Regii Otravurile coroanei Maurice Druon volumul 3

În picioare, la una din ferestrele uriașului Castelnuovo, de unde vede­rea cuprindea portul și golful Neapole, bătrâna regină mamă Maria a Un­gariei privea corabia gata să-și întindă pânzele. După ce se încredință că nimeni nu poate s-o vadă, duse la ochi un deget uscățiv și-și șterse lacri­mi­le care-i veneau pe marginea pleoapelor fără gene.

"Ei, murmură dânsa, acum pot să mor."

Își împlinise bine viața. Fiică de rege, soție de rege, mamă și bunică de regi, își așezase o parte din urmași pe tronul Italiei meridionale, în timp ce dobândea pentru cealaltă parte, prin lupte și uneltiri, regatul Ungariei, pe care-l socotea ca o moștenire personală. Fiii săi mai mici erau prinți sau duci suverani. Două dintre fetele ei erau regine, una la Majorca, cealaltă în Aragon. Pântecul ei roditor fusese un instrument de putere pentru neamul Anjou-Sicile, această ramură mai tânără ieșită din arborele capetin, care începea să se întindă peste Europa toată și amenința să devină tot așa de mare ca trunchiul.

Dacă i se prăpădiseră până atunci șase dintre copii, Maria a Ungariei avea cel puțin mângâierea că muriseră ca niște creștini cucernici, așa cum îi crescuse, ba chiar unul dintre dânșii, cel care renunțase la drepturile di­nastice pentru a se călugări, urma să fie peste puțină vreme pus în rân­dul sfinților. Ca și cum împărățiile lumii acesteia ar fi devenit prea strâmte pen­tru această familie tentaculară, bătrâna regină își împinsese odrasla până în împărăția cerurilor. Era mama unui sfânt.

Trecută de șaptezeci de ani, nu-i mai rămânea decât să asigure viito­rul unei nepoate orfane, Clémence. Acum, făcuse și asta.

Deoarece Clémence era fiica primului ei născut, Charles Martel, pen­tru care revendicase cu atâta dârzenie tronul Ungariei, deoarece copila se pomenise fără părinți de la vârsta de doi ani și dânsa luase asupră-și grija de a o crește, în sfârșit, deoarece această sarcină era cea de pe urmă în viața ei, Maria a Ungariei îi arătase fetei o dragoste deosebită, atâta dra­gos­te câtă putea să încapă în această inimă bătrână închinată în întregime forței, măririi și datoriei.

În ochii reginei mame a Neapolei, marea corabie care, pe un soare or­bitor, își ridica ancora părăsind portul în acea zi de 1 iunie 1315, înfățișa triumful politicii sale și totodată melancolia lucrurilor împlinite, căci pen­tru prea iubita ei Clémence, pentru această prințesă de douăzeci și doi de ani, fără nici o țară ca zestre și fără nici o altă bogăție în afară de faima fru­museții și virtuții sale, izbutise să găsească un soț de cel mai înalt neam, s-o mărite în chipul cel mai strălucit. Clémence pleca pentru a deve­ni regină a Franței. Astfel, cea mai vitregită de soartă dintre toate prințese­le d'Anjou, cea care așteptase mai mult decât celelalte să se căpătuiască, primea cel mai frumos dintre regate și avea să domnească întocmai ca o suzerană peste toate rubedeniile ei. Era în asta parcă o pildă a învățătu­ri­lor Evangheliei.

Ce-i drept, se zicea că tânărul rege al Franței, Ludovic al X-lea, nu era prea atrăgător la chip și nici nu avea o fire prea plăcută.

"Ei și! își zicea Maria a Ungariei, bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte, era șchiop și cu toate astea n-am dus-o prea rău cu dânsul. Și apoi, nu ești regină ca să fii fericită."

Unii șușoteau, arătându-și mirarea că regina Marguerite murise cum nu se poate mai la țanc, în temnița ei, tocmai când regele Ludovic, din lip­sa unui papă, nu putea să obțină anularea căsătoriei sale. Dar trebuia oa­re să-ți pleci urechea la toate clevetirile? Maria a Ungariei nu prea era în­clinată să simtă milă față de o femeie, față de o regină mai ales, care își trădase îndatoririle căsătoriei și dăduse dintr-o poziție așa de înaltă o pildă așa de jalnică. Ea nu vedea nimic surprinzător în faptul că pedeapsa lui Dumnezeu se abătuse în chip firesc asupra păcătoasei Marguerite.

"Frumoasa mea Clémence, își mai spuse dânsa, va face ca virtutea să fie iar în mare cinste la curtea Franței."

Drept adio, își ridică mâna cenușie și făcu în lumina soarelui semnul crucii; apoi, cu coroana pe creștet, așezată peste părul de argint, cu bărbia scuturată de ticuri și cu pasul țeapăn, dar încă hotărât, plecă să se închi­dă în capela ei pentru a mulțumi cerului că o ajutase să-și împlinească în­delungata-i misiune regală, și pentru a închina Domnului marea suferință a femeilor care și-au trăit traiul.

În vremea asta, San Giovanni, uriașa corabie rotundă cu cheresteaua vopsită în alb și auriu, cu flamurile Anjou-ului, Ungariei și Franței în vâr­ful catargelor, începea să manevreze spre a se depărta de țărm. Căpitanul și echipajul juraseră pe Evenghelie să-și apere călătorii împotriva furtunii, a piraților ce-și aveau cuibul pe coastele Africii și a tuturor primejdiilor na­vigației. Statuia sfântului Ioan Botezătorul, ocrotitorul corăbiei, strălucea la proră sub razele soarelui. În redutele cu creneluri, cam pe la mijlocul catargelor, o sută de oșteni, pândari, arcași, zvârlitori de pietre, vegheau la postul lor pentru a respinge atacurile hoților de mare dacă s-ar ivi cumva. Magaziile din cală erau ticsite cu de ale gurii, iar nisipul de sabură era îm­pănat de amfore de ulei, sticluțe de vin și ouă proaspete. Cuferele mari, fe­recate, care conțineau rochiile de mătase, giuvaerurile, argintăria și toate darurile de nuntă ale prințesei erau rânduite de-a lungul pereților unei vaste încăperi numită escandolat, așezată între arborele cel mare și pupă, și unde aveau să stea, printre covoarele de Orient, gentilomii și cavalerii escortei.

Napolitanii se îmbulziseră pe cheiuri ca să vadă plecând ceea ce li se părea a fi corabia fericirii. Femei își ridicau copiii pe brațe. În hărmălaia iscată de această mulțime îngrămădită, se auzeau glasuri strigând cu acea familiaritate înduioșată și zgomotoasă pe care norodul Neapolei a arătat-o întotdeauna fața de idolii săi:

— Guardi com'è bella![1]

— Addio, Donna Clemenza! Sia felice!

— Dio la benedica, nostra principessa!

— Non si dimentichi di noi!

Căci, în ochii napolitanilor, Donna Clemenza apărea înconjurată de un fel de legendă. Își aminteau toți de tatăl ei, frumosul Carlo Martello, prietenul poeților și în deosebi al divinului Dante, prinț învățat, tot așa de bun muzician pe cât era de viteaz în luptă, care străbătea peninsula, ur­mat de două sute de gentilomi francezi, provensali și italieni, toți îmbrăcați ca dânsul, în roșu și verde închis, și călări pe cai cu șeile și hamurile de argint și de aur. Se zicea despre el că era într-adevăr fiul Venerei, căci avea "cele cinci daruri care îmbiau la dragoste și anume: sănătate, frumusețe, bogăție, timp cât poftea și tinerețe". Napolitanii îl așteptau să le fie rege, când ciuma îl răpuse fulgerător, la douăzeci și patru de ani, iar soția lui, o prințesă de Habsburg, murise auzind vestea, întâmplare care impresionase grozav imaginația poporului.

Neapole își îndreptase dragostea asupra prințesei Clémence care, crescând, devenea leită tată-său. Orfana asta de neam regesc era binecu­vântată de mahalalele sărăcăcioase unde se ducea ea însăși să împartă pomană; nici o restriște n-o lăsa nesimțitoare. Pictorii din școala lui Giotto se inspirau privindu-i fața pentru a zugrăvi în frescele lor Fecioara și sfin­tele; și până în zilele noastre, călătorii care vin să vadă bisericile de prin Campania și Apulia admiră pe pereții sanctuarelor părul ei de aur, blânde­țea limpede a ochilor, grația gâtului ușor aplecat, mâinile cu degete subțiri și lungi, fără să știe că acolo e chipul frumoasei Clémence a Ungariei.

De pe puntea cu creneluri, ridicată la aproape treizeci de picioare dea­supra mării, și care acoperea încăperile din spatele corăbiei, logodnica re­gelui Franței privea pentru ultima oară peisajul copilăriei sale, vechiul cas­tel d'Ovo unde văzuse lumina zilei, Castelnuovo unde crescuse, forfota mul­țimii care-i trimitea sărutări, tot orașul acesta strălucitor, prăfos și su­blim.

"Îți mulțumesc doamnă, bunicuță, zicea în sinea ei, cu ochii ațintiți la fereastra de unde silueta reginei Maria a Ungariei dispăruse. Fără îndoială, nu te voi mai vedea niciodată. Îți mulțumesc că ai făcut atâta pentru mine. Îmi pierdusem nădejdea, văzând că la douăzeci și doi de ani împliniți nu aveam încă soț: gândeam că nici nu voi mai găsi unul și că va trebui să mă duc la mănăstire. Tu, bunicuțo, aveai dreptate când îmi cereai să am răb­dare. Iată că voi fi regina acestei țări mari pe care o străbat patru fluvii și o scaldă trei mări. Văru-meu, regele Engliterei, mătușă-mea din Majorca, ru­bedenia mea din Boemia, soră-mea, soția prințului care stăpânește co­mi­tatul Vienei, și chiar unchiu-meu, Robert, care domnește aici și căruia nu-i eram până azi decât supusă, toți vor deveni vasalii mei pentru pă­mân­turile ce le au în Franța sau pentru legăturile ce-i țin sub această coroană a mea. Dar nu va fi ea oare prea grea pentru mine?"

Trăia în același timp bucuria nespusă, teama de necunoscut și adân­ca tulburare care ne cuprinde sufletul în fața schimbărilor de neînlăturat ale soartei, chiar când ele întrec visurile noastre.

— Poporul măriei-tale îți arată domniță, multă dragoste, spuse un bărbat burduhănos de lângă dânsa. Mă prind însă că și poporul Franței te va îndrăgi repede la fel, și că, numai văzându-te îți va face o primire la fel de frumoasă ca și acest adio.

— Ah, domnia ta vei fi întotdeauna prietenul meu, domnule de Bou­ville, răspunse Clémence cu căldură.

Simțea nevoia să-și împărtășească bucuria celor din jur, și să mulțu­mească pentru ea fiecăruia.

Contele de Bouville, fost șambelan al lui Filip cel Frumos și sol al re­gelui Ludovic al X-lea, venise întâia oară la Neapole, iarna trecută, ca să-i ceară mâna; se întorsese acolo, cu două săptămâni în urmă, ca s-o ia pe prințesă și s-o ducă la Paris, acum, când căsătoria putea fi celebrată.

— Și domnia ta de asemenea, signor Baglioni, ești prietenul meu, adă­ugă dânsa, întorcându-se spre tânărul toscan care îi servea lui Bouville drept secretar și ținea bănetul expediției, împrumutat de băncile italiene din Paris.

Tânărul se încovoie sub greutatea complimentului.

Și într-adevăr, toți erau fericiți în dimineața aceea. Burduhănosul Bouville, nădușind nițel în căldura de iunie și tot zvârlindu-și după urechi șuvițele negre și albe ce-i veneau pe frunte, se simțea foarte bucuros și foarte mândru că-și dusese cu bine la capăt misiunea și că aducea regelui său o soață așa de minunată.

Guccio Baglioni visa la frumoasa Maria de Cressay, tainica lui logod­nică, pentru care aducea un cufăr întreg de mătăsuri și găteli brodate. Nu era sigur că făcuse bine cerând unchiului sucursala băncii din Neauphle-le-Vieux. Trebuia oare să se mulțumească cu o căpătuială așa de mărun­tă?

"Ei, asta! Nu-i decât un început, își spuse el; aș putea să-mi schimb repede slujba, și de altfel, îmi voi petrece mai toată vremea la Paris."

Sigur de ocrotirea noii sale suverane, nu mai descoperea nici o stavilă în drumul său spre măriri; o și vedea pe Maria doamnă de companie a re­ginei, și se închipuia el însuși ajuns în puțină vreme mare pitar sau mare visternic. Nici Enguerrand de Marigny nu începuse altfel. Desigur, acesta sfârșise cam rău... Dar vezi că Marigny nu era lombard.

Cu mâna strânsă pe pumnal, cu bărbia în sus, Guccio privea orașul Neapole desfășurându-se înaintea lui, gata parcă să-l cumpere.

Zece galere escortară corabia până în largul mării, apoi napolitanii văzură depărtându-se sub soare cetățuia albă care plutea pe ape.

Câteva zile mai târziu, San Giovanni nu mai era decât un schelet de corabie care trosnea din toate încheieturile, gonind cu catargele pe jumăta­te rupte sub izbiturile vântului năprasnic, rostogolindu-se în talazuri uria­șe, și pe care căpitanul se străduia s-o mențină pe linia de plutire în dru­mul presupus al coastei Franței, fără să știe dacă va izbuti vreodată să-și ducă la liman călătoria.

Corabia fusese prinsă în dreptul Corsicii de una din furtunile acelea scurte dar cumplite, care răscolesc uneori Mediterana. Pierduseră șase an­core încercând să lupte împotriva vântului, de-a lungul țărmurilor insulei Elba, și n-a lipsit mult ca vasul să fie izbit de stânci. Apoi, și-a urmat calea între pereții înalți de apă. O zi, o noapte, și încă o zi de călătorie în acest infern. Câțiva marinari fuseseră răniți, pe când se sileau să coboare ce mai rămăsese din pânze. Redutele pândarilor se năruiseră cu toată încărcătura lor de bolovani, pregătită pentru pirații africani. Au trebuit să deschidă cu lovituri de topor escandolatul ca să-i poată scoate de acolo pe cavalerii na­politaini, prinși sub catargul cel mare prăbușit peste dânșii. Toate cuferele cu rochii și giuvaericale, toată argintăria prințesei, toate darurile de nuntă fuseseră măturate de valuri. Infirmeria bărbierului chirurg de pe puntea din fața gemea de oameni. Duhovnicul nu putea să mai oficieze liturghia, căci artofor, potir, evanghelii și odăjdii fuseseră luate de un talaz. Agățat de o frânghie, cu crucea în mână, asculta spovedania celor cari gândeau că au ajuns în ceasul morții.

Acul magnetic nu mai slujea la nimic pentru a-ți arăta încotro mergi, căci se bălăbănea încolo și încoace în apa puțină ce mai rămăsese pe fun­dul oalei în care plutea. Căpitanul, un latin aprig, își sfâșiase haina până la brâu de amărât ce era, și îl auzeau toți urlând, între două comenzi: "Doamne ajută!" Cu toate acestea părea să-și cunoască îndeajuns meseria ca să iasă cât mai bine din cea mai grea încurcătură; poruncise să fie scoa­se vâslele, atât de lungi și de grele, că la fiecare din ele trebuia să se opintească câte șapte oameni pentru a le manevra, și chemase doisprezece mateloți în jurul sau pentru a apăsa, câte șase de fiece parte, pe drugul cârmei.

Și totuși, lui îi căuta pricină Bouville, într-o răbufnire de necaz, când se pornise vijelia:

— Ei, căpitane, izbucnise fostul mare șambelan, în halul ăsta o scu­turi dumneata pe prințesă, viitoarea mireasă a regelui, stăpânul meu? Ai încărcat rău corabia dacă ne rostogolim așa. Nu știi să ții cârma, nici să prinzi vânt prielnic. Dacă nu te grăbești să-ți faci treaba mai bine, de înda­tă ce sosim te voi trimite în fața judecătorilor regelui Franței și ai să mergi să-ți înveți meșteșugul de corăbier pe o galeră...

Dar mânia îi trecuse repede, căci se apucase să verse vreme de opt ceasuri pe covoarele din Orient, pilda lui fiind de altfel urmată de aproape toți oamenii escortei. Bălăbănindu-și capul, cu fața albă ca varul, cu părul, mantaua și pantalonii leoarcă, gata să-și dea sufletul ori de câte ori un nou val sălta corabia, nenorocitul gemea între două sughițuri, bolborosind că nu-și va mai vedea familia și că nu păcătuise așa de mult în viața lui pentru a suferi atâta.

În schimb, Guccio arăta o vitejie uimitoare. Cu mintea limpede și pi­ciorul sprinten, avusese grijă să așeze la loc potrivit lada cu bani și, în cli­pele când furtuna se mai potolea oarecum, alerga prin ploaia de pe punte să-i aducă prințesei apă de băut sau împrăștia în jurul ei parfumuri, ca să-i ascundă duhoarea răspândită de vărsăturile tovarășilor de călătorie.

Există un soi de bărbați, de bărbați foarte tineri mai cu seamă, care știu, instinctiv, să se poarte în așa fel încât să îndreptățească ceea ce lu­mea așteaptă de la dânșii. Îi privești cu un ochi disprețuitor? Sunt toate șansele ca ei să se poarte într-un chip vrednic de dispreț. Le arăți, dimpo­trivă, prețuire și încredere? Îi vezi că se întrec pe ei înșiși, purtându-se e­roic, deși mor de frică întocmai ca oricare alții. Guccio Baglioni era puțintel din seminția aceasta. Fiindcă prințesa Clémence avea un fel de a vorbi oa­menilor, săraci sau bogați, mari seniori sau din prostime, care măgulea cinstea fiecăruia, și fiindcă, pe deasupra, arăta o deosebită amabilitate față de acest tânăr care fusese oarecum solul fericirii ei, Guccio se simțea, când dânsa se afla în preajmă, cavaler și-și dădea niște aere mai semețe ca ori­care dintre gentilomi.

Era toscan, și deci în stare, pentru a străluci în ochii unei femei, să facă pe grozavul, săvârșind cele mai vitejești isprăvi. În același timp, rămâ­nea însă bancher cu trup și suflet și își juca soarta așa cum unii joacă la bursă.

"Nu se poate prilej mai nimerit decât o primejdie ca să intri sub pielea celor mari, își zicea el. Dacă-i scris să ne ducem toți la fund și să pierim, nu lăsându-ne doborâți și bocind ca bietul Bouville ne vom schimba soar­ta. Dacă scăpăm cu viață însă, atunci îmi voi fi câștigat stima reginei Fran­ței."

Să poți gândi astfel într-o asemenea clipă și era de ajuns pentru a da dovadă de mult curaj.

Dar în vara aceea, Guccio se simțea de neînvins; era îndrăgostit și si­gur că e iubit. Cu capul nițel cam prea împănat de povești eroice ― căci în mintea acestui flăcău visurile, socotelile și ambițiile alcătuiau un talmeș-balmeș ― Guccio știa că aventurierii scapă întotdeauna din orice încur­că­tură, dacă în vreun castel îi așteaptă o domniță a frumuseții! Al lui era la conacul din Cressay...

Fără să țină seama de ceea ce sărea în ochi, o încredința deci pe prin­țesa Clémence că cerul începuse să se însenineze, afirma că vasul era zdra­văn tocmai în clipa când troznea mai tare și istorisea că el, bunăoară, străbătând cu un an în urmă Canalul Mânecii, fusese prins de o furtună mult mai groaznică din care scăpase teafăr.

— Mă duceam să-i duc reginei Isabelle a Engliterei un mesaj al mon­se­niorului d'Artois.

Prințesa Clémence făcea și dânsa dovada unui curaj minunat. Refugi­ată în paradis, cum i se zicea acelei vaste încăperi de zile mari, pregătită pentru oaspeții de neam regesc pe puntea dindărăt, ea se silea să-și poto­lească doamnele însoțitoare care, asemenea unei turme de oi speriate, be­hă­iau la fiecare izbitură a valurilor. Clémence nu schițase nici cel mai mic gest de regret când veniseră s-o anunțe că lăzile ei cu rochii și giuvaericale fuseseră luate de ape.

— Aș fi dat cu dragă inimă de două ori pe cât am pierdut, ca bieții ma­rinari să nu fi fost striviți de catarge, numai atât se auzi din gura ei.

Era mai puțin înfricoșată de furtună decât de semnul rău pe care-l vedea în ea.

"S-a isprăvit, căsătoria asta era ceva prea frumos pentru mine, își zi­cea; prea m-am bucurat că mă mărit și m-am făcut vinovată de păcatul trufiei; Dumnezeu mă va face să pier înecată pentru că nu eram vrednică să fiu regină."

În cea de a treia dimineață, pe când corabia se afla într-un loc mai pu­țin bântuit de furtună, fără însă ca marea să pară a se liniști, nici soa­rele să răsară, îl văzură toți pe burduhănosul Bouville, desculț, numai în bluză și cu părul vâlvoi, stând în genunchi, cu mâinile împreunate, pe puntea corăbiei.

— Ce faci acolo, domnule? îi striga prințesa Clémence.

— Fac, domniță, ce-a făcut și dumnealui, Ludovic cel Sfânt, atunci când era cât pe ce să se înece în fața Ciprului. A făgăduit să-i ducă sfân­tu­lui Nicolas de Varengeville o corabie lucrată dintr-o oca de argint, dacă Dumnezeu se îndură să-l aducă îndărăt în Franța. Asta mi-a povestit-o domnul de Joinville.

— Mă alătur și eu legământului ce-l faci, Bouville, răspunse Clé­men­ce, și deoarece corabia noastră se află sub ocrotirea sfântului Ioan Boteză­torul, făgăduiesc, dacă scăpăm cu viață și dacă mi-e hărăzit să dau un fiu regelui Franței, să-i pun nume Ioan.

Prințesa îngenunche numaidecât și prinse a murmura rugăciuni.

Pe la nămiază, furia mării începu să se potolească și călătorilor le mai veni inima la loc. Apoi soarele străpunse norii; se zărea uscatul. Căpitanul recunoscu, bucurându-se, coastele Provenței, și pe măsură ce se apropia, stâncile calcaroase de la Cassis. Nu-și ascundea mândria de a fi menținut corabia pe drumul cel bun.

— Gândesc, căpitane, că ai să ne tragi cât mai repede la țărmul ăsta, izbucni Bouville.

— Eu, domnule, trebuie să vă duc la Marsilia, răspunse căpitanul, și nu suntem prea departe de ea. Și în orice caz, n-am ancore destule ca să acostez lângă stâncile alea.

Cu puțin înainte de a însera, împins de vâsle, San Giovanni ajunse în fața portului Marsiliei. O luntrișoară fu trimisă la țărm pentru a da de ves­te mai-marilor orașului și a cere să fie coborât lanțul gros care închidea intrarea portului, între turnul Malbert și fortul Saint-Nicolas. Numaidecât, județul, pârgarii și căpeteniile breslelor (Marsilia era pe atunci oraș al fa­mi­liei d'Anjou) veniră în fugă, încovoiați sub suflarea unui mistral puter­nic, pentru a întâmpina pe nepoata suzeranului lor, regele Neapolei.

Pe chei, muncitorii de la ocnele de sare, pescarii, meșteșugarii de vâs­le, cârme și macarale, călăfătuitorii, zarafii, negustorii din mahalaua evre­iască, slujbașii băncilor genoveze și sieneze, toți căscau ochii uluiți la ma­rea corabie fără pânze, fără catarge, spartă, ai cărei marinari țopăiau și se îmbrățișau pe punte, minunându-se că au ajuns nevătămați.

Cavalerii napolitani și doamnele însoțitoare încercau să-și dreagă fe­țele răvășite de nesomn, să-și netezească gătelile boțite.

Viteazul Bouville, care slăbise cu cinci ocale în această călătorie și pe care veșmintele jucau, nu înceta să repete celor din jur că a lui a fost ideea de a face o făgăduință sfântului, ceea ce împiedecase corabia să piară, și că toți îi datorau viața.

— Domnule Hugues, îi răspunse Guccio cu o lucire răutăcioasă în ochi, pe cât mi-a fost dat să aud nu s-a pomenit furtună pe mare fără ca vreun călător să făgăduiască ceva unui sfânt, precum ai făcut și domnia ta. Cum îți explici atunci că atâtea corăbii se duc totuși la fund?

— Asta se întâmplă, fără îndoială, fiindcă pe corăbiile acelea se află și vreun păgân de teapa dumitale! i-o întoarse zâmbind fostul șambelan.

Guccio fu primul care sări pe uscat. Își făcu vânt din vârful scării ca să-și arate voinicia. Se auziră îndată țipete. După mai multe zile petrecute pe o scândură plutitoare, Guccio călcase cu stângul pe pământ; piciorul îi lunecase și căzuse în apă. Cât pe ce să fie strivit între piatra cheiului și peretele de lemn al corăbiei. În jurul său apa se făcu numaidecât roșie; în cădere se tăiase într-un cârlig de fier. L-au scos la mal pe jumătate leșinat, plin de sânge și cu șoldul deschis până la os. L-au dus îndată la spitalul orașului.