Regii Crinul si Leul Maurice Druon volumul 6

Partea întâi - Noii regi

Din toate parohiile orașului, de o parte ca și de alta a râului, de la Saint‑Denys, Saint‑Cuthbert, și Saint‑Martin‑cum‑Gregory, Saint‑Mary‑Senior și Saint‑Mary-Junior, dinspre Shambles, dinspre Tanner Row, de peste tot, poporul din York se îndrepta de două ceasuri în șiruri neîntrerupte către Minster, către uriașa catedrală cu aripa ei dinspre apus încă neisprăvită, și care ocupa, înaltă, întinsă, impunătoare, creasta cetății.

În Stonegate și Deangate, cele două ulițe întortocheate care duceau la Yard, mulțimea era oprită. Copilandrii cocoțați pe ulucii din fața caselor nu zăreau decât capete, nimic alta decât capete, o mulțime de capete, acoperind piața toată. Burghezi, neguțători, gospodine cu droaia de plozi după ele, betegi pe cârjele lor, slujnice, calfe de meșteșugari, grămătici cu capul vârât sub glugă, oșteni în platoșe ușoare, cerșetori zdrențăroși, toți erau amestecați laolaltă ca paiele strânse în snop. Hoții cu degete agere își făceau treburile pentru un an întreg. La ferestrele ieșite în afara se iveau ciorchini de capete.

Dar era oare o lumină de nămiezi această palidă zi fumurie și umedă, acest abur rece, norii aceștia de vată învăluind uriașa clădire și mulțimea care tropăia în noroi? Oamenii se înghesuiau unii într‑alții ca să‑și păstreze propria căldură.

24 ianuarie 1328. În fața monseniorului William de Melton, arhiepiscop de York și primat al Angliei, regele Eduard al III‑lea, care nu avea încă șaisprezece ani, o lua de soție pe doamna Filipa de Hainaut, vară‑sa, care abia împlinise paisprezece.

Nu mai era nici un loc în catedrala rezervată marilor dregători ai țării, înaltelor fețe bisericești, membrilor Parlamentului, celor cinci sute de cavaleri invitați, celor o sută de nobili scoțieni în fuste cadrilate veniți să ratifice, cu acest prilej, tratatul de pace. Peste puțin timp va fi celebrată slujba solemnă, cântată de o sută douăzeci de cântăreți.

Deocamdată însă, întâia parte a ceremoniei, cununia propriu zisă, se desfășura în fața ușii de miazăzi, în afara bisericii și sub ochii norodului, după rânduiala veche și datinile deosebite ale arhiepiscopiei de York. Pâcla așternea dâre umede pe catifeaua roșie a baldachinului înălțat lângă portic, se strângea pe mitrele episcopilor, lipea mantiile de blană pe umerii familiei regale adunate în jurul tinerei perechi.

— Bere I take thee, Filipa, to my wedded wife, to have and to hold at bed and at board... Aici, te iau, Filipa, ca să‑mi fi soață, ca să te am și să te păstrez în patul și în casa mea...

Venind de pe aceste buze fragede, de la acest chip de copilandru, glasul regelui stârni mirarea tuturor prin puterea, limpezimea și vibrația sa. Regina‑mamă Isabelle fu uimită, și dumnealui Jean de Hainaut, unchiul miresei, de asemenea, și toți cei de față din primele rânduri, printre care conții Edmond de Kent și de Norfolk, și contele de Lancastre zis Gât‑Sucit, capul consiliului de regență și epitropul regelui.

— …for fairer for fouler, for better for worse, in sickness and in health... pentru zile frumoase și zile urâte, la bine și la rău, în boală și în sănătate...

Freamătul de șoapte în mulțime se stingea încetul cu încetul. Tăcerea se așternea ca o undă circulară și răsunetul tânărului glas regesc se împrăștia pe deasupra miilor de capete în așa fel încât era auzit aproape până la marginea pieței. Regele rostea rar lunga formulă a legământului pe care o învățase în ajun; dar s‑ar fi zis că o născocea atunci, atât de răspicate îi erau cuvintele, atât de mult le gândea pentru a le da înțelesul lor cel mai adânc și mai grav. Erau parcă cuvintele unei rugăciuni menită să nu fie spusă decât o dată și pentru toată viața.

Prin gura aceasta de adolescent se exprima un suflet de bărbat în toată puterea, de om pătruns de legământul făcut în fața Cerului, de prinț care‑și cunoaște rolul ce‑i este sortit între poporul său și Dumnezeu. Noul rege lua martori ai dragostei pe care o jura doamnei Filipa toate neamurile sale, pe toți din jurul său, marii dregători, baronii și înaltele fețe bisericești, populația Yorkului și Anglia toată.

Proorocii mistuiți de râvna întru Domnul, conducătorii de popoare susținuți de o singură convingere, știu să impună noroadelor propriul lor crez. Dragostea afirmată în auzul și văzul lumii are și ea această putere, stârnește această adeziune a tuturor la emoția unui singur om.

Nu era femeie în mulțimea din jur, și oricare i‑ar fi fost vârsta, nici o tânără de curând măritată, nici o soție înșelată, nici o văduvă, nici o fecioară, nici o bunică, care să nu se fi simțit în clipa aceea în locul miresei; nici un bărbat care să nu se simtă în pielea tânărului rege. Eduard al III‑lea se unea cu tot ce era feminin în poporul său; și tot regatul său o alegea pe Filipa ca soață. Toate visurile tinereții, toate dezamăgirile anilor de maturitate, toate regretele bătrâneții se îndreptau spre dânșii ca tot atâtea ofrande țâșnite din fiecare inimă. În seara aceea, prin ulițele întunecoase ochii logodnicilor aveau să lumineze bezna, și chiar soții de multă vreme învrăjbiți aveau să‑și caute iar mâinile după cină.

Dacă din cele mai depărtate timpuri noroadele se îmbulzesc la nunțile prinților, e pentru că vor să trăiască astfel prin delegație o fericire care, fiindcă li se înfățișează de așa de sus, pare desăvârșită.

— ...till death us do part... până ce moartea ne va despărți...

Fiecare simți un nod în gât; mulțimea din piață scăpă un lung suspin de mirată întristare și parcă de dojană. Nu, nu trebuia să pomenească de moarte în această clipă; nu era cu putință ca acești doi tineri să aibă soarta oamenilor de rând; nu te puteai împăca cu gândul că ar fi muritori.

— ...and there to I plight thee my troth., și pentru toate acestea mă leg de tine cu jurământ.

Tânărul rege simțea respirând mulțimea, dar n‑o privea. Ochii lui de un albastru șters, aproape verzui, cu genele lungi ridicate, nu se dezlipeau de pe fetița roșcată și dolofană, încotoșmănită în catifelele și vălurile ei, căreia îi jura credință.

Căci doamna Filipa nu aducea de fel cu o prințesă de basm, și nu era nici măcar prea drăguță. Arăta ca o grăsană, asemenea fetelor din neamul Hainaut, cu un nas cârn, un gât scurt, un obraz acoperit de pistrui. Înfățișarea ei nu avea vreun farmec deosebit, dar cel puțin era simplă și nu căuta să‑și dea un aer de măreție care nici nu i s‑ar fi potrivit. Să nu fi avut pe dânsa podoabele regești, ar fi putut trece drept o fată roșcovană ca oricare alta de aceeași vârstă; semenele ei puteau fi întâlnite cu sutele prin toate națiile de la miazănoapte. Și tocmai asta făcea să sporească dragostea mulțimii pentru dânsa. Era aleasă de ursită și de Dumnezeu, dar fără a se deosebi prin fire de femeile asupra cărora avea să domnească. Toate roșcovanele ceva mai durdulii se simțeau ridicate la mare cinste.

Ea însăși tulburată de nu‑și putea stăpâni un tremur, își încrețea pleoapele de parcă n‑ar fi fost în stare să înfrunte privirea pătrunzătoare a soțului. Prea era frumos ceea ce i se întâmpla. Atâtea coroane în jurul ei, atâtea mitre episcopale, și doamnele acestea, și cavalerii aceștia pe care îi zărea înăuntrul catedralei, rânduiți în dosul lumânărilor aprinse ca aleșii în Paradis, și tot norodul acesta de jur împrejur... Regină, avea să fie regină, și aleasă din dragoste!

Ah, cum îl va mai răsfăța, și sluji, și adora pe acest frumos prinț blond, cu gene lungi și mâini fine, sosit ca prin minune cu douăzeci de luni înainte la Valenciennes, însoțind o mamă în surghiun care venea să ceară ajutor și adăpost! Părinții lor îi trimisese să se joace în livadă, cu ceilalți copii; se îndrăgostise de dânsa, și dânsa de el. Acum era rege și n‑o uitase. Cu ce bucurie îi închina viața ei! Se temea doar că nu e deajuns de frumoasă ca să‑i placă mereu, nici destul de învățată pentru a‑l sprijini cum se cuvine.

— Întinde, doamnă, mâna‑ți dreaptă, îi spuse arhiepiscopul primat.

Ea își ridică o mână plinuță, și i‑o înfățișă hotărât, cu palma înainte și degetele rășchirate.

Eduard avu o privire încântată pentru această stea trandafirie care i se dăruia.

Arhiepiscopul luă de pe tipsia ținută de un al doilea prelat inelul de aur încrustat cu rubine, pe care îl binecuvântase, și‑l întinse regelui. Inelul era umed, ca tot ce atingea mâna pe această ceață. Apoi, arhiepiscopul apropie încetișor cele două mâni ale soților.

— În numele Tatălui, rosti Eduard punând inelul în vârful policarului Filipei, fără să‑l vâre însă. În numele Fiului... Al Sfântului Duh... continuă el, repetând gestul asupra arătătorului, apoi asupra degetului mijlociu.

În cele din urmă îi lunecă verigheta pe al patrulea deget, zicând:

— Amin!

Era soția lui.

Ca orice mamă care‑și însoară fiul, regina Isabelle avea lacrimi în ochi. Se silea să‑l roage pe Dumnezeu să‑i hărăzească fiului ei toate fericirile, dar se gândea mai ales la dânsa, și suferea. Zilele s‑au scurs una după alta, până au adus‑o aici, la clipa aceasta când înceta să mai fie prima în inima acestui fiu și în neamul ei. Nu, fără îndoială, nici în ce privește trecerea ce‑o avea la curte, nici în privința frumuseții n‑ar fi avut de ce să se teamă de această mică piramidă de catifea și de broderii pe care soarta i‑o dăduse să‑i fie noră.

Dreaptă, subțire și blondă, cu frumoasele ei cosițe aduse pe tâmple de fiecare parte a chipului luminos, la treizeci și șase de ani Isabelle abia dacă arăta treizeci. Oglinda pe care o consultase multă vreme chiar în dimineața asta, pe când își punea coroana, îi arătase că poate fi liniștită. Și totuși, începând de astăzi, înceta să mai fie pur și simplu regina pentru a deveni regina‑mamă. Cum de ajunsese aici așa de repede? Cum trecuseră astfel douăzeci de ani de viață, și încă străbătuți de atâtea vijelii?

Se gândea la propria ei cununie, erau tocmai douăzeci de ani de atunci, într‑un sfârșit de ianuarie ca astăzi, și tot pe o asemenea pâclă, la Boulogne, în Franța. Și ea se măritase sperând să fie fericită, și ea rostise jurământul cununiei din adâncul inimii. Știa oare pe atunci cu cine o măritau pentru a satisface interesele celor două regate? Știa oare că drept răsplată a dragostei și devotamentului pe care le aducea, nu va avea parte decât de umilință, de ură și de dispreț, că se va vedea înlocuită în patul soțului ei nici măcar de niște ibovnice, ci de bărbați nesățioși de averi și lipsiți de rușine, că zestrea ei va fi jefuită, avuțiile ei confiscate, că va trebui să ia calea surghiunului ca să‑și scape viața amenințată și apoi să ridice o oaste pentru a‑l doborî chiar pe acela care‑i pusese în deget inelul de nuntă?

Ah! copila asta, Filipa, avea într‑adevăr noroc, ea nu era numai luată de soție, ci și iubită!

Numai primele iubiri pot fi pe de‑a întregul curate și pe deplin fericite. Nimic nu le poate înlocui dacă s‑au destrămat. Cea de a doua dragoste nu ajunge niciodată la această desăvârșire luminoasă; chiar dacă e trainică, asemenea unei stânci, vezi în marmura ei niște vine de altă culoare care sunt ca sângele uscat al trecutului.

Regina Isabelle își întoarse ochii la Roger Mortimer, baron de Wigmore, amantul ei, bărbatul care, datorită ei cât și vredniciei lui, cârmuia ca stăpân Anglia în numele tânărului rege. Cu sprâncenele împreunate și trăsăturile aspre, ținându‑și brațele încrucișate pe mantia somptuoasă, o privea, în aceeași clipă, fără bunăvoință. "Ghicește la ce mă gândesc, își spuse dânsa. Dar ce fel de bărbat este oare acest Roger ca să‑ți arate că păcătuiești de îndată ce încetezi o clipă de a te gândi numai la el?"

Isabelle îi știa firea bănuitoare, și‑i surâse, pentru a‑l potoli. Ce mai vroia după tot ce avea? Trăiau ca și cum ar fi fost soț și soție, deși ea era regină, deși el era căsătorit, și țara sta cu ochii la dragostea lor știută de toată lumea. Isabelle făcuse în așa fel încât să aibă în mâna lui toată puterea. Mortimer își numea protejații în toate slujbele; poruncise ca toate moșiile favoriților lui Eduard al II‑lea să‑i fie date lui, iar Consiliul de regență nu făcea decât să întărească hotărârile sale. Mortimer izbutise chiar să obțină consimțământul Isabellei la executarea soțului ei detronat. Regina știa că din pricina lui unii îi ziceau acum Lupoaica Franței! Putea el s‑o împiedice să se gândească, într‑o zi de nuntă, la soțul ei asasinat, mai ales când făptașul era acolo, în persoana lui John Maltravers, înălțat de curând la rangul de seneșal al Angliei, și al cărui obraz prelung apărea, înfiorător, printre acelea ale marilor dregători ai țării, ca pentru a reaminti crima?

Isabelle nu era acolo singura pe care această prezență o supăra. John Maltravers, ginerele lui Mortimer, fusese paznicul regelui detronat; neașteptata lui ridicare la demnitatea de seneșal arăta prea limpede pentru ce fel de servicii fusese plătit astfel. În chip oficial, Eduard al II‑lea murise de moarte bună. Dar cine oare, la curte, credea în această născocire?

Contele de Kent, fratele vitreg al mortului, se aplecă la urechea vărului său Enric Gât‑Sucit și‑i șopti:

— Se pare că astăzi regicidul îți dă drept să te cațeri cât mai sus în familia noastră.

Edmond de Kent bâțâia de frig. Găsea ceremonia prea lungă, rânduiala slujbei după datina din York prea complicată. De ce să nu se fi celebrat cununia în capela Turnului Londrei sau a vreunui castel regal, în loc de a face din ea un prilej de petrecere populară? Simțea o strângere de inimă privind mulțimea. Și vederea lui Maltravers, pe deasupra... Nu era oare o necuviință ca omul care trimisese tatăl pe lumea cealaltă să fie de față, și așezat în loc de mare cinste, la nunta fiului?

Gât‑Sucit, cu capul culcat pe umărul drept, beteșug căruia îi datora porecla, murmură:

— Prin păcat intră unii mai lesne în familia noastră. Cel dintâi, prietenul nostru ne dovedește asta...

Acest "prietenul nostru" îl arăta pe Mortimer față de care sentimentele englezilor se schimbaseră mult de optsprezece luni încoace, de când debarcase în fruntea oștilor reginei și fusese primit ca liberator.

"La urma urmei mâna care execută nu‑i mai rea decât capul care poruncește, cugeta Gât‑Sucit. Și Mortimer e fără îndoială mai vinovat, și Isabelle cu dânsul, decât Maltravers. Dar suntem toți oarecum vinovați; am apăsat cu toții pe cuțit când l‑am scos din scaun pe Eduard al II‑lea. Asta nu putea să sfârșească altfel."

Estimp arhiepiscopul îi întindea tânărului rege trei monede de aur bătute pe față cu stemele Angliei și principatului Hainaut, și având săpat pe dos un mănunchi de trandafiri, florile simbolice ale fericirii conjugale. Monedele acestea erau banii de măritiș, înfățișând adică veniturile, castelele și moșiile pe care mirele le făgăduia drept zestre pentru soața lui, urmând ca ea s‑o primească după moartea acestuia. Averile acestea de danie fuseseră scrise cu de‑amănuntul, ceea ce făcuse să‑i vină inima la loc lui dumnealui Jean de Hainaut, unchiul, căruia tot i se mai datorau cele cincisprezece mii de livre pentru solda cavalerilor săi de pe vremea războiului din Scoția.

— Îngenunchează, doamnă, la picioarele soțului tău, pentru a primi banii, îi spuse miresei arhiepiscopul.

Toți locuitorii din York așteptau clipa asta, curioși să vadă dacă datina de prin părțile lor va fi respectată până la capăt, dacă ceea ce se cuvenea pentru oricare supusă credincioasă se cuvenea și pentru o regină.

Nimeni însă nu prevăzuse că doamna Filipa, nu numai că va îngenunchea, dar, într‑o pornire de dragoste și recunoștință, va cuprinde cu brațele amândouă picioarele soțului ei și va săruta genunchii aceluia care o făcea regină. Așadar, sub imboldul inimii, flamanda asta dolofană era în stare să mai adauge ceva la rânduiala străveche.

Mulțimea o răsplăti cu o imensă ovație.

— Cred că vor fi foarte fericiți, îi spuse Gât‑Sucit lui Jean de Hainaut.

— Poporul are s‑o îndrăgească, îi spuse Isabelle lui Mortimer care se apropiase de dânsa.

Regina‑mamă se simți parcă jignită: această ovație nu era pentru dânsa. "Acum Filipa e regina, gândi ea. S‑a dus vremea mea. Da, dar acum, poate că voi avea Franța..."

Căci, cu o săptămână mai înainte, o ștafetă purtând floarea de crin pe piept, venise în goana calului până la York spre a‑i da de știre că ultimul el frate, regele Franței Charles al IV‑lea, trăgea să moară.

Regele Charles al IV‑lea căzuse la pat în ziua de Crăciun. Pe la Bobotează, vracii și doftorii se și rostiseră zicând că nu mai are zile. Pricina acestor friguri care‑l mistuiau, acestei tuse năprasnice care‑i zguduia pieptul slăbit, acestui scuipat cu sânge? Vracii înălțau din umeri, mărturisindu‑și neputința.

Blestemul ― iată pricina ― blestemul care îi dobora pe urmașii lui Filip cel Frumos. Leacurile nu au putere împotriva blestemului. Iar curtea și poporul împărtășeau această certitudine.

Ludovic Aiuritul murise la douăzeci și șapte de ani, răpus de o uneltire ucigașă. Filip cel Lung își dăduse sufletul la douăzeci și nouă de ani fiindcă băuse apa otrăvită a fântânilor din Poitou. Charles al IV‑lea ajunsese teafăr până la treizeci și trei de ani: atingea hotarul peste care n‑avea să treacă. E doar bine știut că blestemații nu pot depăși vârsta lui Cristos!

— E ceasul nostru, frate, să apucăm cârma țării, și s‑o ținem cu mână tare, îi spusese contele de Beaumont, Robert d'Artois, vărului său Filip de Valois care‑i era și cumnat. Iar de data asta, adăogase el, n‑o vom lăsa pe mătușă‑mea Mahaut să ne‑o ia înainte. De altminteri, nu mai are alt ginere pe care să‑l împingă la tron.

Aceștia doi se bucurau de o sănătate înfloritoare. La patruzeci și unu de ani, Robert d'Artois rămăsese tot uriașul care trebuia să se aplece pentru a trece pe sub o ușă sau putea să doboare un bou luându‑l de coarne. Meșter în chichițe și urzeli ascunse, punând la cale tot felul de uneltiri, își dovedise îndeajuns dibăcia de douăzeci de ani încoace, atât în răzmerițele din Artois, în dezlănțuirea războiului din Guyana, cât și în multe alte prilejuri. Descoperirea scandalului din Turnul Nesle era nițeluș rodul lucrăturilor lui. Dacă regina Isabelle și amantul ei, lordul Mortimer, izbutiseră să strângă o oaste în Hainaut, să răscoale Anglia și să‑l scoată din tron pe Eduard al II‑lea, acestea i se datorau în parte lui. Și nu se simțea stânjenit pentru că avea mâinile mânjite de sângele Margueritei de Bourgogne. În Consiliul bicisnicului Charles al IV‑lea glasul său se ridica în anii din urmă mai tare decât cel al suveranului.

Cu șase ani mai tânăr, Filip de Valois nu era așa de iscusit ca dânsul. Dar înalt și zdravăn, cu pieptul lat și portul mândru, părând aproape un uriaș când Robert nu‑i stătea alături, avea o frumoasă ținută de cavaler care‑l făcea simpatic. Și mai cu seamă trăgea folos din amintirea lăsată de tătâne‑său, vestitul Charles de Valois, prințul cel mai zurbagiu și mai aventuros al vremii sale, ce se ținuse toată viața după tronuri fantomă și cruciade neizbutite, dar mare căpitan de oști, și pe ale cărui urme se silea să calce risipind banii cu nemiluita și ducând trai măreț.

Dacă până astăzi Filip de Valois nu uluise încă Europa prin talentele sale, lumea îi arăta totuși încredere. Strălucea în turniruri, ele fiind pasiunea lui; râvna pe care o punea în aceste întreceri cavalerești nu era lucru de disprețuit.

— Filip, tu vei fi regent, lasă‑te pe mine, zicea Robert d'Artois. Regent, și poate rege, dac‑o vrea Dumnezeu... adică, dacă de aici în două luni, regina, nepoată‑mea, care‑i de pe acuma cu burta până la bărbie, nu va naște un fiu. Bietul văr Charles! N‑are să apuce să mai vadă copilul ăsta pe care‑l dorea așa de mult! Și chiar dacă va fi un băiat, tot tu vei fi regent douăzeci de ani de acum încolo. Ori, în douăzeci de ani multe se pot întâmpla...

Își prelungea gândul cu un gest larg al brațului care amintea de toate întâmplările posibile, cum ar fi mortalitatea infantilă, accidentele de vânătoare, țelurile de nepătruns ale proniei cerești.

— Iar tu, frate cinstit cum te știu, continuă uriașul, tu vei face în așa chip ca să mi se înapoieze în sfârșit comitatul meu Artois pe care hoața aia, otrăvitoarea de Mahaut, îl ține pe nedrept, ca și pairia legată de acest comitat! Când te gândești că nu‑s nici măcar pair! Să nu mori de râs? Mi‑e rușine de soră‑ta care mi‑e soție!

Filip își lăsase de două ori în jos năsoiul său gros, și închisese pleoapele ca să arate că se învoiește.

— Robert, îți voi face dreptate, dacă voi ajunge s‑o împart eu. Te poți bizui pe sprijinul meu.

Cele mai bune prietenii sunt acelea care se întemeiază pe interese comune și pe dorința de a făuri un viitor comun.

Robert d'Artois, căruia nici o treabă nu‑i făcea scârbă, luă asupra lui să meargă la Vincennes spre a‑l face pe Charles cel Frumos să înțeleagă că zilele îi erau numărate și că avea niște porunci de dat, bunăoară aceea de a‑i strânge neîntârziat pe pairii Franței, și de a le recomanda ca regent pe Filip de Valois. Ba chiar, pentru a‑i lumina mai bine în alegerea lor, de ce nu ar încredința lui Filip, de pe acum, cârmuirea regatului, învestindu‑l cu toate puterile?

— Suntem toți muritori, bunul meu văr, toți fără deosebire, zicea Robert, plesnind de sănătate, și făcând să tremure cu călcătura sa patul muribundului.

Charles al IV‑lea nu prea era în stare să refuze, ba găsea chiar o ușurare în faptul că‑l scăpau de orice grijă. Nu se gândea decât să rețină viața care‑i fugea printre dinți.

Filip de Valois primi deci împuternicirea regală și dădu porunca de a se aduna pairii țării.

Robert d'Artois se puse numaidecât pe treabă. Mai întâi, pe lângă nepotu‑său d'Evreux, un copilandru încă, abia douăzeci și unu de ani, drăguț la față, dar cam molâu. Era însurat cu fiica Margueritei de Bourgogne, Jeana cea Mică, așa cum continua să‑i zică lumea deși avea șaptesprezece ani, și care fusese înlăturată de la moștenirea tronului, la moartea Aiuritului.

De fapt, legea salică fusese născocită pentru dânsa și înadins ca s‑o îndepărteze de la domnie, aceasta cu atât mai lesne cu cât relele purtări ale mamei sale aruncau o îndoială serioasă în ce privește obârșia ei și deci dreptul de a urma la tron. În schimb, și pentru a potoli familia de Bourgogne i se recunoscuse prințesei Jeana cea Mică moștenirea Navarrei. Dar curtea nu s‑a prea grăbit să‑și țină această făgăduială, și ultimii doi regi ai Franței păstraseră și titlul de rege al Navarrei.

Era un prilej nimerit pentru Filip d'Evreux, dacă ar fi semănat cât de cât cu unchiu‑său Robert d'Artois, să pornească în privința asta o lucrătură strașnică, tăgăduind legea succesorală și cerând în numele soției sale cele două coroane.

Lui Robert însă, cu autoritatea de care se bucura în ochii nepotului, nu‑i fu greu să‑l îmbrobodească pe acest pretendent posibil:

— Navarra asta ce ți se cuvine o vei avea, dragă nepoate, de îndată ce cumnatu‑meu Valois va fi regent. Fac din aceasta o chestie de familie și i‑am pus‑o lui Filip ca o condiție în schimbul sprijinului meu. Vei fi rege al Navarrei! Nu‑i o coroană de disprețuit și, în ce mă privește, te sfătuiesc să ți‑o pui pe cap cât de curând, înainte ca unii să‑ți tăgăduiască dreptul de a o purta, căci, fie vorba între noi, mititica de Jeanne, soția ta, ar fi mai tare pe moștenirea ei dacă mamă‑sa n‑ar fi fost așa rea de muscă! În marea încăierare ce se va încinge în jurul acestei coroane, tu trebuie să‑ți faci rost de aliați gata să te ajute: sprijinul nostru îl ai. Și să nu te bată cumva gândul de a‑l asculta pe unchiu‑tău de Bourgogne; vrând să‑și facă doar treburile lui, nu te va îndemna decât la prostii. Filip regent, iată pe ce te poți bizui.

Astfel, în schimbul Navarrei pe care o abandona pentru totdeauna, Filip de Valois avea de pe acum, în afară de propriul său vot, încă două.

Ludovic de Bourbon fusese făcut duce cu câteva săptămâni mai înainte, când primise și comitatul de la Marche, să‑i fie moșie cât o trăi. Era cel mai vârstnic din familie. În cazul unei prea mari îmbulzeli în jurul regenței, calitatea sa de nepot al lui Ludovic cel Sfânt putea să‑i slujească spre a strânge mai multe voturi. Într‑un fel sau altul, hotărârea lui va cumpăni în Consiliul pairilor. Prințul ăsta șchiop era însă laș. A te ridica împotriva puternicei partide care‑l sprijinea pe Valois era o acțiune vrednică de un bărbat mai curajos. Afară de asta, fiu‑său se însurase cu o soră a lui Filip de Valois.

Robert îi dădu să înțeleagă lui Ludovic de Bourbon că, cu cât va trece mai repede de partea lui Filip, cu atât îi vor fi mai repede întărite drepturile asupra moșiilor și titlurilor pe care le dobândise sub trecuta domnie. Așadar, trei voturi.

Abia sosit de la Vannes și înainte de a apuca să‑și desfacă bagajele, ducele de Bretagne îl văzu pe Robert d'Artois ivindu‑se în palatul său:

— Îl sprijinim pe Filip, nu‑i așa? Cred că n‑ai nimic împotrivă... În Filip, așa de cucernic, așa de cinstit, suntem siguri de a avea un rege bun... vreau să zic, un bun regent.

Jean de Bretagne nu putea decât să fie de partea lui Filip de Valois. Nu luase el de soție pe o soră a lui Filip, Isabelle? Aceasta murise, ce‑i drept, la vârsta de opt ani, dar sentimentele de dragoste ce‑l legaseră de dânsa erau încă vii.

Ca să dea o mai mare greutate demersului său, Robert o adusese cu el pe maică‑sa, Blanche de Bretagne, consângeană a ducelui, foarte bătrână, foarte mărunțică, foarte zbârcită la față, și habar neavând de politică, dar fiind întotdeauna de părerea mătăhălosului ei fiu. Jean de Bretagne se ocupa însă mai mult de treburile ducatului său decât de acelea ale Franței. Ei bine, da, să‑l alegem pe Filip, de ce nu, de vreme ce toată lumea părea așa de zorită să‑l aleagă!

Asta devenea oarecum campania cumnaților. Îl chemară într‑ajutor pe Guy de Châtillon, conte de Blois, care nici nu era pair, ba chiar pe contele Guillaume de Hainaut, doar pentru că își luaseră de soții alte două surori ale lui Filip. Toată seminția de Valois începea să apară de pe acum ca adevărata familie domnitoare a Franței.

Guillaume de Hainaut și‑o mărita tocmai atunci pe fiică‑sa cu tânărul rege al Angliei; fie, neamurile nu vedeau nici o piedică la asemenea căsătorie, ba gândeau că într‑o zi s‑ar putea să tragă niscaiva foloase din încuscrirea asta. Dar Guillaume judecase bine cum stau lucrurile, când hotărâse ca frate‑său Jean să‑l reprezinte la nuntă în loc de a se duce el însuși, căci aici, la Paris, aveau să se petreacă evenimentele cele mai de seamă. Guillaume cel Bun nu râvnea oare de multă vreme ca ținutul Blaton, patrimoniu al coroanei Franței, cuprins în statele sale, să‑i fie cedat? I s‑ar da Blatonul, mai pe nimic, o răscumpărare simbolică, dacă Filip ar deveni regent.

Cât despre Guy de Blois, el era unul dintre ultimii baroni care mai păstrau dreptul de a bate monedă. Din nefericire, în pofida acestui drept, nu avea bani și era înglodat în datorii până‑n gât.

— Iubite vere Guy, dreptul tău de a bate monedă îți va fi răscumpărat. Asta are să fie cea dintâi grijă a noastră.

În puține zile Robert făcuse treabă bună.

— Vezi tu, Filip, îi spunea candidatului său, vezi cum căsătoriile puse la cale de tatăl tău ne ajută astăzi. Se zice că puzderia de fete e mare blestem la casa omului; bărbatul acesta înțelept, Dumnezeu să‑l aibă în grija lui, a știut să se slujească de toate surorile tale.

— Așa e, dar va trebui să isprăvim de plătit zestrea lor, răspundea Filip. Câtorva nu li s‑a dat decât pe sfert din ce li se făgăduise...

— Începând cu zestrea cuvenită scumpei mele soții Jeanne, amintea Robert d'Artois. Dar din clipa în care vom avea pe mâna noastră vistieria...

Mai greu de câștigat fu contele de Flandra, Ludovic de Crécy și de Nevers. Căci el nu era un cumnat și cerea altceva decât o moșie sau ceva bănet. Vroia să‑și recucerească comitatul din care supușii săi îl izgoniseră. Ca să‑l convingă, d'Artois trebui să‑i promită un război.

— Vere Ludovic, Flandra ți‑o vom da îndărăt, fii pe pace. O vom cuceri cu armele, pentru asta ne legăm cu jurământ.

Apoi, Robert, care se gândea la toate, dădu iar fuga la Vincennes spre a‑i da zor lui Charles al IV‑lea să‑și isprăvească testamentul.

Charles nu mai era decât o umbră de rege, scuipându‑și ce‑i mai rămăsese din plămâni.

Totuși, așa muribund cum era, își aduse aminte în clipa asta de proiectul cruciadei pe care odinioară unchiu‑său Charles de Valois i‑l vârâse în cap. Proiect amânat din an în an; subsidiile bisericii fuseseră cheltuite în alte scopuri; apoi Charles de Valois murise... Boala care‑l răpunea, se întreba Charles al IV‑lea, nu era oare o pedeapsă pentru această făgăduială călcată, acest legământ neîmplinit? Sângele din piept cu care‑și mânjea așternutul îi amintea crucea roșie pe care nu ajunsese să și‑o coasă pe mantie.

Atunci, în nădejdea că va ademeni Cerul și că va dobândi o supraviețuire în vreun fel, puse să i se adauge la testament dorințele sale din urmă privind Țara Sfântă... "căci gândul meu este de a merge acolo cât mă aflu în viață, dictă el, și dacă asta nu se poate cât mă aflu în viață, vreau ca cincizeci de mii de livre să fie date la cea dintâi trecere a toată creștinătatea peste mare, ce se va face".

Nu i se cerea atâta, nici să încarce cu o asemenea ipotecă averea regală de care familia avea nevoie pentru trebuinți mai urgente. Robert spumega de furie. Zevzecul ăsta de Charles nu se lăsa până‑n ultima clipă de asemenea încăpățânări prostești!

I se cerea numai să‑i lase trei mii de livre cancelarului Jean de Cherchemont, tot atâta mareșalului de Trye și dumnealui Miles de Noyers, președintele Curții de conturi, pentru râvna credincioasă cu care au slujit coroana... și pentru că dregătoriile lor îi îndreptățeau să ia parte la Consiliul pairilor.

— Și conetabilul? murmură regele pe moarte.

Robert înălță din umeri. Conetabilul Gaucher de Châtillon trecuse de șaptezeci și opt de ani, era surd ca o oală și avea bogății de nu mai știa ce să facă cu ele. Nu la o vârstă ca a lui te năpădește pofta de aur! Îl tăiară din pomelnic pe conetabil.

În schimb, cu mare luare aminte, Robert îl ajută pe Charles al IV‑lea să întocmească lista executorilor testamentari, căci această listă constituia un fel de ordin de precădere printre mărimile regatului: contele Filip de Valois în cap, contele Filip d'Evreux, apoi el însuși, Robert d'Artois, conte de Beaumont‑le‑Roger.

Odată asta făcută, se gândiră cum să câștige de partea lor înaltele fețe bisericești care erau pairi ai coroanei.

Guillaume de Trye, duce‑arhiepiscop de Reims, fusese dascălul lui Filip de Valois, și apoi, Robert îl trecuse pe frate‑său, mareșalul, în testamentul regal cu trei mii de livre, aur care suna convingător. Dinspre partea asta, candidatul nu va fi dezamăgit.

Ducele‑arhiepiscop de Langres era câștigat de mult pentru cauza familiei Valois; și la fel de devotați îi erau contele‑episcop de Beauvais, Jean de Marigny, ultimul frate în viață al marelui Enguerrand. Vechi trădări și căințe vechi îi uneau, iar serviciile pe care și le făcuseră țesuseră legături trainice.

Mai rămâneau episcopii de Châlons, de Laon și de Noyon; se știa că aceștia din urmă îl vor urma pe ducele Eudes de Bourgogne.

— A, în ce‑l privește pe burgund, izbucni Robert d'Artois desfăcând brațele într‑un gest de neputință, asta‑i treaba ta, Filip. Nu pot face nimic pe lângă el, suntem la cuțite. Tu însă ai luat‑o de nevastă pe soră‑sa; trebuie să ai oarecare putere asupra lui.

Eudes al IV‑lea nu era prea iscusit într‑ale politicii. Își amintea totuși învățăturile primite de la răposata maică‑sa, ducesa Agnès, ultima fată a lui Ludovic cel Sfânt și cum el însuși pentru a recunoaște regența lui Filip cel Lung dobândise unirea comitatului Bourgogne la ducatul Bourgogne. Cu acest prilej Eudes o luase de soție pe nepoata contesei Mahaut d'Artois, cu paisprezece ani mai tânără ca el, lucru de care nu se plângea astăzi când ea ajunsese la vârsta de a fi femeie.

Cea dintâi întrebare pe care o puse când, sosind de la Dijon, se închise într‑o încăpere cu Filip de Valois, privea moștenirea comitatului Artois.

— E de la sine înțeles că în ziua când are să moară Mahaut, comitatul Artois va fi moștenit de fiică‑sa, regina‑văduvă Jeanne, pentru ca mai pe urmă să revină ducesei, soția‑mea? Țin mult, dragă vere, să fiu lămurit asupra acestui lucru, căci cunosc pretențiile lui Robert asupra comitatului Artois; și le‑a zbierat de ajuns până acum!

În apărarea drepturilor lor de moștenire asupra unor bucăți de țară, prinții ăștia măreți nu puneau mai puțină dârzenie ca niște nurori care se ceartă pe moștenirea calică a câtorva pahare și cearșafuri.

— De două ori judecata a hotărât ca Artoisul să rămână al contesei Mahaut, răspunse Filip de Valois. Dacă nici un fapt nou nu vine să întărească pretențiile lui Robert, comitatul va trece în stăpânirea soției tale, frate dragă.

— Nu vezi nici o piedică în asta?

— Nu văd nici una.

Astfel, viteazul cavaler Valois, omul de bună credință, eroul turnirurilor, dăduse celor doi veri, celor doi cumnați ai săi, două făgăduieli care se băteau cap în cap.

Cinstit totuși în jocul său viclean, îl înștiința pe Robert d'Artois asupra celor vorbite cu Eudes, și Robert nu avu nimic împotrivă.

— Mai întâi de toate, zise acesta, trebuie să câștigăm votul burgundu-lui, și puțin ne pasă dacă el își vâră în cap un drept pe care nu‑l are. Fapte noi, așa i‑ai spus? Ei, bine, vom aduce fapte noi, frățioare, și nu voi face să‑ți calci cuvântul. Fii pe pace, totul merge ca pe roate.

Nu le mai rămânea decât să aștepte ultima formalitate, decesul rege-lui, sperând că sfârșitul va veni destul de repede, câtă vreme această mândră adunare de prinți mai era strânsă în jurul lui Filip de Valois.

Ultimul fiu al Regelui de Fier își dădu sufletul în ajunul întâmpinării Domnului, și vestea morții regelui se răspândi în Paris, a doua zi dimineața, o dată cu mirosul clătitelor calde.

Totul părea să se desfășoare după planul urzit cu de‑amănuntul de Robert d'Artois, când, chiar în zorii zilei hotărâte pentru Consiliul pairilor, sosi un episcop englez cu chip viclean și ochii obosiți, dându‑se jos dintr‑o litieră acoperită de noroi, și care venea să reprezinte drepturile reginei Isabelle.