Imblanzitoarea de suflete

La un pocnet de bici, doisprezece lei se așezară pe labele din spate, ridicându-și ghearele în aer. Când se dă­du comanda, începură să sară de pe un piedestal pe altul, descriind opturi în formație compactă. Pentru așa ceva era nevoie de o sincronizare perfectă. Cu ajutorul vocii și al gesturilor, dresoarea coordona cu dibăcie trupurile mătăhăloase.

- Bravo, Pandora.

Când își auzi numele, leoaica musculoasă sări jos și se așeză pe o rână. Unul după altul, și ceilalți îi urmară exemplul, până când, mârâind și arătându-și colții, se întinseră cu toții pe solul acoperit cu scoarță de copac. Fiecare mas­cul era între două femele; la mustrarea aspră a dresoarei, Merlin încetă să-i roadă în joacă urechea Ofeliei.

- Capul sus!

Se supuseră, în vreme ce dresoarea păși grăbită înain­tea lor. Aruncă biciul cu un gest larg, apoi, cu aparentă nonșalanță, se întinse cât era de lungă peste trupurile lor calde. Felina din mijloc, un mascul cu o coamă bogată, dădu glas unui răget puternic, răsunător. Drept răsplată pentru reacția lui promptă, fu scărpinat bine după ureche. Dresoarea se dădu jos de pe canapeaua sa felină, bătu din palme și leii se ridicară în picioare. Apoi, cu un semn din mână, fiecare fu strigat pe nume și trimis pe culoar, în­spre cuști. Doar unul mai rămăsese, un leu masiv cu coa­mă neagră, care-i dădea târcoale dresoarei și i se freca de picioare întocmai ca un pisoiaș.

Dresoarea legă iute o frânghie de lanțul ascuns sub coamă și, cu mare agilitate, încălecă pe spatele leului, după care dădu ocol arenei. Când ajunseră la ușa din spate, leul, pe nume Merlin, fu vârât intr-o cușcă pe roți.

- Ei bine, Duffy, suntem gata de drum? întrebă Jo după ce zăvorâse ușa cuștii.

Duffy era un ins scund, rotofei, cu șuvițe de păr castaniu ce aduceau cu o ninsoare monahală și o față presărată cu pistrui. Zâmbetul său blând și ochii albaștri de irlandez îi dădeau un aer de băiat de cor îmbătrânit. Mintea îi era ageră, vicleană și pusă pe harță. Era cel mai bun director pe care l-ar fi putut avea Circul Colossus.

- De vreme ce mâine ne instalăm în Ocala, ai face bine să fii gata, răspunse el cu glas răgușit.

Își trecu ciotul de trabuc din colțul drept al gurii în cel stâng. Jo zâmbi amuzată, apoi se întinse pentru a-și dezmorți mușchii solicitați de-a lungul celor treizeci de minute petrecute în arenă.

- Pisicile mele sunt pregătite, Duffy. A fost o iarnă lungă. Au la fel de multă nevoie ca noi, ceilalți, să o ia din loc.

Duffy se încruntă. Spre nemulțumirea lui, nu o depășea în înălțime decât cu vreo câțiva centimetri. Dresoarea îl cerceta cu niște ochi mari, migdalați, tăioși și verzi ca smaraldele, încadrați de gene dese, întunecoase. În acea clipă erau netemători și vioi, însă Duffy îi văzuse înfricoșați, vulnerabili și pierduți. Își mută din nou trabucul și pufăi grăbit de două ori, în timp ce Jo îi dădea indicații unui îngrijitor.

Își aducea aminte de Steve Wilder, tatăl lui Jo. Fusese unul dintre cei mai buni dresori, iar Jo era la fel de pricepută ca el cu felinele. În anumite privințe, recunoscu Duffy în sinea sa, era chiar mai bună. Însă moștenise trăsăturile mamei sale: o siluetă delicată și un chip smead, pasional. Jovilette Wilder era la fel de zveltă precum fusese mama sa acrobată, cu ochi verzi, cutezători și un păr ca pana corbului care i se revărsa până la talie. Sprânce­nele îi erau arcuite cu delicatețe, avea nasul mic și drept, pomeți pronunțați și eleganți, iar buzele îi erau pline și moi. Soarele Floridei îi dăruise pielea arămie care-i accen­tua înfățișarea de țigancă. Pe deasupra, manifesta o încre­dere în sine extrem de solidă care îi potența frumusețea.

Terminând cu instrucțiunile, Jo își trecu brațul pe sub cel al lui Duffy. Mai văzuse căutătura aceea încruntată.

- Și-a dat careva demisia? se interesă ea în timp ce se îndreptau spre biroul lui Duffy.

- Nu.

Răspunsul lui monosilabic o făcu să ridice din sprân­ceană. Duffy nu obișnuia să răspundă atât de laconic la întrebări. Anii de experiență o îndemnară să nu-și dea drumul la gură. Traversau tabăra, observând repetițiile care se desfășurau pretutindeni. Vito, echilibristul, exersa fără mare pompă pe un cablu întins între doi copaci. Soții Medalson se strigau unul pe celălalt pe când jonglau cu popicele, aruncându-le la mare înălțime. În acest răstimp, cei ce se ocupau cu dresura ecvestră își mânau caii în țarc.

O văzu pe una dintre fetele familiei Stevenson umblând pe catalige. „Ar trebui să aibă cam șase ani”, cugetă Jo, dându-și o șuviță de păr din fața ochilor pentru a urmări mai bine progresul șovăitor al fetiței. Își aducea aminte de anul în care se născuse micuța. Tot atunci, ei i se permisese să lucreze singură în cușca cea mare. Avea șaisprezece ani, și de-abia peste încă un an i se dăduse voie să participe la reprezentațiile cu public.

Jo nu cunoscuse altă casă în afara circului. Se născu­se în timpul pauzei de iarnă, iar în primăvara următoare fusese urcată în rulota părinților ei; astfel, își petrecuse primul an și apoi fiecare an al vieții ei pe drum. Moște­nise atât fascinația pentru animale, cât și flerul de la tatăl ei, iar stilul și grația în mișcări - de la mamă. Cu toate că își pierduse ambii părinți cu cincisprezece ani în urmă, aceștia continuau să o influențeze. Îi transmiseseră o lume de neodihnă, o lume a fanteziilor. Crescuse jucându-se cu pui de leu, călărind elefanți, îmbrăcată în haine cu zorzoa­ne și rătăcind ca un nomad.

Aruncă o privire la un pâlc de narcise ce creșteau lângă biroul de iarnă al lui Prescott și zâmbi. Își aminti cum le plantase când avea treisprezece ani și se îndrăgostise de un acrobat. Și-l aminti și pe bărbatul care se oprise în dreptul ei, dându-i sfaturi despre plantarea de răsaduri și despre inimile frânte. Pe măsură ce se gândea la Frank Prescott, zâmbetul i se mohorî.

- Încă nu-mi vine să cred că s-a dus, murmură ea și intră înăuntru împreună cu Duffy.

Biroul lui Duffy era mobilat sărăcăcios, cu o masă de lucru din lemn, fișete de metal și două scaune șubrede. Pereții erau decorați cu un colaj de afișe. Acestea promiteau uimitorul, nemaivăzutul, incredibilul: elefanți care dansau, fete frumoase care se învârteau ținându-se doar cu dinții de o bară, tigri fioroși ce călăreau în spina­rea armăsarilor. Acrobați, clovni, lei, bărbați musculoși, femei grase, băieți care își puteau ține echilibrul doar în degetele arătătoare; cu toții evocau magia circului în cămăruța sumbră.

Jo aruncă o privire la o ușă îngustă de pin, iar Duffy se alătură.

- Tot timpul mă aștept să-l văd năpustindu-se cu o nouă idee țicnită, mormăi el începând să se joace cu posesiunea sa cea mai de preț, un automat de cafea.

- Chiar așa? Cu un oftat, Jo încălecă un scaun, își sprijini bărbia de spătar și adăugă: Anul ăsta nu va mai fi la fel în lipsa lui. Ochii îi străfulgerară de mânie. Nu era un om bătrân, Duffy. Infarctele ar trebui să fie pentru bătrâni.

Cu privirea pierdută, se lăsă copleșită de gândurile negre, de nedreptatea morții lui Frank Prescott.

Abia intrase în al cincilea deceniu al vieții și era un om plin de voioșie și bunătate. Jo îl iubise și avuse în el o încredere fără rezerve. La moartea lui, îl jelise mai abi­tir decât pe propriii săi părinți. De când își putea aduce aminte, Frank fusese nucleul vieții ei.

- Au trecut aproape șase luni, rosti morocănos Duffy cercetându-i atent chipul.

Când Jo se uită la el, îi întinse o cană de cafea.

- Știu.

Luă cana și o lăsă să-i încălzească palmele în dimineața friguroasă de martie. Hotărî să-și alunge gândurile sum­bre. Frank nu ar fi dorit să lase tristețe în urma sa. Jo își inspectă cafeaua, apoi sorbi o gură. Era pe atât de groazni­că pe cât bănuise.

- Se zvonește că urmăm ruta de anul trecut până în cel mai mic detaliu. Treisprezece state.

Jo zâmbi, văzându-l pe Duffy cum clipi deasupra ceștii înainte să soarbă din ea.

- Nu ești superstițios, nu?

Rânji, știind că bărbatul păstra un trifoi cu patru foi în portofel.

- Pff! făcu el indignat, îmbujorându-se pe sub pistrui. Puse jos cana goală, apoi ocoli masa de lucru și se așeză îndărătul ei. Când își încrucișă degetele peste registrul galben, Jo știu pe loc că avea de gând să treacă la lucruri serioase. Auzea fanfara exersând prin fereastra deschisă. Mâine cam pe la șase ar trebui să ajungem în Ocala, începu el. Jo încuviință ascultătoare. Până la nouă, ar trebui să terminăm de ridicat corturile.

- Parada ar trebui să se termine cam pe la zece, iar matineul va începe la două, completă ea cu un zâmbet.

Duffy, nu cumva îmi ceri să lucrez din nou Ia menajerie în spectacolul secundar?

- Ar trebui să avem parte de un public destul de nume­ros. Bonzo a prezis că va fi senin, răspunse el, eludându-i cu abilitate întrebarea.

- Bonzo ar trebui să se ocupe în continuare de ceea ce știe el mai bine: comicării și monocicluri. Îl privi stăruitor pe Duffy, care începu să-și molfăie ciotul trabucului stins. Bine, să auzim, se resemnă ea.

- Cineva o să ni se alăture în Ocala, cel puțin tempo­rar. Își țuguie buzele, iar ochii săi îi întâlniră pe cei ai lui Jo. Ai lui erau de un albastru șters de bătrânețe. Nu știu dacă va termina stagiunea cu noi.

- Of, Duffy, să nu-mi spui că e vorba de vreun biban pe care trebuie să-l includem în echipă pe ultima sută de metri? Cine e, vreun scriitoraș cu surplus de ener­gie care vrea să-și găsească surse de inspirație pentru o epopee despre ultimele zile ale circului ambulant? Are să petreacă vreo câteva săptămâni ca îngrijitor doar ca mai apoi să se jure că știe tot ce se poate ști despre lumea asta a noastră.

- Nu cred că va lucra pe post de îngrijitor, murmură Duffy.

Aprinse un chibrit și își retrezi trabucul la viață. Jo privi încruntată la rotocoalele de fum ce se căzneau să ajungă la tavan.

- E cam târziu acum pentru un nou număr, nu crezi?

- Nu e circar. Duffy înjură încet în barbă, apoi înfruntă din nou privirea tinerei. El e cel care ne deține.

- Nu! strigă Jo și se ridică brusc, clătinând din cap. Nu el. Nu acum. De ce trebuie să vină? Ce mai vrea de la noi?

- E circul lui, îi aminti Duffy pe un glas în egală măsură aspru și înțelegător.

- N-o să fie niciodată circul lui, ripostă Jo cu înflăcărare. Ochii i se luminaseră și fulgerau cu o mânie pe care arareori o scăpa din frâu. E circul lui Frank.

- Frank e mort, grăi Duffy pe un ton calm, decisiv. Acum, circul aparține fiului său.

- Fiu? pufni Jo. Își ridică degetele și își masă tâmplele. Se îndreptă încet spre fereastră. Afară, soarele dogorea deasupra membrilor trupei. Îi urmări pe trapeziști, îmbră­cați în halate groase peste maioul și pantalonii mulați, îndreptându-se spre șopronul în care-și desfășurau activi­tatea pe timp de iarnă. Era într-atât de obișnuită cu spo­rovăială colegilor într-o babilonie de limbi, încât nici nu o băgă în seamă. Își așeză palmele pe pervaz și, cu un mic oftat, căută să se calmeze. Ce fel de fiu e acela care nici nu se sinchisește să-și viziteze tatăl ? în treizeci de ani nu a ve­nit măcar o dată să-l vadă pe Frank. Nu i-a scris niciodată. Nici măcar nu și-a arătat fața la înmormântare. Jo înghiți lacrimile de furie care i se înghesuiau în gât și își îngroșă vocea. De ce să vină acum?

- Trebuie să-nveți că viața e o monedă cu două fețe, puștoaico, răspunse Duffy fără menajamente. Acum trei­zeci de ani nici măcar nu te născuseși. Nu știi de ce ne­vasta lui l-a părăsit și de ce băiatul nu l-a vizitat.

- Nu mai e un băiat, Duffy, e ditamai bărbatul. Jo se întoarse, iar bătrânul observă că își regăsise stăpânirea de sine. Acum are vreo treizeci și unu, treizeci și doi de ani, e un avocat de succes cu ditamai biroul în Chicago. E foar­te înstărit, știai asta? Un mic zâmbet i se instală pe buze, însă nu și în privire. Iar banii nu-i vin doar din cazuri și din comisioane; câștigă o sumă frumușică și de pe partea mamei. Bănuți bunicei, fără bătaie de cap. Nu înțeleg ce ar vrea să facă un avocat bogat de la oraș cu un circ.

Duffy ridică din umerii săi lați, rotunzi.

- Poate are nevoie de un paravan ca să scape de impozite. Poate vrea să călărească un elefant. Ar putea fi orice. Poate vrea să ne facă inventarul ți să ne vândă pe toți, bucată cu bucată.

- Vai, Duffy, nu! Nu ar face așa ceva, exclamă Jo cu teama întipărită pe față.

- Pe dracu’ nu, mormăi Duffy, mestecând din trabuc. Poate să facă orice vrea. Dacă vrea să lichideze, lichidează.

- Dar avem contracte până-n octombrie...

- Ești prea isteață ca să-ți faci iluzii, Jo. Duffy se în­cruntă, scărpinându-și părul rar. Poate să-i concedieze pe artiști cu plata unei indemnizații sau, la fel de bine, poate să lase totul să se deruleze ca până acum. E avocat. Găseș­te el o portiță de scăpare dintr-un contract dacă își dorește asta. Poate să aștepte până în august, când renegociem contractele, și să renunțe la toate. Observă îngrijorarea de pe chipul fetei și își îmblânzi tonul. Ascultă, puștoaico, n-am spus că va vinde cu siguranță, am spus că este o posibilitate.

Jo își trecu mâna prin păr.

- Trebuie să fie ceva ce putem face.

- Da, să fim pe profit la sfârșitul stagiunii, replică sec Duffy. Să-i arătăm noului proprietar ce avem de oferit. Cred că e important să vadă că ăsta nu e un bâlci oa­recare, ci un circ profitabil cu trei arene și numere de calitate. Ar trebui să vadă ce a construit Frank, cum a trăit, ce-a vrut să facă. Cred că tu ar trebui să fii cea care să se ocupe de educația lui, adăugă bătrânul, pri­vind-o atent pe Jo.

- Eu? Era prea uimită ca să se înfurie. De ce? Tu ești mult mai calificat la capitolul relații publice. Eu dresez lei, nu avocați, proclamă ea, fără a-și ascunde nota de dispreț din glas.

- Ai fost mai apropiată de Frank decât oricare altul dintre noi și nimeni nu cunoaște circul ăsta mai bine decât tine. Pe deasupra, mai ai și ceva minte-n căpșorul ăla. N-am crezut că toate cărțile alea simandicoase pe care le citești ți-ar folosi la ceva, dar poate m-am înșelat.

Buzele femeii înfloriră într-un zâmbet.

- Duffy, doar pentru că-mi place să citesc Shakespeare nu înseamnă că sunt gata să am de-a face cu Keane Prescott. Numai dacă mă gândesc la el îmi ies din pepeni. Cum aș reacționa la o întâlnire față în față?

Duffy dădu din umeri.

- Ei bine, dacă nu te crezi în stare să te descurci...

- Nu am spus că nu mă descurc, mormăi Jo.

- Desigur, dacă ți-e teamă...

- Nu mi-e teamă de nimic, cu atât mai puțin de vreun avocat din Chicago care nu face diferența între rumeguș și scoarța de stejar. Își vârî mâinile în buzunare și înce­pu să măsoare camera cu pași mari. Dacă domnul Keane Prescott, specialist în drept, vrea să-și petreacă vara la circ, mă voi strădui să aibă un sejur memorabil.

- Cu blândețe, o avertiză Duffy pe când ea se îndreptă spre ușă.

Jo se opri afișând un zâmbet nevinovat.

- Duffy, știi ce atingere blândă am.

Ca pentru a-și dovedi vorbele, trânti ușa după ea.

Când zorii mijeau la orizont, caravana circului opri pe un câmp vast, plin de iarbă. Culorile erau doar o promi­siune pe cerul de un cenușiu șters. În depărtare se zăreau livezi după livezi de portocali. Aroma lor o întâmpină pe Jo, care tocmai cobora din cabina camionetei sale. Este o zi perfectă, hotărî ea, apoi adulmecă îndelung, cu lăco­mie, aerul dimineții. În opinia ei nu exista priveliște mai încântătoare decât cea a zorilor ce se luptau să scape din strânsoarea nopții.

Era răcoare, așa că își închise fermoarul hanoracului gri în vreme ce privea cum restul trupei ieșea din dube, mașini și rulote. Liniștea dimineții fu curmată de gla­surile vioaie și cu toții se puseră numaidecât pe treabă, în timp ce pânza cortului principal era desfășurată din re­morca unui camion, Jo se duse să vadă cum se simțeau leii după drumul de peste optzeci de kilometri. Trei îngrijitori descărcau cuștile. Dintre ei, Buck era cel mai vechi aco­lo. Lucrase și cu tatăl ei, iar în perioada dintre moartea lui și debutul profesional al lui Jo avusese un mic număr cu patru lei masculi. Timid din fire, răsuflase ușurat când îi lăsase locul fetei. Pentru Buck, doi oameni erau deja o mulțime. Avea peste doi metri și o constituție care îi permitea să joace din când în când rolul lui Hercule Cel Puternic în spectacolul secundar. De pe creștet i se re­vărsa o coamă impresionantă de plete blonde aflate în totală neorânduială, iar fața îi era acoperită pe jumătate de o barbă deasă, cârlionțată. Avea mâini mari, cu degete groase și puternice, însă Jo își amintea de blândețea lor atunci când asistaseră împreună o leoaică să fete doi pui.

Silueta îngustă a lui Pete îl făcea să pară plăpând pe lângă Buck. Era un bărbat căruia cu greu i-ai fi putut ghici vârsta. Jo o estima undeva între patruzeci și cincizeci de ani, dar nu era sigură. Era un om tăcut, cu pielea ca mahonul lustruit și cu un timbru grav. Venise la ei cu cinci ani în urmă, căutând de lucru. Niciodată nu-l întreba­se de unde venea, și nici el nu-i spusese. Purta o șapcă de baseball și niciodată nu fusese văzut fără un cocoloș de gumă de mestecat jucându-i leneș printre dinți. Citea căr­țile din biblioteca lui Jo și era regele mesei de poker.

Gerry avea nouăsprezece ani și era plin de entuziasm. Avea aproape doi metri, dar încă se bucura de suplețea caracteristică vârstei. Mama lui era croitoreasa, iar tatăl era vânzător de suvenire, sau măcelar de acadele, în jargonul circului. Visul lui Gerry era să lucreze în cușca cea mare, și, pentru că acesta fusese și visul ei, Jo își dăduse într-un sfârșit acordul să-l instruiască.

- Ce fac copiii mei? întrebă ea când ajunse destul de aproape.

Se opri la fiecare cușcă, să calmeze câte o felină agitată, chemându-le pe toate pe nume până se liniștiră.

- Au călătorit bine, numai Hamlet e încă iritat, dar e primul lui an pe drumuri.

E al dracu’, mormăi Buck, urmărind cum Jo se plim­ba de la o cușcă la alta.

- Da, știu. Mai este și deștept, răspunse ea cu un aer absent. Își răsucise părul într-o cosiță groasă, pe care o aruncă peste spate. Uite, vin niște orășeni. Câteva ma­șini și un pâlc de biciclete apărură în zare. Erau oameni din orașele învecinate care voiau să asiste la ridicarea cortului, care voiau să vadă circul din partea cealaltă, fie numai și pentru o clipă. Unii se mulțumeau să asiste, pe când alții dădeau o mână de ajutor la ridicarea stâlpilor, la întinderea pânzei și la ancorare. Eforturile le erau răsplă­tite cu un bilet la spectacol și cu o experiență de neuitat. Nu-i lăsați în apropierea cuștilor, ordonă Jo, făcându-i lui Pete un semn din cap înainte să se îndrepte spre pânza încă strânsă.

Buck pomi agale pe lângă ea. Câmpul gemea de frânghii, cabluri și oameni. Șase elefanți fuseseră deja înhămați, însă erau în repaus, așteptând cu dresorii lor lângă țăruși. Pe măsură ce muncitorii trăgeau de cablurile de ancorare, pânza de un maro întunecat se înălța ca o ciupercă uriașă.

Stâlpii erau deja poziționați - pe laterale, la colțuri, în centru, iar pânza înăbușea vocile muncitorilor. La răsărit, soarele se înălța cu grabă, colorând cerul în nuanțe de roz. Se auzeau instrucțiunile strigate de șeful echipei respon­sabile de ridicarea cortului, râsul unor băieți aventuroși și câte o înjurătură ocazională. Când pânza fu fixată peste stâlpii din colțuri, Jo îi făcu semn lui Maggie, enormul elefant african. Maggie se supuse și își coborî trompa. Jo se sui cu grijă, apoi se așeză pe spatele lat, cenușiu.

Clipă după clipă, soarele se înălța tot mai sus, aruncându-și primele raze asupra câmpului. Mireasma portocalilor în floare se întrepătrundea cu mirosul hamurilor de pie­le. Jo privise de nenumărate ori cortul ridicându-se sub un cer ce stătea să se lumineze. De fiecare dată era ceva special, iar prima oară când era ridicat în fiecare stagiune constituia o experiență cu adevărat aparte. Maggie ridică trompa și mugi ca și cum ar fi fost bucuroasă că avea să mai apuce un sezon. Râzând, Jo se întinse și o plesni peste crupa aspră și zbârcită. Se simțea liberă, plină de prospe­țime și de viață. Dintr-odată se gândi: „Dacă ar fi să prind din zbor o clipă anume, să o bag într-o sticluță și să-i pun dop ca nu cumva să-mi scape, aceasta ar fi. Astfel, când voi fi foarte bătrână, aș putea să o deschid și să mă simt din nou tânără.” Zâmbind, coborî privirea la oamenii care mișunau dedesubt.

Unul anume îi atrase atenția, un bărbat care stătea lân­gă o rolă de cablu. Ca de obicei, primul lucru pe care îl ob­servă era silueta acestuia. Un trup bine proporțional era esențial pentru un artist de circ. Necunoscutul era zvelt și stătea drept. Îi aprecie umerii, dar se îndoia că avea cine știe ce mușchi la brațe. Deși purta blugi, era evident că venea de la oraș. Părul des, blond-închis, fusese răvășit de briza dimineții și îi mângâia fruntea. Era proaspăt băr­bierit, iar fața îi era îngustă, cu maxilare puternice. Avea un chip atrăgător. Nu era, cugetă Jo, frumusețea aceea fină, ca a lui Vito echilibristul, ci una mai virilă, mai provocatoare. Îi plăcea chipul, îi plăcea forma gurii lungi, severe, îi plăcea osatura de sub pielea arămie. Cel mai mult îi plăcea franchețea ochilor cu sclipiri de ambră care o priveau cercetător. Ca ai lui Ari, remarcă Jo, gândindu-se la leul ei preferat. Era sigură că el o scruta încă dinainte ca ea să se fi uitat în jos. Știind asta, era impre­sionată de lipsa lui de stinghereală. Continua să o fixeze, fără să facă vreun efort de a-și disimula interesul. Izbucni în râs și își dădu cosița de pe umăr.

- Vrei să călărești? întrebă ea. Prea mulți străini intraseră și ieșiseră din lumea ei ca să mai fie rezervată. Obser­vă cum sprânceana lui se ridică ca intr-un fel de acceptare a invitației. Avea să se dumirească dacă ochii erau singu­rele lucruri care-l făceau să semene cu Ari. Maggie n-o să-ți facă nimic. E blândă ca un mielușel, doar mai mare.

își dădu seama pe loc că bărbatul îi înțelesese provo­carea. Pomi înainte pe iarbă până când ajunse lângă ea. Se mișca bine. Jo atinse ușor greabănul lui Maggie cu cra­vașa pe care o avea la ea. Elefantul îngenunche alene pe membrele din față, groase ca niște trunchiuri. Dresoarea întinse mâna. Cu o agilitate care o luă prin surprindere, bărbatul urcă pe elefant și se așeză în spatele ei.

Pentru o clipă nu scoase o vorbă, puțin năucită de tremurul care îi șerpuise prin braț când palma ei o atinse­se pe a străinului. Contactul fusese scurt. Jo își spuse că avea închipuiri.

- Sus, Maggie, ordonă ea, bătând din nou cu cravașa. Cu un oftat elefantin, Maggie se supuse, legănându-și blând pasagerii dintr-o parte în alta.

- Întotdeauna iei bărbați necunoscuți la plimbare? întrebă glasul din spatele ei.

Era o voce lină, clară, o voce numai bună pentru un comis-voiajor. Jo rânji peste umăr.

- Maggie e cea care-i ia la plimbare.

- Într-adevăr. Ești conștientă de faptul că plimbarea aceasta e cât se poate de inconfortabilă?

Jo râse cu poftă.

- Ar trebui să încerci s-o călărești câțiva kilometri la o paradă stradală, fără să-ți piară zâmbetul de pe față.

- Nu, mersi. Tu te ocupi de ea?

- De Maggie? Nu, dar știu cum să o conduc. Ochii tăi seamănă cu ai uneia dintre pisicile mele. Îmi plac. Și de vreme ce păreai să fii interesat de Maggie și de mine, te-am întrebat dacă vrei să urci.

De această dată, el fii cel care râse. Jo își răsuci capul să-i vadă chipul. În ochii săi se citea amuzamentul, iar dinții îi erau albi și drepți. Fiindcă îi plăcu zâmbetul lui, îi răspunse cu unul propriu.

- Fascinant. Mi-ai propus o plimbare pe elefant doar pentru că ochii mei seamănă cu ai pisicii tale. Și sper că nu o jignesc pe doamna de sub mine, dar eu la dumneata mă uitam.

- Chiar așa? Jo își țuguie buzele, gânditoare. De ce?

Bărbatul o studie în tăcere vreme de câteva secunde.

- Ciudat, se pare că realmente nu știi.

- Nu aș întreba dacă aș ști, replică ea, deplasându-și pu­țin greutatea. Ar fi o pierdere de timp să pun o întrebare dacă îi cunosc răspunsul. Se mută din nou aplecându-se în față. Ține-te bine. Maggie trebuie să-și câștige claia de fân.

Stâlpii atârnau între pânză și sol la unghiuri de patru­zeci și cinci de grade. Lanțurile elefantului fură atașate cu repeziciune la cercurile de metal de la baza stâlpilor. Laolaltă cu colegii ei, Jo o îndemnă pe Maggie să înainte­ze. Stâlpii se ridicară, trăgând pânza după ei. Marele cort se înălță la viață sub cerul dimineții.

După ce-și încheie treaba, Maggie ieși la lumina soarelui.

- Frumos, nu-i așa? Renaște în fiecare zi, murmură Jo.

Vito trecu pe lângă ei și o strigă în italiană. Ea îi făcu vesel cu mâna și îi răspunse în propria lui limbă, apoi îi semnală lui Maggie să îngenuncheze din nou. Așteptă până ce pasagerul ei coborî, după care se dădu jos și ea. Când ajunseră față în față, fu surprinsă că era atât de înalt. Lăsându-și capul pe spate, îi dădu doar cu câțiva centimetri mai puțin decât Buck.

- Păreai mai scund când eram pe Maggie, îi spuse cu obișnuita ei candoare.

- Și tu păreai mai înaltă.

Jo chicoti, mângâind-o pe Maggie după ureche.

- Vii să vezi spectacolul?

Știa că își dorea ca el să vină, știa și că ar fi vrut să-l revadă, ceea ce i se părea deopotrivă ciudat și uimitor, întotdeauna, bărbații fuseseră pe locul al doilea după feli­nele ei, iar orășenii nu o interesaseră niciodată.

- Da, am să vin la spectacol. Avea un mic zâmbet pe față, însă o examina cu atenție. Faci parte din trupa de circ?

- Am un număr cu pisicile mele.

- Înțeleg. Cumva, mi te imaginam într-un număr de acrobație, zburând la trapez.

- Mama mea a fost acrobată, surâse Jo. Cineva o strigă. Era nevoie de Maggie să ridice cortul pentru spectacolul secundar. Trebuie să plec. Sper să-ți placă reprezentația.

Nu apucă să-i dea lui Maggie ordinul de a se îndrep­ta spre locul cu pricina, că bărbatul o prinse de mână. Dresoarea rămase locului, surprinsă din nou de tremurul din braț.

- Aș vrea să te văd astă-seară.

Ridicând privirea, îi întâlni ochii. Erau direcți și lipsiți de prefăcătorie.

- De ce?

întrebarea era sinceră. Voia, în mod clar, să-l revadă la rândul ei, însă nu era sigură din ce cauză. De această dată necunoscutul nu râse. Cu blândețe, își trecu degetul peste cosița ei.

- Pentru că ești frumoasă și mă intrigi.

- Ah!

Jo căzu pe gânduri. Niciodată nu se considerase fru­moasă. Frapantă, poate, în costumul ei, înconjurată de feline, dar în blugi, fără machiaj, se îndoia de asta. Totuși, era o ipoteză interesantă.

- Bine, dacă nu am probleme cu pisicile. Ari nu s-a simțit prea bine.

Bărbatului îi încreți un zâmbet la colțurile gurii.

- Îmi pare rău să aud asta. Jo fu strigată din nou și amândoi priviră în direcția de unde venea chemarea. Văd că e nevoie de tine, rosti el cu un semn din cap. Poți să mi-l arăți pe Bill Duffy înainte să pleci?

- Duffy? repetă Jo, surprinsă. Nu se poate să cauți de lucru.

Scepticismul din glasul ei îi provocă nou-venitului un rânjet.

- De ce nu pot?

- Fiindcă nu intri în nici una dintre tipologii.

- Există tipologii? întrebă el, totodată interesat și amuzat.

Jo clătină iritată din cap.

- Da, desigur. Și tu nu te încadrezi nicăieri.

- De fapt, nu caut de lucru. Însă îl caut pe Bill Duffy, rosti el, încă zâmbind.

Era împotriva firii lui Jo să-și bage nasul unde nu-i fier­bea oala. În cadrul circului, intimitatea era atât protejată, cât și respectată. Cu mâna streașină la ochi, se uită în jur până îl văzu pe Duffy, care supraveghea ridicarea cortului pentru bucătăria mobilă.

- Acolo, arătă ea. Duffy e cel cu jachetă roșie în ca­rouri. Încă se îmbracă precum un spicher de modă veche.

- Un ce?

- Îmi imaginez că voi i-ați spune crainic. Asta e un ter­men de orășean, nu unul din circ. Cu grație și ușurință, tânăra urcă pe Maggie, care aștepta răbdătoare. Îi zâmbi bărbatului, apoi mână pachidermul înspre cort. Spune-i lui Duffy că Jo îl roagă să-ți dea o invitație, rosti ea peste umăr, apoi făcu un gest de rămas-bun și se întoarse.

Zorii lăsară loc dimineții.