la locul infracțiunii, doctorul Dobrescu m-a anunțat că a terminat examinarea preliminară a victimelor.

— Și? l-am întrebat eu.

— După cum probabil că ți-ai și imaginat, ora decesului și arma crimei sunt comune pentru toate trei victimele. În rest, nimic relevant! Să sperăm însă că rezultatul necropsiei va fi mai generos… – mi-a răspuns el, pe un ton de încurajare.

Pentru mine modul în care fuseseră suprimate victimele era evident, așa că nu aveam motive să-mi pun prea multe speranțe în raportul de autopsiere. Mai puțin faptul că mobilul pe care-l atribuisem dramei trebuia sprijinit, în mod obligatoriu, de o constatare a medicului legist. În consecință, n-am ezitat să-l avertizez:

— Olimp, aș vrea să știu, în primul rând, dacă vreuna dintre victime a fost împușcată din imediata apropiere a țevii armei…

— E în regulă…! Pot să le ridic pentru necropsie?

Făcându-i semn să aștepte, m-am dus spre oamenii din echipa criminalistică, pentru a afla dacă și-au terminat cercetarea tehnico-științifică. Iar cum aceștia mi-au confirmat c-au încheiat misiunea, fără a găsi indicii interesante pentru anchetă, l-am anunțat că-și poate ridica „pacienții”.

— Ai putea să-mi spui când au luat victimele ultima masă și, eventual, ce anume, au mâncat? m-a întrebat Dobrescu, după ce le-a făcut semn brancardierilor să se apropie.

— Amândoi au dejunat pe la cinci după-amiază – i-a răspuns Dan, arătând spre soții Nemens. El – mici – și ea – un mușchi de vacă, fript.

Automobilul, o Dacie albă, era oprit pe partea dreaptă a șoselei, la cel mult zece metri de locul unde fusese descoperit proprietarul ei.

— După cum ți-am spus, n-am avut timp să mă ocup de ea – a ținut Dan să-mi reamintească.

— Nu-i nimic! O s-o examinăm împreună, acum! i-am replicat, pornind să fac un ocol mașinii.

Portiera din dreptul postului de pilotaj era deschisă vraiște și cheile introduse în contact, iar fereastra opusă era coborâtă.

— Inginerul Manase și-a abandonat mașina într-un mod care pare să spună că nu intenționa să se îndepărteze prea mult de ea – a remarcat Dan.

L-am aprobat și m-am strecurat în habitaclul ei. Câteva minute mai târziu, am coborât și am examinat unicul obiect care-mi reținuse atenția: o batistă bine călcată, roz, de damă. O găsisem pe bancheta din față, pe locul alăturat șoferului. Am dus-o la nas și am mirosit-o. Era îmbibată cu un parfum fin, din categoria Chanel sau Ninna Ricci. Am despăturit-o și am văzut că într-un colț avea brodată o monogramă. Privind-o mai îndeaproape, am descifrat o singură literă: „P”

— S-ar părea că inginerul a avut o însoțitoare, cu puțin timp înainte de a fi fost ucis… – i-am zis lui Dan, fluturând cu semnificație batista găsită.

— Prezența acestei însoțitoare nu poate fi contestată… În schimb, momentul în care aceasta s-ar fi aflat alături de victimă este greu de apreciat, deoarece batista ar fi putut să fie uitată de posesoarea ei cu ore sau chiar cu zile înainte de consumarea dramei… – mi-a replicat el, rezervat.

— Încă nu am întâlnit șofer care să se aerisească prin deschiderea ferestrei din dreapta. Cu această operație ocupându-se, în exclusivitate, pasagerul de pe „locul mortului”. Iar îndată ce acesta descinde din mașină, șoferul se grăbește să ridice respectiva fereastră, pentru a o putea deschide pe cea de lângă el…

— Și, întrucât el nu a făcut aceste manevre, reiese că domnișoara sau doamnă „P” l-a însoțit până aici – mi-a continuat el raționamentul. În consecință, de îndată ce această însoțitoare s-a aflat în locul și în momentul comiterii faptei, se poate afirma că ea nu poate fi chiar atât de străină de cauză…

— Mda… Nu poate fi… – l-am aprobat eu. Ba mai mult prezența ei în imediata apropiere a locului faptei ar putea explica și motivul pentru care nu s-a găsit arma crimei… – am completat, cu subînțeles.

— Într-adevăr, este o ipoteză interesantă… Numai că ea generează o anomalie, evidentă! Implicarea necunoscutei în cauză ne obligă să constatăm că triunghiul nostru e, de fapt, un patrulater. Nu crezi?

— Ba da, dar unde-i anomalia?

— Din câte știu, o relație de infidelitate conjugală presupune existența a doi bărbați și a unei femei… Sau, dacă vrei, a două femei și a unui bărbat… Iar cum în acest caz se constată prezența a două perechi, nu înțeleg cine putea fi partea păgubită… – și-a exprimat Dan mirarea.

— AȘA CUM ȘI TRIFOIUL ARE ADESEA PATRU FOI, e posibil ca și eroii noștri să fie, de fapt în număr de patru… – i-am replicat, amuzat. Astfel, poate că în cadrul discuției care a avut loc între soții Nemens și Mânase să se fi petrecut ceva care a provocat gelozia necunoscutei, P” respectiv reacția care a condus la uciderea celorlalți trei. O astfel de versiune rezultând din însăși prezența acestei necunoscute la întâlnire. Unde dacă nu ar fi fost implicată nu văd ce-ar fi putut căuta… – am conchis, dând din umeri.

— Da, e posibil… – s-a decis Dan să mă aprobe. Mai cu seamă că pentru această ipoteză pledează și modul în care a fost împușcat Manase… Presupusa criminală aflându-se în mod firesc lângă el n-a avut decât să îndrepte arma spre tâmpla însoțitorului ei, care-și oferea profilul. În timp ce soții Nemens, era normal să fie împușcați în frunte, de îndată ce se aflau față-în-față cu mânuitoarea pistolului. Ce părere ai, merge? m-a întrebat el, cu satisfacție.

— Bineînțeles! Orice variantă este bună… Când supozițiile din care-a fost construită o susțin! Prin urmare, ne apucăm de treabă! m-am avântat, pentru ca, aproape imediat să realizez că începuse să se întunece și că azi era duminică… Începând de mâine dimineață, desigur… – m-am grăbit eu să adaug.