Regii Cand un rege pierde Franta Maurice Druon volumul 7

Tragediile Istoriei îi dezvăluie pe oamenii de seamă; dar mediocrii sunt cei care le provoacă.

La începutul secolului al XIV-lea, Franța este regatul creștin cel mai puternic, cel mai populat, cel mai activ, cel mai bogat, cel ale cărui intervenții au devenit de temut, arbitrajele respectate, protecția căutată. Este limpede, așadar, că pentru Europa începea un secol francez.

Atunci, ce anume a făcut ca, peste patruzeci de ani, aceeași Franță să fie strivită pe câmpurile de bătaie de către o națiune de cinci ori mai puțin numeroasă, iar nobilimea să se dividă în partide potrivnice, burghezia să se revolte, poporul să cadă sub povara dărilor, provinciile să se desprindă unele de altele, cetele de soldați prădători să făptuiască omoruri și tot soiul de ravagii autoritatea să fie terfelită, banul devalorizat, comerțul paralizat, mizeria și nesiguranța pretutindeni instalate? Pentru ce asemenea prăbușire? Ce anume a inversat destinul?

Mediocritatea. Mediocritatea câtorva regi, vanitoasa lor infatuare, ușurătatea în afaceri, incapacitatea de a se înconjura de oameni valoroși, nepăsarea, trufia și neputința lor de a concepe planuri mărețe sau, măcar, de a le continua pe cele născute înaintea lor.

Pe tărîm politic, nimic grandios nu poate fi săvârșit și nimic nu dăinuie fără prezența unor oameni al căror geniu, caracter și voință să inspire, să înmănuncheze și să îndrume energiile unui popor.

Totul se destramă de îndată ce la conducerea unui stat se perindă personaje insuficient dotate. Unitatea se dizolvă când măreția se prăbușește.

Franța este o idee logodită cu Istoria, o idee voluntară care, cu începere de la anul o mie, stăpânește asupra unei familii domnitoare și care se transmite cu atâta cerbicie din tată în fiu, încât primogenitura în ramura primului născut devine grabnic o legitimitate suficientă.

Norocul și-a avut și el partea lui, ca și cum destinul ar fi vrut să favorizeze, printr-o dinastie robustă, națiunea care se năștea. De la alegerea celui dintâi Capet și până la moartea lui Filip cel Frumos, doar unsprezece regi s-au succedat în trei veacuri și un sfert, fiecare având un moștenitor de sex bărbătesc.

Nu toți suveranii aceștia au fost, firește, vulturi. Dar aproape întotdeauna unui incapabil sau unui nefericit i-a urmat, parei din grație cerească, un monarh destoinic; mii un ministru mare a știut guverna în locul câte unui prinț toarte slab.

Mult prea tânăra Franță fu cât pe ce să piară sub Filip întâiul, bărbat cu mărunte vicii și vastă incompetență. A apărut alunei trupeșul Ludovic al VI-lea, neobositul, care găsind la venirea sa o putere amenințată până la cinci leghe de Paris, a lăsat-o ― la moartea sa ― restaurată și stăpâna până la Pirinei. Șovăielnicul, inconsecventul Ludovic al VII-lea angajează regatul în dezastruoase aventuri dincolo de ocean; dar abatele Suger menține, în numele Rtonarhului, coeziunea și activitatea țării.

Apoi, norocul Franței, noroc repetat, a fost acela de a m ca, între sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celui de al XIV-lea trei suverani geniali sau de excepție, fiecare beneficiind de o durată destul de mare la tron ― patruzeci și trei, patruzeci și unu și douăzeci și nouă ani de domnie; țelul ei principal a devenit astfel ireversibil. Trei bărbați mult diferiți ca fire și virtuți, dar toți trei aflați deasupra unor regi obișnuiți.

Filip August, făurarul Istoriei, începe, cu adevărat ― în jurulși dincolo de posesiunile regale ― să pecetluiască Unitatea patriei. Ludovic cel Sfânt, smeritul, începe să statornicească, în jurul justiției regale, unitatea dreptului. Filip cel Frumos, chinuitor de înaltă spiță, începe a impune, în jurul administrației regale, unitatea statală. Nici unul nu a vrut, în primul rând, să placă, ci să fie activ și ulil. Fiecare s-a văzut silit să bea amara licoare a lipsei fie popularitate. Dar au fost mai regretați după moarte, decât ponegriți, batjocoriți ori urâți în timpul vieții. Iar vrerile lor începură a prinde viață.

O patrie, o justiție, un Stat: fundamentele definitive ale unei nații: Mulțumită celor trei artizani supremi ai ideii franceze, Franța ieșise din epoca virtualităților. Conștientă de sine, ea se afirmă în lumea occidentală ca o realitate indiscutabilă și rapid preeminenta.

Douăzeci și două de milioane de locuitori, frontiere bine păzite, o armată foarte repede mobilizabilă, feudali menținuți în supunere, circumscripții administrative destul de bine controlate, drumuri sigure, un comerț activ... Ce altă țară creștină putea, ' pe atunci, să se compare cu Franța? Și care, dintre toate, nu o invidiază? Poporul se plânge, desigur, că simte asupra sa o mână pe care o socotește mult prea fermă; dar și mai mult se va căina când va cădea în mâini prea molatice ori prea violente.

Cu moartea lui Filip cel Frumos apare dintr-o dată frângerea. Îndelunga norocire succesorală și-a pierdut puterile.

Cei trei fii ai Regelui de Fier defilează la tron fără urmași pe linie bărbătească. Am istorisit mai sus dramele trăite atunci de către Curtea Franței în jurul unei coroane care a trecut și răstrecut prin licitația ambițiilor.

În paisprezece ani, patru regi au luat calea mormântului; iată o pricină de uluire pentru orice imaginație! Franța nu era învățată să dea de atâtea ori fuga la Reims. Trunchiul arborelui capețian este ca și fulgerat. Iar lunecarea coroanei în ramura Valois, ramură agitată, nu este deloc în măsură să aducă liniștire. Prinți ostentativi, necugetați, de o trufie fără margini, împărțitori de gesturi dar lipsiți de profunzime, toți cei din neamul Valois își închipuie că este de-ajuns să surâdă pentru ca regatul să fie fericit. Înaintașii lor își confundau propria persoană cu Franța. Ei, confundă Franța cu ideea pe care și-o făuresc despre eiînșiși. După blestemul morților rapide, blestemul mediocrității.

Cel dinții Valois, Filip al VI-lea, poreclit "regele găsit", altfel spus parvenitul, nu a știut să-și asigure în zece ani puterea, de vreme ce la capătul acestui răstimp vărul său primar, Eduard al III-lea al Angliei, se hotărăște să redeschidă dinastica ceartă; el se declară în drept regele Franței, ceea ce îi îngăduie să susțină în Flandra, în Bretania, în Saintonge, în Aquitania orașele și seniorii care au a se plânge de domnia cea nouă. În fața unui monarh mai iscusit, englezul ar fi continuat desigur să șovăie.

Nici primejdiile nu a știut Filip de Valois să le respingă; flota sa avea să fie distrusă la Écluse din vina unui amiral ales, pasă-mi-te, tocmai fiindcă nu avea habar de marină; el însuși, regele, rătăcește pe câmpii, în seara bătăliei de la Crécy, întrucât și-a lăsat cavaleria să șarjeze peste propria infanterie.

Când Filip cel Frumos instituia impozite care stârneau nemulțumiri, el o făcea pentru a trece Franța în stare de apărare. Când Filip de Valois pune taxe încă și mai împovă-rătoare, el o face pentru a-și plăti înfrângerile.

În ultimii cinci ani de domnie, cursul monezii avea să fie schimbat de o sută șaizeci de ori; banii pierdeau trei sferturi din valoare. Merindele, zadarnic impozate, ating prețuri amețitoare. O inflație fără precedent iscă nemulțumirea orașelor.

Când aripile nenorocirii se rotesc pe deasupra țării, totul are de suferit, iar calamitățile naturale se adaugă erorilor umane.

Ciuma, marea ciumă, pornită din afundul Asiei, lovește Franța mai crud decât orice altă regiune din Europa. Străzile orașelor sunt locuri de sfârșire, mahalalele adevărate osuare. Aici piere un sfert din populație, în alte părți o treime. Sate întregi dispar, din ele nu se vor mai vedea, printre pârloage, decât cocioabe dărăpănate.

Filip de Valois a avut un fiu pe care, din păcate, ciuma l-a ocolit.

Câteva trepte doar îi mai rămăseseră Franței pentru a coborî deplin în ruină și deznădejde; va fi această opera lui Jean al II-lea, supranumit din greșeală cel Bun.

Spița aceasta de oameni mediocri fu cât pe ce să îndepărteze, încă din Evul mediu, un sistem care încredința naturii producerea, în sânul aceleiași familii, a deținătorului puterii suverane. Să fie oare popoarele mai adeseacâștigătoare la loteria urnelor decât la cea a cromozomilor? Mulțimile, întrunirile, chiar și colegiile restrânse nuse înșeală mai puțin decât natura; iar providența este, oricum, zgârcită cu măreția.

Partea întâi - Nenorocirile vin de departe

Ar fi trebuit să fiu Papă. Cum să nu mă tot gândesc mereu-mereu la asta, când de trei ori până acum am ținut în mâinile mele mitra papală; de trei ori! Iar când a fost vorba de Benoît al XII-lea, ori de Clement al VI-lea și chiar de actualul nostru pontif, tot eu am fost cel care, până la urmă, am hotărât pe-al cui cap să fie așezată mitra. Prietenul Petrarca îmi zice "făcător de Papi"... Nu-s prea bun "făcător", de vreme ce nu pe capul meu am știut-o pune. În sfârșit, asta-i vrerea Domnului... Ciudat lucru un conclav! Cred că sunt singurul Cardinal în viață care a asistat la trei. Și poate că-mi va fi dat să fiu de față și la al patrulea, dacă Inocențiu al VI-lea o fi chiar așa de bolnav după cum se vaită...

Oare ce acoperișuri să fie cele de colo? A, da, le recunosc, sunt ale mănăstirii Chancelade, în valea apei Beauronne... Prima dată eram prea tânăr, se-nțelege, treizeci și trei de ani, vârsta lui Christos; lucru care se șoptea ici-colo prin Avignon, de îndată ce s-a știut că Jean al XXII-lea ― Dumnezeule, păstrează-i sufletul în sfânta-ți lumină, căci mi-a fost binefăcător ― nu s-ar împotrivi. Dar cardinalii nu aveau să-l aleagă pe cel mai tinerel dintre frații lor; așa și trebuie, o pot mărturisi deschis, într-o asemenea funcție trebuie să ai experiența pe care am câștigat-o eu de-atunci încoace. Totuși, aveam și eu destulă, astfel încât să nu-mi umplu capul cu iluzii... Făcându-i cam mult pe italieni să murmure cum că niciodată, niciodată cardinalii francezi nu l-ar vota pe Jacques Fournier, am izbutit să-i fac să-l voteze, fiind astfel ales în unanimitate. "Ați ales un prostălău, un măgar!" Acestea au fost cuvintele de mulțumire pe care ni le-a aruncat în față, imediat după ce a fost proclamat Papă. Își cunoștea mărginirea. Nu tocmai măgar; dar nici leu. Un bun general al Ordinului, care știuse destul de bine să se facă ascultat cât timp se aflase în fruntea călugărilor ordinului Sfântului Bruno. Dar de aici și până la a conduce întreaga creștinătate... e prea tipicar, prea chițibușar, prea suspicios. Reformele sale au făcut mai mult rău decât bine. Numai că, avându-l pe el, eram siguri că Sfântul-Scaun nu avea să se reîntoarcă la Roma. Din punctul acesta de vedere, era zid, era stânca... și ar fi fost esențialul.

A doua oară, la conclavul din 1342... ah, a doua oară toate șansele ar fi fost de partea mea, dacă... dacă Filip de Valois nu ar fi vrut ca alesul să fie cancelarul său, arhiepiscopul de Rouen. Noi, cei din Périgord, am fost întotdeauna supuși coroanei Franței. Și-apoi, cum aș fi putut continua să fiu șeful partidei franceze, dacă m-aș fi apucat să mă opun regelui? De altfel Pierre Roger a fost un Papă mare, fără îndoială cel mai bun dintre cei pe care i-am slujit. Este suficient, pentru aceasta, să vezi ce a ajuns cetatea Avignon, palatul care a fost construit din porunca lui, afluența aceasta mare de literați, de savanți și de artiști... Apoi, a reușit să cumpere Avignon-ul. Negocierea aceasta eu am făcut-o, cu regina Neapolelui; pot spune că este, într-adevăr, opera mea. Optzeci de mii de florini, o nimica toată, o pomană, ce mai... Regina Jeanne avea mai puțină nevoie de bani decât de indulgențe pentru toate căsătoriile ei succesive, fără să-i mai pomenim și pe amanți.

Li s-au pus, firește, cailor mei de povară hamuri noi. Lectica mea nu este confortabilă. Așa se întâmpla întotdeauna la început, de drum, așa se întâmpla... Din clipa aceea vicarul Domnului a încetat de a fi ca un chiriaș, așezat pe marginea marginilor unui tron nesigur. Și ce Curte am avut, una care devenise pildă lumii întregi! Toți regii dădeau buzna într-acolo. Ca să fii papă, nu-i destul să fii preot; trebuie să te pricepi, să fii și prinț. Clement al VI-lea a fost un mare om politic; îmi ascultă cu luare-aminte sfaturile. O, liga aceea navală care îi reunea pe latinii din răsărit, pe regele Ciprului, pe venețieni, pe cel din Ordinul ospitalierilor... Am curățat arhipelagul Greciei de barbarii din nordul Africii care îl năpădiseră; și puteam face mai mult. Pe urmă a fost războiul acela absurd dintre regii francezi și englezi, încât mă și întreb dacă o să se sfârșească vreodată, război care ne-a împiedicat să ne ducem proiectul până la capăt, adică să readucem biserica răsăriteană la sânul celei romane. După aceea a dat peste noi ciuma... apoi a murit Clement...

A treia oară, la conclavul care a avut loc cu patru ani în urmă, mi-a fost piedică propria-mi obârșie. Eram un senior prea mare, pare-se și tocmai avusesem unul de felul acesta. Eu, Hélie de Talleyrand, căruia i se zice cardinal de Périgord... ar fi fost o adevărată insultă pentru săracii care m-ar fi ales! Există momente în care Biserica se vede cuprinsă de un neașteptat acces de umilință, de micime. Lucru care nu-i folosește la nimic. Dacă ne-am da jos podoabele, dacă ne-am ascunde patrafirele, dacă am vinde anafornițele de aur și am oferi trupul Domnului într-o strachină de două parale, dacă ne-am îmbrăca precum vagabonzii, cât mai soios cu putință, nu am mai fi respectați de nimeni și, în primul rând, de vagabonzi... Ei, fir-ar să fie, păi dacă ne-am face asemenea lor, pentru ce ne-ar mai aduce cinstire? Ba chiar am ajunge să nu ne mai respectăm nici noi... Când le vorbești despre asta habotnicilor într-ale umilinței, te vira imediat cu nasul în Evanghelie, de parcă numai ei ar cunoaște-o și tot vorbesc despre ieslea dintre bou și măgar, despre maghernița dulgherului... Fiți asemenea Domnului nostru Isus... Dar Domnul nostru Isus unde este el acum, vanitoșii mei clericuți? Nu oare la dreapta Tatălui, contopit în marea sa putere? Nu este oare un Christ majestuos care tronează în lumina aștrilor și în cânturile cerului? Oare nu este el mai-marele lumii, înconjurat de ostile serafimilor și de preafericiți? Cine vă dă dreptul să hotărâți ce anume imagine se cuvine să oferiți credincioșilor, prin persoana dumneavoastră. — Imaginea scurtei sale existențe pământene ori cea a unei eternități triumfătoare?

... Dacă trec prin vreo dioceză și îl văd pe episcop cam prea înclinat să-l coboare pe Dumnezeu, îmbrățișând idei cu totul noi, iată ce aș propovădui... Nu-i ușor să suporți douăzeci de livre de aur țesut și mitra și crosa, nu-i ușor să înduri asta în fiecare zi, mai cu seamă când o faci de treizeci de ani. Dar este o necesitate.

Nu cu oțet atragi sufletele. Când un păduchios spune altor păduchioși "frații mei", asta nu are mare efect. Dacă le-o spune un rege, se schimbă treaba. A insufla oamenilor puțină stimă față de ei înșiși, iată cea dintâi caritate pe care o ignoră frățiorii noștri clerici și acoliții lor. Tocmai fiindcă oamenii sunt săraci, suferinzi, păcătoși și mizerabili trebuie să le dai oarecare speranță în lumea de apoi. Ei da, cu tămâie, cu aurării, cu muzică. Biserica trebuie să ofere credincioșilor viziunea unei împărății cerești și, orice preot, începând cu Papa și cardinalii săi, trebuie să reflecte puțintel imaginea Pantocratorului...

La urma urmei nu-i deloc rău că-mi vorbesc astfel mie însumi; găsesc argumente pentru viitoarele mele predici. Dar prefer să le găsesc în tovărășia altora... Sper că Brunet nu a uitat să-mi pregătească hapurile. A, nu, iată-le. De altfel, nu uită niciodată...

Eu, care nu sunt un mare teolog, precum cei care cam plouă de pretutindeni în vremurile noastre, dar care am sarcina de a ține în bună ordine și curăție casa lui Dumnezeu, refuz să-mi simplific traiul, să renunț la bunăstare; de altfel chiar Papa, care știe cât de mult îmi datorează, nici nu se gândește să mă constrângă la asemenea lucru. Dacă are poftă să fie foarte modest pe tronul său, asta-l privește. Dar eu, care îi sunt ambasador, veghez în a-i păstra gloria sacerdotală.

Știu că unii mă iau peste picior pentru lectica mea purpurie bătută în cuie aurite, pentru caii cu valtrapuri stacojii, pentru cei două sute de lăncieri din escorta mea, ca și pentru cei trei lei de Périgord brodați pe stindardul și pe livreaua sergenților mei. Dar din cauza aceasta, când intra într-un oraș, lumea toată mi se prosternează, îmi sărută poala mantiei și îi silesc pe regi să îngenuncheze... întru gloria voastră, Seniore, întru gloria voastră.

Numai că toate lucrurile acestea nu pluteau în atmosfera ultimului conclav și m-au făcut să o simt prea bine. Voiau un om de rând, unul simplu, umil, dezbrăcat. Abia am reușit să nu fie ales Jean Birel, un bărbat prea cuvios, desigur, prea cuvios, dar care nu avea habar de treburile conducerii și care s-ar fi dovedit un al doilea Pierre de Morone. Am știut arăta cu destulă elocință confraților mei din conclav cât de primejdioasă ar fi fost, în starea în care se găsea Europa, greșeala de a alege un alt Celestin al V-lea. Ei da, nu l-am menajat deloc pe Birel! L-am elogiat atât de tare, arătând că admirabilele sale virtuți îl împiedicau să guverneze biserica, încât l-am strivit de-a dreptul. Și am reușit să fie proclamat Etienne Aubert, dintr-o obârșie săracă, din neamul Pompadourilor, a cărui carieră, destul de lipsită de strălucire, îi putea aduna pe toți în jurul numelui său.

Ni se spune mereu că Sfântul Duh ne luminează întru desemnarea celui mai bun dintre toți; de fapt cel mai adesea noi votăm pentru a îndepărta râul.

Mă decepționează Sfântul nostru Părinte. Geme, șovăie, hotărăște, se răzgândește. Altfel aș fi condus eu biserica! Și-apoi ideea asta de a-l trimite cu mine pe cardinalul Capocci, ca și cum ar fi fost nevoie de doi legați, ca și cum nu aș fi putut fi în stare și singur să duc. Lucrurile la bun sfârșit! Rezultatul? Ne certăm încă de la sosire, fiindcă îi arăt cât de prost este; atunci Capocci al meu o face pe ofensatul; se retrage; și în timp ce alerg de la Breteuil la Montbazon, de la Montbazon la Poitiers, de la Poitiers la Bordeaux, de la Bordeaux la Périgueux, el nu face altceva decât să scrie, de la Paris, în toate părțile, ca să-mi dea peste cap negocierile. Sper să nu nimeresc din nou peste el la Metz, la împărat...

Périguex, Périgord-ul meu... Dumnezeule, să le fi văzut oare pentru ultima dată?

Mama era ca și încredințată că voi ajunge Papă. Nu o dată m-a făcut să înțeleg treaba asta. Este și motivul pentru care m-a supus tonsurii la vârsta de șase ani și a obținut de la Clement al V-lea, care-i purta o prietenie mare și frumoasă, să fiu înscris, ca școlar papal, apt a primi drepturi ecleziastice. Ce vârstă aveam eu oare când m-a dus mama la el?... "Fie ca fiul dumneavoastră, doamnă Brunissande, pe care îl binecuvântam anume, să dovedească, în cariera ce i-ați ales-o, virtuțile ce putem aștepta de la el, dată fiind spița din care se trage și să se poată ridica. Grabnic spre cele mai înalte culmi ale sfintei noastre biserici..." Nu, nu aveam mai mult de șapte ani. M-a făcut canonic la Saint-Front; cea dintâi pelerină clericală. Sunt de-atunci aproape cincizeci de ani... Mama mă și vedea Papă. Să fi fost doar vis născut din ambiție maternă sau, într-adevăr, viziune profetică, așa cum îi se întâmpla femeilor să aibă? Cred însă că, din păcate, nu voi fi Papă.

Și totuși... totuși, în zodia mea Jupiter se însoțește cu Soarele, în frumoasă culminare, semn de dominație și de stăpânire în bună pace. Nici un alt cardinal nu are o situație astrologiei atât de frumoasă. Mult mai bună decât a lui Inocențiu în ziua alegerii. Dar poftim... domnește în bună pace, domnește în bună pace; și noi ne aflăm în război, în tulburare, furtună. Prea frumoși sunt aștrii mei pentru asemenea timpuri. Cei ai lui Inocențiu, care vestesc greutăți, erori, înfrângeri s-ar fi potrivit mult mai bine cu perioada aceasta întunecată. Dumnezeu realizează o armonie între oameni și momentele istorice respective, alegându-și Papii care convin planurilor sale ― cutare menit măreției și gloriei, cutare umbrei și prăbușirii...

Dacă nu aș fi urcat treptele bisericești, așa după cum a vrut mama. Aș fi fost conte de Périgord, întrucât fratele meu cel mare s-a stins fără să aibă urmași exact în anul primului meu conclav, astfel că, nemaiputându-mi fi destinată, coroana a trecut la fratele mai mic, Roger-Bernard... Nici Papă, nici conte. Ce mai încolo și încoace, trebuie să acceptăm locul în care ne așază Providența și apoi Să ne străduim a ne face cât mai bine datoria. Pesemne că mă voi rândui printre bărbații care au îndeplinit un rol mare și au închipuit o figură importantă în secolul nostru, dar care vor fi dați uitării de îndată ce vor fi dispărut. Memoria popoarelor este leneșă; nu reține decât numele regilor... E voia ta, Doamne, voia ta...

La urma urmei nu are nici un rost să mă tot gândesc la lucrurile acestea pe care mi le-am repetat de. Sute și sute de ori... Acum, sunt atât de mișcat mai cu seamă pentru că am revăzut locurile copilăriei, Périgueux-ul și colegiul clerical de la Saint-Front și pentru că din nou le-am părăsit. Să privim mai degrabă peisajul acesta pe care poate că-l văd pentru ultima oară. Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai prilejuit asemenea bucurie...

Dar pentru ce mă duc ăștia atât de repede? Am și trecut de Château-l'Évêque; urmează Bourdeilles, așa că peste două ore am și ajuns. În ziua plecării nu trebuie să zăbovești decât foarte puțin. Luările de rămas-bun, ultimelejalbe ce ți se aduc și ultimele binecuvântări care ți se cer, bagajul uitat... nu pleci niciodată la ora hotărâtă. Dar de data aceasta chiar că etapa a fost scurtă...

Brunet!.. Hei, prietene Brunet! Du-te în față și spune-le să mai încetinească puțin. Cine o ia așa la goană? Să fie Cunhac sau La Rue? De ce să fiu scuturat atât de tare? Și-apoi spune-i monseniorului Archambaud, nepotul meu, să coboare de pe cal și să vină aici lângă mine, în lectică. Îți mulțumesc, hai, du-te...

La reîntoarcerea de la Avignon îl luasem cu mine pe nepotul meu Robert de Durazzo; s-a dovedit un foarte plăcut tovarăș de drum. Aceleași trăsături ale feței, ca sora mea Agnès, ca mama noastră... De ce s-o fi dus la Poitiers, ca să moară acolo ucis de bădăranii ăia de englezi în bătălia regelui Franței! O, dar nu-l dezaprob, chiar dacă de ochii lumii am făcut-o. Cine-ar fi crezut că regele Jean o să fie bătut măr! Și-a aliniat cei treizeci de mii de oameni împotriva a șase mii, iar seara s-a pomenit prizonier. Ce prinț absurd și nătâng! Când ar fi putut foarte bine să câștige fără luptă, dacă ar fi acceptat convenția, pe care i-am prezentat-o ca pe un platou cu ofrande!

Archambaud îmi apare a fi mai puțin vioi și mai puțin sclipitor decât Robert. N-a cunoscut Italia ― cea caredă aripi tinereții. În fine, el o să fie conte pe Périgord dacă Cerul o va voi. Faptul că mă însoțește în călătorie o să-l formeze pe tânărul ăsta. Are multe de învățat de la mine... Nu-mi place să rămân singur după ce mi-am încheiat predicile.