Furia ingerilor

FURIA ÎNGERILOR

Personajele și întâmplările din acest roman sunt fictive. Fundalul cărții însă, uneori, este real și sunt dator tuturor celor care, cu generozitate, m-au ajutat să realizez acest lucru. În câteva cazuri am luat ce am crezut că este necesar pentru o licență dramatică. Orice eroare legală sau reală sunt numai ale mele. Exprim adânca mea recunoștință pentru a-mi fi împărtășit experiența lor de viață și profesională lui F. Lee Bailey, Melvin Belii, Paul Caruso, W. Hundley, L. Mc. Kissack, Louis Nizer, J. Chestack și Peter Taft. În California, de maxim ajutor mi-a fost onorabilul W. M. Byoue de la Tribunalul Districtual al S.U.A.

La New York, îi sunt dator cu mulțumiri deosebite lui Phil Leshin, comisar adjunct la relațiile cu publicul de la Departamentul de Corecție al orașului New York, care m-a acompaniat la Riker’s Island; de asemenea lui Pat Perry, director adjunct la închisoarea Riker’s Island. Supravegherea juridică și sfaturile lui Barry Dastin s-au dovedit de neprețuit.

Toată aprecierea mea pentru Alice Fisher, care m-a ajutat în investigațiile pentru această carte.

În final, mulțumesc lui Catherine Munro, care m-a ajutat la transcrierea și dactilografierea manuscrisului.

O eroină fascinantă, de neuitat.

JENIFFER- strălucită, frumoasă, o avocată în ascensiune până când intrigile MAFIEI înăbușesc în ea ura față de acest neîndurător dușman și dragostea încă mai nimicitoare decât ura.

O lume periculoasă și impresionantă.

ȚINUTUL NEGRU al crimei organizate și flash-ul sălilor de judecată, unde procurori ambițioși își încep ascensiunea către puterea politică. Marele bestseller al lui Sheldon.

Cartea întâi

1

New York 4 septembrie 1969

Vânătorii se apropiau pentru a ucide.

Acum două mii de ani, la Roma, lupta asta ar fi fost plasată în Circus Neronis sau Colosseum, unde lei feroce ar fi urmărit vânatul într-o arenă de nisip și sânge, dornici să-l rupă în bucăți. Dar ne aflăm în civilizatul secol 20 și acțiunea se desfășoară la Curtea Criminală din Manhattan, Camera 16.

În locul unui Sutonius se află un grefier, înregistrând evenimentul pentru posteritate; se mai găseau câteva zeci de ziariști și vizitatori atrași de titlurile zilnice din ziare care comentau procesul de omor. Fuseseră nevoiți să stea la coadă la ușa sălii de la ora șapte dimineața pentru a-și asigura un loc.

Vânatul, Michael Moretti, ședea la masa apărării, un bărbat frumos, tăcut, în vârstă de treizeci și ceva de ani. Era înalt și suplu, cu o figură brăzdată de linii ce îi dădeau un aer brutal. Avea părul negru, tuns modern, o bărbie proeminentă cu o gropiță neașteptată și ochii de culoarea măslinei. Purta un costum de comanda de culoare albă, o cravată bleu, pantofi negri de piele. Cu excepția ochilor, care se roteau în toate părțile, Michael Moretti sta nemișcat.

Leul care îl ataca era Robert Di Silva, înflăcăratul procuror districtual al New Yorkului. Dacă M. Moretti părea întruchiparea imobilității, R. Di Silva era un adevărat perpetuum mobile; trecuse prin viață de parcă ar fi întârziat mereu cu cinci minute la o întâlnire. Într-o agitație constantă, părea că boxează cu dușmani invizibili. Era mic de statură, bine legat, cu părul tăiat după moda din urmă cu douăzeci de ani. Fusese boxer, în tinerețe și ucisese un om pe ring; nu regretase niciodată. Cu timpul însă învățase să fie milos.

R. Di Silva era un bărbat pătimaș și ambițios, care își croise drumul în viață fără băni sau relații. Avea un personal numeros și oricare din asistenții săi principali era capabil să conducă acest caz. Pe măsură ce urcase, se poleise cu aparența unui umil slujitor al poporului; dar sub stratul subțire de polei se afla o lepădătură, un om care nu uita și nu ierta niciodată. Dar Di Silva știuse de la început că avea să se îngrijească el însuși de cazul Moretti.

Numele lui Moretti era întotdeauna pe prima pagină a ziarelor, ginerele lui A. Granelli, capo di capi, șeful celei mai puternice dintre cele cinci Familii mafiote de pe coasta de est. A. Granelli îmbătrânea, iar în lumea interlopă se zvonea că M. Moretti îi va lua locul socrului său. M. Moretti fusese implicat în zeci de crime, dar nici un procuror districtual nu reușise să dovedească nimic, însuși Di Silva încercase să adune probe împotriva lui Moretti. Apoi, deodată, Di Silva avu noroc. Camillo Stela, unul din „soldații” lui Moretti, fusese prins în momentul în care comitea crima. În schimbul vieții, a acceptat să „cânte”. A fost cea mai frumoasă muzică pe care a ascultat-o Di Silva vreodată, un cântec care avea să îngenuncheze una din cele mai puternice familii ale Mafiei din est, avea să-l aducă pe Moretti pe scaunul electric și să-l ridice pe Di Silva pe scaunul guvernatorului din Albany. Și alți guvernatori ai statului New York au ajuns la Casa Albă. Di Silva intenționa să fie următorul.

Momentul era propice. Alegerile guvernamentale începeau în anul următor. Unul dintre cei mai puternici oameni politici ai statului îi spusese lui Di Silva:

— Cu publicitatea pe care o să o ai în cazul ăsta, ai să fii numit, apoi ales guvernator, Bobby. Înhață-l pe Moretti și ești candidatul nostru.

R. Di Silva nu-și asumă nici un risc. Își pregăti meticulos cazul împotriva lui M. Moretti. Își puse asistenții la treabă, să adune probe, să lămurească orice detaliu, tăind toate căile legale de scăpare la care putea apela apărătorul lui Moretti. Una câte una, fiecare portiță fusese închisă.

Cheia procesului împotriva lui Michael Moretti era Camillo Stela, iar martorul principal al lui Di Silva era păzit cu strășnicie. Procurorul districtual își aducea bine aminte de Abe „Puștiul”. Rebes, martorul guvernului, care a căzut de la etajul șase al hotelului Half Moon din Coney Island, în timp ce îl păzeau șase polițiști. Robert Di Silva a ales personal paznicii lui Camillo Stela, iar înaintea procesului, în fiecare noapte Stela a fost mutat în secret în locuri diferite. Acum, cu procesul în curs, Stela era ținut într-o celulă izolată, păzită de patru oameni înarmați. Nimeni nu avea voie să se apropie de el, fiindcă dorința lui Stela de a depune mărturie stătea în credința sa că procurorul districtual Di Silva era capabil să-l apere de răzbunarea lui Michael Moretti.

Era dimineața celei de-a cincea zi a procesului.

Pentru Jennifer Parker era prima zi a procesului. Stătea la masa acuzării împreună cu alți cinci noi asistenți ai procurorului districtual care depuseseră jurământul împreună cu ea în dimineața aceea.

Jennifer Parker era o fată de douăzeci și patru de ani, zveltă, cu părul negru, cu pielea palidă, o figură mobilă, inteligentă și ochi verzi gânditori. Avea un chip mai mult atrăgător decât frumos, un chip pe care citeai mândrie, și curaj, și sensibilitate, un chip pe care era greu să-l uiți. Stătea dreaptă, rigidă, încercând să-și construiască o platoșă împotriva unor fantome nevăzute ale trecutului.

Ziua aceea începuse dezastruos pentru Jennifer Parker. Ceremonia depunerii jurământului la biroul procurorului districtual fusese programată pentru ora opt a.m. Jennifer își pregătise cu grijă hainele cu o seară înainte și pusese ceasul să sune la ora șase pentru a avea timp să se spele pe cap.

Ceasul nu a sunat. Jennifer s-a sculat la șapte și jumătate și a intrat în panică. I s-a dus un fir de la ciorap când i s-a rupt tocul de la pantof și a trebuit să-și schimbe îmbrăcămintea. A trântit ușa minusculului ei apartament exact în momentul în care și-a adus aminte că a uitat cheile înăuntru. Plănuise să ia un autobuz până la clădirea Curții Criminale, dar acum a trebuit să alerge să prindă un taxi, pe care nu și-l putea permite, și a dat peste un șofer care i-a explicat tot timpul drumului de ce lumea era pe cale de a se sfârși.

Când, în cele din urmă, Jennifer a ajuns, cu răsuflarea tăiată, la Curtea Criminală, era în întârziere cu cincisprezece minute.

Se aflau acolo douăzeci și cinci de avocați adunați în biroul procurorului districtual, majoritatea lor proaspăt ieșiți de pe băncile Facultății de drept, tineri și înfocați și emoționați de faptul că vor lucra pentru procurorul districtual al New Yorkului. Încăperea era impresionantă, decorată cu mult gust. Avea un birou cu trei scaune în fața lui și un fotoliu confortabil de piele în spate, o masă de ședințe cu câteva zeci de scaune împrejur și pe pereți rafturi pline cu cărți de legi. De asemenea, pe pereți atârnau fotografii înrămate cu autografe ale lui J. Edgar Hoover, John Lindsay, Richard Nixon și Jack Dempsey.

Când Jennifer intră grăbită în birou, cerându-și scuze, Di Silva era în toiul unei cuvântări. Se opri, se întoarse spre Jennifer și spuse:

— Ce dracu crezi că-i aici? Un ceai dansant?

— Îmi pare îngrozitor de rău, eu…

— Nu-mi pasă cât de rău îți pare. Să nu mai întârzii niciodată!

Ceilalți se uitară la Jennifer ascunzându-și cu grijă simpatia.

Di Silva se întoarse spre grup și mârâi:

— Știu de ce sunteți cu toții aici. Vă veți învârti pe aici suficient ca să învățați câteva șmecherii și apoi, când o să credeți voi că sunteți pregătiți, veți pleca pentru a deveni avocați pledanți în procese criminale. Dar s-ar putea să fie unul printre voi — s-ar putea — care să fie destul de bun să-mi ia locul într-o zi. Di Silva făcu semn din cap spre asistentul său: Citește-le jurământul.

Depuseră jurământul cu vocile stinse.

Când terminară, Di Silva spuse:

— All right. Sunteți ofițeri ai Curții, Dumnezeu să ne ajute. În acest birou au loc acțiunile cele mai importante, dar nu sperați prea multe.

O să vă îngropați mai întâi nasurile în cercetări și schițe de documente, citații, mandate de arestare — toate lucrurile acelea minunate care vi s-au predat la școală. Nu vă veți ocupa de vreun proces cel puțin un an-doi. Di Silva se opri pentru a-și aprinde o țigară.

— Conduc acum acuzarea într-un caz. Câțiva dintre voi poate ați citit despre el. Avea vocea plină de sarcasm. Mi-ar fi de folos șase dintre voi pentru diverse comisioane.

Jennifer ridică prima mâna. Di Silva ezită un moment, apoi o alese împreună cu alți cinci.

— Mergeți la camera 16.

La ieșirea din birou li s-au eliberat legitimații. Jennifer n-a fost descurajată de atitudinea procurorului districtual. Trebuie să fie dur, se gândea ea. Este un post greu. Și lucra pentru el acum. Făcea parte din personalul procurorului districtual al New-Yorkului! Anii de muncă interminabilă pe băncile școlii se sfârșiseră.

Profesorii ei predaseră în așa fel încât legea părea cumva abstractă și străveche, dar Jennifer reușise să zărească întotdeauna mai departe, spre Pământul Făgăduinței: adevărata lege, care trata corect ființele omenești și pasiunile lor. Jennifer absolvise a doua din clasa ei și apăruse în Revista de Drept. Trecuse examenul de avocat pledant din prima încercare, în timp ce o treime din cei care l-au dat împreună cu ea au picat. Simțea că-l înțelege pe Robert Di Silva și era sigură că ar fi fost capabilă să îndeplinească orice i-ar fi dat de făcut.

Jennifer învățase bine lecția. Știa că sunt patru oficii sub Procurorul Districtual — Procese, Apeluri, Escrocherii și Fraude — și se întreba la care din ele va fi repartizată. Erau peste două sute de asistenți de procurori districtuali în New York și cinci procurori districtuali, câte unul pentru fiecare district. Dar cel mai important, desigur, era Manhattan: Robert Di Silva.

Jennifer stătea acum în camera de judecată, la masa acuzării, privindu-l pe Di Silva la treabă, un inchizitor puternic, neobosit.

Jennifer aruncă o privire spre acuzat, Michael Moretti. În ciuda celor citite despre el, Jennifer nu se putea împăca cu gândul că Michael Moretti era un criminal. Arată ca o stea de cinema în decorul unui tribunal, gândea Jennifer. Stătea nemișcat, numai ochii lui negri trădând ceva din furtuna interioară. Se mișcau fără încetare, examinând fiecare colț al sălii ca și cum ar fi încercat să-și calculeze șansele de fugă. Nu exista nici o scăpare. Di Silva avusese grijă de asta.

Camillo Stela era pe banca martorilor. Dacă ai fi vrut să îl compari cu un animal, te-ai fi gândit la nevăstuică. Avea o față îngustă, cu buze subțiri și dinți galbeni. Ochii, mici, se mișcau necontenit în cap și nu-ți venea să-l crezi încă înainte de a deschide gura. Robert Di Silva era conștient de impactul martorului său asupra juriului, dar nu mai avea importanță. Ceea ce conta era ce avea Stela de spus. Avea de povestit istorii de groază, care nu mai fuseseră niciodată spuse și care sunau perfect adevărat. Procurorul districtual se îndreptă spre banca martorului, unde Camillo Stela depusese jurământul.

— Domnule Stela, aș vrea ca juriul să știe că sunteți un martor potrivnic și că, pentru a depune mărturie, Statul a fost de acord să vă dea voie să fiți judecat pentru învinuirea mai mică de vătămare involuntară de persoană, în procesul de omor în care sunteți implicat. Este adevărat?

— Da, domnule.

Mâna dreaptă i se crispa.

— Domnule Stela, îl cunoașteți pe acuzat, Michael Moretti?

— Da, domnule.

Evita să privească spre masa acuzatului, unde stătea Michael Moretti.

— Care era natura relațiilor dintre dumneavoastră?

— Am lucrat pentru Mike.

— De cât timp îl cunoașteți pe Michael Moretti?

— De aproape zece ani.

Acum i se încorda gâtul.

— Vreți să spuneți că erați apropiat acuzatului?

— Obiectez.

Thomas Colfax se ridică în picioare. Avocatul lui Moretti era un bărbat înalt, cu părul argintiu, cam de șaizeci de ani, un „consigliere” al Sindicatului și unul dintre cei mai vicleni avocați din barou.

— Procurorul districtual încercă să îndrume martorul.

Judecătorul Lawrence Waldman spuse:

— Se admite.

— Voi reformula integrarea. Ce anume lucrați pentru domnul Moretti?

— Eram un fel de gorilă.

— Vreți să fiți mai explicit?

— Da. Dacă apărea o problemă — cum ar fi dacă cineva călca strâmb — Mike îmi spunea să îndrept problema.

— Cum făceați asta?

— Știți… mușchii.

— Puteți da juriului un exemplu?

Thomas Colfax era în picioare.

— Obiectez, domnule președinte. Acest fel de a întreba este imaterial.

— Nu se admite. Martorul poate răspunde.

— Ei bine, Mike e-n împrumuturi cu camătă, da? Acum câțiva ani, Jimmy Serrano a întârziat cu plata, așa că Mike m-a trimis să-i dau o lecție lui Jimmy.

— În ce a constat această lecție?

— I-am rupt picioarele. Vedeți, explică Stela cu sinceritate, dacă îl lași pe unul să scape, o să încerce toți.

Cu coada ochilor, Robert Di Silva putea vedea reacția de stupoare pe fața juraților.

— În ce alte afaceri a mai fost implicat Michael Moretti pe lângă împrumuturile de bani?

— Isuse! O grămadă.

— Aș vrea să ni le spuneți, domnule Stela.

— Da. Cum ar fi pe cheu. Mike are un aranjament cu sindicatele. Ca și-n industria țoalelor. Mike e-n jocuri de noroc, tonomate, colectarea gunoaielor, textile. Cam astea.

— Domnule Stela, Michael Moretti este acuzat de uciderea lui Eddie și Albert Ramos. I-ați cunoscut?

— Oh, sigur.

— Erați de față când au fost uciși?

— Daa.

Părea că întregul corp i se crispează.

— Cine i-a ucis de fapt?

— Mike.

Pentru o secundă ochii săi se întâlniră cu ai lui Michael Moretti și Stela se uită repede în altă parte.

— Michael Moretti?

— Exact.

— De ce voia acuzatul ca frații Ramos să fie uciși?

— Știți, Eddie și Al aveau grijă de pariuri…

— Este vorba de o operațiune de pariuri clandestine?

— Daa. Mike a aflat că ei trișa. Trebuia să le dea o lecție, că erau băieții lui, știți? Gândea că…

— Obiectez!

— Se admite. Martorul să rămână la fapte.

— Faptele este că Mike mi-a spus să invit băieții…

— Eddie și Albert Ramos?

— Daa. La o mică petrecere la „Pelican”. E un club particular pe plajă. Brațul începu din nou să i se crispeze, iar Stela, conștient deodată de asta, îl apucă cu cealaltă mână.

Jennifer Parker se întoarse să se uite la Michael Moretti. Privea impasibil, cu fața și corpul imobile.

— Ce s-a întâmplat apoi, domnule Stela?

— I-am luat pe Eddie și Al și i-am dus cu mașina în parcare. Mike era acolo și aștepta. Când băieții s-a dat jos din mașină, eu m-am dat la o parte și Mike a început să tragă.

— I-ați văzut pe frații Ramos căzând la pământ?

— Da, domnule.

— Și erau morți?

— I-a îngropat ca și cum era morți.

Se auzi un murmur în sală. Di Silva așteptă până se făcu liniște.

— Domnule Stela, sunteți conștient că mărturia depusă este autoincriminatorie?

— Da, domnule.

— Și că sunteți sub jurământ, iar viața unui om este în joc?

— Da, domnule.

— Ați fost martor când acuzatul, Michael Moretti, a împușcat cu sânge rece doi bărbați fiindcă nu i-au dat niște bani?

— Obiectez! îndrumă martorul.

— Se admite.

Procurorul districtual Di Silva se uită la fețele juraților și ce văzu acolo îi spuse că a câștigat procesul. Se întoarse spre Camillo Stela.

— Domnule Stela, știu că v-a trebuit foarte mult curaj pentru a veni în această sală spre a depune mărturie. În numele oamenilor acestui stat, vreau să vă mulțumesc.

Di Silva se întoarse spre Thomas Colfax.

— Martorul dumneavoastră.

Thomas Colfax se ridică cu grație în picioare.

— Mulțumesc, domnule Di Silva. Aruncă o privire la ceasul de pe perete, apoi se întoarse spre juriu. Dacă se poate, domnule președinte, este aproape ora douăsprezece. Aș prefera ca examinarea mea să nu fie întreruptă. Se poate să rog curtea să ia pauza de masă acum și eu să interoghez după-amiază?

— Foarte bine. Judecătorul Lawrence Waldman bătu cu ciocănelul în masă. Pauză până la ora două.

Toată lumea se sculă în picioare, în timp ce judecătorul se ridică și ieși prin ușa laterală spre cabinetul său. Jurații începură să iasă și ei. Patru polițiști înarmați îl înconjurară pe Camillo Stela și îl escortară printr-o ușă din fundul sălii de judecată ce ducea la camera martorului.

Imediat, Di Silva fu înconjurat de reporteri.

— Ne dați o declarație?

— Cum credeți că a decurs procesul până acum, domnule procuror districtual?

— Cum aveți de gând să-l protejați pe Stela după ce se va termina?

În mod obișnuit, Robert Di Silva n-ar fi admis un asemenea amestec în sala de judecată, dar acum, cu ambițiile sale politice, avea nevoie să aibă presa de partea lui, așa că se abătu de la atitudinea obișnuită și se purtă politicos cu ei.

Jennifer Parker stătea acolo, privindu-l pe procurorul districtual cum parează întrebările reporterilor.

— Veți obține o condamnare?

— Nu sunt ghicitor, îl auzi Jennifer pe Di Silva spunând cu modestie. De aceea avem juri, doamne și domni. Ei vor decide dacă domnul Moretti este inocent sau vinovat.

Jennifer îl privi pe Michael Moretti ridicându-se în picioare. Făcea impresia că este calm și relaxat. Părea să-i vină foarte greu să creadă că e vinovat de toate lucrurile acelea teribile de care era acuzat. Dacă ar fi să-l aleg pe vinovat, gândea Jennifer, l-aș alege pe Stela, Crispatul.

Reporterii s-au mutat de lângă Di Silva, care stătea de vorbă acum cu membrii personalului său. Jennifer ar fi dat orice ca să audă ce vorbeau.

Jennifer văzu cum un bărbat îi spune ceva lui Di Silva, se desprinde din grupul procurorului districtual și se grăbește spre ea. Avea în mână un plic mare.

— Domnișoara Parker?

Jennifer îi privi surprinsă.

— Da.

— Șeful vrea să-i dați asta lui Stela. Spuneți-i să-și împrospăteze memoria cu datele astea. Colfax va încerca să-i distrugă mărturia și șeful vrea să fie sigur că Stela n-o să se prostească.

Îi întinse plicul lui Jennifer și ea se uită spre Di Silva. Și-a amintit numele meu, gândi ea, este de bun augur.

— Ar fi bine să vă grăbiți. P.D. nu crede că Stela e prea rapid la învățat.

— Da, domnule.

Jennifer plecă repede.

Se îndreptă spre ușa prin care îl văzuse pe Stela ieșind. Un polițist înarmat îi bloca repede calea.

— Pot să vă ajut cu ceva, domnișoară?

— Biroul procurorului districtual, spuse Jennifer crispată. Își scoase legitimația și o arătă. Trebuie să-i dau un plic domnului Stela de la domnul Di Silva.

Gardianul examină cu atenție legitimația, apoi deschise ușa și Jennifer se trezi în camera martorului. Era o cameră mică, în care se găseau un birou vechi, o canapea uzată și scaune de lemn. Stela stătea pe unul din ele. Mâna i se contracta violent. În cameră se aflau patru polițiști înarmați.

Când Jennifer intră, unul din gardieni spuse:

— Hei! Nimeni n-are voie aici.

— E okay, Al. Biroul P.D., spuse gardianul de afară.

Jennifer îi întinse plicul lui Stela.

— Domnul Di Silva vrea să vă împrospătați memoria cu datele acestea.

Stela clipi privind-o, nereușind să-și stăpânească contracțiile.

2

În timp ce Jennifer se îndrepta spre ieșirea clădirii Curții Criminale pentru a-și lua masa de prânz, trecu pe lângă ușa deschisă a unei săli de judecată pustii. Nu putu rezista să nu intre un moment.

Erau cincisprezece rânduri de bănci pentru spectatori, în fața tribunei înalte a judecătorului se găseau două mese lungi, cea din stânga însemnată Reclamant, iar cea din dreapta Acuzat. Boxa juraților avea două rânduri de câte opt scaune. E o sală de judecată obișnuită, gândea Jennifer, simplă — chiar urâtă — dar este inima libertății. Această cameră și toate celelalte asemenea reprezintă diferența dintre civilizație și sălbăticie. Dreptul la un proces cu jurați caracterizează o națiune liberă. Jennifer se gândi la toate țările din lume care nu aveau această cameră mică, țări în care cetățenii erau luați din paturile lor în mijlocul nopții, torturați și uciși de dușmani necunoscuți, pentru cauze nedivulgate: Iran, Uganda, Argentina, Peru, Brazilia… lista era uriașă.

Dacă sălile de judecată americane vor fi private vreodată de puterea lor, gândea Jennifer, dacă cetățenilor li se va nega vreodată dreptul la un proces cu jurați, atunci America va înceta să mai existe ca națiune liberă. Acum făcea și ea parte din sistem și, stând acolo, încerca un puternic sentiment de mândrie. Va face tot ce-i va sta în putință pentru a onora conceptul, pentru a ajuta la păstrarea lui.

Din capătul îndepărtat al holului se auzi un murmur îndepărtat, care se amplifica din ce în ce, pentru a deveni infernal. Începură să sune sonerii de alarmă. Jennifer auzi zgomot de pași fugind pe coridor și văzu polițiști cu armele în mână alergând spre intrarea principală a tribunalului. Primul lucru care îi veni în mintea lui Jennifer fu că Michael Moretti a reușit cumva să treacă de bariera de gardieni și să scape. Se grăbi pe coridor. Era demență curată. Oamenii alergau nebunește, strigând ordine peste zgomotul soneriilor. Gărzi înarmate se așezară la ieșiri. Reporterii care se aflau la telefon pentru a-și transmite articolele se grăbiră spre coridor ca să vadă ce se întâmplă. Departe, în capătul holului, Jennifer îl văzu pe procurorul districtual Robert Di Silva dând ordine câtorva polițiști. Avea fața lividă.

Dumnezeule! O să facă un infarct!

Își făcu loc prin mulțime și se duse spre el, gândind că poate i-ar fi cumva de ajutor. În timp ce se apropia, unul din polițiștii care îl păzea pe Stela o văzu pe Jennifer. Ridică mâna și arătă spre ea. Jennifer Parker se văzu atunci înșfăcată, încătușată și pusă sub stare de arest.

În camera judecătorului Lawrence Waldman erau patru persoane: judecătorul Waldman, procurorul districtual Robert Di Silva, Thomas Colfax și Jennifer.

— Aveți dreptul să aveți un avocat înainte de a face orice declarație, o informă judecătorul Waldman pe Jennifer, și aveți dreptul să nu vorbiți. Dacă…

— N-am nevoie de nici un avocat, domnule președinte! Pot să explic ce s-a întâmplat.

Robert Di Silva se aplecă atât de mult spre Jennifer, încât putea vedea cum îi pulsează o venă la tâmplă.

— Cine te-a plătit să-i dai pachetul ăsta lui Camillo Stela?

— Plătit? Nimeni nu m-a plătit!

Vocea lui Jennifer era plină de indignare.

Di Silva ridică un plic de pe biroul judecătorului Waldman.

— Nimeni nu te-a plătit? Ai intrat pur și simplu la martorul meu și i-ai dat asta?

Scutură plicul și trupul unui canar galben căzu pe masă. Avea gâtul rupt.

Jennifer se uită la el îngrozită.

— Eu… unul din oamenii dumneavoastră… mi l-a dat…

— Care dintre ei?

— Nu… nu știu.

— Dar știi că era unul din oamenii mei.

Vocea era neîncrezătoare.

— Da. L-am văzut vorbind cu dumneavoastră, apoi a venit la mine, mi-a întins plicul și mi-a spus că dumneavoastră vreți ca eu să i-l duc lui Stela. A… a știut chiar și cum mă cheamă.

— Bineînțeles că știa. Cât te-au plătit?

E un coșmar, gândi Jennifer. O să mă trezesc imediat și va fi șase dimineața și o să mă îmbrac și mă voi duce să depun jurământul.

— Cât?

Furia din vocea lui o ridică pe Jennifer în picioare.

— Mă acuzați de…?

— Să te acuz! Robert Di Silva își strânse pumnii. Lady, nici n-am început încă. Când o să ieși din închisoare vei fi prea bătrână ca să poți cheltui banii.

— Nu este nici un ban la mijloc.

Jennifer se uită la el sfidător.

Thomas Colfax stătea în spate, ascultând liniștit conversația. O întrerupse acum pentru a spune:

— Scuzați-mă, domnule președinte, dar mi-e teamă că așa nu ajungem la nici un rezultat.

— De acord, răspunse judecătorul Waldman.

Se întoarse spre procurorul districtual:

— Cum stai, Bobby? Mai vrea Stela să fie supus interogatoriului avocatului apărării?

— Interogatoriu? E ca un coș de gunoi! E speriat de și-a pierdut mințile. Nu mai poate veni la bară.

Thomas Colfax spuse blând:

— Dacă nu-mi pot susține interogatoriul asupra martorului principal al acuzării, domnule președinte, va trebui să cer aplicarea procedurii unui proces incomplet.

Toată lumea din cameră știa ce înseamnă asta: Michael Moretti va pleca liber din sala de judecată.

Judecătorul Waldman se uită la procurorul districtual.

— I-ați spus martorului dumneavoastră că poate fi acuzat de nesupunere?

— Da. Stela este mai speriat de ei decât de noi. Se întoarse pentru a arunca o privire veninoasă spre Jennifer. Nu mai are încredere că-l putem proteja.

Judecătorul Waldman spuse rar:

— Atunci, mi-e teamă că această curte n-are altă alternativă decât să satisfacă cererea apărării și să declare procesul incomplet.

Robert Di Silva stătea acolo și asculta cum cazul său este desființat. Fără Stela nu mai avea nici un caz. Michael Moretti nu mai putea fi acuzat de nimic acum, dar Jennifer Parker putea. Avea de gând să o facă să plătească pentru ce îi făcuse.

— Voi da instrucțiuni ca acuzatul să fie eliberat și juriul dizolvat, spuse judecătorul Waldman.

— Mulțumesc, domnule președinte.

Nu se vedea nici un semn de triumf pe fața lui Thomas Colfax.

— Dacă nu mai este nimic… începu judecătorul Waldman.

— Mai este ceva! Robert Di Silva se întoarse spre Jennifer Parker. Vreau să fie reținută pentru obstrucția justiției, pentru influențarea martorului într-un caz important, pentru conspirație, pentru…

Era incoerent de furie. De necaz, Jennifer își regăsi vocea:

— Nu puteți dovedi nici una din acuzațiile astea, pentru că nu sunt adevărate. Eu… poate sunt vinovată că am fost proastă, dar asta-i tot,e singurul lucru de care aș putea fi învinuită. Nu m-a mituit nimeni. Credeam că dau un pachet din partea dumneavoastră.

Judecătorul Waldman se uită la Jennifer și spuse:

— Indiferent de motive, consecințele au fost extrem de neplăcute. Voi cere Comisiei de Apel să înceapă o investigație și, dacă se consideră că circumstanțele o cer, să înceapă procedura de scoatere din baroul avocaților.

Jennifer simți deodată că leșină.

— Domnule președinte, eu…

— Asta-i tot pentru moment, domnișoară Parker.

Jennifer rămase neclintită o clipă, uitându-se la fețele lor ostile. Nu mai avea nimic de spus.

Canarul galben de pe masă spusese tot.

3

Nu se putea spune doar că Jennifer Parker a fost menționată în știrile de seară — ea a fost știrile de seară. Povestea ei cu canarul galben dat martorului lui Di Silva era irezistibilă. Fiecare canal de televiziune a arătat-o pe Jennifer părăsind camera judecătorului Waldman, luptându-se să iasă din tribunal, înconjurată de presă și public.

Lui Jennifer nu-i venea să creadă văzând publicitatea oribilă care i se făcea. O pistonau din toate părțile: reporteri de televiziune, reporteri radio și ziariști. Voia cu disperare să fugă de lângă ei, dar n-o lăsa mândria ei.

— Cine v-a dat canarul galben, MissParker?

— L-ați întâlnit vreodată pe Michael Moretti?

— Știați că Di Silva plănuia să se folosească de acest caz pentru a ajunge guvernator?

— Procurorul districtual spune că intenționează să vă scoată din barou. Aveți de gând să luptați împotriva lui?

La fiecare întrebare Jennifer răspundea cu buzele strânse:

— Fără comentarii.

În știrile de seară, CBS a numit-o „Wrong-Way Parker”, fata care a apucat-o într-o direcție greșită. Un reporter de la ABC i-a spus „Canarul Galben”. La NBC, un comentator sportiv a comparat-o cu Roy Riegels, jucătorul de fotbal care a fugit cu mingea spre propriile buturi.

În Tony’s Place, un restaurant al lui Michael Moretti, avea loc o petrecere. Erau câteva zeci de oameni în sală, bând și râzând.

Michael Moretti stătea singur la bar, într-o oază de liniște, privind-o pe Jennifer Parker la televizor. Ridică paharul în semn de salut spre ea și bău.

Avocații discutau peste tot episodul Jennifer Parker. Jumătate dintre ei credeau că a fost mituită de Mafia, iar cealaltă jumătate că a fost o naivă inocentă. Dar indiferent ce credeau, cu toții erau de acord într-o privință: scurta carieră de avocat a lui Jennifer Parker se terminase.

Durase exact patru ore.

S-a născut în Kelso, Washington, un orășel cu case de lemn fondat în 1847 de un inginer topograf scoțian care l-a numit așa după orașul său natal.

Tatăl lui Jennifer fusese avocat, lucrând mai întâi pentru companiile de prelucrare a lemnului care dominau orașul, iar mai târziu pentru muncitorii de la fabricile de cherestea. Primele amintiri din copilăria lui Jennifer erau numai bucurii. Statul Washington era ca o țară din povești pentru un copil, cu munți măreți, ghețari și parcuri naturale. Se schia, se mergea în canoe și, când s-a făcut mai mare, făcea alpinism pe ghețari și excursii în locuri cu nume minunate: Ohanapecosh și Niscually, și Lake Cle Elum, și Chenuis Falls, și Horse Heaven, și Yakima Valley. Jennifer a învățat de la tatăl său să schieze la Timberline și să urce pe munte pe Mount Rainier.

Tatăl ei avea întotdeauna timp pentru ea, în timp ce mama, frumoasă și fără odihnă, era misterios de ocupată și rareori acasă. Jennifer își adora tatăl. Abner Parker avea în vine un amestec de sânge englez, irlandez și scoțian. Avea o talie mijlocie, păr negru și ochi albastru-verzui. Era un tip milos, cu un simț înnăscut pentru justiție. Nu îl interesau banii, ci oamenii. Stătea ore întregi de vorbă cu Jennifer, povestindu-i despre cazurile lui și despre problemele oamenilor care intrau în biroul său micuț și nepretențios, iar Jennifer nu și-a dat seama decât mulți ani mai târziu că vorbea cu ea fiindcă nu avea pe nimeni altcineva căruia să-i împărtășească gândurile.

După orele de școală, Jennifer alerga la tribunal să-l vadă pe tata la lucru. Dacă nu erau procese în curs, stătea prin biroul lui, ascultându-l vorbind cu clienții despre cazurile lor. N-au vorbit niciodată dacă să urmeze sau nu Facultatea de Drept; era de la sine înțeles.

Când Jennifer avea cincisprezece ani, începuse să-și petreacă verile muncind pentru tatăl ei. La vârsta când celelalte fete se întâlneau cu băieți și se îndrăgosteau, Jennifer era absorbită de procese și testamente.

Băieții o curtau, dar ieșea rar. Când tatăl său o întreba de ce, îi răspundea: „Toți sunt așa de tineri, papa.” Știa că într-o zi se va mărita cu un avocat ca tata.

Când Jennifer împlini șaisprezece ani, mama ei a plecat de acasă cu băiatul de optsprezece ani al vecinului de vizavi, iar tatăl lui Jennifer „a murit” în tăcere. Au trecut șapte ani până ce inima lui a încetat să bată, dar murise din momentul în care aflase vestea despre soția sa. Tot orașul aflase și toți erau plini de înțelegere, ceea ce, bineînțeles, înrăutățea lucrurile, fiindcă Abner Parker era un om mândru. Atunci a început să bea. Jennifer a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i alina durerea, dar n-a rezolvat nimic și nimic n-a mai fost la fel de atunci.

Anul următor, când a venit timpul să urmeze liceul, Jennifer s-a gândit să stea acasă, dar el nici n-a vrut să audă.

— Vom fi parteneri, Jennie, i-a spus el. Grăbește-te să termini facultatea.

După absolvirea liceului s-a înscris la Universitatea Washington din Seattle pentru a studia Dreptul. În primul an de școală, în timp ce colegii ei se chinuiau într-un hățiș impenetrabil de contracte, prejudicii, proprietăți, proceduri civile și drept roman, Jennifer se simțea de parcă ar fi fost acasă. S-a mutat la căminul universității și a obținut o slujbă la Biblioteca de drept.

Jennifer s-a îndrăgostit de Seattle. Duminica, împreună cu un student indian, Ammini Williams și o irlandeză, Josephine Collins, se plimbau cu barca pe Green Lake, în centrul orașului, sau asistau la cursele de pe Lake Washington.

În Seattle se aflau multe cluburi de jazz, iar favoritul lui Jennifer era Peter’s Poop Deck, unde aveau lăzi în loc de mese.

După-amiezele, Jennifer, Ammini și Josephine se întâlneau la Hasty Tasty, o cârciumioară unde se făceau cei mai buni cartofi prăjiți din lume.

Doi băieți o curtau pe Jennifer: un student la medicină, tânăr și seducător, pe nume Noah Larkin, și un student la Drept, Ben Munro. Din când în când, Jennifer ieșea cu ei, dar era mult prea ocupată pentru a se gândi la ceva mai serios.

Iernile erau aspre și umede și părea că plouă tot timpul. Jennifer purta o jachetă de pled veche, albastru-verzuie, care reținea picăturile de ploaie în lâna ei ponosită și îi făcea ochii să strălucească precum smaraldele. Mergea prin ploaie, pierdută în gândurile ei, fără să-și dea seama vreodată că toți cei pe lângă care trecea întorceau capul.

Primăvara, fetele apăreau în rochiile lor subțiri de bumbac. Băieții se adunau pe iarba din parcul universității și priveau fetele trecând, dar Jennifer avea ceva care îi făcea să se simtă neașteptat de timizi. Ceva aparte, greu de definit pentru ei, un sentiment că fata a ajuns deja la ceva pe care ei îl caută încă.

În fiecare vară Jennifer se ducea acasă să-și vadă tatăl. Se schimbase însă atât de mult. Nu era niciodată beat, dar niciodată treaz. Se retrăsese într-o fortăreață unde nu-l mai putea atinge nimic.

A murit când Jennifer era în ultimul an de facultate. Orașul îl ținea minte, așa că au venit aproape o sută de oameni la funeralii, oameni pe care îi ajutase și cu care se împrietenise de-a lungul anilor. Jennifer a suferit în tăcere. A pierdut mai mult decât un tată. A pierdut un profesor și un mentor.

După înmormântare, Jennifer s-a întors la Seattle pentru a termina școala. Tata îi lăsase mai puțin de-o mie de dolari și trebuia să se hotărască ce va face în viată. Știa că nu se poate întoarce în Kelso pentru a practica avocatura;fiindcă acolo va fi întotdeauna fetița a cărei mamă a fugit cu un adolescent.

Datorită mediei mari pe care o avea, Jennifer a primit câteva oferte la firme importante din țară.

Warren Oakes, profesorul său de drept penal, i-a spus:

— Asta-i un lucru foarte bun, domnișoară. Este foarte greu pentru o femeie să intre într-o firmă bună de avocatură.

Dilema lui Jennifer era că nu mai avea o casă sau rădăcini undeva. Nu era sigură unde ar vrea să trăiască.

Puțin timp după terminarea studiilor, problema s-a rezolvat. Profesorul Oakes a chemat-o să stea de vorbă după cursuri.

— Am o scrisoare de la biroul procurorului districtual din Manhattan, care îmi cere să-i recomand pe cel mai bun absolvent al meu. Te interesează?

New York!

— Da, domnule. Jennifer a fost așa de uimită, încât răspunsul a țâșnit imediat.

A zburat la New York pentru a da examenul de avocat pledant și s-a întors apoi la Kelso pentru a închide biroul părintesc. A fost o experiență dulce-amăruie, plină de amintiri, fiindcă lui Jennifer i se părea că în biroul acela a crescut.

Și-a luat o slujbă de bibliotecară până avea să afle dacă a trecut examenul de la New York.

— E unul din cele mai grele din țară, a avertizat-o profesorul Oakes.

Dar Jennifer știa.

A primit răspunsul că a luat examenul și o ofertă de la biroul procurorului districtual în aceeași zi.

O săptămână mai târziu, Jennifer era în drum spre est.

Și-a găsit un apartament micuț în josul lui Third Avenue, cu o imitație de cămin, la al patrulea etaj al unei clădiri cu scări foarte abrupte. Exercițiul o să mă mențină în formă, își spuse Jennifer. Nu erau munți de urcat în Manhattan. Apartamentul consta dintr-o sufragerie cu o canapea care se transforma în pat și o baie minusculă cu o fereastră pe care cineva, cu mult timp în urmă, o dăduse cu vopsea neagră și o bătuse în cuie. Mobila arăta de parcă ar fi fost donată de Armata Salvării. Oh, ei bine, n-am să locuiesc mult timp aici, gândea Jennifer. E numai temporar, până voi fi recunoscută ca avocat.

* * *

Acesta a fost visul. Realitatea era că se afla la New York de mai puțin de șaptezeci și două de ore, fusese dată afară din personalul procurorului districtual și cu perspectiva scoaterii din barou.

Jennifer renunță să mai citească ziarele și revistele și încetă să se mai uite la televizor, fiindcă oriunde se întorcea se vedea pe sine însăși. Simțea că oamenii se zgâiesc la ea pe stradă, în autobuz și în magazine. Începu să se ascundă în micuțul ei apartament, refuzând să răspundă la telefon sau la soneria de la ușă. Se gândi să-și facă bagajele și să se întoarcă la Washington. Se gândi să-și caute o slujbă în alt domeniu. Se gândi să se sinucidă. Petrecu multe ore compunând scrisori către procurorul districtual Robert Di Silva. Jumătate din ele erau acuzații caustice pentru lipsa lui de înțelegere. Cealaltă jumătate erau scuze abjecte, cu rugămintea de a i se mai da o șansă. Nici una n-a fost trimisă vreodată.

Pentru prima oară în viață Jennifer era copleșită de un sentiment de disperare. Nu avea prieteni la New York, nimeni cu care să vorbească. Stătea încuiată în apartament toată ziua, iar noaptea târziu ieșea să se plimbe pe străzile pustii ale orașului. Abandonații care populează noaptea străzile n-o acostau niciodată. Probabil că vedeau propria lor singurătate și disperare reflectate în ochii ei.

Iar și iar, în timp ce mergea, Jennifer refăcea în minte scena din sala de judecată, schimbând întotdeauna finalul.

„Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva și se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare.

Domnișoara Parker?

Da.

Șeful vrea să-i dați asta lui Stela. Jennifer se uită la el cu răceală. Arătați-mi legitimația dumneavoastră vă rog.

Bărbatul intră în panică și o luă la fugă.”

„Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva și se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Domnișoara Parker? Da.

Șeful vrea să-i dați asta lui Stela. Îi dădu plicul. Jennifer deschise plicul și văzu canarul mort dinăuntru. Din acest moment ești sub stare de arest.”

„Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva și se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Trecu pe lângă ea spre un alt asistent al procurorului districtual și îi întinse plicul. Șeful vrea să-i dați asta lui Stela.”

Putea să re-scrie scena de câte ori ar fi vrut, dar nimic nu se schimba. O greșeală prostească o distrusese. Și totuși… cine zicea că este distrusă? Presa? Di Silva? Nu mai auzise nimic despre scoaterea ei din barou și până atunci era încă avocat. Sunt firme care mi-au făcut oferte, își spuse Jennifer.

Plină de speranță, Jennifer scoase lista firmelor cu care vorbise și începu să dea telefoane. Nici unul din cei cu care a cerut să vorbească nu era acolo și nici nu i s-a telefonat mai târziu, cu toate că a avut grijă să lase numărul tuturor. I-au trebuit patru zile ca să-și dea seama că era un paria în profesia ei. Vâlva din jurul cazului se domolise, dar toată lumea își mai amintea încă.

Jennifer continuă să telefoneze la posibili patroni, trecând alternativ prin stări de disperare, indignare, frustrare și iar disperare. Se întreba ce va face tot restul vieții și de fiecare dată ajungea la aceeași concluzie:. Ceea ce vrea ea să facă, singurul lucru care o interesează este să practice avocatura. Este avocat și, pentru numele lui Dumnezeu, până o vor opri, va găsi o cale să-și practice profesia.

Începu să facă turul birourilor de avocatură. Intra neanunțată, își spunea numele secretarei și cerea să fie primită de șeful personalului. Din când în când era primită, dar atunci Jennifer avea sentimentul că numai din curiozitate. Era o ciudățenie și voiau să vadă cum arată în persoană. De cele mai multe ori i se spunea pur și simplu că nu sunt locuri.

După șase săptămâni, banii începuseră să se termine. S-ar fi mutat într-un apartament mai ieftin, dar nu existau apartamente mai ieftine. Începu să sară peste micul dejun și masa de prânz și să mănânce de seară la una din dughenele acelea cu mâncare proastă, dar cu prețuri bune. A descoperit Steak-and-Brew și Roast-and-Brew, unde pentru o sumă modestă căpăta un fel de mâncare, salată cât putea să mănânce și bere… cât cuprinde. Jennifer ura berea, dar îi umplea stomacul.

După ce termină lista cu firmele mari, se înarmă cu una cu firme mai mici și începu să sune, dar reputația sa era notorie, cunoscută deci până și aici. A primit o grămadă de propuneri de la bărbați interesanți, dar nici o ofertă de slujbă. Începuse să dispere. All right, gândi ea cu dispreț, dacă nimeni nu vrea să mă angajeze, osă-mi deschid propriul birou. Problema era că asta cerea bani. Zece mii de dolari cel puțin. Pentru chirie, telefon, secretară, cărți de legi, birou, scaune, hârtii cu antet… nu-și putea permite nici măcar timbrele.

Jennifer contase pe salariul ei de la procurorul districtual, dar acesta, bineînțeles, se dusese pe apa sâmbetei. Nu, n-avea cum să-și deschid propriul birou, indiferent cât de mic. Trebuia să găsească pe cineva cu care să împartă biroul.

Jennifer cumpără The New York Times și începu să caute prin ofertele de la mica publicitate. Abia pe la sfârșit dădu peste un mic anunț care scria: Ofertă / Prof. băr. împ. of. cu / 2 prof. băr. Chir. rez.

Ultimele două cuvinte o atrăgeau enorm pe Jennifer. Nu era bărbat, dar sexul ei nu conta. Rupse anunțul și luă metroul până la adresa respectivă.

Era o clădire veche pe Broadway. Biroul se afla la etajul zece, iar pe ușă scria:

KENNETH BAILEY

Investigații

Dedesubt:

Rockefeller Collection Agency

Jennifer inspiră adânc, deschise ușa și intră. Se găsea în mijlocul unui birou mic, fără geamuri. În cameră erau trei birouri ponosite, dintre care două ocupate.

La unul din birouri ședea un bărbat între două vârste, chel, îmbrăcat modest. Lucra la niște hârtii. Lângă peretele opus, la alt birou, stătea un bărbat în jur de treizeci de ani. Avea părul roșu-cărămiziu și ochi albaștri. Avea pielea palidă și pistruiată. Era îmbrăcat în pantaloni strânși pe pulpe, o cămașă fără guler și saboți albi de lemn, fără ciorapi. Vorbea la telefon.

— Nu fiți îngrijorată, doamnă Desser, doi dintre cei mai buni oameni ai mei lucrează la cazul dumneavoastră. Vom avea vești despre soțul dumneavoastră dintr-un moment în altul. Mi-e teamă că trebuie să vă mai cer bani pentru cheltuieli… Nu, nu vă osteniți să-i puneți la poștă. Poșta e îngrozitoare. În după-amiaza asta voi fi prin vecinătatea dumneavoastră. Am să mă opresc la dumneavoastră să-i iau.

Puse receptorul la loc, ridică privirea și o văzu pe Jennifer.

Se ridică în picioare, zâmbi și întinse o mână puternică.

— Eu sunt Kenneth Bailey. Ce pot face pentru dumneavoastră?

Jennifer se uită în jur la camera mică, lipsită de aer și spuse nesigură:

— Am… am venit în legătură cu anunțul.

— Oh! în ochi i se citea surpriza.

Bărbatul chel se uita fix la Jennifer.

— El este Otto Wenzel. El este Rockefeller Collection Agency.

Jennifer dădu din cap.

— Hello. Se întoarse spre Kenneth Bailey. Și dumneata ești Investigații?

— Exact. Care-i bișnița ta?

— Care-i…? Apoi, dându-și seama: Sunt avocat.

Kenneth Bailey o studie sceptic.

— Și vrei să deschizi un birou aici?

— Poate o să mai caut. Nu sunt sigură…

— Chiria va fi numai de nouăzeci de dolari pe lună.

— Aș putea să cumpăr clădirea asta cu nouăzeci de dolari pe lună, răspunse Jennifer.

Se întoarse să plece.

— Hei, stai puțin. Jennifer se opri.

Kenneth Bailey își plimbă mâna peste față.

— Am să fac un târg. Șaizeci. Când vor începe să-ți meargă afacerile, o să discutăm despre mărire.

Asta da afacere. Jennifer știa că n-o să găsească niciodată vreun loc pentru suma asta. Pe de altă parte, nu vedea cum ar putea atrage clienții în vizuina asta. Mai era un lucru pe care trebuia să-l ia în calcul. Nu avea cei șaizeci de dolari.

— E-n regulă, spuse Jennifer.

— N-o să-ți pară rău, îi promise Kenneth Bailey. Când vrei să-ți muți lucrurile aici?

— Sunt aici.

Kenneth Bailey pictă el însuși inscripția de pe ușă. Scrise:

JENNIFER PARKER

Avocat

Jennifer studie inscripția cu sentimente amestecate. Nici în cele mai groaznice visuri nu se gândise că va avea numele trecut sub cel al unui detectiv particular și al unui perceptor de acte de vânzare-cumpărare. Totuși, în timp ce se uita la ușă, simțea un sentiment de mândrie. Era avocat. Inscripția de pe ușă o dovedea.

Acum că Jennifer avea un spațiu într-un birou, singurul lucru care îi lipsea erau clienții.

Jennifer nu-și mai putea permite să mănânce nici măcar la Seak-and-Brew. Își prepara singură micul dejun — pâine prăjită și cafea — pe tabla pe care o așezase deasupra radiatorului din baie. Nu mânca de prânz, iar masa de seară o lua la Chock Full O’Nuts sau Zum Zum, unde serveau pâine și cartofi prăjiți.

Ajungea la birou în fiecare dimineață la nouă fix, dar n-avea nimic de făcut decât să-i asculte pe Ken Bailey și Otto Wenzel vorbind la telefon.

Cazurile lui Ken păreau să fie numai în legătură cu găsirea unor soți sau copii care fugiseră de acasă și la început Jennifer era convinsă că este un escroc, făcând promisiuni extravagante și primind avansuri mari. Dar Jennifer și-a dat seama repede că Ken lucra din greu și rezolva adesea cazurile. Era optimist și inteligent.

Otto Wenzel era o enigmă. Telefonul lui suna neîncetat. Îl ridica, murmura câteva cuvinte în receptor, scria ceva pe o bucată de hârtie și dispărea câteva ore.

— Oscar face retururi, îi explică Ken Bailey într-o zi.

— Retururi?

— Da. Companii de colectare îl folosesc pentru a lua înapoi automobile, televizoare, mașini de spălat — tot ce vrei.

Se uită la Jennifer curios.

— N-ai nici un client?

Aprobă din cap.

— Nu-i lăsa să te pună jos. Oricine poate face o greșeală.

Jennifer simți că roșește. Și el știa.

Ken Bailey desfăcea din hârtie un sandwiș mare cu friptură.

— Vrei un pic?

Arăta delicios.

— Nu, mulțumesc, spuse Jennifer ferm. Nu mănânc niciodată la prânz.

— Okay.

Îl privi cum mușcă din sandvișul suculent. Îi văzu expresia și spuse:

— Sigur nu…?

— Nu, mulțumesc. Am… am o întâlnire.

Ken Bailey o privi ieșind din birou. Rămase pe gânduri. Se mândrea cu abilitatea sa de a citi caracterele, dar Jennifer Parker îl încurca. De la televizor și din presă aflase povestea și era sigur că cineva o plătise pentru a distruge cazul împotriva lui Michael Moretti. După ce a întâlnit-o, Ken era mai puțin sigur. Fusese căsătorit o dată și trecuse prin iad, și stima foarte puțin femeile. Dar ceva îi spunea că asta e altfel, mai aparte. E frumoasă, inteligentă și foarte mândră. Isuse! își spuse el. Nu fi tâmpit! O crimă pe conștiință e destul.

La New York nimănui nu-i pasă dacă trăiești sau mori. Nu te mai autocompătimi! își spunea Jennifer. Dar era greu. Resursele sale ajunseseră la optsprezece dolari, chiria apartamentului trebuia plătită, iar chiria biroului trebuia de asemenea plătită peste două zile. Nu mai avea bani să stea la New York și nu avea destui bani să plece. Sunase toate firmele de avocatură, în ordine alfabetică, încercând să obțină o slujbă. A telefonat din cabine publice fiindcă se jena de Ken Bailey și de Otto Wenzel. Rezultatul era întotdeauna același. Nimeni nu era interesat să o angajeze. Va trebui să se întoarcă la Kelso și să obțină o slujbă ca asistentă sau secretară la unul din prietenii tatălui ei. Cât de mult ura lucrul ăsta! Era o înfrângere amară, dar nu mai avea de ales. Se va întoarce acasă. Problema imediată era transportul. Se uită prin ediția de după-amiază a lui New York Post și găsi un anunț al cuiva care voia să împartă cheltuielile de benzină până la Seattle. Indica și un număr de telefon și Jennifer îl formă. Nu răspundea nimeni. Se hotărî să mai încerce o dată mâine dimineață.

A doua zi Jennifer se duse pentru ultima oară la birou. Otto Wenzel lipsea, dar Ken Bailey era acolo, ca de obicei la telefon. Purta blue-jeans și un pulover de cașmir.

— V-am găsit soția, spunea. Singura problemă, amice, e că nu vrea să vină acasă… Știu. Cine poate ști ce au femeile în cap?… Okay. Văspununde este și puteți încerca s-o convingeți.

Îi dădu adresa unui hotel din centrul orașului.

— Cu plăcere.

Închise telefonul și se întoarse spre Jennifer:

— Ai întârziat în dimineața asta.

— Mr. Bailey, eu… mi-e teamă că trebuie să plec. Îți voi trimite banii de chirie imediat ce voi putea.

Ken Bailey se lăsă pe spate în scaun și o studie. Privirea lui o făcea pe Jennifer să nu se simtă bine.

— O să fie în regulă? îl întrebă.

— Înapoi la Washington?

Jennifer aprobă.

— Înainte de a pleca, vrei să-mi faci o mică favoare? Un prieten avocat mă tot bate la cap să duc niște citații pentru el, iar eu n-am timp. Plătește doisprezece cincizeci pentru fiecare citație plus transportul. Vrei să mă ajuți?

O oră mai târziu, Jennifer Parker se găsea în birourile somptuoase ale firmei Peabody and Peabody. Era genul de firmă în care ar fi dorit să lucreze. A fost condusă într-o cameră mică din spate, unde un secretar hărțuit îi întinse un teanc de citații.

— Poftim. Să notați numărul kilometrilor. Aveți mașină, nu?

— Nu, mi-e teamă că…

— Ei, dacă folosiți metroul, țineți contul plăților.

— Bine.

Jennifer își petrecu restul zilei livrând citații în Bronx, Brooklyn și Queens. La ora opt seara câștigase cincizeci de dolari. Ajunse înapoi în micuțul ei apartament înghețată și obosită. Dar cel puțin câștigase niște bani, primii de când venise la New York. Iar secretarul i-a spus că mai erau o mulțime de citații de distribuit. Era o muncă grea, trebuia să alergi prin tot orașul, și umilitoare. I-au fost trântite uși în nas, a fost înjurată, amenințată, iar doi bărbați i-au propus să se culce cu ei. Perspectiva a încă unei zile ca asta era descurajatoare; și totuși, atâta timp cât putea rămâne la New York exista speranță, indiferent cât de slabă.

Jennifer își umplu baia cu apă fierbinte și intră, scufundându-se încet, simțind cum apa caldă o relaxează. Nu-și dăduse seama cât e de obosită. Hotărî că are nevoie de o masă bună pentru a căpăta curaj. Mă voi trata singură într-un restaurant adevărat, cu fețe de masă și șervete, gândea Jennifer. Poate o să fie și niște muzică în surdină și o să beau și un pahar cu vin alb și…

Gândurile lui Jennifer fură întrerupte de soneria de la ușă. Era un sunet din altă lume. Nu avusese nici un vizitator de când se mutase aici, acum două luni. Nu poate să fie decât proprietăreasa, în legătură cu chiria neplătită. Jennifer rămase nemișcată, sperând că o să plece, prea obosită ca să se miște.

Soneria se auzi din nou. Fără tragere de inimă, Jennifer se ridică din cadă. Își puse un halat și se duse la ușă.

— Cine e?

O voce masculină îi răspunse:

— Domnișoara Jennifer Parker?

— Da.

— Numele meu este Adam Warner. Sunt avocat.

Uimită, Jennifer puse lanțul la ușă și o deschise. Bărbatul care stătea în prag avea înjur de treizeci și cinci de ani, înalt, blond și lat în umeri, cu niște ochi verzi-albaștri întrebători în spatele unor ochelari cu rame de corn. Purta costum de comandă, care costase probabil o avere.

— Îmi permiteți să intru? întrebă.

Golanii nu se îmbracă cu costume de comandă, pantofi Gucci și cravate de mătase. Și nici nu au degete lungi cu manichiura făcută cu grijă.

— Un moment.

Scoase lanțul și deschise ușa. În timp ce Adam Warner intra, Jennifer se uită împrejur prin apartament, văzându-l cu ochii lui, și se încruntă. Arăta ca un bărbat obișnuit cu lucruri mai bune.

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Warner?

În timp ce vorbea, Jennifer înțelese dintr-o dată de ce se afla omul acela acolo și se simți străbătută de un fior. Era în legătură cu una din slujbele pe care le ceruse! Ar fi vrut să fi fost îmbrăcată cu o rochie frumoasă, să fi avut părul pieptănat, să…

Adam Warner spuse:

— Sunt membru al Comitetului de Disciplină al Asociației Baroului din New York, domnișoară Parker. Procurorul districtual Robert Di Silva și judecătorul Lawrence Waldman au cerut Comisiei de Apei să înceapă procedura de scoatere a dumneavoastră din barou.

4

Biroul de avocatură Needham, Finch, Pierce și Warner se găsea pe Wall Street, nr. 30, ocupând întreg ultimul etaj al clădirii. O sută douăzeci și cinci de avocați lucrau în această firmă. Birourile miroseau a bani buni și erau mobilate elegant, corespunzător cu organizația care era una din cele mai mari în branșă.

Adam Warner și Stewart Needham își beau ceaiul ritual de dimineață. Stewart Needham era un bărbat trecut de șaizeci de ani. Purta barbă și era îmbrăcat într-un costum de stofă cu vestă. Arăta de parcă ar fi aparținut secolului trecut, dar — așa cum învățaseră sutele de oponenți, spre părerea lor de rău — Stewart Needham avea mintea foarte în prezent. Era un titan, dar numele său era cunoscut numai în cercurile unde conta. Prefera să rămână în umbră și să-și folosească considerabila influență în legislație, guvern sau politica națională. Se născuse în Noua Anglie și era un tip taciturn.

Adam Warner era căsătorit cu nepoata lui Needham, Mary Beth, și era protejatul acestuia. Tatăl lui Adam fusese un senator respectat. Adam însuși era un avocat strălucit. Când a absolvit magna cum laude facultatea de drept de la Harvard, a primit oferte de la firme prestigioase din toată țara. A ales Needham, Finch și Pierce, iar șapte ani mai târziu a devenit partener. Adam avea un fizic atrăgător, era un tip încântător, iar inteligența părea că îi adaugă o nouă dimensiune. Avea o dezinvoltură pe care femeile o găseau provocatoare. Adam își construise de mult un sistem pentru descurajarea clientelor înfometate de dragoste. Era căsătorit cu Mary Beth de paisprezece ani și nu aproba afacerile extraconjugale.

— Încă puțin ceai, Adam? întrebă Steward Needham.

— Nu, mulțumesc.

Adam Warner ura ceaiul și îl băuse în fiecare dimineață în ultimii opt ani numai pentru că nu voise să rănească sentimentele partenerului său. Îl pregătea chiar Needham și era îngrozitor.

Stewart Needham avea două lucruri în minte și, în felul său obișnuit, începu cu veștile plăcute.

— Am avut o întâlnire cu câțiva prieteni aseară, spuse Needham. Câțiva prieteni însemna mai mult ca sigur un grup format din cei mai puternici oameni politici din țară. Se gândesc să-ți ceară să candidezi la postul de senator al Statelor Unite, Adam.

Adam încercă un sentiment de mândrie. Cunoscând firea prevăzătoare a lui Needham, era sigur că discuția a fost mai mult decât întâmplătoare, altfel Needham n-ar fi amintit-o acum.

— Întrebarea este, bineînțeles, dacă te interesează sau nu. Ar însemna o mulțime de schimbări în viața ta.

Adam Warner era conștient de asta. Dacă ar câștiga alegerile, ar însemna să se mute la Washington, D.C., să renunțe la avocatură, să înceapă o viață nouă. Sigur, Mary Beth ar fi fericită; Adam nu era sigur de el. Și totuși, era în natura lui să-și asume responsabilități. De asemenea, trebuia să admită că există o anumită satisfacție în putere.

— Aș fi foarte interesat, Stewart.

Stewart Needham dădu din cap mulțumit.

— Bun. Vor fi foarte fericiți. Își mai turnă o ceașcă din ceaiul acela îngrozitor și aduse în discuție, ca din întâmplare, celălalt subiect pe care îl avea în minte. E o mică treabă pe care Comitetul de Disciplină al Baroului ar vrea s-o faci, Adam. N-ar trebui să-ți ia mai mult de o oră sau două.

— Ce este?

— Procesul lui Michael Moretti. Aparent, cineva a plătit pe una din tinerele asistente ale lui Bobby Di Silva.

— Am citit despre asta. Canarul.

— Exact. Judecătorul Waldman și Bobby ar vrea ca numele ei să fie șters de pe lista celor ce practică profesia noastră onorabilă. De aceeași părere sunt și eu. Pute.

— Ce vor să fac?

— Fă doar o verificare rapidă dacă fata aia, Parker, a acționat ilegal sau contrar eticii și apoi recomandă scoaterea din barou. I se va transmite o notiță pentru a i se cere să-și susțină cauza și se vor ocupa ei de restul. E o chestiune de rutină.

Adam era uimit de un lucru.

— De ce eu, Stewart? Avem o mulțime de avocați tineri pe aici care se pot ocupa de asta.

— Distinsul nostru procuror districtual a cerut în mod special să te ocupi tu de cazul ăsta. Vrea să fie sigur că n-o să iasă nimic prost. Cum știm amândoi, adăugă el sec, Bobby nu este cel mai iertător om din lume. Vrea pielea femeii ăsteia bătută în cuie pe peretele lui cu trofee.

Adam Warner stătea acolo, gândindu-se la programul său încărcat.

— Nu se știe când s-ar putea să avem nevoie de vreo favoare din partea biroului procurorului districtual, Adam. Quid pro quo.

— All right, Stewart. Adam se ridică în picioare.

— Sigur nu mai vrei un ceai?

— Nu, mulțumesc. A fost la fel de bun ca întotdeauna.

* * *

Când ajunse în biroul lui, Adam Warner o sună pe una din asistentele sale, Lucinda, o tânără negresă foarte isteață.

— Cindy, adună-mi toate informațiile pe care le poți strânge despre un avocat pe nume Jennifer Parker.

Cindy rânji și spuse:

— Canarul galben.

Toată lumea o cunoștea.

După-amiaza târziu, Adam Warner studia înregistrările cazului Statul New York versus Michael Moretti. Robert Di Silva i le trimisese prin mesager special. Târziu, după miezul nopții, reuși să termine. O rugase pe Mary Beth să participe la un dineu fără el și trimisese după sandvișuri. Când termină de citit, nu mai avea nici un dubiu că Michael Moretti ar fi fost găsit vinovat de juriu dacă soarta n-ar fi intervenit prin Jennifer Parker. Di Silva a condus cazul fără greșeală.

Adam se apucă să citească transcrierea depoziției ce fusese luată în camera judecătorului Waldman după aceea.

DI SILVA: Ai absolvit liceul?

PARKER: Da, domnule.

DI SILVA: Ai absolvit facultatea de drept?

PARKER: Da, domnule.

DI SILVA: Și un străin îți întinde un pachet, îți spune să-l dai unui martor cheie într-un proces privind crime, și tu o faci pur și simplu? N-ai spune că asta întrece orice formă de prostie?

PARKER: Nu s-a întâmplat chiar așa.

DI SILVA: Ai spus că așa a fost.

PARKER: Ce am vrut să spun este că nu credeam că este un străin. Credeam că face parte din personalul dumneavoastră.

DI SILVA: Ce te-a făcut să crezi asta?

PARKER: V-am spus. L-am văzut vorbind cu dumneavoastră și apoi a venit spre mine cu plicul acesta și mi-a spus pe nume și a spus că vreți ca eu să duc plicul martorului. Totul s-a petrecut așa de repede încât..

DI SILVA: Nu cred că s-a întâmplat chiar așa de repede. Cred că a fost nevoie de timp pentru a aranja totul. Timp pentru a se aranja ca cineva să te plătească.

PARKER: Nu este adevărat. Eu…

DI SILVA: Ce nu este adevărat? Că nu știai că vei da plicul?

PARKER: Nu știam ce este în el!

DI SILVA: Deci este adevărat că cineva te-a plătit.

PARKER: N-am de gând să vă las să-mi răstălmăciți cuvintele. Nimeni nu m-a plătit.

DI SILVA: Ai făcut-o ca o favoare?

PARKER: Nu. Credeam că acționez conform instrucțiunilor dumneavoastră.

DI SILVA: Ai spus că bărbatul ți-a spus pe nume.

PARKER: Da.

DI SILVA: Cum de îți știa numele?

PARKER: Nu știu.

DI SILVA: Oh, haide. Trebuie să ai vreo idee. Poate doar a ghicit. Poate doar s-a uitat împrejur și a spus: Iată pe cineva care arată de parcă ar chema-o Jennifer Parker. Crezi că așa s-a întâmplat?

PARKER: V-am spus, nu știu.

DI SILVA: De cât timp ești iubita lui Michael Moretti?

PARKER: Domnule Di Silva, am mai trecut prin asta. Mă interogați de cinci ore. Sunt obosită. Nu mai am nimic de adăugat. Îmi dați voie să plec?

DI SILVA: Dacă te miști din scaunul acela, te pun sub stare de arest. Ești într-un mare bucluc, domnișoară Parker. Nu există decât o singură cale de scăpare. Nu mai minți și începe să spui adevărul.

PARKER: V-am spus adevărul. V-am spus tot ce știu.

DI SILVA: Cu excepția numelui celui care ți-a dat plicul. Vreau numele lui. Vreau numele lui și vreau să știu cât te-a plătit.

Mai erau încă treizeci de pagini. Robert Di Silva făcuse tot ce era posibil, doar că n-o bătuse cu bastonul de cauciuc. A rămas la povestea ei.

Adam închise dosarul și își frecă ochii. Era două noaptea. Mâine va rezolva problema Jennifer Parker.

Spre surprinderea lui Adam Warner, cazul lui Jennifer Parker nu se putea rezolva așa ușor. Fiind un tip metodic, făcu o verificare a trecutului lui Jennifer Parker. Pe cât putuse afla, nu avea legături criminale, nici nu exista ceva care ar fi legat-o de Michael Moretti.

Era ceva în cazul ăsta care îl făcea pe Adam să se simtă nesigur. Apărarea lui Jennifer Parker era prea șubredă. Dacă ar fi lucrat pentru Moretti, ar fi protejat-o cu o poveste mai plauzibilă. Așa cum se prezenta, povestea ei era atât de naivă încât avea aparența adevărului.

La prânz, Adam primi un telefon de la procurorul districtual.

— Cum merge, Adam?

— Foarte bine, Robert.

— Înțeleg că ai rolul omului cu securea în problema Jennifer Parker.

Adam Warner se încruntă auzindu-l.

— Am fost de acord să fac o recomandare, da.

— Vreau s-o pun deoparte pentru foarte mult timp.

Pe Adam îl șocă ura din vocea procurorului districtual

— Ușor, Robert. N-a fost încă scoasă din barou.

Di Silva chicoti.

— Las asta în seama ta, prietene. Tonul se schimbă: Am auzit un zvon că s-ar putea să te muți la Washington în curând. Aș vrea să știi că te poți baza pe tot sprijinul meu.

Care era considerabil, Adam Warner știa. Procurorul districtual ocupa de mult timp postul ăsta. Știa o mulțime de secrete și știa cum să stoarcă o mulțime de informații.

— Mulțumesc, Robert. Apreciez mult asta.

— Cu plăcere, Adam. Aștept vești de la tine.

Asta însemnând Jennifer Parker. Quid pro quoul de care pomenise Stewart Needham, folosind fata ca pion. Adam Warner se gândi la cuvintele lui Robert Di Silva: Vreau s-o pun deoparte pentru foarte mult timp. Din citirea transcrierii, Adam trase concluzia că nu exista nici o probă clară împotriva lui Jennifer Parker. Numai dacă mărturisea sau numai dacă apărea cineva cu informații care dovedeau complicitatea, Di Silva s-ar fi putut atinge de fată. Conta pe Adam pentru a se răzbuna.

Cuvintele reci, aspre din dosar erau clare, dar Adam ar fi vrut să audă tonul lui Jennifer Parker când își nega vina.

Avea probleme importante care îi solicitau atenția, cazuri importante, implicând clienți majori. Ar fi fost ușor să-i dea drumul și să îndeplinească dorința lui Stewart Needham, a judecătorului Lawrence Waldman și a lui Robert Di Silva, dar un fel de instinct îl făcea pe Adam Warner să ezite. Luă din nou dosarul lui Jennifer Parker, mâzgăli câteva note și începu să dea câteva telefoane interurbane.

Lui Adam i se transmisese o responsabilitate și intenționa să ducă totul la bun sfârșit pe cât posibil. Știa mult prea bine câte greutăți, câte ore de studiu, câtă muncă trebuie să depui pentru a deveni avocat și a lua examenul. Era un lucru care necesita ani de zile pentru a fi obținut și nu avea de gând să-l ia cuiva decât dacă era sigur că există o justificare.

A doua zi dimineața Adam Warner călătorea cu avionul ce făcea cursa New York — Seattle, Washington. S-a întâlnit cu profesorii lui Jennifer Parker, cu patronul unei firme de avocatură unde lucrase Jennifer ca funcționară în timpul unei vacanțe de vară și cu câțiva din foștii ei colegi.

Steward Needham îi telefona lui Adam în Seattle.

— Ce faci acolo, Adam? Ai un caz important care te așteaptă aici. Problema aia cu Parker ar fi trebuit să fie o bagatelă.

— S-au ridicat câteva întrebări, spuse Adam cu grijă. Mă întorc într-o zi sau două, Stewart.

După câteva clipe de tăcere:

— Înțeleg. Hai să nu pierdem cu ea mai mult timp decât e necesar.

Când părăsi Seattle, Adam Warner simțea că o cunoaște pe Jennifer Parker la fel de bine pe cât se cunoștea ea. Își făcuse o imagine asupra fetei din indiciile adunate de la profesorii ei, de la proprietăreasă, de la membrii firmei unde lucrase și de la colegi. Rezultatul nu semăna deloc cu portretul pe care i-l prezentase Robert Di Silva. Cu excepția posibilității ca Jennifer Parker să fi fost cea mai desăvârșită actriță din câte au trăit vreodată, nu era posibil ca ea să fie amestecată într-o conspirație concepută pentru a-l elibera pe Michael Moretti.

Acum, la două săptămâni după conversația aceea cu Stewart Needham, Adam Warner se găsea în fața fetei al cărei trecut îl cercetase. Văzuse fotografiile lui Jennifer în ziare, dar fotografiile nu l-au putut pregăti pentru șocul pe care i l-a produs vederea ei în persoană. Chiar îmbrăcată în rochia aceea veche, nemachiată și cu părul ud, îți tăia respirația. Adam spuse:

— Am fost desemnat să cercetez cazul dumneavoastră în legătură cu procesul lui Michael Moretti, domnișoară Parker.

— Nu mai spuneți!

Jennifer simți cum o apucă furia. Porni ca o scânteie și se transformă într-o flacără care explodă în interiorul ei. Tot nu terminaseră cu ea. Aveau de gând să o facă să plătească pentru tot restul vieții. Ei bine, îi ajunge. Când Jennifer vorbi, vocea îi tremura:

— N-am nimic de adăugat! Duceți-vă înapoi și spuneți-le ce vreți. Am făcut o prostie, dar din câte știu nu este nici o lege care să condamne prostia. Procurorul districtual crede că cineva m-a plătit. Ridică mâna în aer. Dacă aș fi avut ceva bani, credeți că aș fi trăit așa? Vocea începea să i se sugrume. Nu… nu-mi pasă ce vreți să faceți. Vreau să fiu lăsată în pace. Acum vă rog să plecați!

Jennifer se întoarse și fugi în baie, trântind ușa după ea.

Se așeză lângă cadă, respirând adânc, ștergându-și lacrimile. Știa că s-a purtat stupid. E a doua oară, gândi ea cu amărăciune. Ar fi trebuit să se poarte altfel cu Adam Warner. Ar fi trebuit să încerce să-i explice în loc să-l atace. Poate atunci n-ar fi fost scoasă din barou. Dar știa că astea erau pure speranțe. Trimiterea cuiva să o chestioneze era un fel de înșelătorie. Următorul pas va fi un ordin pentru ea să-și expună cauza și mașinăria formalităților se va pune în mișcare. Se va forma o comisie din trei avocați care vor trimite o recomandare Comitetului de Disciplină, care la rândul lui va face un raport Comisiei guvernamentale. Recomandarea era o concluzie prevăzută: scoaterea din barou. I se va interzice să practice avocatura în statul New York. Jennifer gândi cu amărăciune: E și o parte bună aici. Pot să ajung în Guin-ness Book of Records pentru cea mai scurtă carieră de avocat din istorie.

Intră din nou în baia caldă încă, relaxându-se. În momentul acela era prea obosită ca să-i mai pese ce i se întâmplă. Închise ochii și nu se mai gândi la nimic. Era pe jumătate adormită când o trezi răceala apei. Nu-și dădea seama de când zăcea acolo. Ieși din cadă și începu să se șteargă cu un prosop. Nu-i mai era foame. Scena cu Adam Warner îi tăiase pofta.

Jennifer își pieptănă părul, își dădu cu cremă pe față și se decise să se culce fără să mai mănânce. Dimineața o să telefoneze în legătură cu drumul spre Seattle. Deschise ușa de la baie și intră în cameră.

Adam Warner stătea pe un scaun, frunzărind o revistă. Ridică privirea în timp ce Jennifer intra, goală.

— Mă scuzați, spuse Adam. Eu…

Jennifer scoase un mic țipăt și zbură în baie, unde își puse rochia. Când se întoarse era furioasă.

— Interogatoriul s-a terminat. V-am rugat să plecați.

Adam puse revista jos și vorbi calm:

— Domnișoară Parker, credeți că am putea discuta liniștit un moment?

— Nu! Începu iar să se înfurie. N-am nimic de adăugat, nici dumneavoastră, nici nenorocitului ăla de comitet disciplinar. Am obosit să tot fiu tratată ca… ca și când aș fi un criminal.

— Am spus eu așa ceva? întrebă încet Adam.

— Nu de aia sunteți aici?

— V-am spus de ce sunt aici. Sunt împuternicit să investighez și să recomand pentru sau împotriva scoaterii din barou. Vreau să aud povestea dumneavoastră.

— Înțeleg. Și cum v-aș putea mitul?

Fața lui Adam se crispa.

— Îmi pare rău, domnișoară Parker.

Se ridică în picioare și porni spre ușă.

— Stai puțin! Adam se întoarse. Iertați-mă, spuse ea. Eu… toată lumea pare a-mi fi dușmană. Îmi cer scuze.

— Scuzele sunt acceptate.

Jennifer fu conștientă dintr-o dată de rochia sărăcăcioasă de pe ea.

— Dacă mai doriți încă să-mi puneți întrebări, am să mă îmbrac și putem sta de vorbă.

— Bineînțeles. Ați luat masa?

Jennifer ezită.

— Știu un mic restaurant franțuzesc, numai bun pentru interogatorii.

Era un bistro liniștit, fermecător, pe Strada 56, în partea de est.

— Nu știe multă lume locul ăsta, spuse Adam Warner după ce se așezară. E proprietatea unui cuplu tânăr de francezi care au lucrat la Les Pyrénées. Mâncarea este excelentă.

Jennifer trebuia să-l creadă pe cuvânt. Era incapabilă să guste ceva. Nu mâncase toată ziua, dar era atât de nervoasă încât pur și simplu nu putea să înghită ceva. Încerca să se relaxeze, dar era imposibil. Indiferent ce pretindea, bărbatul fermecător din fața ei îi era dușman. Și era fermecător, Jennifer trebuia să admită asta. Era amuzant și atrăgător și în alte împrejurări lui Jennifer i-ar fi plăcut grozav seara asta; dar nu erau alte împrejurări. Tot viitorul ei se afla în mâinile acestui străin. Următoarele ore vor hotărî în ce direcție o va apuca viața ei de acum încolo.

Adam făcea tot posibilul pentru a încerca să o liniștească. Se întorsese de curând dintr-o călătorie în Japonia, unde se întâlnise cu persoane din guvern. În cinstea sa s-a dat un banchet.

— Ați mâncat vreodată furnici îmbrăcate în ciocolată? o întrebă Adam.

— Nu.

— Sunt mai bune decât lăcustele îmbrăcate în ciocolată.

Îi vorbi de o vânătoare pe care o făcuse anul trecut în Alaska, unde fusese atacat de un urs. Vorbi despre orice altceva, numai despre lucrul pentru care erau acolo nu.

Jennifer căuta să se oțelească pentru momentul în care Adam va începe să-i pună întrebări și când, în cele din urmă, abordă subiectul se înțepeni din tot corpul.

Terminase desertul și spuse liniștit:

— Am să vă pun câteva întrebări și n-aș vrea să fiți necăjită din cauza asta. Okay?

Lui Jennifer i se puse un nod în gât. Nu era sigură că va putea vorbi. Dădu din cap.

— As vrea să-mi povestiți exact ce s-a întâmplat în sala de judecată în acea zi. Tot ce vă amintiți, tot ce ați simțit. Nu vă grăbiți.

Jennifer se pregătise să-l înfrunte, să-i spună că poate face cu ea ce dorește. Dar stând în fața lui Adam Warner, ascultându-i vocea liniștită, rezistența ei se topi. Avea încă atât de vie în minte întreaga experiență, încât fie și numai gândul o durea. Petrecuse mai mult de o lună încercând să uite. Acum el îi cerea să treacă din nou prin grozăvia aia.

Inspiră adânc și spuse:

— All right.

Jennifer începu să povestească, cu poticneli, evenimentele din sala de judecată, vorbind din ce în ce mai repede pe măsură ce se apropia de sfârșit. Adam stătea liniștit, studiind-o, ascultând-o, fără să se citească nimic pe chipul lui.

— Bărbatul care ți-a dat plicul… era în biroul procurorului districtual în dimineața aceea când ați depus jurământul?

— M-am gândit la asta. Sincer nu-mi amintesc. Erau foarte mulți oameni acolo și toți erau străini.

— L-ați mai văzut vreodată de atunci pe bărbatul acela?

Jennifer dădu din cap neputincioasă.

— Nu pot să-mi aduc aminte. Nu cred.

— Ați spus că l-ați văzut vorbind cu procurorul districtual imediat înainte de a vă da plicul. L-ați văzut pe procurorul districtual dându-i plicul?

— Hmmm… Nu.

— L-ați văzut pe acest bărbat vorbind efectiv cu procurorul districtual sau doar era în grupul din jurul său?

Jennifer închise ochii o secundă, încercând să-și aducă aminte exact momentul acela.

— Îmi pare rău. Totul s-a întâmplat atât de repede… Nu știu.

— Aveți vreo idee cum de știa numele dumneavoastră?

— Nu.

— Sau de ce v-a ales pe dumneavoastră?

— Asta-i ușor de răspuns. Probabil cunoștea un idiot de la prima vedere. Scutură din cap: Nu. Îmi pare rău, domnule Warner, n-am nici o idee.

— Știți, s-a făcut foarte multă vâlvă și presiune în cazul ăsta. Procurorul districtual Di Silva îl urmărește pe Michael Moretti de mult timp. Până ai apărut dumneata, avea un caz perfect. P.D. nu este prea fericit din cauza dumneavoastră.

— Nici eu nu-s prea fericită din cauza mea.

Jennifer nu-l putea acuza pe Adam Warner pentru ce trebuia să facă. El își îndeplinea misiunea. Voiau s-o distrugă și reușiseră. Adam Warner nu era răspunzător pentru asta; era doar instrumentul pe care îl foloseau.

Jennifer simți o dorință acută de a fi singură. Nu voia să mai vadă cineva cât e de nenorocită.

— Îmi pare rău, se scuză ea. Eu… nu mă simt prea bine. Aș vrea să plec acasă, vă rog.

Adam o studie un moment.

— V-ați simți cumva mai bine dacă v-aș spune că voi recomanda să se renunțe la procedura de scoatere din barou?

A trebuit să treacă câteva secunde pentru ca Jennifer să-și dea seama. Se uită la el, mută, urmărindu-i expresia feței, privindu-î ochii verzi din spatele ochelarilor.

— Vorbiți serios?

— A fi avocat e un lucru foarte important pentru dumneavoastră, nu? o întrebă Adam.

Jennifer se gândi la tatăl ei și la biroul confortabil, și la conversațiile pe care le aveau, și la anii lungi de facultate, și la speranțele și visurile lor. Vom fi asociați. Grăbește-te să obții examenul de avocat.

— Da, șopti Jennifer.

— Dacă poți trece peste un început greu, am senzația că vei fi foarte bună.

Jennifer îl răsplăti cu un zâmbet recunoscător.

— Mulțumesc, am de gând să încerc.

Repetă cuvintele de câteva ori în minte. Am de gând să încerc! N-avea nici o importanță că avea un birou împreună cu un detectiv particular și cu un bărbat care recupera mașini. Era un birou de avocat. Era membră a acestei profesii și o lăsau să profeseze. Avea un sentiment de exaltare. Se uită la Adam și își dădu seama că îi va fi recunoscătoare pentru totdeauna.

Chelnerul începu să strângă farfuriile de pe masă. Jennifer încercă să vorbească, dar ieși ceva între un râset și un suspin.

— Domnule Warner…

— Cred că, prin câte am trecut împreună, poate fi Adam.

— Adam…

— Da.

— Sper să nu stric relația noastră, dar… mi-e foame!