Covorul Violet

Covorul Violet de Fanus Neagu

Băiatul se sculă înainte de miezul nopții și se uită pe fereastră. În pridvor, calul lui de lemn lepădase căpăstrul și mânca, plin de lăcomie, ciuperci.

— E-hei, zise băiatul, paiele nu-ți plac, de iarbă nici nu vrei să te atingi, dar la ciuperci te-ndeși!

Ciocăni în fereastră și calul, speriat, se lipi de perete și începu să sforăie. Sus, în cer, luna, bucălată și pusă pe gâlceavă, trăgea de codițe o stea verde.

— Proasto, să nu te mai prind că-ți bagi botul în copca pe care-am făcut-o în Dunăre!

Steaua, fiindcă fusese prinsă asupra faptului, tăcea și-și trosnea degetele subțiri și nevăzute.

„Dacă nu termină cu obiceiul ăsta prost, o să-i rupă luna urechile”, se gândi băiatul. Se ridică în picioare, în pat, smulse scara făcută din câteva frânghii de lemn, înfiptă în ghiveciul cu mușcate, o potrivi pe perete, se urcă pe ea și, printr-o spărtură a tavanului de lemn, scoase din pod patru nuci. Le sparse, tăvăli miejii prin sare și-i mâncă. Era o noapte de la sfârșitul lui februarie, liniștită, în casă mirosea ușor a frunză de salcie, iar afară, pe Dunăre și în stuf plutea un vânt necunoscut.

— În noaptea asta o să se întâmple ceva ce n-am mai văzut, se pomeni băiatul vorbind, și trecu din nou la fereastră.

Și, ce să vezi?! Calul de lemn coborâse din pridvor și bea apă din copca făcută de lună. „Aoleu, ce-o să-i tragă luna două picioare în burtă!” Și-i păru bine c-o să-l audă icnind de durere. Și, într-adevăr, în clipa aceea, văzu cum luna se schimbă într-o fată îmbrăcată într-un voal lung, care coboară încet prin văzduh către morile cu aripi de lemn de pe grindul din stânga casei.

„Fugi, vru să-i strige el calului, fugi, că-ți taie calea și-i vai de tine!”

Dar nu putu să spună nimic. Din copcă ieșise un pitic caraghios, cu șalvari turcești, cu cizme roșii și cu scufie cu ciucuri.

„Mi-l îneacă!” se sperie băiatul, dar se liniști imediat, fiindcă își aduse aminte că un cal de lemn plutește foarte bine pe apă.

Piticul făcu două tumbe și sări în șaua umplută cu iarbă de mare. Apucă frâul, suci calul și-i dădu pinteni. Și calul porni în galop spre grindul unde stau comorile.

— De ce-ai furat calul băiatului? îl întrebă luna pe pitic, și mii de stele, în jurul ei, începură să se rotească ușor, făcând să se legene stuful din marginea Dunării. Du-te și adu-l aici pe băiat. Vreau să-i arăt cel mai frumos lucru, fiindcă el le-a salvat pe lebede, surorile mele.

Auzind-o, băiatul își trase hainele pe el, încălță bocancii, își puse șapca și ieși în pridvor. În câmpie zăpezile pieriseră, iar pe Dunăre, două turme de capre băteau cu frunțile în gheață. Piticul veni, ținând calul de căpăstru, și îngenunche pe ultima treaptă a scărilor, lângă cele patru luntri pe care le scosese din adăpost și le reparase cu o zi înainte bunicul băiatului.

— Domnule, spuse el, am ordin să mergi cu noi, să-ți arătăm de unde vine primăvara.

— Sunt gata, spuse băiatul și se urcă în șaua sub care ținea ascunse coperțile abecedarului.

Și când să pornească, se opri să întrebe:

— Dar, dumneata, domnule pitic, cum ai să te ții de noi?

— Nici o grijă, pot să mă atârn de coada calului, dar mai bine fac tumbe. Pe unde mă răstorn eu, crește iarba. Uite… și, azvârlindu-se în mâini, făcu un salt de vreo douăzeci de metri, și-n urma lui crescu o pajiște cu iarbă fragedă și cu ghiocei violeți.

Băiatul râse, apoi calul lui zbură spre grind și acolo el se înclină înfața lunii și ea-și flutură părul blond, lung până la coapse, și-ntinzând mâna, îl mângâie pe obraji. Stelele, vreo două mii, sau mai multe, se mișcară, sunându-și cerceii de cleștar, și el se găsi dintr-o dată în mijlocul lor, și ele începură să cânte un cântec minunat, și steaua lui verde, aceea cu care vorbea în fiecare seară, înainte de culcare, veni și i se așeză pe umeri și-i spuse:

— Tu ești prietenul meu, dar nu știu cum te cheamă.

— Bănică, răspunse băiatul, dar nu mai avu timp să-i spună și altceva, fiindcă luna întinse brațele și porni, în zbor, spre valea cu migdali și smochini, și ei toți trebuiră s-o urmeze.

Și pe unde treceau, gheața se rupea, stuful se ridica și începea să se legene și de sub frunzele vechi se deștepta iarba.

Valea cu migdali era largă – sus, în muchea malului, era un zid de sălcii, dincolo de el o vie îngropată și, mai departe, câmpia cu grâu – și luna, scuturându-și voalul, făcu să se întindă o lumină neînchipuită, caldă și primitoare, și-i făcu semn lui Bănică să vină lângă ea. El o privi și i se păru că ea n-are trup, că e făcută numai din raze.

— Aici, vorbi ea, în migdalii și în smochinii ăștia sunt închise bucuriile primăverii. Ești primul om care vede cum le dau drumul să umple câmpiile și munții.

Și, zicând, se apropie de-un migdal, îl sărută și trunchiul se desfăcu și din el, ca dintr-o lădiță vrăjită, ieșiră o puzderie de fluturi: albi, roșii, galbeni, care se răspândiră în lumină, tulburând-o cu aripile ca-ntr-un vis. Și fiecare migdal arunca în înălțimi multicolore roți de fluturi.

Bănică, pe calul lui de lemn, privea și râdea și ochii lui albaștri scânteiau de bucurie.

— Acum, spuse luna, o să dau drumul păsărilor, și-și trecu mâna pestecreștetul smochinilor, și o mulțime fără seamăn de păsări țâșni, beată, în văzduh.

Erau atât de multe, încât stuful se încâlcea sub trecerea lor. Și toate ciripeau gălăgioase și înghițeau lacome aerul rece, tulburător al nopțiide la Dunăre. Stele și păsări și fluturi, într-un amestec nemaipomenit, se roteau între hotarele văii. Luna, în picioare pe un dâmb, era cea mai frumoasă dintre toate fetele câte sunt.

— Acum să se deschidă florile, spuse ea, și dintr-odată toți copacii înmuguriră și crengile se acoperiră cu flori albliliachii prin care începură să umble albinele.

Piticul, care șezuse tot timpul în apropierea ei, dădu fuga pe mal și aduse două nuiele de salcie. Luna le luă în mâinile ei și-l încinse pe Bănică peste șolduri.

— Să crești înalt și cu mijlocul subțire și să fii mlădios ca salcia primăverii!

— Îți mulțumesc, zise băiatul, de-acum înainte am să te salut în fiecare seară de la geamul meu. Și dacă o să ai vreodată nevoie de-un cal, poți să mi-l ceri, ți-l împrumut fără să stau pe gânduri. E un cal puternic, mănâncă ciuperci cu ghiotura.

Luna se aplecă, îl sărută pe frunte și într-o clipă sui, cu alaiul de stele, în cer, unde e locul ei. Calul ajunse în pridvor și băiatul în patul din odaie, iar lângă pat, Piticul.

— Bănică, îi zise Piticul, eu sunt de acum în slujba ta.

— Ah, domnule Pitic, păi să-ți plătesc simbria. Uite, spuse el, scoțând un pol de aur pe care i-l dăduse bunică-sa, ține arvuna. Și acum eu o să adorm, iar dumneata o să-mi trimiți un vis frumos!

— Bine! spuse Piticul și suflă ușor peste genele băiatului.

Bănică adormi. Atunci Piticul se strecură afară din casă, urcă malul, trosnind cu potcoavele de la cizme prin dâra de gheață de sub garduri și se duse la cârciumă. Aici, lumina stinsă și ușa încuiată. Astal înfurie. Vreme de patru luni, cât timp ținuse iarna, nu pusese un strop de rachiu în gură și nici acum n-avea noroc.

— Păcat că n-am iarba fiarelor cu mine, cu un singur fir aș fi făcut să sară toate zăvoarele.

Se uită pe cer, ferindu-se să dea ochii cu Luna, și, pricepând că mai e mult până la ziuă, se hotărî să pătrundă înăuntru prin gaura cheii. Târsoaga de barbă îi atârna până aproape de genunchi. O desfăcu în două, înnodă capetele la spate și încercă să se prelingă ușor în odaie. Strecurase capul și mâinile, dar picioarele nu voiau să-l asculte.

„Cizmele, se gândi el, au botul întors și e greu să le trag cu mine”. Ieși în drum, desprinse două cuie din gard și pironi cizmele în prag. „Așa, ca să n-aveți chef s-o porniți singure la plimbare și să mă lăsați desculț!”

La a doua trecere, fierul îi arse tălpile goale – „poate să mi se întâmple orice pe lume, numai în lanțuri să n-ajung, că tare rece și neprietenos e fierul!” – iar când călcă pe podelele spălate cu gaz, lunecă și se opri în tejghea.

„Bun, zise el, frecându-și cucuiul, ăsta aduce noroc” și scoase din buzunar polul de aur pe care i-l dăduse Bănică.

Polul lumina ca o lampă de buzunar.

— Ah, lumânare fermecată! glăsui Piticul și se cățără pe perete și citi lista de prețuri.

În schimbul banului cu care venise putea să bea pe săturate sirop de zmeură, patru degete de rachiu și să și mănânce pe deasupra roșcove șicovrigi. „La sirop renunț, beau izmă verde”.

Luă o sticlă din raft și-și turnă o măsură într-o cupă de argint – din acelea în care piticii adună roua de pe flori – și o dădu peste cap, Sângele-i luă foc și barba i se deznodă singură și i se umflă pe fălci ca răvășită de vânt.

„Domnule, se gândi el, bine știu să mai trăiască oamenii!” și imediat înghiți a doua măsură. O pulbere de scântei se răsuci în el și dincolo de ușă cizmele săriră din piroane și începură să țopăie.

Jucau singure și jucau în draci și Piticul începu să râdă în hohote. Toată chestia îi plăcea la nebunie.

Smulse tingirea pusă pe aragaz cu fundul în sus și începu s-o bată cu degetele, mărunt și repede. Și cizmele săltau acum până la streașină și se izbeau în tocuri și potcoavele țăcăneau.

— Călcați-vă una pe alta pe bot, să se înmoaie pielea și intrați aici.

După zece minute de trântă și tăvăleală, ciubotele zburară înăuntru pe gaura cheii, și pintenii cu rozetă se desprinseră de la tureatcă și se agățară de gleznele Piticului.

— Așa, încălțările mele scumpe, faceți-vă de cap! strigă el, răsturnat pe un scaun, și pintenii îl furnicau plăcut prin călcâie.

După a treia măsură, Piticul simți în măruntaie o foame de lup și desfăcu o ladă să ia o roșcovă sau un biscuit. Dădu acolo și peste patru păpuși de turtă dulce, fete cu părul lung, curgându-le spre șolduri, zugrăvitecu roșu în obraji și cu cingători albastre care se încheiau într-un inel cu oglindă.

— Ah, surioarelor frumoase, a venit primăvara, nu vreți să ieșiți la joc? Nu sunt hoț, am pus pe masă un pol de aur!

Ele se luară de mâini și urcară pe tejghea. Polul de aur se răsfrânse în oglinzile rotunde.

Cizmele, aurite, făceau plecăciuni.

Fetele se porniră să cânte și se prinseră în horă.

— Bătuta! strigă Piticul și-și pocni pintenii, și ăștia începură să zornăie ca tobele cu clopoței și fetele intrară întro goană zănatică.

Pintenii sunau din ce în ce mai întărâtați, fetele săltau și chiuiau, iar pe podele cizmele goneau bezmetic, izbindu-se de pereți și dându-se pestecap. Piticul înălță cupa și strigă:

— Beau pentru dumneavoastră, doamnelor. Eu sunt Piticul straja întâi din garda Lunii. De ieri sunt în slujba lui Bănică, e singurul om care-a văzut cum vine primăvara, mi-a dat un pol de aur și eu îl voi duce în împărăția de cleștar.

Izma verde e o sabie…

În clipa aceea, printr-o crăpătură a obloanelor pătrunse în odaie o rază de lumină. Piticul împinse sticla și, încet, astupându-și pintenii cu palmele, ca să nu mai sune, se strecură spre ușă.

Cizmele veneau după el – pâș, pâș – și urechile le tremurau.

— Salt înainte!

comandă Piticul și sări în gaura cheii.

Trecu printre pereții broaștei, ferindu-se să nu ia rugină pe coate, și sări în drum. Luna ardea învăpăiată. Speriat, Piticul țâșni într-o parte și intră într-un butoi de bere gol.

„Dacă nu m-a văzut, mă leg să satur cu iarbă proaspătă toți iepurii de pe malul Dunării”, își spuse el trăgând în nări mirosul puternic de orz, îmbibat în doagă. Și începu să calce repede coastele butoiului, iar butoiul se desprinse de lângă perete și se rostogoli pe drum, hodorogind, și cizmele galopau pe de lături și săreau de-un metru de la pământ când nimereau câte o fâșie de gheață, fiindcă Piticul le găurise cu cuiele smulse din gard.

O bătrână, care se sculase din zori ca să meargă cu tămâie la cimitir, privi năucă toată goana asta, răsturnă jarul și se întoarse acasă și căzu în genunchi la icoană.

Născocire neagră, avea să spună, dar de ce sunau în butoi niște plăcuțe de alamă și cântau doi clopoței?

Fapt este că Piticul, de bucurie că nu-l descoperise Luna la cârciumă, gonind pe coastele butoiului, bătea pintenii cât putea mai tare și bătea în ei și cu cupa de argint.

După vreo două sute de metri, acolo unde drumul se înclină și cade în Dunăre, butoiul o luă amețitor la vale – înăuntru Piticul sălta în cap și în picioare și se umplea de cucuie, și se rostogoli în ape, în dreapta casei unde dormea Bănică.

Piticul, dezmeticindu-se, scoase o mână afară și-o încleștă de parmalâcul casei. Casa lunecă spre Dunăre, târând cu ea și curtea și șurile de paie.

De frică, Piticul îi dădu drumul și casa se retrase pe locul ei dinainte.

— Ah, zise Piticul, ieșind și încălecând pe butoi, băiatul îmi poruncise să-i trimit un vis.

Ia să-l legăn că să-l fac să râdă prin somn!

Și întinzând mâinile, apucă din nou parmalâcul și trase.

Casa veni cu talpa în mâlul apei, și el o purtă înainte și înapoi, de zece, de douăzeci de ori, și sus în odaia lui, băiatul se trezi și se uită pe fereastră. „Ce noapte, își spuse el, casa noastră cară apă din Dunăre și-o vărsă în brazdele de ceapă!”

Deodată îl observă pe Pitic și observă și jocul lui. Nu spuse nimic.

Deschise ușurel fereastra și când casa mai coborî o dată la Dunăre, sări pe butoi strigând:

— Ei, Piticule, eu te plătesc și dumneata-mi strici somnul?

— Cizmele, strigă Piticul. Uite-le, fug. Domnule, se atârnă de Bănică, ajută-mă, fără cizmele mele de mătase roșie, o să fiu dat afară din garda lunii.

— Le voi smulge urechile! amenință băiatul și fluieră lung de trei ori și calul de lemn veni în marginea Dunării, tremurând nerăbdător.

Bănică se aruncă în șa, Piticul se îngrămădi la spatele lui, și calul porni la galop. Piatra suna sub copite, vântul șuiera pe la urechi. Drumul era în pantă, pe de lături valuri de iarbă tânără. Calul s-ar fi oprit să rupă o gură, dar Piticul îl simțise și-l gâdilă sub burtă cu un fir de paie, făcându-l să gonească din ce în ce mai iute. Sus, în muchea dealului, intrară într-un val de negură. Lui Bănică îi păru rău că nu-și luase și sabia, ar fi învârtit-o o dată și-ar fi destrămat întunericul.

— Nu mai văd drumul, spuse calul, trebuie să ne suim în înalturi..

— Mergi printre alea două șiruri de flori violete, îi spuse Piticul.

— Sunt brândușe, răspunse calul.

— Da, aprobă Piticul, au răsărit din sămânța pe care am ascuns-o în căptușeala cizmelor. Azi-noapte am fost la cârciumă, am fixat cizmele în două cuie, că să n-o ia la sănătoasa, și-acum sămânța curge prin găuri și din fiecare bob crește o floare. Trebuie să ne grăbim, n-am pus decât două degetare de sămânță. Tu nu știi, Bănică, și nici tu, Calule, că cizmele mele erau cuminți și mă ascultau… Dar ma-nvățat un prieten să le cos câte două urechi de cățel șiacuma uite ce pățesc.

— Ai ciuntit cățeii?

se supără Bănică.

— Da de unde! spuse Piticul. Eram sub o foaie de lobodă când ai tăiat tu cu bunicul urechile cățeilor tăi, ca să se facă răi, și-am cules sfârcurile din iarbă și le-am cusut la cizme cu fir de arnici fermecat. Din ziua aceea, dacă nu le țin în picioare, o iau razna după iepuri.

— Păi, să căutăm prin buruienile de anul trecut, spuse calul, pe-acolo se ascund iepurii.

Cele două șiruri de brândușe coteau la stânga, pe după un șir de plopi, și tot se duceau. Calul se scutură și o porni la trap. Bănică se aplecase în șa și mângâia florile cu palma.

— Domnule Pitic, sunt răcoroase și fragede, acuma au ieșit!

— Vai de mine, o să mă pună luna la regim de pâine și apă, un sfert de pâine ș-o cană de apă, pentru că trebuia să le semăn într-o poiană unde vin niște fete să se scalde în izvor!

— O să te ajut să le muți, am un căruț, înham caii la el, și-o să le ducem acolo. Pot săți spun că degeaba am tăiat urechile cățeilor atunci, n-a ieșit nimic… sunt blânzi, toată ziua-i bâzâie musca la nări…

Dar nu isprăvi. Câinii lui apărură deodată la un cot al drumului și săriră în pieptul calului, calul se trase înapoi și se ridică în două picioare.

Piticul căzu peste cap și de frică se sui întrun pom și se legă cu centura de creanga din vârf.

— Leu și Dumitre! strigă băiatul, dar câinii, negri ca niște lupi, se repezeau în salturi să rupă burta Calului, și Calul, nechezând sălbatic, sărea și bătea cu copitele.

— Nu-l mai juca, Bănică, spuse Leu gâfâind, vreau să mușc carne din el. Cu tine n-avem nimic, pe el vrem să-l pedepsim, fiindcă de două ori ne-a fărâmat cușca în picioare.

Bănică se ridică în scări, Calul o făcu vijelios la stânga și băiatul se aruncă fulgerător pe spinarea lui Leu și-l apucă zdravăn de urechi. Și ce să vezi? Sfârcurile urechilor se desprinseră și-i rămaseră în mâini.

În clipa aceea, Leu se făcu blând și începu să se gudure.

— Ne-ai învins! strigă Dumitru și veni și-și puse capul în pământ.

Bănică observă că avea urechile întregi și-i smulse și lui sfârcurile.

Amândoi câinii începură să plângă că proștii și Calul veni și suflă asupra lor și ei nici măcar nu mârâiră.

Dădeau din coadă și așteptau.

— Ehei, zise Bănică, acum să vă judec eu! Domnule Pitic, poftește jos să vezi ce palme le dau.

— Vai, strigă Piticul, alea sunt urechile cizmelor mele.

Mi-ați distrus cizmele.

— N-am făcut nimic rău, Bănică, se apără Leu. Noi doi dormeam lângă pragul casei și așteptam să se facă ziuă și deodată simt că mă izbește o talpă în frunte și hap, mușc, ceea ce n-am mai făcut niciodată. Simt că e urechea mea de pe vremuri. O potrivesc cu laba, se lipește. Îl strig pe Dumitru și fugim de scoteam limba până prindem perechea aia de cizme și ne luăm urechile. Cum ni le-am pus, ni s-a și urcat sângele la cap, neam făcut răi. Eu i-am tras un cap în burtă lui Dumitru, el mi-a sfâșiat blana. Ne-am oprit, n-avea rost să ne mâncăm între noi. Hai să mâncăm cizmele, am zis eu.

— Aoleu, sări Piticul, nu mai primesc altele până la vara viitoare, am să umblu desculț, ca un nenorocit!

— Nu te pripi, domnule Pitic, Dumitru n-a vrut să le mănânce, a înghițit odată un șomoiog de vase și nu-i mai trebuie. Nu mâncăm cizmele, mi-a zis, vreau să mănânc pisica și calul din pridvor. Tocmai plecasem că să trecem la fapte…

— O să pun pământ pe voi, hotărî Bănică.

— Da, stăpâne, zise Calul, spune-mi să-i omor și să-i arunc în groapa de lut.

— Iertare! clănțăniră câinii într-un glas.

— Domnule, se rugă Piticul, întâi să ne spună unde sunt cizmele.

— Zac într-o poiană plină cu brândușe, spuse Leu. Dumitru n-a vrut să le mănânce, dar un pic tot le-a scărmănat.

Le-a luat în gură și le-a scuturat. Și când lea scuturat, s-a vărsat din ele sămânța și au răsărit o mie de brândușe. E acolo și o minge de fotbal.

— Departe? întrebă Bănică.

— Lângă grajdul ăla unde am văzut noi odată niște iepuri de casă.

Bănică încălecă și porniră prin câmpie. Negura se ridicase și ieșea soarele. Dincolo de arături, pe izlaz, sub o perdea de salcâmi, văzură covorul de brândușe; în mijloc, cizmele de mătase roșie, cu turetcile frânte. Piticul le luă.

— Îți mulțumesc, îi spuse Piticul, m-ai salvat, și, la vară, în noaptea când înfloresc sânzienele, am să vin și am să te duc dincolo de Dunăre, unde arde focul pe comori.

Iartă-i, dacă poți, și pe câini.

— Îndurare, stăpâne! clănțăniră din nou câinii.

— Nu, zise Bănică, am zis că vă acopăr cu pământ și am s-o fac. Veți săpa cu ghearele și veți intra sub covorul ăsta de brândușe. Îl luați în spinare și-l duceți acolo unde vă spune prietenul meu. Număr până la zece.

Când Bănică zise zece, amândoi câinii țineau în spinare o postată de pământ, pe care sclipeau o mie de brândușe violete, Piticul își puse cizmele, potrivi pe ele pintenii și o porni spre Dunăre pe un fir de cărare.

— Domnule, se rugă cizma din piciorul stâng – amândouă prinseseră glas și deveniseră arțăgoase și pline de veselie – noi n-am vrut să te părăsim! Am văzut azi-noapte mingea aia și voiam să jucăm fotbal. Scoate-ne din picioare, ca să nu crezi că fugim, și o să mergem înaintea dumitale, bătând mingea.

— Lasă-le, zise Bănică, până la Dunăre o să trag și eu câte un șut.

— Bun! aprobă Piticul și porniră.

Cizmele de mătase jucau mingea cu șpițul, Bănică o lovea numai cu capul, Piticul călca mândru, spălându-și tălpile pe iarba plină de rouă, câinii, îngenunchiați de greutate, târau pe grumaji un petic de câmpie în care dansa primăvara, iar în urmă, ridicând frumos copitele, venea Calul de lemn; și frâul atârna într-o parte.

SFÂRȘIT