Regii Regina sugrumata Maurice Druon volumul 2

Înfiptă pe muchea unei stânci calcaroase, la șase sute de picioare dea­supra târgului Petit-Andélys, cetățuia Château-Gaillard domina toată Normandia de Sus.

În locul acela, Sena făcea o cotitură largă prin pășunile cu iarba gra­să; Château-Gaillard supraveghea fluviul până la zece leghe în josul și în susul apei.

Dărăpănăturile acestei fortărețe temute mai încântă și astăzi privirea, ațâțând imaginația. Împreună cu vestitul Krak[1] al cavalerilor din Liban și cu turnurile de la Rumeli-Hissar pe Bosfor, Château-Gaillard este una din rămășițele uriașe ale arhitecturii cetăților medievale.

În fața acestor monumente, ridicate pentru a apăra pământuri cuceri­te sau pentru a amenința alte împărății, mintea te duce la oamenii de care ne despart doar cincisprezece sau douăzeci de generații, la cei care durară asemenea cetățui, slujindu-se de ele, trăind între zidurile lor, dărâmându-le.

În vremea de care e vorba, Château-Gaillard nu avea mai mult de o sută douăzeci de ani. Richard Inimă-de-Leu pusese s-o zidească în doi ani, neținând seamă de tratate, pentru a desfide pe regele Franței; văzând-o ga­ta, înălțându-se deasupra țărmului, înveșmântată în piatră albă proaspăt cioplită, cu cele două rânduri de ziduri groase, cu dungi de fier care o îngrădeau, cu meterezele sale, cu cele treisprezece turnuri și marele foișor cu două caturi, Richard izbucnise mulțumit: "A, iată, un castel zdravăn!"

Zece ani mai târziu, Filip-August i-l lua împreună cu toate ținuturile normande.

De atunci, Château-Gaillard nu mai era o fortăreață de război și slu­jea drept închisoare regală. Acolo erau închiși unii mari criminali de stat pe care regele avea interes să-i păstreze în viață, fără a le mai reda vreoda­tă libertatea. Cel ce trecea podul peste șanțul cu apă ce împrejmuia Châ­teau-Gaillard nu trăgea nădejde să mai vadă vreodată lumea asta.

Corbii croncăneau toată ziua sub acoperișuri, iar noaptea lupii ve­neau să urle până pe sub ziduri. Singura plimbare a celor închiși era dru­mul spre bisericuța unde se duceau să asculte liturghia, pentru a se în­toarce apoi la temnița lor din turn ca să-și aștepte moartea.

În această ultimă dimineață a lunii noiembrie 1314, Château-Gail­lard, cu meterezele sale și cu pâlcul său de arcași n-aveau alt rost decât să țină acolo două femei, una de 21 de ani, cealaltă de 18, Marguerite și Blan­che de Burgundia, două verișoare, amândouă măritate cu fiii lui Filip cel Frumos, dovedite că au săvârșit păcatul preacurviei cu niște tineri scutieri, și osândite la temniță pe viață, după scandalul cel mai răsunător din câte au izbucnit cândva la curtea Franței.

Bisericuța se afla înăuntrul celei de-a doua îngrădituri a cetățuii. Zidi­tă chiar în stâncă, era întunecoasă și friguroasă, avea puține ferestruici și nici o podoabă în pereți.

Doar trei jilțuri erau așezate în fața stranei: două în stânga pentru prințese, unul în dreapta pentru comandantul fortăreței.

În fund se vedeau înșiruiți oșteni, cu același aer de lehamite pe care-l aveau la corvoadă, când se duceau să strângă nutreț pentru cai.

— Fraților, vorbi preotul, în această zi se cuvine să înălțăm rugile noastre cu mare osârdie și mare întristare.

Își drese glasul și șovăi o clipă, tulburat parcă de ceea ce avea să spună.

— Domnul Dumnezeu a chemat la dânsul sufletul multiubitului nos­tru rege Filip, spuse el mai departe. Și adâncă jale a cuprins țara toată...

Cele două prințese își întoarseră una la alta fețele strânse în scufiile lor cenușii de pânză groasă legate pe sub bărbie.

— Aceia dar care i-au greșit sau adus ocară să se căiască în inima lor, urmă preotul, iar aceia care, cât a trăit, îi purtau pică, să se roage fierbinte pentru sufletul său, chemând iertarea de care tot muritorul, mare sau mic, are nevoie în fața judecății Celui-de-sus...

Cele două prințese căzură în genunchi, plecându-și capul pentru a-și ascunde bucuria. Nu mai simțeau frigul, nu mai simțeau spaima și restriș­tea lor; un uriaș val de speranță creștea în ele, iar dacă le-ar fi trecut prin gând să se adreseze lui Dumnezeu, i-ar fi mulțumit că le-a scăpat de cum­plitul lor socru. În cele șapte luni de când fuseseră închise la Château-Ga­illard, aceasta era întâia veste bună pe care lumea le-o trimitea.

Oștenii rânduiți în fundul bisericuței șușoteau între dânșii, își pu­neau întrebări unii altora cu jumătate glas, mișcau picioarele și începeau să facă prea multă gălăgie.

— Ne vor da oare fiecăruia câte un pitac de argint?

— Fiindcă a murit regele?

— Așa-i obiceiul, pe cât mi s-a spus.

— Ba nu, când moare nu se dă nimic, poate să ne dea ceva când l-o unge rege pe ăl de vine după dânsul.

— Și cum o să-i zică de azi încolo regelui?

— Păi, dumnealui, sfântul Ludovic, a fost al nouălea, așa că ăstuia, de bună seamă, au să-i zică Ludovic al X-lea.

— Oare o face el război ca să ne mai plimbăm prin alte țări?...

Comandantul fortăreței se întoarse la ei și le porunci cu glas aspru:

— Rugați-vă!

Avea și el grijile lui. Căci una dintre întemnițate, cea mai mare, era soția monseniorului Ludovic de Navara, care devenea astăzi rege. "Iată-mă acum pus s-o păzesc pe regina Franței", își zicea comandantul fortăreței.

Nu-i de fel ușor să fii temnicerul unor făpturi de neam regesc, iar Ro­bert Bersumée își datora cele mai grele clipe din viața lui acestor două osân­dite care-i fuseseră aduse pe la sfârșitul lunii aprilie, cu capetele rase, în niște căruțe cernite și escortate de o sută de arcași, sub căpetenia dom­nului Alain de Pareilles. Vanitatea îi era măgulită, dar câte griji, câte neca­zuri! Două femei tinere, prea tinere ca să nu-ți fie milă de ele, oricare le-ar fi fost păcatul... frumoase, prea frumoase chiar sub urâcioasele lor rochii de aba groasă, ca să nu te simți tulburat văzându-le zi de zi, vreme de șap­te luni... Dacă ele ar zăpăci cu farmecele lor mintea vreunui sergent de-al fortăreței, dacă ar lua-o din loc, ori dacă vreuna s-ar spânzura, sau ar că­pă­ta o boală din care i s-ar trage moartea, sau dacă s-ar întoarce lucrurile ― mai știi cu treburile astea de la curte? ― tot el are să plătească oalele sparte, tot pe el îl vor scoate vinovat că se purtase, fie prea moale, fie prea aspru, și asta n-o să-i ajute să se salte mai sus. El însă, ca și preotul, ca și prințesele întemnițate, ca și oștenii de pază chiar, n-avea de loc poftă să-și sfârșească zilele într-o cetățuie bătută de vânturi și înecată în cețuri, zidită pentru a cuprinde două mii de soldați și care nu avea mai mult de o sută cincizeci, aici, în această vale a Senei, pe unde războiul nu mai trecea de atâta amar de vreme.

"Temnicer al reginei Franței, își repeta întruna comandantul fortăre­ței; numai asta îmi mai lipsea."

Nimeni nu se ruga și fiecare se prefăcea că urmărește slujba, cu min­tea însă la ale lui.

"Requiem aeternam dona eis Domine..."[2], îngâna pe nas capelanul, gân­dindu-se cu o cruntă invidie la preoții înveșmântați în patrafire fru­moa­se, care cântau tot atunci aceleași rugăciuni sub bolțile catedralei Notre-Dame. Călugăr caterisit care îmbrățișase preoția, visând să ajungă într-o zi mare inchizitor, se împotmolise în slujba de popă al temniței. Se întreba acum dacă noua domnie n-are să-i aducă vreo schimbare în bine.

"Et lux perpetua luceat eis"[3], răspundea comandantul fortăreței, piz­muind totodată soarta lui Alain de Pareilles, căpitan a toată arcășimea re­ge­lui, care mergea în capul tuturor alaiurilor.

— Requiem aeternam... Care va să zică n-o să ne dea barem o juma de vin pe deasupra? bombănea ostașul Gros-Guillaume către sergentul La­laine.

Cât despre cele două osândite, ele nu îndrăzneau să sufle un cuvințel; și-ar fi cântat prea tare bucuria.

De bună seamă, în multe biserici din Franța erau în ziua aceea oa­meni care jeleau din inimă moartea regelui Filip, fără să poată spune, de altminteri, ce anume îi face să plângă, poate numai fiindcă era regele sub care trăiseră și fiindcă o dată cu el se ducea vremea lor. Nu trebuia să ca­uți însă asemenea simțăminte în fundul unei temnițe.

Când se sfârși slujba, Marguerite de Burgundia ieși cea dintâi, oprin­du-se în fața comandantului fortăreței.

— Domnule Bersumée, îi spuse ea uitându-i-se în ochi, țin să-ți vor­besc asupra unor lucruri însemnate și care te privesc.

Comandantul fortăreței se simțea întotdeauna stânjenit când ochii Mar­gueritei de Burgundia se aținteau astfel într-ai lui, iar de data asta se fâstâci mai rău ca de obicei. Își plecă privirea în pământ.

— Am să trec să te ascult, doamnă, îndată după ce-mi voi fi făcut rondul și voi fi schimbat garda.

Apoi îi porunci sergentului Lalaine să le însoțească pe prințese, atră­gându-i luarea-aminte, în șoaptă, să fie cu ochii în patru.

Turnul în care Marguerite și Blanche erau închise nu cuprindea decât trei încăperi înalte și rotunde, toate la fel și așezate una deasupra celeilal­te, fiecare având câte o vatră cu prichici și un tavan boltit cu opt arcade; odăile acestea erau legate între ele de o scară scobită în grosimea peretelui. În sala de jos se afla tot timpul o ceată de oșteni, cei care îi pricinuiau atâ­ta grijă căpitanului Bersumée, de punea să-i schimbe la fiecare șase cea­suri, temându-se mereu ca nu cumva să se lase șpăguiți, ademeniți sau trași pe sfoară de prințesele captive. Marguerite locuia în odaia de la întâ­iul cat, iar Blanche, în cea de la al doilea. În timpul nopții prințesele erau despărțite de o ușă grea, care se închidea la mijlocul scării, dar ziua aveau voie să treacă dintr-o încăpere într-alta.

După ce sergentul le lăsă acolo, ele așteptară până ce se auziră scâr­țâ­ind toate broaștele și țâțânele ușilor din josul scării.

Apoi se priviră și, împinse de același imbold, căzură una în brațele celeilalte, strigând:

— E mort, e mort!

Se îmbrățișau, săreau într-un picior, râdeau și plângeau în același timp repetând într-una:

— E mort! E mort!

Își smulseră tichiile de pânză, descoperindu-și părul scurt, părul lor de șapte luni. Marguerite avea buclișoare negre de jur împrejurul capului, pe când la Blanche șuvițele dese, ca niște mănunchiuri de paie, nu cres­cuseră la fel peste tot. Blanche își trecu palma de la frunte la ceafă și zise, cu ochii la vară-sa:

— O oglindă! Înainte de orice vreau o oglindă! Marguerite, sunt oare tot frumoasă?

Auzind-o, s-ar fi putut crede că urma să fie liberată numaidecât și că singura ei grijă era să arate bine.

— Cum trebuie să fi îmbătrânit eu, dacă mă întrebi una ca asta, răs­punse Marguerite.

— Vai, nu! se apără Blanche. Ești tot așa de frumoasă!

Credea într-adevăr ce spune; cei care suferă laolaltă nu văd unii la alții vreo schimbare. Dar Marguerite clătină din cap; știa bine că nu era adevărat.

Ceea ce înduraseră cele două prințese începând din primăvară: groză­via de la Maubuisson abătându-se din senin asupra lor tocmai când se simțeau mai fericite, judecata, înfricoșătoarea moarte a amanților executați sub ochii lor în piața mare din Pontoise, strigătele mârșave ale gloatei în­grămădite de o parte și de alta a străzilor, și apoi această jumătate de an petrecută în temniță, cu vântul care gemea pe acoperișuri, cu dogoarea ca­re încingea zidurile de piatră, cu frigul de gheață care se lăsa de cum înce­pea toamna, cu fiertura neagră de hrișcă ce li se dădea drept hrană, cu că­mășile zgrunțuroase, parcă din păr de cal, primenite la două luni o dată, cu ferestruica îngustă ca o deschizătură de meterez prin care nu vedeau, oricum și-ar fi răsucit capul, nimic în afară de chivăra unui arcaș a cărui fața rămânea nevăzută, trecând încolo și încoace... toate acestea o înrăise­ră prea tare pe Marguerite, simțea asta, ca să nu-i fi schimbat și chipul.

Poate că Blanche, cu cei 18 ani ai ei și cu strania-i ușurință care o fă­cea să nu-și dea seama de nimic și să treacă într-o clipă de la o tristețe fă­ră margini la speranțele cele mai smintite, Blanche, care era în stare să se oprească deodată din plâns pentru că o pasăre cânta de cealaltă parte a zidului, și să se minuneze: "Marguerite! Auzi? O pasăre!"... Blanche, care credea în semne, în toate semnele, și țesea la visuri așa cum alte femei în­săi­lează tivul fustelor, poate că Blanche, dacă ar ieși din temnița asta, ar putea să-și regăsească frăgezimea obrazului, o dată cu privirea și cu sufle­tul de odinioară; Marguerite, însă, niciodată. Ceea ce se frânsese în inima ei nu se va mai lipi la loc.

Din ziua când au întemnițat-o nu vărsase o singură lacrimă, dar nici gândul căinții n-o tulburase vreodată. Nu-și găsea nici o vină și nu-i părea rău de ceea ce făcuse.

Capelanul care o spovedea în fiecare săptămână era îngrozit de tăce­rea ei îndărătnică.

Nici o clipă nu-i trecuse prin minte să-și mărturisească vreo vinovăție pentru restriștea ei; nici o clipă nu recunoscuse că, atunci când ești ne­poata sfântului Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, regină a Navarei și hărăzită să te urci pe preacreștinescul tron al Franței, a-ți lua un scutier ca ibovnic, a-l primi în palatul soțului tău, a-l încărca cu daruri ce sar în ochi, e o joacă primejdioasă, pe care s-ar putea s-o plătești cu cinstea și libertatea. Se simțea îndreptățită la aceasta pentru că o măritaseră cu un prinț pe care nu-l iubea și care-i făcea scârbă de câte ori venea noaptea în patul ei.

Nu-și găsea ei vină că se prinsese în joc, ci doar îi ura pe aceia care o făcuseră să piardă; și numai împotriva celorlalți își vărsa zadarnica mânie, împotriva cumnatei sale, regina Angliei, pentru că o da-se în vileag, împo­triva familiei sale din Franța pentru că o osândise, împotriva neamurilor sale din Burgundia pentru că nu-i luaseră apărarea, împotriva țării întregi, împotriva soartei și împotriva lui Dumnezeu. La ceilalți se gândea cu o ma­re sete de răzbunare când își aducea aminte că ea ar fi trebuit să fie în zi­ua aceea alături de noul rege, împărtășind cu el puterea și măreția, în loc să zacă întemnițată, regină de râsul lumii, în dosul unor ziduri groase de douăsprezece picioare.

Blanche își petrecu brațele în jurul gâtului ei, zicând:

— S-a isprăvit, sunt sigură, draga mea, că s-a isprăvit cu necazurile noastre.

— S-a isprăvit, răspunse Marguerite, numai dacă vom lucra cu dibă­cie și repede.

Avea ea un plan care-i frământase mintea în timpul liturghiei, fără să știe prea bine unde are s-o ducă. Dar voia să folosească noile împrejurări. Adăugă:

— Mă vei lăsa să-i vorbesc eu găliganului ăstuia de Bersumée, a cărui căpățână mi-ar plăcea mai curând s-o văd în vârful unei suliți decât pe umerii săi.

O clipă mai târziu se auziră scârțâind broaștele și zăvoarele din josul scării.

Cele două femei își puseră iar pe cap tichiile lor. Blanche se apropie de pervazul ferestruicii, iar Marguerite, silindu-se să-și dea un aer de regi­nă, se așeză pe taburetul care era singurul scaun ce se găsea acolo. Co­mandantul fortăreței intră.

— Am venit, doamnă, așa cum m-ai rugat, zise el.

Marguerite zăbovi o vreme, privindu-l drept în față, apoi îl întrebă:

— Domnule Bersumée, știi dumneata pe cine păzești aici de azi îna­inte?

Bersumée își întoarse ochii, de parcă ar fi căutat ceva în jurul său.

— Știu, doamnă, știu, răspunse el, și mă gândesc la asta de azi-di­mineață, de când ștafeta care se ducea spre Criqueboeuf și Rouen m-a sculat din somn.

— De șapte luni de când mă aflu închisă aici nu am rufărie, nici ma­să, nici scaun, nici pat, nici cearșafuri; mănânc aceeași fiertură ca și sol­dații dumitale, iar foc în vatră n-am decât un ceas pe zi.

— Am urmat, doamnă, poruncile domnului de Nogaret, răspunse Ber­sumée.

— Domnul de Nogaret e mort.

— Îmi trimisese instrucțiunile regelui.

— Regele Filip e mort.

Ghicind unde voia s-ajungă Marguerite, comandantul încercă s-o în­funde:

— Dar monseniorul de Marigny mai trăiește, doamnă, el, care ține în mâna lui tribunalele și închisorile, precum și toate câte sunt în țară, și în a cărui mână mă aflu și eu în toate privințele.

— Așadar, ștafeta de azi-dimineață nu ți-a adus porunci noi în legătură cu mine?

— Nici una, doamnă.

— N-o să treacă mult și ai să le primești.

— Le aștept, doamnă.

Se priviră o clipă în tăcere. Robert Bersumée, comandantul fortăreței Château-Gaillard, împlinise 35 de ani, ceea ce pe atunci te făcea să treci drept om în vârstă. Avea mutra morocănoasă și încruntată pe care și-o iau lesne ostașii de meserie și care, cu timpul intră în firea lor. Sprâncenele i se îmbinau deasupra nasului.

Pentru slujba de toate zilele în fortăreață purta o căciulă din blană de lup și o za subțire cam lăbărțată, mânjită de grăsime și care se umfla în jurul cingătoarei.

La început, când o aduseseră în temniță, Marguerite încercase să-l a­demenească cu farmecele ei, gata să i se dea pentru a face din el un aliat. Bersumée ocolise ispita, de teama necazurilor ce i s-ar fi putut trage dintr-asta. Simțea însă mereu aceeași stânjeneală în fața Margueritei și-i păstra un fel de pică pentru rolul primejdios pe care ea i-l hărăzise. Acum își zi­cea: "Ia te uită! Aș fi putut fi amantul reginei Franței." Și se întreba dacă purtarea lui de soldat neabătut de la datorie are să-i prindă bine la înain­tarea în grad sau, dimpotrivă, are să-i cășuneze rău.

— Nu mi-a fost de loc plăcut, doamnă, că a trebuit să mă port astfel cu niște femei... și încă de rang așa de înalt ca domnia-ta, zise el.

— Asta mi-o închipui ușor, domnule, răspunse Marguerite, căci în dumneata se simte cavalerul, iar lucrurile ce ți s-au poruncit trebuie să-ți fi făcut mare scârbă.

Deoarece tată-său potcovea caii, iar mă-sa era fată de paracliser, co­mandantul fortăreței auzi cu oarecare plăcere cuvântul cavaler.

— Vezi, însă, domnule Bersumée, urmă prințesa întemnițată, că m‑am săturat să tot mestec rumeguș de surcele ca să-mi păstrez dinții albi și să-mi ung mâinile cu slănina din ciorbă ca să nu-mi crape pielea de frig.

— Înțeleg, doamnă, înțeleg.

— Ți-aș fi îndatorată să faci astfel ca de astăzi înainte să nu mai am de îndurat gerul, păduchii și foamea.

Bersumée își plecă ochii.

— Nu am porunci, doamnă.

— Numai ura pe care mi-o purta regele Filip m-a adus aici, și acum, după ce a murit, toate se vor schimba, urmă Marguerite, cât pe ce să creadă ea însăși minciuna rostită cu atâta convingere. Ai să aștepți oare până ți s-o porunci să-mi deschizi porțile temniței ca să arăți oarecare bunăvoință reginei Franței? Nu crezi că făcând așa îți primejduiești destul de prostește viitorul?

Militarii sunt adeseori șovăitori din fire, ceea ce-i înclină la supunere și-i face să piardă multe bătălii. Pe cât de zăbavnic era Bersumée când urma să facă ceva de capul său, pe atât de iute se arăta când trebuia să împlinească poruncile mai-marilor. Știa să zbiere la ostașii pe care îi avea sub mâna lui și să le repeadă câte un pumn, dar la o adică, în fața unei situații neașteptate, nu se prea simțea în stare să ia o hotărâre.

Între dușmănia unei femei care, după spusa ei, va fi atotputernică mâine, și furia monseniorului de Marigny, care era atotputernic astăzi, ce trebuia să aleagă?

— Aș vrea de asemenea ca doamna Blanche și cu mine, vorbi iar Mar­guerite, să putem ieși un ceas, două, dintre zidurile acestea, însoțite de dumneata, dacă crezi că-i nevoie, ca să mai vedem și altceva în afară de meterezele fortăreței și de sulițele arcașilor dumitale.

Îl lua prea repede și cerea prea multe. Bersumée mirosi capcana. De­ținutele sale încercau să-i scape printre degete. Nu erau deci așa de sigure că se vor întoarce la ce au fost înainte.

— Pentru că ești regină, răspunse el, vei înțelege, doamnă, că trebuie să slujesc statul cu credință și că nu pot călca consemnele care mi-au fost date.

Zicând acestea, părăsi încăperea ca să nu mai lungească vorba.

— E un câine, izbucni Marguerite în urma lui, un câine de pază care nu e bun decât să latre și să muște.

Făcuse o mișcare greșită și acum își chinuia mintea căutând cum să intre în legătură cu lumea de afară, cum să capete vești și să trimită scri­sori care să nu fie citite de Marigny. Nu știa că un sol, ales printre cele din­tâi mărimi ale țării, se și afla în drum pentru a-i propune un târg ciu­dat.

"Trebuie să te aștepți la orice când ești temnicerul unei regine", își zi­cea Bersumée coborând din turn. Se simțea nemulțumit și-l munceau te­meri nedeslușite. O întâmplare așa de gravă cum era moartea regelui nu putea trece fără ca Château-Gaillard să primească o vizită de la Paris. Și Bersumée se grăbi, zbierând înjurături în dreapta și-n stânga, să-și pună garnizoana în stare de inspecție. Voia ca barem despre partea asta să nu i se poată găsi vreo vină.

Cât ținu ziua cetățuia fu întoarsă cu dosu-n sus, într-un iureș ce nu se mai pomenise acolo de pe vremea lui Richard Inimă-de-Leu. Peste tot se mătura, se freca de zor. Cutare arcaș își pierduse tolba cu săgeți? Unde e­ra? Tolbă să se facă! Și ce-i cu zalele astea ruginite pe la subsuori? Haide, pune mâna pe nisip și freacă-le, lună să fie!

— Dacă domnul de Pareilles pică din senin peste noi, nu vreau să mă înfățișez înaintea lui cu o ceată de cerșetori! urla Bersumée. Haide, mișcă din loc!

Se curățau odăile corpului de gardă. Se ungeau lanțurile podului miș­cător. Se scoteau plitele pentru clocotitul smoalei ca și cum cetățuia urma să fie atacată dintr-o clipă într-alta. Și vai de cel care nu se mișca destul de iute! Soldatul Gros-Guillaume, chiar cel de râvnea la o porție de vin peste tainul de toate zilele, se alese cu un picior în spate. Sergentul Lalaine cădea de oboseală.

Ușile erau vraiște; Château-Gaillard semăna cu o casă din care se mută locatarii. Dacă prințesele ar fi vrut s-o șteargă de acolo, dintr-o sută de zile, asta ar fi fost cea mai nimerită. Domnea peste tot o asemenea zăpăceală, că nu le-ar fi văzut nimeni ieșind.

Când veni seara, Bersumée nu mai putea vorbi de atâta cât răcnise, iar arcașii moțăiau pe metereze. A doua zi însă, în primele ceasuri ale di­mineții, când pândarii vestiră un pâlc de călăreți cu prapur în frunte, care se apropia venind dinspre Paris, de-a lungul Senei, comandantul fortăreței se bucură în sinea lui că făcuse ce trebuie ca să nu fie luat pe nepregătite.

Îmbrăcă în grabă zaua lui de zile mari, trase în picioare cizmele cele mai bune, acelea pe care nu le purtase mai mult de cinci ani, își prinse niște pinteni lungi de trei șchioape și, după ce-și puse chivăra pe cap, ieși în curte. Rămase câteva clipe să se uite, cu o mulțumire plină de grijă, la ostașii săi istoviți încă, dar ale căror sulițe și spăngi bine frecate reușeau să lucească până și în lumina lăptoasă a dimineții de iarnă.

"Nu mă poate lua nimeni la refec în ce privește ținuta ostașilor, își zi­cea. Și asta o să-mi dea glas mai vârtos ca să mă plâng de solda mea prea mică și de întârzierea cu care mi se trimit banii pentru hrana oamenilor."

Trâmbițele călăreților răsunau acum pe mal la poalele cetățuii, și se auziră copitele cailor izbind pământul pietros.

— Deschideți porțile! Coborâți podul!

Lanțurile podului mișcător lunecară tremurând în scripetele lor și, o clipă mai târziu, cincisprezece scutieri cu pajure regale, având la mijloc un călăreț roșu, ținându-se drept în șa, de parcă înfățișa propria sa statuie călare, treceau ca o furtună pe sub bolta corpului de gardă și cotropeau curtea fortăreței.

"Să fie oare noul rege? gândea Bersumée alergându-le înainte. Dum­nezeule! A și venit să-și ia soția?"

I se tăiase răsuflarea de tulburat ce era și nu putu să deslușească în­dată fața omului în manta sângerie, care sărise de pe calul său și, ca o na­milă îmbrăcată în postavuri, blănuri, piei și argint, își croia drum printre scutieri, venind spre dânsul.

— Din partea regelui, zise uriașul călăreț, fluturând sub nasul lui Ber­sumée, fără a-i lăsa timp să citească, un pergament pe care atârna o pecete. Sunt contele Robert d'Artois.

Comandantul fortăreței n-apucă decât să facă o plecăciune. Monse­niorul Robert d'Artois îi dădu una peste umăr de se îndoi; asta, ca să-i ara­te că nu se ține fudul față de cei mai mici, apoi ceru vin cald pentru dân­sul și întreaga escortă, cu un glas care-i făcu pe pândarii din turnurile ce­tățuii să se holbeze mirați. Pașii săi păreau să stârnească o vijelie.

Încă din ajun Bersumée se hotărâse în sinea lui să fie la înălțime, să nu se lase luat pe neașteptate, să se arate comandant desăvârșit al unei fortărețe fără cusur și să se poarte în așa fel, încât oaspele, oricare ar fi, să-și amintească de dânsul. Avea o urare de bun sosit gata pregătită; cu­vântarea asta îi rămase în gât pentru totdeauna.

Câteva clipe mai târziu, Bersumée se pomeni poftit să bea din vinul ce i se ceruse, se auzi îngăimând niște biete lingușeli, văzu cele patru odăi ale locuinței sale, lipită de foișor, făcându-se caraghios de mici în fața staturii oaspelui, se înecă dând pe gât băutura din cana lui și se găsi apoi în tur­nul celor două întemnițate, ținându-se după contele d'Artois, care urca în fugă scara neagră. Bersumée se socotise până în ziua aceea om înalt și deodată se simțea pitic.

În privința prințeselor, d'Artois nu pusese decât o întrebare:

— Cum o duc?

— Foarte bine, mulțumesc, monseniore, răspunse Bersumée, bleste­mându-se îndată pentru răspunsul prostesc.

La un semn, sergentul Lalaine trase, cu degete tremurătoare, zăvoa­rele.

În mijlocul încăperii rotunde, Marguerite și Blanche așteptau în pi­cioa­re. Erau palide și, când ușa se deschise, parca îmboldite de aceeași teamă, se strânseră una într-alta și se luară de mână.

D'Artois le învălui într-o privire. Ochii îi clipeau. Se oprise în pervazul ușii, astupând-o cu totul.

— Tu, vere! zise Marguerite.

Și deoarece Robert d'Artois nu răspundea, absorbit cum era în con­templarea celor două femei pe care se ostenise și el să le nenorocească, Marguerite continuă:

— Uită-te la noi, da, uită-te la noi! Și vezi în ce hal ne-au adus! Asta nu seamănă cu ceea ce-ți văd ochii la curte și nici cu amintirea ce-o ai despre noi! N-avem o cămașă, o rochie. N-avem ce mânca. Și nici scaun n‑avem pentru un domn așa de mare ca tine!

Își redobândise repede glasul ei sigur.

"Or fi știind?" se întreba d'Artois apropiindu-se încet. Or fi aflat tot ce făcuse el din răzbunare, din ură pentru mama contesei Blanche, ca să le ducă la pieire, și ca o ajutase pe regina Angliei să le întindă capcana în ca­re căzuseră?

— Robert, ne aduci oare izbăvirea?

Blanche scosese acest țipăt, îndreptându-se spre uriaș, cu mâinile întinse, cu ochi în care lucea speranța.

"Nu, habar n-au de nimic, gândi el, și asta o să-mi facă misiunea mai ușoară." Nu răspunse la întrebarea ei și se întoarse deodată spre coman­dantul fortăreței:

— Bersumée, aici nu se face foc?

— Nu, monseniore... Poruncile pe care le aveam...

— Să se facă numaidecât! Și nu e nici un fel de mobilă aici?

— Nu, monseniore, dar eu...

— Mobilă... să te faci! Scoateți crivatul ăsta păcătos! Să se aducă un pat, scaune, draperii, sfeșnice. Să nu te aud zicând că n-ai nimic. Am vă­zut la tine acasă tot ce lipsește aici. Aduceți-le de-ndată!

Îl apucase de braț pe comandantul fortăreței și-l împingea afară ca pe-o slugă.

— Și de mâncare, zise atunci Marguerite. Mai spune-i bunului nostru temnicer, care ne face în toate zilele o hrană pe care și porcii ar lăsa-o nea­tinsă în albia lor, să ne dea în sfârșit un prânz ca lumea.

— Și de mâncare, bineînțeles, doamnă! repetă d'Artois. Plăcinte și fleici. Legume proaspete. Pere gustoase de iarnă și dulceață. Și vin, Bersu­mée, mult vin!

— Dar, monseniore... gemu comandantul.

— Nu-mi vorbi în nas! urlă d'Artois. Gura îți miroase a cal!

Îl dădu afară și trânti ușa cu o izbitură de cizmă.

— Dragele mele verișoare, se întoarse d'Artois la ele, mă așteptam la mai rău, zău așa; mi s-a luat însă o piatră de pe inimă văzând că jalnica voastră ședere aici n-a atins cele mai frumoase obrăjoare din Franța.

Abia acum își scoase pălăria și făcu o plecăciune.

— Ne mai spălăm încă, spuse Marguerite. Dacă spargem gheața din lighenele ce ni se aduc, avem apă destulă.

D'Artois se așezase pe băncuța de lemn și nu-și lua ochii de la ele. "Ehei, păsărelelor, își cânta în sinea lui, uite unde ați ajuns vrând să vă croiți câte o coroană de regină din moștenirea lui Robert d'Artois!" Încerca să ghicească pe sub rochiile de aba groasă dacă trupurile celor două tinere femei pierduseră dulcea lor arcuitură de mai ieri. Era ca un pisoi mare ga­ta să se joace cu niște șoricei în colivie.

— Marguerite, întrebă el, ți-a mai crescut părul? E tot așa de des ca înainte?

Marguerite de Burgundia tresări ca picată cu foc. Pălise la față.

— Scoală-te, domnule d'Artois! rosti ea cu glas fierbând de mânie. Oricât de năpăstuită mă găsești aici, nu îngădui încă unui bărbat să șadă în fața mea când eu stau în picioare!

D'Artois se ridică dintr-o săritură și o clipă privirile lor se înfruntară. Ea rămase nemișcată.

În lumina slabă care venea de la fereastră, el văzu mai bine chipul cel nou al Margueritei, chipul ei de femeie întemnițată. Trăsăturile își păstra­seră frumusețea, dar toată dulceața lor pierise. Nasul îi era mai ascuțit, ochii mai înfundați. Gropițele care în primăvara trecută i se săpau în colțul obrajilor de culoarea chihlimbarului erau acum niște încrețituri mărunte.

"Ia te uită, își zise d'Artois, nu se dă bătută. Cu atât mai bine, o să fie mai vesel."

Îndrăgea trânta și-i plăcea să aibă de luptat până-și punea jos vrăjmașul.

— Vară dragă, îi spuse cu o prefăcută naivitate, nici prin minte nu mi-a trecut să te insult; m-ai înțeles greșit. Voiam doar să știu dacă părul ți-a crescut destul de lung ca să te poți arăta iar în lume.

Oricât de bănuitoare era, Marguerite nu-și putu stăpâni o tresărire de bucurie.

... "Să te poți arăta iar în lume... Asta înseamnă deci că voi ieși de aici. Sunt oare iertată? Mi-aduce oare tronul? Nu, nu pentru asta a venit, mi-ar fi spus-o de la început..."

Gândea prea repede și se simțea năpădită de îndoială. Îi veneau, fără să vrea, lacrimi în ochi.

— Robert, nu mă ține așa pe jeratic. Știu, asta îți stă în obicei și văd că ai rămas același. Dar nu fi crud. Ce-ai venit să-mi spui?

— Vară dragă, am venit să te scap...

Blanche scoase un țipăt, și Robert crezu că are s-o vadă căzând leși­nată. Își lăsase fraza neterminată; ținea cele două femei ca pe niște pești prinși în cârligul undiței.

— ...aducându-ți o... propunere, sfârși el.

Se bucură văzând cum li se încovoaie umerii și auzindu-le suspinul dezamăgit.

— O propunere din partea cui? întrebă Marguerite.

— A soțului tău Ludovic, regele nostru de acum încolo. Și a bunului nostru văr, monseniorul de Valois. Nu pot vorbi însă decât cu tine, între patru ochi. Vrea Blanche să ne lase singuri?

— Da, da, făcu Blanche, cu un aer supus, plec numaidecât. Dar mai întâi, vreau să știu... Ce face soțu-meu, Charles?

— Moartea tatălui său l-a mâhnit adânc.

— Și de mine... ce spune? Vorbește de mine?

— Cred că-i pare rău de tine, deși a suferit mult de pe urma ta. De la cele întâmplate la Pontoise, nu l-a mai văzut nimeni vesel cum era înainte.

Pe Blanche o podidiră lacrimile.

— Crezi că mă iartă? întrebă ea.

— Aceasta ține mult de vară-ta, răspunse d'Artois cu o mutră miste­rioasă, arătând spre Marguerite.

O însoți până la ușa pe care o închise în urma ei, apoi se întoarse la Marguerite:

— Draga mea, mai întâi trebuie să-ți arăt cum stau lucrurile. De câteva zile încoace, de când regele Filip trăgea să moară, soțul tău Ludovic parcă se zăpăcise mai rău. Să te culci prinț și să te scoli rege nu-i glumă. Rege al Navarei nu prea era decât cu numele și toate se făceau acolo fără dânsul. Ai să-mi spui că are 25 de ani și că la vârsta asta ar putea domni, dar, fără a-l vorbi de rău, știi ca și mine că nu prea strălucește prin deș­tep­tăciune. Așa că, pentru început, unchiul său, monseniorul de Valois, îl ajută în toate și vede de treburile țării împreună cu monseniorul de Marig­ny. Partea proastă e că acești doi oameni puternici, tocmai pentru că se aseamănă foarte mult, nu se prea iubesc și fiecare din ei se face că n-aude când îi vorbește celălalt. Unii cred chiar că, în curând nu se vor mai înțe­lege deloc și ar fi mare pacoste dacă lucrurile ar merge multă vreme așa, căci o țară nu poate fi cârmuită de doi surzi.

D'Artois nu mai era de recunoscut! Le zicea potolit și limpede, ceea ce te îndreptățea să gândești că, în bună parte, făcea într-adins pe zurliul atunci când îți vorbea gălăgios și anapoda.

— În ce mă privește, urmă el, știi că nu mă prăpădesc de dragul dom­nului de Marigny, care mi-a cășunat mult rău, și doresc din tot sufletul ca vărul meu Valois, căruia îi sunt prieten și aliat în toate, să iasă învingător din lupta asta.

Marguerite se silea să prindă ițele acestor urzeli tainice, pe care d'Ar­tois i le dezvăluia dintr-o dată, intrigăria fiind pâinea lui de toate zilele. Ea nu mai știa nimic din ceea ce se petrecea la curte și, ascultându-l, părea să se trezească dintr-un somn lung. De afară ajungeau până la dânșii, înă­bușite de grosimea zidurilor, strigătele lui Bersumée dând zor ostașilor ca­re-i goleau locuința.

— Ludovic tot mă mai urăște, nu-i așa? întreba Marguerite.

— O, și încă cum! răspunse d'Artois. N-are nici un rost să-ți ascund asta: te urăște grozav. Trebuie să recunoști că are și de ce, căci perechea de coarne cu care i-ai împodobit fruntea îl împiedică să-și pună deasupra coroana Franței! Nu uita, însă, dragă verișoară, că dacă-mi făceai una ca asta mie, de pildă, n-aș fi bătut toba să afle toata țara. Îți trăgeam o mamă de bătaie, de-ți trecea pofta să mai începi câte zile-i mai avea, sau poate...

Îi aruncă o privire care o înfricoșă pe Marguerite.

— ...sau poate aș fi întors-o în așa fel ca să mă pot preface că cinstea mea a rămas nepătată. Dar, în sfârșit, răposatul, socru-tău, regele, judeca se vede altminteri și lucrurile au ajuns acolo unde au ajuns.

Avea îndrăzneala să deplângă această nenorocire, știind bine că el se străduise, prin toate mijloacele, s-o dezlănțuie. Marguerite îl auzi iar:

— Cel dintâi gând al lui Ludovic, după ce văzu că tată-su a închis o­chii, și singurul gând ce-l frământă deocamdată, căci nu cred să poată a­vea în cap mai multe deodată, este de a ieși din încurcătura în care se află din vina ta și de a șterge rușinea cu care l-ai acoperit.

— Ce vrea Ludovic?

D'Artois își bălăbăni o clipă înainte și înapoi piciorul său cât un picior de pod, ca și cum se pregătea să izbească într-o piatră.

— Vrea să ceară desfacerea căsătoriei voastre, răspunse el, și vezi bi­ne că o dorește neîntârziat, de vreme ce m-a trimis încoace, fără să mai tărăgăneze.

"Așadar, nu voi fi niciodată regina Franței", gândi Marguerite. Visurile smintite pe care și le făcuse în ajun se și spulberaseră. O zi de vis pentru șapte luni de temniță... și pentru toată viața!

În clipa aceea intrară doi oșteni, aducând un braț de lemne și o legă­tură de surcele. Marguerite așteptă până ce aceștia aprinseră focul și pără­siră încăperea.

— Dacă-i așa, n-are decât să ceară desfacerea căsătoriei, zise ea cu lehamite. Ce pot face eu?

Veni să-și întindă mâinile la flăcările care începeau să trosnească.

— Ei, verișoară, tocmai că poți face mult și ai putea trage foloase de pe urma unui lucru care nu te-ar costa mai nimic. S-a brodit că adulterul nu e motiv de despărțire; e o neghiobie, dar așa este. Ai fi putut avea o su­tă de amanți în loc de unul, te-ai fi putut culca cu toți bărbații din țară, și asta nu te împiedica să rămâi pentru totdeauna soția de nedespărțit a băr­batului cu care ai fost unită în fața lui Dumnezeu. Întreabă-l și pe preotul de aici sau pe cine vrei: așa este. Eu însumi am cerut să fiu lămurit în pri­vința asta, căci nu-s de fel învățat într-ale bisericii. Legătura căsătoriei nu poate fi ruptă și, dacă vrei s-o desfaci, trebuie să dovedești că a fost la mij­loc o piedică din pricina căreia nu s-a făcut de fel împreunare, sau că nu s-a împlinit de-a binelea, și că toate au rămas întocmai ca și cum căsătoria n-ar fi avut loc. Auzi ce spun?

— Da, da, te ascult, zise Marguerite.

Nu mai era vorba acum de treburile țării, ci de soarta ei, și ea își vâra în cap fiecare cuvânt, ca să nu uite nimic.

— Așa că, spuse mai departe uriașul, iată la ce s-a gândit monsenio­rul de Valois pentru a-și scoate nepotul din încurcătură.

Se opri câteva clipe ca să-și dreagă glasul.

— Tu vei recunoaște că fiică-ta, prințesa Jeanne, nu este a lui Ludo­vic. Vei recunoaște că nu ți-ai lăsat niciodată soțul să se atingă de trupul tău și că astfel n-a fost între voi o căsătorie de adevăratelea. Asta o spui, chiar așa cum o auzi, în fața mea și în fața preotului de aici, care o va aș­terne pe hârtie și va iscăli alături de noi. S-or găsi apoi lesne printre foștii tăi servitori sau cunoscuți câțiva martori care să adeverească aceste lu­cruri. Astfel, legătura nu poate fi socotită ca atare, și desfacerea căsătoriei vine de la sine.

— Și ce mi se dă în schimbul acestei... minciuni?

— În schimbul acestei... bunăvoințe, răspunse d'Artois, ai să fii dusă în ducatul Burgundiei, la vreo mânăstire, până ce va fi rostită desfacerea căsătoriei, și după aceea vei trăi cum ți-o plăcea sau cum or vrea neamu­rile tale.

În prima clipă Marguerite era cât pe ce să răspundă: "Da, primesc; spun tot ce mi se cere și iscălesc orice, numai să fiu scoasă de aici". Dar îl văzu pe d'Artois pândind-o, cu ochii pe jumătate închiși, silindu-se să-și dea un aer de om blajin care nu-l prindea de fel, și simți că încercau s-o tragă pe sfoară. "Voi iscăli și apoi mă vor ține mai departe aici", îi trecu prin minte.

Cei care au prefăcătorie și necredință în sufletul lor îi cred și pe cei­lalți la fel. De data aceasta, însă, d'Artois nu mințea; târgul pe care-l pro­punea era sincer, și avea chiar poruncă s-o scoată de acolo pe Marguerite dacă se învoia să recunoască ce i se cerea.

— Ar însemna să săvârșesc un mare păcat, zise ea.

D'Artois izbucni în râs.

— Ei asta-i acum! Lasă, Marguerite, ai săvârșit tu altele, mi se pare, fără să te frămânți atâta!

— Poate că m-oi fi schimbat și m-am căit. Trebuie să mă gândesc înainte de a lua o hotărâre.

Uriașul avu o strâmbătură ciudată, molfăindu-și buzele de la dreapta la stânga.

— Fie și așa, verișoară, îi spuse, dar gândește-te repede, căci trebuie să mă întorc mâine la Paris, pentru slujba înmormântării ce se va face la Notre-Dame. Douăzeci și trei de leghe, proptit cu șezutu-n șa, chiar dacă iau calea cea mai scurtă! Cu drumurile astea în care te-nfunzi de două șchioape în noroi, acum când înserează devreme și se crapă de zi târziu, cu ce mai am de așteptat la Mantes până mi se schimbă caii, nu-mi arde de fleacuri și tare aș vrea să nu mă fi ostenit de pomană venind încoace. Pe curând, vară dragă. Mă duc să dorm un ceas și apoi mă întorc să mă­nânc cu voi. Să nu se spună că te-am lăsat singură în prima zi când ți se dă o masă îmbelșugată. Până atunci te vei fi hotărât cum e mai bine, nu mă îndoiesc de asta.

Ieși de-acolo ca o furtună, așa cum venise, căci își pregătea cu grijă ieșirile ca și intrările, și era cât pe ce să-l trântească pe arcașul Gros-Guillaume, care urca scara, leoarcă de nădușeală și cocârjat sub povara unui lădoi.

Se vârî apoi în locuința răvășită a comandantului forțăreței, prăvă­lindu-se pe singurul pat ce mai rămăsese acolo.

— Prietene Bersumée, îi spuse, cina să fie gata peste un ceas, dar cheamă-l pe valetul meu, Lormet, care trebuie să se afle printre scutieri. Să vină să-mi vegheze somnul.

Căci de nimic nu se temea acest voinic decât să se lase fără apărare în fața vrăjmașilor săi, care erau mulți, pe când dormea. Și în locul oricărui oștean sau scutier ținea să-l aibă de pază la căpătâi pe bondocul de Lor­met, servitorul său cărunt, care îl urma peste tot, cică pentru a-i duce man­tia sau pelerina.

Zdravăn ca puțini alții, în ciuda celor 50 de ani ai săi, și cu atât mai primejdios cu cât nu dădeai doi bani pe înfățișarea lui, în stare să săvâr­șească orice i-ar cere "monseniorul Robert", și mai ales să facă de petre­canie, cât ai clipi și fără zgomot, oricui i-ar supăra stăpânul, la nevoie co­doșindu-i și fete sau năimindu-i haimanale, Lormet era un ticălos, nu atât din fire, cât din devotament; ucigașul acesta avea pentru stăpânul său o grijă de doică.

Altminteri pișicher și făcând de minune pe prostul, era o iscoadă de mâna întâi, iar dintre isprăvile lui, cea mai măruntă n-a săvârșit-o atunci când adulmecase urma fraților d'Aunay, pentru ca Robert d'Artois să-i prin­dă aproape asupra faptului la picioarele turnului Nesle.

Când îl întreba cineva pe Lormet de ce e atât de devotat contelui d'Ar­tois, înălța din umeri și răspundea mormăind: "Pentru că din fiecare man­tie veche de-a lui îmi pot face două".

De cum intră Lormet în locuința comandantului fortăreței, Robert în­chise ochii și adormi numaidecât, cu brațele în lături și picioarele răscră­cănate, iar pântecul începu să-i tresalte sub răsuflarea-i liniștită de căpcă­un adâncit în somn.

Se trezi singur după un ceas și se întinse ca un tigru, de-i trosniră oasele, apoi se dădu jos din pat, cu trupul odihnit și mintea proaspătă.

Lormet ședea pe un scaun, cu genunchii lipiți și spada culcată dea­supra, ținându-și fața rotundă întoarsă spre d'Artois. De sub pleoapele în­crețite, ochii lui cătau plini de duioșie la stăpânul său, care se deștepta.

— E rândul tău acum să te duci la culcare, dragul meu Lormet, îi zise d'Artois, dar, mai întâi, mergi de mi-l caută pe preot.