Iubiri fierbinti si tradari

Iubiri fierbinti si tradari de Nora Roberts

Capitolul 1

Când luă scrisoarea din cutia poștală, Kelsey nu știa că aceasta venea din partea unei femei moarte. Plicul crem, numele și adresa scrise frumos, de mână, și ștam­pila din Virginia păreau suficient de obișnuite. Atât de obișnuite, încât o puse împreună cu restul coresponden­ței, pe vechea masă Belkerde sub fereastra din living, în timp ce-și arunca pantofii din picioare.

Se duse în bucătărie și-și turnă un pahar de vin. O să-l bea mai întâi liniștită, își spuse ea și abia apoi o să deschidă corespondența. Nu ca să poată face față scri­sorii subțiri sau muntelui de plicuri, notelor de plată sau ilustratei cu salutări trimisă de o prietenă care-și savura o scurtă vacanță în Caraibe simțea ea nevoia să bea.

Coletul mic, primit de la avocatul ei, fusese cel care o răscolise. Căci știa că în el se afla pronunțarea divor­țului. Hârtia oficială care o va transforma din Kelsey Monroe înapoi în Kelsey Byden, din femeia măritată, într-o celibatară, din jumătatea unui cuplu, într-o fe­meie divorțată.

Era o prostie, desigur, să gândească astfel. Fusese căsătorită cu Wade, în sensul cel mai legal, vreme de numai doi ani, aproape cât fuseseră soț și soție.

Dar această hârtie făcea totul atât de definitiv, mai mult decât certurile și lacrimile, mai mult decât des­părțirea, decât banii dați la avocați și pentru manevrele legale.

Până când moartea ne va despărți, se gândi ea cu amărăciune și mai sorbi puțin vin. Ce prostie! Dacă ar fi fost adevărat, însemna că ea ar fi trebuit să moară la douăzeci și șase de ani. Or, ea trăia, era vie și sănă­toasă și înapoi în cloaca mohorîtă a femeilor singure, în așteptarea rendez-vous-urilor.

Se cutremură la gândul acesta.

Se gândi că precis Wade sărbătorea undeva eveni­mentul, împreună cu scânteietoarea și supereleganta lui asociată, de la agenția de publicitate. Asociata cu care avusese combinația aceea, despre care îi spusese soției sale împietrite și furioase că nu are nici o legătură cu ea sau cu căsnicia lor.

Ciudat, Kelsey nu gândise la fel. Poate că nu simțise că ar trebui să moară sau să-l ucidă pe Wade ca să se despartă de acesta, dar luase foarte în serios restul jurămintelor făcute la căsătorie. Și renunțarea la orice altceva se afla în capul listei.

Nu, ea simțise că țanțoșa și miniona Lari, cu trupul ei aerobic sculptat și cu zâmbetul ei de șefă de galerie avusese absolut totală legătură cu ea și cu căsnicia ei.

Nu mai fuseseră acordate nici un fel de alte șanse. Scăparea lui, așa cum o numise Wade, nu se mai repeta niciodată. Plecase pe loc din drăguța lor vilișoară din Georgetown, lăsând în urmă absolut tot ce acumulaseră în timpul căsniciei.

Fusese umilitor să fugă acasă la tatăl ei și la mama ei vitregă, dar existau grade de mândrie. Exact cum existau grade de iubire. Iar iubirea ei se stinsese ca un bec, în clipa în care îl găsise pe Wade instalat confortabil într-un aparament din hotelul Atlanta, împreună cu Lari.

Surpriză, se gândi ea cu un zâmbet sarcastic. Ei bine, fuseseră trei persoane foarte suprinse în clipa în care intrase ea în apartament, cu sacul pentru îmbrăcăminte și intenția prostesc-romantică de a petrece weekend-ul împreună cu Wade, plecat în călătorie de afaceri.

Poate că fusese într-adevăr rigidă, neiertătoare, dură, toate lucrurile de care o acuzase Wade, când refuzase să renunțe la pretenția ei de divorț. Dar, se asigură Kelsey, avea, totodată, dreptate.

Dădu vinul peste cap și se întoarse înapoi în living-ul din imaculatul ei apartament din Bethesda. Nu se afla acolo nici măcar un singur scaun sau sfeșnic pentru lumânări, care să se fi găsit, înainte, în apartamentul din Georgetown. Tabula rasa. Asta dorise, asta obținuse. Culorile reci și picturile de muzeu care o înconjurau aici erau numai și numai ale ei.

Tărăgănând, aprinse instalația stereo, dădu drumul la CD și umplu încăperea cu Patetica lui Beethoven. Gus­tul pentru clasici îl moștenise de la tatăl ei. Era unul din nenumăratele lucruri pe care le aveau ei în comun. De­sigur, aveau în comun dragostea pentru cunoaștere și Kelsey știa că era în pericol de a deveni un veșnic uce­nic, înainte chiar de a fi obținut prima ei slujbă serioasă, la Monroe Associates.

De atunci chiar fusese obligată să ia ore, pe teme mergând de la antropologie la zoologie. Wade râsese atunci de ea, aparent intrigat și amuzat de neostenita ei pendulare de la un curs la altul, de la o slujbă la alta.

Își dăduse demisia de la Monroe, când se căsătorise cu el. Cu renta ei și cu venitul lui Wade, nu avea nevoie să muncească. Dorise să se dedice renovării și redecorării vilei pe care o cumpăraseră. Iubise fiecare oră de râcâit zugrăveala, de sablat pardoseli, de vânătoare în vechi și prăfuite magazine de antichități, pentru a găsi piesa potrivită pentru locul potrivit. Munca în minuscula curticică, râcâitul cărămizilor, scosul buruienilor și designul gradinei englezești fuseseră o adevărată plăcere, într-un an, vilișoară lor devenise un adevărat loc de vizitat, un testament al gustului, al efortului și al răbdării sale.

Acum nu mai era decât un bun care fusese evaluat și împărțit între ei doi.

Se întorsese înapoi la studiu, acel paradis academic unde lumea reală putea fi dată deoparte vreme de câteva ore pe zi. Acum lucra cu o jumătate de normă la National Gallery, grație cursurilor ei de istorie a artei.

Nu că ar fi fost nevoită să muncească, nu pentru bani. Renta de la bunicul ei din partea tatălui îi putea asigura o viață destul de confortabilă, ca ea să se poată orienta de la un interes de moment la altul, după cum ar fi vrut.

Cu alte cuvinte, era o femeie independentă. Tânără și, își spuse ea, aruncând o ocheadă teancului de cores­pondență, singură. Calificată să facă puțin din toate și nimic, mai ales nimic. Singurul lucru pe care crezuse că îl făcea perfect, căsnicia, se dovedise un eșec jalnic.

Expiră cu forță și se apropie de masa Belker. Bătu cu degetele în coletul oficial, degete lungi, subțiri, care pri­miseră lecții de arte frumoase, degete care învățaseră să dactilografieze, să pregătească specialități rafinate, să programeze un computer. O mână foarte pricepută care purtase, odinioară, o verighetă.

Kelsey lăsă deoparte plicul gros, ignorînd vocea aceea care-i repeta, în minte, cuvântul lașă. Puse mâna pe altul, unul cu un scris ciudat de asemănător cu al ei. Avea același stil înflorit, apăsat, frumos, dar puțin cam prea ostentativ. Nu din cale afară de curioasă, îl des­făcu.

„Dragă Kelsey,

Îmi dau seama că trebuie să fii surprinsă, auzind de mine.”

Citi mai departe, interesul vag din ochii ei transformându-se în șoc, șocul, în neîncredere. Apoi neîncrede­rea se transformă în ceva foarte aproape de frică.

Era o invitație de la o moartă. O moartă care, cu totul întâmplător, era chiar mama ei.

În perioadele ei de criză, Kelsey se întorsese întot­deauna, de când își putea ea aduce aminte, spre o sin­gură persoană. Dragostea pentru tatăl ei și încrederea în acesta reprezentaseră singura constantă în natura ei agitată.

Cele mai vechi amintiri ale ei erau cu el, cu chipul lui frumos, serios, cu vocea lui liniștită, infinit de răbdătoare. Și-l amintea legând fundițe în părul ei lung, drept, periindu-i șuvițele lungi, blond-deschise, în timp ce insta­lația stereo reda Bach sau Mozart. El era cel care știa să aline cel mai bine, cu un sărut, durerile copilăriei ei, care o învățase să citească, să meargă pe bicicletă, care-i uscase lacrimile.

Îl adora, era violent de mândră de realizările lui ca președinte al secțiunii de engleză a Universității din Georgetown.

Nu fusese geloasă când se căsătorise a doua oară. La optsprezece ani, fusese încântată că găsise, în sfârșit, o femeie pe care s-o iubească și cu care să-și împartă viața. Kelsey făcuse loc în inima și în casa ei pentru Candace și fusese, în secret, mândră de maturitatea și altruismul ei, acceptând o mamă vitregă și un frate vitreg adolescent.

Îi fusese poate atât de ușor, pentru că adânc, în inima ei, știa că nimeni și nimic nu putea distruge legătura dintre ea și tatăl ei.

Nimeni și nimic, se gândea ea acum, cu excepția mamei ei, pe care o credea moartă.

Șocul trădării amenința cu o furie rece, încremenită, în timp ce-și croia drum cu greu în traficul orelor de vârf, spre locuințele luxuriante, maiestuoase, din Potomac, Maryland. Ieșise ca o vijelie din casă, fără pardesiu și uitase să dea drumul la căldură în Spitfire-ul ei, dar nu simțea răcoarea serii de februarie. Mânia îi adusese culoare în obraji, adăugând o strălucire rozalie tenului ei de porțelan, viață, în ochii ei cenușii.

Nu trebuia să se gândească acum. Nu, nu trebuia să se gândească că mama ei era în viață și că trăia la nici o oră distanță, în Virginia. Nu trebuia să se gândească la asta, pentru că astfel Kelsey ar fi început să urle.

Dar mâinile ei începură să tremure în timp ce înainta pe strada mărginită de copaci maiestuoși, unde își petre­cuse copilăria și când intră pe aleea casei coloniale cu trei etaje, în care crescuse.

Arăta la fel de liniștită și de curată ca o biserică, cu ferestrele ei strălucitoare și cu zugrăveala albă, la fel de pură ca un suflet nepătat.

O casă perfectă, într-o ambianță perfectă, așa gândise ea întotdeauna. Sigură, solidă, cu gust, doar la foarte puțin de mers cu mașina, față de agitația și animația din Washington D.C. și cu aerul acela bine lustruit, de bună­stare respectabilă, liniștită.

Coborî din mașină deschizând portiera cu violență și lăsând-o deschisă. În casa aceasta nu trebuia niciodată să bată la ușă. Abia începuse să o ia de-a lungul holului cu pardoseală din dale albe, că din camera de zi din dreapta își și făcu apariția Candace.

Ca de obicei, era impecabil îmbrăcată. Soția per­fectă, academică, îmbrăcată într-o rochie de lână albastră, cu părul de culoarea nutriei, lins pe spate, scoțând la iveală fața tânără, drăgălașă și cerceii simpli, din perle.

- Keisey, ce plăcută surpriză. Sper că rămâi aici la cină. Avem câțiva oaspeți de la facultate și pot...

- Unde este el? o întrerupse Keisey.

Candace clipi, surprinsă de ton. Vedea acum bine că aceasta se afla într-unul din momentele ei de criză. Ul­timul lucru de care avea nevoie, cu o oră înainte ca locuința lor să se umple de lume, era una din exploziile fiicei ei vitrege. Schimbă, automat, tonul.

- S-a întâmplat ceva?

- Unde e tata?

- Ești nervoasă. Tot Wade? Keisey, divorțul nu este un lucru plăcut, spuse Candace, dar nici sfârșitul lumii nu este. Haide, intră și așează-te.

- Nu vreau să stau jos, Candace. Vreau să stau de vorbă cu tatăl meu. Ai de gând să-mi spui unde este, insistă ea încleștându-și mâinile, de o parte și de alta a corpului, sau trebuie să mă duc să-l caut?

- Bună, surioară.

Pe scări cobora, ca o vijelie, Channing. Avea trăsă­turile puternice, frumoase, ale mamei sale și o sete de aventură care, potrivit spuselor acesteia, venise de nică­ieri. Deși avea paisprezece ani când Candace se căsă­torise cu Philip Byden, buna dispoziție înnăscută a lui Channing făcuse tranziția lină.

- Ce s-a întîmplat?

Keisey respiră adânc, ca să nu strige.

- Unde e tata, Channing?

- Proful e în birou la el, îngropat în hârțoagele alea ale lui, la care scrie.

Channing ridică din sprâncene. Și el recunoștea sem­nele unei scene în curs de pregătire: scînteile din ochi, roșeața din obraji. Erau momente când nu știa cum să fugă de acest foc. Și altele când se delecta, distrându-se de minune.

- Ei, Kels, sper că n-ai de gând să-ți petreci seara aici, cu șoarecii ăia de bibliotecă? Ce-ar fi să ieșim îm­preună, să dăm o raită prin discoteci?

Keisey scutură din cap și se repezi pe coridor, spre biroul tatălui ei.

- Keisey. Chiar trebuie să fii atât de volatilă? auzi în urma ei vocea ascuțită, enervată, a lui Candace.

Da, își spuse Keisey, în timp ce deschidea intempes­tiv ușa sanctuarului tatălui său. Da.

Trânti ușa în urma ei, o clipă nespunând nimic, din cauza vorbelor care îi clocoteau în gât, prea puternic și prea repede și prea încinse. Philip stătea la mult iubitul lui birou din lemn de stejar, aproape ascuns în spatele unui teanc de cărți și dosare. Ținea un creion în mâna osoasă. Susținuse întotdeauna că cele mai bune opere veneau din intimitatea oferită de scrisul cu mâna și refuza cu încăpățânare să-și conceapă lucrările la un procesor.

În spatele ochelarilor cu ramă din argint, ochii lui aveau privirea aceea de bufniță, pe care o căpătau când se rupea singur de realitatea din jurul lui. Se limpeziră treptat și îi zâmbi fiicei sale. Lampa de birou îi scălda în lumină părul tuns scurt, de culoarea cositorului.

- Iat-o pe fetița mea. Exact la timp ca să dea o citire acestei schițe a tezei mele despre Yeats. Mă tem că iar m-am împotmolit.

Ce firesc arăta, își spuse Kelsey. Atât de perfect normal, stând acolo în haina lui din tweed și cu cravata înnodată atent. Bine, netulburat, înconjurat de cărțile lui de poezie și de atmosfera de geniu.

În timp ce lumea ei, în care el reprezenta miezul, tocmai se zdruncinase.

*

- Trăiește, izbucni Kelsey. Trăiește, iar tu m-ai mințit toată viața.

Păli și își întoarse ochii de la ea. Vreme doar de o clipă, nici cât o bătaie de inimă, Kelsey văzu în ei spaima și șocul.

- Despre ce vorbești, Kelsey? Dar el știa, știa și trebuia să recurgă la tot autocontrolul său ca vocea lui să pară perfect normală.

- Nu mă minți acum, spuse ea, țâșnind spre biroul lui. Nu mă minți! Trăiește. Mama mea trăiește, iar tu ai știut asta. Ai știut-o de fiecare dată când îmi spuneai că era moartă.

Panica pătrundea în Philip, ascuțită ca un scalpel.

- De unde până unde ideea asta?

- De la ea. Își strecură mâna în poșetă și scoase de acolo o scrisoare. E de la mama mea. Și acum ai de gând să-mi spui sau nu adevărul?

- Pot s-o văd?

Kelsey clătină din cap, uitându-se în jos la el. O pri­vire care te pătrundea până la oase.

- A murit sau nu mama mea?

El ezită, minciuna aflându-i-se la fel de aproape de inima lui, precum se afla și fiica sa. Știa însă, la fel de clar cum ar fi dorit să fie altfel, că dacă o păstra pe una dintre acestea, o pierdea pe cealaltă.

- Nu. Pot să văd scrisoarea?

- Pur și simplu. Lacrimile cu care se luptase atât înotau acum aproape de suprafață. Un simplu „nu”? După atâta vreme, după atâtea minciuni?

Doar o singură minciună, se gândi el, și nu chiar atâta vreme.

- O să fac tot posibilul să-ți explic, Kelsey, dar aș vrea să văd scrisoarea.

I-o întinse fără un cuvânt. Apoi, pentru că nu suporta să-l privească citind-o, se întoarse spre fereastra înaltă, îngustă, unde putea vedea apropiindu-se seara, pe ulti­mele raze ale asfințitului.

Hârtia tremura atât de tare în mâna lui Philip, încât acesta fu nevoit să o pună pe birou. Citi cu atenție, cuvânt cu cuvânt.

„Dragă Kelsey,

Îmi dau seama că trebuie să te surprindă să auzi de mine. Nu mi s-a părut nici înțelept și nici cel puțin corect să iau legătura cu tine, mai devreme. Deși poate că un telefon ar fi fost mai personal, am simțit că ai nevoie de timp. Iar o scrisoare îți oferă mai multe șanse să optezi.

Probabil că ți s-a spus că am murit când tu erai foarte mică. Într-un anumit fel era adevărat, iar eu am fost de acord cu hotărârea de a te cruța. Dar au trecut mai bine de douăzeci de ani, iar tu nu mai ești un copil. Ai, cred eu, dreptul de a ști că mama ta trăiește. Poate că nu vei primi vestea cu bucurie. Cu toate acestea, am luat hotărîrea de a te contacta și nu voi regreta acest lucru.

Dacă vrei să mă vezi, sau pur și simplu ai de pus niște întrebări care necesită răspunsuri, vei fi binevenită. Locuiesc la Three Willows (Ferma cu trei sălcii), în afara Beamont-ului, Virginia. Invitația este pe termen nelimitat. Dacă te hotărăști să o accepți, voi fi încântată să rămîi cu mine cât vrei tu. Dacă nu o să iei legătura cu mine, voi înțelege că nu intenționezi să continui această relație. Sper însă că aceeași curiozitate care te împin­gea pe vremea când erai copil te va tenta ca măcar să stai de vorbă cu mine.

A ta,

Naomi Chadwick.”

Naomi. Philip închise ochii. Dumnezeule mare, Naomi.

Trecuseră aproape douăzeci și trei de ani de când nu o mai văzuse, dar își amintea cu cea mai mare claritate absolut totul despre ea. Parfumul pe care-l folosea și care-i amintea de poieni întunecoase, pline de mușchi, râsul acela spontan, molipsitor, care reușise întotdeauna să șocheze, părul blond-argintiu, care cădea ca ploaia pe umerii ei, ochii aceia fumurii și trupul ca trestia.

Atât de aievea erau amintirile lui, încât când Philip deschise din nou ochii, crezu că o vede. Inima lui făcu un salt violent, puternic, în gâtlej, în parte de spaimă, în parte dintr-o dorință prea multă vreme înfrânată.

Philip se ridică și-și turnă un scotch dintr-o carafă de cristal. Îl ținea acolo pentru vizitatori. Rareori se atingea el de ceva mai tare decât un mic aperitiv sau un lichior de coacăze negre. Acum însă avea nevoie de ceva care să-i liniștească tremurul mâinilor.

- Ce intenționezi să faci? o întrebă el pe Kelsey.

- Încă nu m-am hotărât, spuse ea, continuând să rămână cu spatele la el. Depinde foarte mult de ce o să-mi spui tu despre ea.

Philip își dori să se poată apropia de ea, să-i poată pune mâna pe umeri. Dar ea nu l-ar fi primit cu plăcere, acum. Își dori să se poată așeza și să-și îngroape fața în mâini. Dar acesta ar fi fost un gest de slăbiciune, care oricum nu ar fi fost de nici un folos.

Dar, mai mult decât orice, ar fi dorit să se poată în­toarce înapoi, acum douăzeci și trei de ani și să facă orice, ca să împiedice soarta să treacă nepăsătoare peste viața lui.

Dar acest lucru era imposibil.

- Nu este un lucru simplu, Kelsey.

- Minciunile sunt de obicei complicate.

Kelsey se întoarse și degetele lui se strânseră, în mod reflex, pe paharul de cristal. Semăna atât de mult cu Naomi, cu părul blond care- i cădea neglijent pe umeri, cu ochii aceia întunecați, cu pielea care-i acoperea osatura delicată a feței, îmbujorată de pasiune. Sunt fe­mei care arată cel mai bine când emoțiile lor se află pe o culme periculoasă.

Așa fusese Naomi. Așa era și fiica ei.

- Deci asta ai făcut în toți acești ani, da? continuă Kelsey. M-ai mințit. Bunica m-a mințit. Ea m-a mințit. Kelsey arătă spre biroul unde se afla scrisoarea. Dacă această scrisoare n-ar fi venit, ați fi continuat să mă mințiți.

- Da, atâta vreme cât aș fi continuat să cred că e spre binele tău.

- Spre binele meu? Cum poate fi spre binele meu să cred că mama mea a murit? Cum poate fi o minciună bună pentru cineva?

- Kelsey, tu ai fost întotdeauna atât de sigură în ce privește binele și răul. Aceasta este o calitate extraordi­nară. Dar și una terifiantă, adăugă el, după ce mai bău puțin. Încă din copilărie, etica ta a fost inflexibilă. Era atât de dificil, pentru cea mai mare parte a muritorilor, să se măsoare cu ea.

Ochii i se aprinseră. Era aproape, atât de mult prea aproape de ceea ce o acuza Wade.

- Deci, este din vina mea.

- Nu, nu. Philip închise ochii și se frecă absent, într-un loc din mijlocul frunții. Nimic n-a fost din vina ta, dar totul a fost pentru tine.

- Philip. Urmă o ciocănitură scurtă și Candace des­chise ușa solidă. A venit familia Dorset.

- Întreține-i, draga mea. Am nevoie de câteva clipe cu Kelsey, îi răspunse acesta, încercând să adauge un zâmbet chinuit.

Candace aruncă o privire spre fiica ei vitregă. Dez­aprobarea se împletea cu resemnarea.

- În regulă, dar să nu dureze prea mult. Masa se servește la șapte. Kelsey, mai pun un tacâm?

- Nu, Candace, mulțumesc. Nu rămân.

- Am înțeles, dar nu-l reține prea mult pe tatăl tău, spuse ea, închizând ușa încet, în urma ei.

Kelsey respiră, încordându-se.

- Ea știe?

- Da. A trebuit să-i spun, înainte de a ne căsători.

- A trebuit să-i spui ei. Dar nu și mie, repetă Kelsey.

- Nu a fost o decizie pe care am luat-o ușor. Naomi, bunicul tău și cu mine am crezut, cu toții, că era în interesul tău. Nu aveai decât trei ani, Kelsey. Aproape încă un bebeluș.

- Dar de o bună bucată de vreme sunt un adult, tată. Căsătorită, divorțată.

- Îți spusesem că mama ta mi-a fost studentă. Era frumoasă, tânără, plină de nerv. Nu am înțeles niciodată ce o atrăsese la mine. S-a întâmplat așa, dintr-o dată, crede-mă. Șase luni mai târziu, eram căsătoriți. Nu des­tul, pentru nici unul dintre noi, să ne dăm seama cât de deosebite ne erau firile. Am locuit în Georgetown. Ve­neam amândoi din ceea ce am putea numi familii privile­giate, dar ea avea o pornire spre libertate, pe care eu nu am putut niciodată să o concurez. Avea în ea o sălbă­ticie, o plăcere de a fi cu oamenii, o dragoste pentru obiecte, pentru locuri. Și firește, pentru caii ei.

Bău din nou, ca să-și mai aline din suferința aducerii-aminte.

- Caii, cred eu, au fost primii care s-au interpus între noi. După nașterea ta, a dorit cu disperare să se în­toarcă înapoi, la ferma aceea din Virginia. Voia să te crească acolo. Ambițiile și speranțele mele pentru viitor erau aici. Lucram la doctorat și încă de atunci visam să devin președintele secției de engleză, la Universitatea din Georgetown. O vreme, am făcut un compromis, eu petrecând cât de multe sfârșituri de săptămână îmi puteam permite, în Virginia. Dar nu era suficient. Cel mai simplu e să spun că ne-am înstrăinat. Am hotărât să divorțăm. Te voia în Virginia, cu ea. Eu te voiam în Georgetown, cu mine. Niciodată nu am înțeles și nici nu mi-a plăcut hoarda aceea a amatorilor de curse, a pariorilor, a jo­cheilor. Ne-am luptat cumplit. Apoi am angajat avocați.

- Un proces pentru tutelă? încremenită, Kelsey ră­mase cu gura căscată la tatăl ei. V-ați bătut pe mine?!

- A fost o treabă urâtă, incredibil de mârșavă. Felul în care doi oameni care s-au iubit, au procreat împreună un copil, au putut deveni dușmani de moarte, este un comentariu patetic asupra condiției umane. Nu sunt mândru de asta, Kelsey, continuă el ridicându-și, în sfârșit, ochii și privind-o în față, dar în inima mea am fost con­vins că tu îmi aparții mie. Ea se întâlnea deja cu alți bărbați. Se zvonea chiar că unul dintre aceștia avea legături cu sindicatul crimei. O femeie ca Naomi atrage întotdeauna bărbații. Era ca și cum s-ar fi împăunat cu ei, cu petrecerile, cu stilul ei de viață, înfruntându-ne pe mine și pe ceilalți, pentru că o condamnam pentru faptul că făcea ceea ce-i plăcea.

- Deci ai câștigat, spuse Kelsey liniștită. Ai câștigat apartamentul, m-ai câștigat pe mine, după care ai decis să-mi spui că a murit.

Kelsey se întoarse din nou, cu capul la fereastra acum întunecată. își vedea însă ea propria nălucă.

- Lumea divorța în anii 70. Copiii se obișnuiau. Dar trebuiau să existe zile de vizită. Ar fi trebuit să mi se permită să o văd.

- Nu a vrut să o vezi. Și nici eu.

- De ce? Pentru că a plecat cu unul dintre bărbații ei?

- Nu. Philip puse paharul deoparte, pe o tavă deli­cată, din argint. Pentru că l-a omorât pe unul dintre ei. Pentru că a petrecut zece ani în pușcărie, pentru crimă.

Kelsey se întoarse încet, atât de încet, din cauza aerului care devenise dintr-o dată apăsător.

- Crimă. Vrei să spui că mama mea este o crimi­nală?

- Am sperat să nu trebuiască niciodată să-ți spun. Philip se sculă, convins că-și poate auzi bătrânele-i oase, trosnind în tăcerea absolută. Tu însă, continuă el, erai cu mine. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că erai cu mine și nu la fermă, în noaptea aceea. Și-a împușcat amantul, un anume Alee Bradley. Se aflau în dormitorul ei. Se certaseră și ea a scos un pistol din sertarul noptierei și l-a omorât. Avea douăzeci și șase de ani, exact vârsta ta de acum. Au găsit-o vinovată de crimă de gradul doi. Ultima oară când am văzut-o, era în pușcărie. Mi-a spus că ar fi mai bine ca tu să crezi că a murit. Dacă sunt de acord, a jurat să nu ia niciodată legătura cu tine. Și s-a ținut de cuvânt. Până acum.

- Nu pot să înțeleg nimic din toate astea. Clătinându-se, își apăsă ochii cu mâinile.

- Am vrut să te menajez. Philip o apucă încet de încheieturi și-i îndepărtă mâinile de pe față, ca să o poată privi în ochi. Dacă am greșit încercând să te protejez, atunci o să-ți spun că am greșit, dar nu o să-mi cer scuze. Te-am iubit, Kelsey. Tu ai fost toată viața mea. Nu mă urî pentru asta.

- Nu, nu te urăsc. Cedând impulsului unui vechi obi­cei, își așeză capul pe umărul lui, odihnindu-și-l, în timp ce gânduri și imagini i se învârteau prin minte.

- Am nevoie să mă gândesc. Totul îmi pare atât de imposibil. Nici măcar nu-mi mai amintesc de ea, tată.

- Erai prea mică, spuse el în șoaptă, tremurând de emoția produsă de ușurare. Pot să-ți spun că-i semeni mult. Aproape tulburător de mult. Și, indiferent de păca­tele ei, a fost o femeie plină de viață și fascinantă.

O crimă fiind unul din aceste păcate, își spuse Kel­sey.

- Sunt atâtea și atâtea întrebări, dar nu știu de care să mă agăț.

- De ce nu rămîi aici peste noapte? Îndată ce pot scăpa, vin și stăm din nou de vorbă.

Era ispititor să cedeze, să se închidă în familiaritatea sigură a camerei ei de odinioară, să-l lase pe tatăl ei să-i aline rănile și îndoielile, așa cum făcuse îrtotdeauna

- Nu, trebuie să plec acasă. Se smulse, înainte ue a ceda slăbiciunii. Trebuie să fiu singură, o vreme, iar Candace este deja supărată pe mine pentru că te-am răpit musafirilor.

- O să înțeleagă.

- Sigur că o să înțeleagă. Du-te la ei, mai bine. Eu cred că o să plec prin spate. Prefer să nu dau cu ochii de nimeni.

Îmbujorarea pălise, observă el, lăsându-i pielea palidă și fragilă.

- Kelsey, aș vrea să rămâi aici.

- Nu am nimic, crede-mă. O să stăm de vorbă mai încolo. Du-te la oaspeții tăi și o să vorbim mai mult de­spre asta, mai târziu. Îl sărută, ca un semn al iertării, dar și ca să-l expedieze. Odată rămasă singură, se duse la birou și rămase cu ochii la scrisoare.

După o clipă, o împături și o băgă în poșetă. Ce zi, își spuse ea. Pierduse un sot și câștigase o mamă.