Demonul trecutului

Unu

Pat conducea încet, atentă la numărul fiecărei străduțe pe care trecea. În Georgetown, cerul era acoperit de nori și luminile felinarelor se amestecau cu ale becurilor ce ornau intrarea fiecărei case. Luminile lor se reflectau palid pe zăpada înghețată de ger. Era un Crăciun ca în poveștile despre America de altădată. Vira pe strada N, cu privirea fixată asupra numerelor fiecărei case, apoi traversă la fel de încet intersecția. „Asta trebuie să fie”, își spuse privind casa ce se înălța maiestuoasă în colțul străzii. În sfârșit, ajunsese acasă.

Opri mașina lângă trotuar, dar nu coborî, dornică să privească puțin casa de la depărtare. Era singura care nu era deloc luminată și, în întuneric, i se distingeau cu greu liniile elegante. Ferestrele mari ale fațadei erau ascunse de o perdea de plante agățătoare de care nu se mai îngrijise nimeni de câtva timp.

Se simțea grozav de obosită după nouă ore de drum, dar descoperi surprinsă că nu e deloc grăbită să deschidă ușa și să intre înăuntru. „Din cauza acelui blestemat de telefon, își spuse. Nu trebuia să mă las impresionată!”

Cu câteva zile înainte de a-și fi părăsit postul de la televiziunea din Boston, telefonista îi spuse: „E un nebun care insistă să-ți vorbească. Îți fac legătura?”

Ridicase receptorul, se prezentase și o voce masculină groasă, dar clară, îi șoptise.

— „Patricia Traymore, nu trebuie să pleci la Washington! Nu trebuie să realizezi emisiunea despre doamna senator Jennings! Și, mai ales, nu trebuie să te instalezi în acea casă!”

Auzi brusc pe cineva ținându-și respirația. Telefonista?

— Cine e? întrebă ea.

Răspunsul, șoptit cu o voce guturală, o înfioră. Palmele i se umeziseră.

— Suntîngerul distrugerii, al eliberării și al răzbunării!

Pat încercase să nu se mai gândească la acest telefon. Nu era prima dată când avea de-a face cu așa ceva. Era un lucru normal în lumea oamenilor de televiziune. Și, cu toate astea, acest apel nu-i dădea pace. Plecarea ei pentru a realiza o serie de emisiuni despre „Femeile de guvern” fusese anunțată în presă, într-o mulțime de articole referitoare la programele viitoare ale televiziunii. Le recitise pe toate pentru a verifica dacă menționa vreunul adresa unde va locui, dar nu găsi nimic.

„Washington Tribune” publicase cel mai amănunțit articol: „Patricia Traymore, cunoscuta prezentatoare cu părul roșcat, cu vocea joasă și ochi căprui a fost recrutată pentru o serie de emisiuni realizate de postul „Antena Potomac”. Portretele celebrităților prezentate la televiziunea din Boston au fost de două ori selecționate pentru premiile Emmy. Pat are acest har de a-i face pe ceilalți să-și descopere sufletul. Primul subiect al emisiunilor sale va fi misterioasa Abigail Jennings, senator al Virginiei. După părerea lui Luther Pelham, redactor-șef la Informații în cadrul „Antenei Potomac”, emisiunea va puncta cele mai importante momente din viața publică și privată a doamnei senator. Washington-ul așteaptă cu nerăbdare să vadă dacă Pat Traymore va reuși să spulbere misterul frumoasei Abigail.

Amintirea telefonului o irita pe Pat. Mai ales intonațiile vocii bărbătești când spusese „casa aceea” nu-i ieșeau din minte.

Cine putea să știe unde va locui ea?

În mașină, se făcu frig. Pat își dădu seama că și motorul se oprise de câteva minute. Un bărbat cu un diplomat trecu grăbit pe lângă mașină, se opri o secundă văzând-o, apoi, își continuă drumul. „Aș face mai bine să intru, înainte ca cineva să apuce să anunțe poliția…”, își spuse.

Poarta de fier de la capătul aleii ce ducea spre casă era deschisă. Pat parcă mașina pe aleea asfaltată și își căută cheia în poșetă.

Se opri în fața ușii, încercând să treacă printr-un filtru rațional ceea ce simțea. Crezuse că-i va fi teamă. Dar, în loc de teamă, acum avea un chef nebun să intre, să-și desfacă bagajele, să-și pregătească o gustare și să-și facă o cafea. Învârti cheia în yală, deschise ușa, aprinse lumina.

Casa era destul de curată. Dalele lucioase ale holului de la intrare reflectau lumina plăcută răspândită de aplice. Zugrăveala nu era prea recentă și, chiar pe lângă lambriuri se putea întrezări culoarea anterioarei zugrăveli. O mare parte a mobilierului fusese restaurat, iar o altă parte lipsea. Probabil că a doua zi va primi mobilierul ei, rămas în garajul casei din Concord.

Inspectă fără grabă parterul. Sufrageria clasică, largă și luminoasă, era imediat pe stânga. La șaisprezece ani, în timpul unei excursii organizate de școală, ajunsese în Washington și trecuse prin fața acestei case, dar nu reușise să-și dea seama că toate camerele sunt atât de mari. De afară, casa părea mai mică.

Masa lungă era pătată din loc în loc, ca și cum de multe ori până atunci platourile cu mâncăruri fierbinți ar fi fost așezate direct pe lemnul lustruit. Dar Pat știa că tot mobilierul din stejar masiv era moștenire de familie și că ar fi meritat să ajungă pe mâna unor restauratori buni.

Aruncă o privire în bucătărie, apoi în bibliotecă, dar nu zăbovi prea mult. Cunoștea destul de bine planul casei, așa că porni spre salon, a doua cameră pe dreapta. Pe măsură ce se apropia, simțea că i se strânge stomacul de emoție: ce caută aici? înnebunise? De ce se întoarse aici, când era mai bine să uite aceste locuri?

Ușa salonului era deschisă. Ezită o clipă cu mâna pe clanță, apoi deschise ușa. Cu degetele tremurând pe perete, căută întrerupătorul. Camera era mare și frumoasă, înaltă, cu o draperie grea, asortată cu canapeaua de lângă fereastră. În rest, era goală, cu excepția unui pian de concert, din lemn lucios, așezat în partea dreaptă a șemineului.

Șemineul…

Pat se apropie de el.

Mâinile și picioarele îi tremurau. Pe frunte, îi apăruseră broboane de sudoare, iar palmele i se umeziseră. I se așezase un nod în gât. Camera începuse să se învârtă cu ea. Alergă spre fereastra de pe peretele din stânga, deschise ușa de la terasă și ieși afară, fără să țină cont de stratul gros de zăpadă care o îngheța.

Respiră adânc și aerul rece îi îngheță plămânii. Simțea că-și pierde echilibrul și se sprijini de peretele casei pentru a nu cădea. Amețeala care o cuprinse făcea ca siluetele întunecate ale arborilor să-i danseze în fața ochilor.

Zăpada îi ajungea până la glezne. Umezeala îi ajunsese până la piele, dar nu voia încă să se întoarcă în casă. Mai trecură câteva minute lungi. Apoi intră, închise ușa, ezită, apoi – cu un pas hotărât – se îndreptă spre cămin. Cu degetele tremurânde, atinse cărămida rece și se înfioră.

Mult timp, secvențe aparent fără legătură îi apăreau în minte, uneori în vis… Era copil din nou și era în această casă. Invariabil, se trezea înspăimântată, încercând să țipe, dar nereușind să scoată niciun sunet. Dar, nu era numai teama… Se simțea abandonată…

Oftă. „Adevărul e ascuns în casa asta!” își spuse.

* * *

Găsise fragmente de articole din ziare de pe atunci. Își amintea perfect titlurile: Deputatul de Wisconsin, Dean Adams – își ucide prea frumoasa soție, apoi se sinucide. Fiica lor, în vârstă de numai trei ani, între viață și moarte.

Citise și recitise de atâtea ori aceste articole că le învățase pe de rost. „Profund întristat, senatorul John F. Kennedy a declarat: „Nu pot să înțeleg. Dean era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Niciodată nu am crezut că va fi capabil de un asemenea gest violent”.

Ce l-ar fi putut împinge pe cunoscutul deputat la crimă și la sinucidere? Circulase zvonul că el și soția lui erau pe cale de a divorța. Dean Adams cedase nervos aflând că soția lui a hotărât să-l părăsească? Probabil că se luptaseră până când unul dintre ei reușise să pună mâna pe revolver. Pentru că – pe armă – amprentele lor se amestecau. Fiica lor fusese găsită lângă cămin, cu capul spart și piciorul drept rupt.

Veronica și Charles Traymore îi spuseră lui Pat că fusese înfiată. Dar adevărul nu-l aflase decât în ziua în care intrase la universitate. Considera că e destul de matură pentru a-și cunoaște adevărații părinți. Tulburată, aflase că mama ei era sora Veronicăi.

— Ai fost în comă aproape un an. Niciun doctor nu credea că mai ai șanse să trăiești, îi povestise Veronica. Când, în sfârșit, ai redevenit conștientă, erai ca un nou-născut ce trebuia să pornească de la zero. Mama mea – bunica ta – a dat un anunț mortuar în presă. Nu voia ca scandalul să te urmărească toată viața. Eu și Charles locuiam în Anglia pe atunci. Te-am adoptat și toți prietenii au știut că provii dintr-o familie de origine engleză.

Pat își aminti cât de furioasă fusese Veronica atunci când îi ceruse să locuiască în casa din Georgetown.

— Pat, nu are rost să te întorci acolo îi spusese. Ar fi trebuit să vindem casa aceea demult și nu s-o tot închiriem. Ai ajuns cineva! De ce vrei să-ți compromiți viitorul răscolind trecutul? Riști să întâlnești oameni care te-au cunoscut când erai mică. Ar putea să-și dea seama!

Dar rămăsese hotărâtă și nu cedase rugăminții Veronicăi.

— Am făcut tot ce a fost omenește posibil pentru a o putea lua de la capăt. Dacă ții atât de mult, poți să pleci… Dar nu uita! Eu te-am prevenit!

La plecare, se îmbrățișaseră, la fel de emoționate și tulburate amândouă.

— Ascultă-mă și pe mine, se apărase Pat. Munca mea e să scot adevărul la lumină. Încerc să găsesc binele și răul din viața celorlalți; cum crezi că voi putea trăi liniștită dacă nu aș face-o și pentru mine însămi?

* * *

Intră în bucătărie și ridică receptorul. Încă de mică se obișnuise să le spună pe nume Veronicăi și lui Charles, și doar foarte rar – mamă și tată. Dar se îndoia de faptul că acest lucru i-ar deranja sau i-ar răni.

Veronica răspunse imediat.

— Salut! Am ajuns vie și nevătămată. Drumul nu a fost foarte aglomerat.

— Ai ajuns unde?

— Acasă în Georgetown.

Veronica o sfătui să stea câteva zile la hotel, până când vor aduce mobilele.

Fără să-i lase destul timp pentru a protesta, Pat continuă în grabă:

— Te asigur că e mai bine așa. Voi lucra liniștită în bibliotecă, iar mâine voi fi cât se poate de pregătită pentru interviul cu senatorul Jennings.

— Ești sigură că ești liniștită acolo?

— Sigur!

Își putea imagina figura îngrijorată a Veronicăi. Apoi continuă pe un ton vesel:

— Nu te neliniști din cauza mea! Mai bine pregătește-te pentru călătorie. Ți-ai făcut bagajele?

— Bineînțeles. Pat, nu-mi place să te știu singură în seara de Crăciun.

— Voi fi foarte ocupată cu emisiunea mea ca să mai am și timp să mă gândesc. Și noi am sărbătorit deja Crăciunul. Bun, acum trebuie să-mi aduc bagajele din mașină. Bucură-te de această a doua lună de miere și fă dragoste cu Charles până te plictisești!

— Pat!

În vocea ei se amestecau dezaprobarea și amuzamentul. Dar, înainte de a închide, îi mai dădu un sfat:

— Încuie bine ușile!

Pat își luă haina și ieși în aerul înghețat al nopții. În următoarele zece minute, își aduse tot bagajul în casă. Valiza în care avea lenjeria și cuverturile era grea și trebui să-și tragă sufletul la fiecare două trepte urcate. Întotdeauna când ducea o greutate, avea impresia că piciorul ei drept va ceda.

„Ar fi mai bine să aștept să mă ajute cineva mâine”, își spuse ea cu un regret. Dar cum putea fi sigură că ar fi cineva care să o ajute? Tocmai se schimbase și se pregătea să bea o cafea, când auzi telefonul sunând.

Zgomotul strident al soneriei răsună ca o explozie în liniștea casei. Pat tresări și câteva picături de cafea i se prelinseră pe mână. Apoi, mai calmă, lăsă ceașca pe bufet și ridică receptorul.

— Pat Traymore.

— Alo? Pat?

Strânse receptorul în mână, sperând ca vocea să nu o trădeze.

— Alo, Sam?

Samuel Kingsley, deputat în districtul 26 – Pennsylvania, bărbatul pe care îl iubea – celălalt motiv pentru care se hotărâse să se instaleze la Washington.