Scaunul singuratatii

Scaunul singuratatii de Fanus Neagu

— Eu, domnule Saltava, mă numesc Leb Betleem și sunt cetățean străin...

— Înseamnă că două lucruri le știi bine.

— Știu că frica linge puii mizeriei până-i face mari și că dumneavoastră aveți pe cineva la Departamentul Orhideelor.

— Cu vorbe de-astea poți să-ți frângi foarte repede gâtul aici, mârâi Gil, care umbla la aparatul de cafea.

Eram la Flamingo, în față cu un pahar de vin și mă simțeam minunat. Îmi place la Flamingo, pentru că acolo lucrează vărul meu Gil și pentru că nu obișnuiesc să beau vin decât dintr-o cârciumă a cărei pivniță numără cel puțin treij de trepte, vârsta eternă a lui Christos, iar pivnița barului Flamingo are treijșopt. Portul alb și pustiu în duminica de început de primăvară, Dunărea verde, cârciuma acrișoară și cântecul pe care-l comandasem la tonomat, plin de bucuria tristeții din dragoste, mă plasaseră în afara lumii reale sau cu vreo trei dește deasupra ei.

Cel ce se da evreu și bea vermut italian, servit dintr-un pahar înalt în care Gil mai aruncase două cuburi de gheață și o măslină, sta în picioare, sprijinit cu o mână de tonomat și mă privea îndrăzneț. Solid, lat în umeri ca barcagiii, avea o față îngâmfat frumoasă, inflexibilă, violent bătută de soare. Vorbind, te privea drept în ochi și gesticula puțin – tipul de om cu mâinile înfundate în buzunarele altuia, croit să dea buzna și să învingă. Partea lui tare erau, fără îndoială, femeile.

— Gil, băiatule, poți să-mi spui în ce zi suntem astăzi?

Gil pricepu că n-avea chef de Leb Betleem și răspunse cu voce subțire, artificială:

— Aprilie 5, ora regretelor și douăjșopt de suspine.

— Îmi place orașul Brăila, anunță Leb Betleem, fiindcă e plin de haimanale.

Gil vărsă o-njurătură complicată. Dac-am înțeles bine era vorba despre niște împuțiți care vin la Brăila s-o facă pe deștepții, despre crucea însângerată și Sfânta Maria de busuioc.

— Domnule Saltava, atacă din nou Leb, îmi cer scuze, dar trebuie să vă spun că, exceptând lucrurile pe care le-am făcut eu, tot ceea ce se face în Israel s-a mai făcut în lume.

— Scaunul în care stau se cheamă Scaunul singurătății. O poveste tristă.

— Sunt gata să plătesc cu lacrimi.

— O poveste foarte tristă.

— Prin urmare nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât să mă car peste Dunăre și să-mi adun melci pentru cină în oala de noapte?

— Mă pândești de două zile.

— Pentru că sunt evreu și dumneavoastră aveți pe cineva la Departamentul Orhideelor cu ochi albaștri.

— Ai mai spus asta.

— Ei bine, nu sunt evreu. Sunt neamț.

— Rămâi evreu. Cu nemții m-am bătut în război și nu-i am la stomac.

— Atunci e timpul să vă spun adevărul: sunt român.

— Cezar! izbucni Gil, uită-te pe geam. Repede, până nu isprăvește ăla.

M-am răsucit în scaun. Jos, în port, doi băieți în jur de paișpe ani. Amândoi desculți, în cămăși colorate, una galbenă, alta neagră, confecționate din steaguri furate de pe vapoarele în ancoră și cu pantalonii peticiți. Ieșiseră din hala de pește și se târau pe lângă o garnitură de tren, spre un camion plin cu cartofi, oprit pe chei, în apropierea căpităniei. Cel cu cămașa galbenă mergea în față, sugând un muc de țigară. Fumul pe care-l ținea mult în plămâni îi îmbărbăta limba să scuipe la țintă și în scârba lumii numai pe indicatoarele anunțând trecerea oprită și pe gheretele paznicilor. Cel cu cămașă neagră, rămas puțin mai în spate, se descheiase la pantaloni și, fără să scurteze pasul, pătruns de ideea că toți suntem datori să sărbătorim într-un fel sosirea primăverii, se pișa din mers pe prietenul lui.

Tabloul ăsta, plin de-o obrăznicie cu scorțișoară, mi-a suit ziua într-un pom roșu. Îmi simțeam mădularele trosnind de fericire.

— Leb, – vorbele mi-au zburat singure – cum e, mă, la Betleem?

— Vreți adevărul curat sau... ?

— Foarte curat.

— La Betleem, domnule Saltava, e sfințenie. Sfințenie și numai sfințenie.

— Minți! zise Gil, incapabil să creadă ceva de la unul carel jignise.

— De ce? se miră Leb. În jurul ieslei pâlpâie în aer rugăciuni rostite în toate limbile. Mai jos e aiureală cu apă rece, cum e peste tot în lume, însă ce gândești lângă iesle, se împlinește. Vin muieri sterpe și-și desenează pe pântee, cu deștul, chip de copil și prind copil. Eu, acolo, puteam să văd limpede în burta cui vream. Uite, zic, tâmpitul ăsta de jidan bătrân cu nevastă tânără și lacomă, bagă toți banii în diamante, alaltăieri a cumpărat o piatră rară, n-a avut vreme s-o pună-n seif la bancă, a ascuns-o, pentru o zi, în pachetul de unt din frigider, azi dimineață nevastă-sa azvârlit untul la gunoi, fiindcă era vechi, și-acum se duce să se bată cu scăfârlia de fântâna magilor; sau: feriți-vă de arabul ăla cu ochii gata să-i plesnească, legați-l, n-are hașiș, la noapte o să-nfigă pumnalul în cine s-o nimeri; sau: apropiați-vă, domnule, careva de iapa aia care se împiedică și turnați-i lapte pe gât, are mațele otrăvite și mânzul mort în culcuș de sânge.

— Poți să mai încerci o dată? l-am întrebat. O singură probă.

— Ar trebui să fiu acolo, ca să pot.

— Pune-ți în minte că ești acolo și spune-mi ce are Lyil în burtă.

— Pentru asta nu-i nevoie să mă concentrez, l-am citit din capul locului: are-n burtă un suflet de curvă. O să vă trădeze.

— M-a trădat când te-a adus la mine.

— Am venit singur, dar o să vă trădeze de-acum înainte. Nu știu de ce-mi place să cred că iubește la nebunie chestiile alea care încep cu: stimate tovarășe maior, subsemnatul Gil Teodorescu, barul Flamingo, cu vigilență revoluționară vă aduc la cunoștință...

— O să-ți smulg limba aia murdară, se supără Gil, ca să mă șterg cu ea undeva.

— Ăsta, azvârli Leb, fără să se sinchisească de furia lui Gil, chiar dacă-l închizi într-o ladă cu portocale, tot a prost miroase. Cine locuiește în Europa, ar trebui să fie tot timpul amețit de bucurie. Iar cine locuiește în România, cu atât mai mult. Cine locuiește în România ar trebui obligat să se poarte-n fiecare zi ca-n ajunul Crăciunului: să aștepte colindătorii cu ușile deschise.

— Că tare nu mai poți tu de sărbătorile noastre! zise Gil. Noi n-avem timp de petrecere. Muncim. Noi avem sărbători scurte și puține. Apoi, voi, evreii, vă nașteți unde puteți și trăiți unde e mai bine.

— Știi ce-ai spus acum? îl înghesui Leb Betleem. Ai spus că la Frankfurt pe Main, unde trăiesc eu, e mai bine ca aici, în socialism. Dacă suflu o silabă unde trebuie, dai de dracu.

— Cezar, se învineți Gil, spune-i porcului ăstuia să tacă până nu-i sparg un sifon în cap!

— N-o să tacă nici dacă-i spargi oasele unul câte unul, începând cu fălcile.

— De ce? se miră Gil.

— Pentru că s-a născut la Brăila. Pentru că și-a desăvârșit educația lângă cârciuma La plugul verde, care avea un anunț în loc de firmă: urinatul pe zidurile localului strict interzis contravenienții voi fi bătuți cu ranga. Pariez o sută contra unu, Leb, că nevestei cârciumarului nu-i plăcea acasă, fiindcă puțea a rachiu și bețivanii urlau măscări, ieșea pe malul Dunării, cu banjoul, își despletea păru' și-ncepea să fiarbă:

Hai, de-aș avea trăsura mea Aș da fuga-n Dobrogea, Să văd farul de la Tuzla Când bărbatul este dus la București, în treaba sa, Cu nevasta altuia. Să-ți dau marea, să-ți dau sarea, Ca să-ți văd din fund mișcarea...

— I-auzi, Gil, ce vremuri nemaipomenite am lăsat să ne scape printre dește, strigă Leb. Recunoști că ne-ar fi uns beregata un dumicat ca ăsta.

Gil îi întoarse spatele și dispăru în odaia-n care se păstrează lăzile cu băuturi străine, țigările, sacii cu alune.

— Domnule Saltava – Leb Betleem scăzu vocea, fiindcă Gil lăsase ușa deschisă și, probabil, trăgea cu urechea – m-ați intuit bine, sunt născut la Brăila, iar un om care nu mi-a făcut nimic zace-n închisoare, înfundat de mine – condamnat politic, dar complet nevinovat.

— Roze de Huși! strigă Gil, apărând, triumfal, cu o sticlă din vinul meu preferat. Astăzi se-mplinesc doi ani de când a zburat Luiza-Maleta. Sus paharul pentru zborul Luizei-Maleta.

— Cine e pasărea asta, Luiza-Maleta? întrebă Leb.

Micuța Luiza-Maleta? Fata calendarului porc. Inițiatoarea muzeului porc, dacă știi ce-i aia, zise Gil.

— Trebuie să fie o fată pe care ai ucis-o, lăsând, bineînțeles, să cadă năpasta pe altul.

— O să te strâng de gât, promise Gil.

— N-am nici o îndoială c-o să încerci. Dar s-o faci după ce isprăvește domnul Saltava povestea scaunului. Spuneați, domnule Saltava, că cine stă în scaunul ăla...

— Ajunge să dezlege misterul scărilor în spirală din casele părăsite.

— Vreți să spuneți: din casele în care intri, noaptea, ca să transmiți morților multe salutări din partea familiei.

— Ești un băiat deștept, îl lăudă Gil, căscând, n-am nici o îndoială c-o să mai auzim de tine.

— M-am șlefuit la Ierusalim, unde aruncam, zilnic, o liră în pălăria unui bătrânel, ca să-mi arate o pereche de potârnichi cărora le creșteau în fiecare dimineață alte aripi.

— În Scaunul singurătății obișnuia să stea primul eunuc al ultimului mare sultan și, mult mai târziu, Luiza-Maleta fata calendarului porc. Eunucul venea la Brăila, o dată la doi ani, ca să aleagă pentru haremul atotputernicului stăpân pe cele mai de seamă dintre fetele cumpărate sau răpite din întinderile răsăritului. Fixase Brăila ca punct al încercării frumuseții lor, fiindcă cerul de la Brăila, asemeni celui de la Constantinopol, e bătut în sâmburi de piatră smintită, scoși din praguri de gheață-n care-a asfințit soarele unei zile glorioase și trecuți prin carnea cu boare de caisă a trandafirilor. Timp de trei zile, de trei ori pe zi, urmând programul padișahului care-și vizita haremul, dimineața, când cade moțul luceafărului, apoi în vremea cu aromă de moarte a somnului de după prânz, și seara, când viața-și scutură frunzele obosite, fetele coborau pe rând sau împreună la Dunăre, printre sălcii rotunde închipuind havuze șoptindu-și basme, se cufundau, gâlgâind de chiot, în fluviu și se urcau să se usuce pe-o punte de corabie, într-o învălmășeală leneșă, tânără și năucitoare, pomenită doar la izvoarele miraculoase, se luminau cu zâmbete de chiparos, își răcoreau gura, ciugulind boabe de strugure din ciorchini amestecați, pe tăvi, cu mandarine și rodii despicate, iar țâțele și le răcoreau adăpostind între ele fir de izmă udă sau oferindu-și una alteia sfârcurile, ca să-i fie atinse cu genele.

— Oraș fără pereche, Brăila noastră! făcu Leb, cu bucurie sinceră.

— Singurul oraș care amestecă în aluatul de pâine sămânță de cânepă, în speranța c-ar putea atinge măcar o scânteie din nebunia omenească. Eunucul primea lângă el, în cele trei zile de floare, zece boieri și zece negustori bogați. Îi înșira, așezați pe butuci de ceară, de o parte și de alta a cărării pe care treceau fetele goale. Nimeni, în afara lor, nu mai pătrundea în grădinile din malul fluviului, amețite de crini tămâioși. Înfundau cu bani și aur cuferele turcului, căpătând, în schimb, doar îngăduința subțire de a privi, adică de a muri și de a învia de o sută de ori. Veneau întărâtați de vinuri reci, păstrate în hrubă, dar n-aveau dreptul să cheme fetele, nici să întindă mâna să le atingă. Se cloceau de poftă, iar turcul alegea și urca pe corabia pentru Constantinopole numai fetele care, apărând pe cărare, făceau să se subțieze butucii de ceară, topiți de fierbințeala bolborosind în sângele ălora.

— Eu cred, ne anunță Leb, că erau și multe fete care se prezentau la examenul ăla de bunăvoie și nesilite da nimeni. Că doar nu-i de colea gândul să te gâdili pe buric și pe la părțile mai înnoptate cu împăratul turcilor.

— Dacă familia ta e veche în Brăila, zise Gil, n-am nici o îndoială c-au existat și fete ce veneau de bunăvoie.

— Pe cuvântul meu, îl aprobă Leb, să nu-ți închipui c-ai trântit o prostie. Puteți fi siguri că străbunica mea s-a fandosit pe sub nasul turcului, hâțânând două mere coapte. Faptul că na înhățat nimic, că nu i-au făcut ăia casă, bătând fiecare cui printr-un ochi de creștin, dovedește că trebuie să fi fost al dracului de slută... Treceți la Luiza-Maleta. Când porți un asemenea nume, mergi plutind și te uiți la lume ca dintr-o fântână cu struguri.

— Luiza-Maleta a stat șapte ani în scaunul ăsta și n-a mers niciodată pe picioarele ei. Prietena mea, Irina, pictoriță, plecând sau întorcându-se de la atelier, o găsea stând neclintită în veranda cu geamlâc și privind strada. Și de fiecare dată avea impresia că un pește uriaș mușcase peste noapte din trupul ei. Ședea acolo ca după un mal de zăpadă subțire, așteptând sau pândind o înnoire, o minune ce nu se arăta, poate tot un mal subțire de zăpadă înapoia căruia să se aprindă o lampă sau o perdea de iederă roșie. O creangă de măceș doldora de ghimpi atârna pe perete, între panglici de legat părul, parcă pusă acolo ca să-i aducă aminte că trebuie să urască lumea. Scaunul ăsta uriaș o micșora, o întuneca, scoțându-i în evidență un craniu de vacă.

— Să mă ia dracu, zise Leb, dacă uneori nu ți se face scârbă de ziua care vine și de toate zilele în general. Gil, du-te și mai adu un vermut italian și pe urmă du-te și te îneacă. Domnule Saltava, pramatia asta are mutra unuia care ține pe piață, și-i stoarce de bani, zece vânzători de semințe de floarea soarelui și zece vânzători de dovleac copt.

M-am oprit să-l privesc lung în ochi, ca să-i creez un moment de stinghereală, și i-am zis:

— Răscolești Dunărea c-un pai.

— Eu?! făcu el, uluit. Dunărea?!

— Dunărea cea adevărată, jugulara Europei, în care gonește un sânge triumfal.

Luă vermutul, îl expedie pe Gil c-un șuierat scurt, de greață fizică și bău paharul dintr-o răsuflare.

— Omul ăla trebuie scos de acolo, să trăiască liber.

— Și mai departe?

— Mai departe vă ascult pe dumneavoastră.

— Mai departe, trebuie să o luăm de la început.

Și o luară. Dar într-altfel. Mai aproape de adevăr și ticăloșie. Deci: un pescar avea o fată, fata avea șaișpe ani, se numea Luiza-Maleta, nu putea să miște picioarele, o boală cumplită i le uscase, lâncezea la fereastră, într-un scaun larg, cu spătar înalt, voievodal, cioplit cu dalta, șiruri de cruci mărunte, adăpostind sori luminoși ca într-o viață pierdută și apoi regăsită, cu ochii fixați pe poarta întunericului, slabă, cojită, mestecând în fălcile osoase și năruite dușmănie costelivă împotriva lui Dumnezeu, blesteme neputincioase împotriva omenirii și dorind nebunește să-și poată înfige cangea deștelor, dimineața, în beregata zilei, pentru că fiecare zi nouă mai trecuse o dată pe la ea și pentru că timpul era complicele lui Dumnezeu, neîndurător în eternitate. Vara, asculta bolbocirile firului de Dunăre răsucit de taică-su printre cei doi roșcovi sălbatici din curte, pe care se clătina o luntre cu două felinare. Estuarul bufniței! Luntrea aia, amestec de fugă ruptă și de dor fără speranță, concepută să înscrie suferința fetei în orizontul bârfit, dar nu și ofensat, de ploi și de fulgere, se scufunda singură în câmpul amăgirilor. Luiza-Maleta de mult cedase altora voluptatea exaltărilor nevinovate, ca să se depraveze, pe o pajiște de gând, cu parteneri smulși din locuri unde oi behăitoare propagă virtutea, sau din drumuri hieratice, de o sută de mii de ori mai devoratoare decât cele coapte sub pașii mulțimilor. Ieșea luna deasupra bălților, fata își spunea: „eu sunt acolo; m-am scăldat în apă purpurie și m-am suit goală în fereastra chiliei unui călușar.” Și se muta în bălți. Totdeauna cu două fete din vecini, cu Irina și cu Doina Poloneza, dansatoare la Clubul marinarilor străini. În noaptea clocotind de stele violete (deasupra Dunării, fiecare stea e un lotus într-un pahar plin cu amurg), prin tufișurile dese înfloreau pisici negre, care sâsâiau, scuipând ghemotoace de frunze, dar lor nu le era frică, înotând până la brâu într-un roi de scântei, înaintau spre un perete de stuf ascunzând o casă de lut, tăcută. Poloneza, mergând în frunte, purta pe creștet o diademă de măzăriche pe care i-o dăruise Luiza-Maleta, în semn de prețuire că avusese curajul și puterea să-l suie într-o birjă furată pe primarul orașului, mort în patul ei în clipe de gâfâială, să-l ducă acasă la el, să-l așeze în picioare lângă ușă, să apese pe butonul soneriei pentru a trezi familia și să dispară apoi, nevăzută de nimeni, dar de toți știută și admirată. La pârleazul astupat cu două scânduri prinse-n curelușe, fetele se opreau tropăind, și Poloneza spunea subțire, ca din biblie: înfrigurate buzele voastre. De dincolo răspundea un glas tânăr, cu modulații calde, vesele: „Fericiți cei ce cred doar ceea ce le convine, fiindcă a lor e împărăția pe pământ”. Se îmbrățișau cu un călugăr tânăr, fugit de la mănăstire, după ce schimbase pe băutură patru caise de argint și cinșpe albine de aur smulse dintr-o tunică de Ierarh, și cu doi prieteni ai lui, necunoscuți, dezertori din armată sau pușcăriași scăpați de sub escortă, se înfundau în case mirosind întotdeauna a scrumbii păstrate în oțet și ceapă, a măsline și, foarte depărtat, a creangă de ienupăr, călugărul scormonea cu ghearele în barba uriașă și în plete, alegând șuvițe pe care le răsucea și le înnoda în hârtii de o sută de lei, încordând grumazul și mugind și împungând cu coarnele, ele se dezbrăcau, aruncând încălțămintea pe fereastră, iar cămășile în capul călugărului, care le primea suflând zgomotos, făcându-le să plutească sub grinzile joase ca niște năluci, cei doi dezertori sau pușcăriași îngenuncheau unul intra cu foarfecele în părul fetelor de sub pântece, și ele simțeau ca și cum pești răcoroși le-ar fi supt din piele lumina pârguită a lunii, ălălalt aduna într-o cutie de lemn lustruit, împodobită cu scoici, părul tuns, pentru ca mai târziu trecutul să i se pară o bucată de fagure, pe urmă se-nlănțuiau să facă dragoste, și-n încleștarea aia furioasă, copleșitoare, s-auzea numai șoapta femeilor, fiindcă bărbații, neavând voie, prin consemn, să le sfâșie umerii cu dinții, frângeau și mestecau hălci de pâine caldă, ceea ce înseamnă că gustul pâinii stă scris în toate întâmplările pământului. Lucrurile astea, Luiza-Maleta i le-a mărturisit numai Polonezei, Irinei niciodată; cu Irina se simțea legată doar prin stigmatul păcatului săvârșit în nopțile alea cu temelie de Dunăre orientală, nu și printr-un flux de simpatie. Irina, cu zâmbetul ei de ploaie înfrântă, și mai ales cu devoțiunea ei ipocrită pentru cei suferinzi, o făcea pe Luiza-Maleta să spumege de furie.

— Cămila asta nenorocită, i se plângea Doinei, crede că mor să mă înfrupt din mila ei. Când s-apleacă să mă sărute, parcă-mi suflă smoală topită în crăpăturile doagelor.

De obicei, se apăra de vorbele sidefii, trădând mai mult curiozitate hulpavă decât compătimirea sinceră, punând între ea și restul lumii o perdea cu arbori pictați, pentru ca lumea să rămână cu privirile atârnate în frunziș sau pe fructe. Dar când lumea vroia cu orice preț să-și vâre deștul în mierea păgână ceo secretă o ființă veșnic stând la fereastră, Luiza-Maleta începea să respire bolborosit și-și pierdea mințile. Într-un ajun de An Nou, când întreaga Brăilă capătă o pulsație dogoritoare, o ceată de copii din șirul de case acoperite cu carton gudronat ce-i închidea vederea spre fluviu, a venit să-i ureze, purtând în brațe miei albi, care sunt semnul norocului. Luiza-Maleta i-a îndopat pe copii cu mâncare și cu vin și i-a convins să-i vândă toți mieii – și i-a înjunghiat chiar acolo, pe verandă. Pe urmă i-a expediat pe copii în stradă și le-a aruncat pe geam capetele mieilor. Chiote și fluierături. O haită de câini, năvălind din ninsoare, se repezi să lingă sângele aburind și să fărâme în fălci căpățânele fragede, încă mirosind a lapte. O femeie spori hărmălaia, vărsând peste ei o oală cu apă clocotită. Chelălăitul câinilor și strigătele copiilor, care se vroiau vesele, dar erau numai isterie josnică, scoaseră bărbații din case. Toți începură să arunce cu bolovani înghețați. Un zevzec de copil...

— Pot să jur că idiotul era Gil Teodorescu, zise Leb.

— Poate că era Gil Teodorescu, recunoscu Saltava.

— Un doctor spune că o pauză de respirație e ca un fulger ce se sparge în capul unui cocoș; îl năucește și mai mult p-ăla de-ascultă.

Un zevzec de copil, care poate era Gil Teodorescu, țâșni de undeva numai în picioarele goale. Înhață o căpățână de miel, o aruncă dibaci în felinarul din colțul străzii și dispăru, smulgând manșonul unei bătrâne, care începu să țipe: hoții!, miliția! Tatăl Luizei-Maleta, beat, apăru din curte, mătăhăind și ținând în fiecare mână un miel fără cap, se înfipse în mijlocul unui troian și se porni să înjure, amenințând c-o să răstoarne cu umărul în Dunăre toată mahalaua aia puturoasă și plină de lindini. Cineva rupse un par din gard și-l pocni peste genunchi; el se aruncă înainte, mugind, și se rostogoli în zăpada, dar cu încă doi oameni. Ăia-l bușiră cu bocancii și cu pumnii, iar când să se ridice în capul oaselor, ca să se curețe de povară, o sanie urcând de la Dunăre trecu în goană peste ei, rupându-i unuia mâna și spărgând burțile mieilor. În urmă, vântul împroșcă ninsoarea cu o zeamă jilavă. Tatăl Luizei-Maleta se ridică, agitând o jumătate de potcoavă desprinsă de pe copitele cailor și chemând toți vecinii, dacă nu li se sleise măduva în noadă, să vină să se bată cu el. Un țigan îmbrăcat fudul, cu scurtă și pantaloni de piele, înaintă îndrăzneț și-l dădu gata, izbindu-l vârtos în ceafă cu o traistă cu făină. Îl târâră pe brațe în casă. Urla și gemea înfundat. Îi puseră o pungă cu gheață pe frunte. Alături, nevastă-sa prăjea carne pe un primus, iar Luiza-Maleta, în fața ochiului de geam prin care aruncase lumii, ca o provocare stranie, căpățânile de miel, rodea cuișoare, ascultând clinchetele argintii ale clopoțeilor și colindele cu care copiii din oraș și din satele din bălți împresurau Dunărea, înnobilând-o cu destinul fluviilor ce vestesc o nouă naștere și un nou Dumnezeu... Seara, fiindcă pescarul nu se liniștise, nevasta și fata îi dădură să sugă încă doi litri de vin, îl înfășurară într-o pătură pe care o cusură strâns pe el, așa cum se obișnuiește cu morții de pe vapoare, înainte de-a fi aruncați în ocean, și nevastă-sa vru să-l rostogolească cu piciorul în micul ocean de sub patul din bucătărie, dar Luiza-Maleta o opri: „întoarce-l spre mine” și-l pocni între ochi, pentru că fusese învins în stradă. Apoi îl lovi și nevasta. Mizeria, scârba, eșecul devin mai suportabile, probabil, dacă poți să dai un pumn. Bătându-l pe pescar poate-și închipuiau că încep anul ținând în dinți o crenguță înmugurită. Bați un bețiv, îl lingușești pe Dumnezeu, spun cei de la malul Mării Negre. Bătrâna a adormit încredințată că cineva aprinsese, pentru ea, un mac într-o candelă. Luiza-Maleta a stat trează, ca și vântul din cercevcle, pândind-o pe Doina Poloneza, care s-a întors acasă cu Irina și cu Saltava, ca să-i spună:

— Doina, aznoapte, când se sfârșea anul vechi și începea ăsta nou, luna s-a schimbat în țigancă codoașă, a scos din bălți cinci iepe și le-a dat pușcăriașilor din închisoarea orașului, săi bucure cu carne muierească.

Saltava a fluierat în coiful de hârtie poleită pe care-l purtase toată noaptea și i-a zis:

Luiza-Maleta, ca să te plătești de vorbele alea urâte, aprinde o ramură de vâsc și roagă-te la brazi să te schimbe, timp de zece nopți, în veveriță.

— Irina, i-a aruncat Luiza-Maleta Irinei, prietenul tău e foarte solid, foarte agresiv și foarte sigur pe el.

— Îl iubesc, a râs Irina, în zori m-a trecut Dunărea pe gheață, ca să căutăm la cherhana crapul roșu pe care l-au zărit unii, la copca năvoadelor, și despre care se zice că e jumătate pește de argint, jumătate cal de aramă, un centaur al Dunării.

Luiza-Maleta i-a poftit în verandă, le-a dat pulpă de miel, plăcintă cu vișine și vin ulb, iar Doina și Irina, în rochii de catifea lungi, și-au învelit umerii cu același șal și-au început să cânte. Ziua aia de întâi ianuarie a fost ca un prolog nelegiuit al întregului an. Cezar s-a pilit, s-a pilit și Luiza-Maleta, Cezar i-a cerut făină, a presărat-o pe podele și le-a arătat fetelor, lucrând cu degetele de la mână, tiparul labei de lup, al labei de vulpe și de iepure – o dată când ies la vânătoare, o dată când sunt în nuntă.

— Uite, se lăuda Saltava, dac-aș pune mâna pe crapul ăla roșu, jumătate pește de argint, jumătate cal de aramă, ți-aș face, Luiza-Maleta, o noapte de primăvară, cu pâclă verde, cu puțină vrajă și abur subțire, aș pune în ea un râu, peste râu un pod de lemn cu cai de bronz la amândouă capetele, descântat să se poată ridica în văzduh și să se mute din vad în vad, te-aș sui pe el și te-aș trece într-o livadă ca să înflorești cu prunii, cu merii și cu piersicii. Sau ți-aș construi podul bisericii de la Râuri.

— Nu, izbucni Irina și sări în picioare, smulgînd cu umărul butucul de vâsc legat de-un stâlp sculptat. Ăla-i numai podul meu.

— Jumătate e și-al meu, anunță Doina Poloneza.

— Dunăre, D mare de tipar, D mare de mână, d mic de mână, d. d. d...

Saltava, fragmentând Dunărea în litere, își acoperi, râzând, capul cu palmele ca să se apere de grindina de pumni cărăbăniți de Irina.

— Măceș prost, biserica de la Râuri e numai povestea noastră.

— Orice poveste cu Isus este biblică, prin urmare este a tuturor, o contrazise Luiza-Maleta.

— Acum trei ani mergeam prin câmpie, năucit de soare, de pârjolul lui iulie, cu buzele uscate, cu plămânii dogorind. Nici o adiere de vânt, nici un petic de umbră. Și deodată, biserica...

— Și eu, înăuntru, sus pe schele, îndrăgostită de Isus, se dezvălui Irina.

— O dragoste inspirată, urmă Cezar, iarba seducției, boarea unor taine ce nu se vor descifrate.

— Poate eram îndrăgostită mai mult de umilința latentă din ochii lui. Tu ai intrat și eu, sus pe schele, mă frecam cu țâțele de chipul lui Isus, pe care-l descoperisem în mijlocul cupolei, sub patru straturi de tencuială.

— Întâi am auzit un foșnet, parc-ar fi nins prin ferestrele turlei, pe urmă șoapte înlănțuite...

— Isus de la Râuri, spre deosebire de cei din toate bisericile la restaurarea picturilor cărora am lucrat, nu suferea de obișnuința închistată a spaimei de moarte și nici de prea senina și tâmpita dragoste de oameni. Se vedea că-i e poftă să iubească o femeie. Și fiindcă eu îl descoperisem, curățind locul cu migală, pe mine trebuia să mă iubească. Și m-a iubit. Pe când îi ștergeam fumul de pe chip cu țâțele, El, mistuit dintr-odată de patimă, mă lumină albastru, își adună risipirea, dreptatea, crima, suspiciunea și dezordinea iubirii în carnea mea. Când a început să-mi muște sfârcurile...

— Dumnezeule! făcu Luiza-Maleta.

— Eu, Irina, nu El, zise Cezar Saltava.

—... Mărire Ție, Doamne! am strigat, spuse Irina. Iar Cezar m-a ridicat în brațe și m-a dus în mica livadă din spatele bisericii.

— Dar mai întâi am trecut printr-un fel de seră cu multe geamuri sparte, m-am tăiat la picior și mi-am rupt pantalonii.

— Iar eu, se amestecă Doina Poloneza, am strigat, uimită, din tinda bisericii: Irina, l-ai dat jos pe Isus din cupolă? Nu mi-ai răspuns, cădeați în iarba coaptă de sub vișin...

— Irina, zise Luiza-Maleta, să muți vișinul ăla în grădina casei tale, așa cum se mută brazii din munți în parcurile orașelor. Cine-a făcut minunea să aplece ramurile vișinului peste voi, Cezar, tu sau Isus?

— Amândoi, nu-i așa? făcu Irina și, lipindu-se cu țâțele de Saltava, îl sărută lung, un fel de țipăt convulsiv, tenace, chemând întinderea verii, anulând abjecția iernilor. Doina, știu bine că și tu ți-ai poleit sfârcurile cu bronzul lui Isus de la Râuri. La vară s-o ducem acolo și pe Luiza-Maleta, căci mai sunt prin preajmă și niște plopi albi, tei pitici, căpițe de fân.

— Oh, știu – o voce lălâie, descărnată, parcă atunci stată din fiert și fiartă în aceeași apă cu craniul ăla ca de oaie, sau de vacă neîmplinită – ți-e milă de mine, ai vrea să mă vezi umblând. Dar tu, în calitate de activist comunist, trebuie, Cezar Saltava, să ai grijă de toată lumea (Irina și Doina cântau despre un butuc, un satâr și luna plină) și în primul rând de statul nostru democrat-popular. Eu pot să-ți spun, chiar fără să mă schimb în veveriță și să mă sui în fagi, că pe strada Tulnici 66, Dumitru Tase Roșioru ține un pistol, ascuns într-o roată de tutun din magazie, peste care a așezat doi căței de porțelan. La învățătorul Nicolae Breazu, Transilvaniei 42 bis, au venit, noaptea, patru inși ca să le descifreze la vioară melodia unui cântec care mai apoi s-a dovedit a fi legionar și învățătorul n-a anunțat organele în drept (Irina și Doina și o pușlama din San-Francisco mâncau sandvișuri cu îngeri), Marin Alexandru, Lotusului 4, a scos din casă și din oraș, în coarnele a doi țapi, aurul nedeclarat...

— Frumoasă lovitură, domnule Saltava, zise Leb Betleem. Calculată perfect, al naibii să fiu. Lighioana știa totul despre dumneavoastră, și probabil încă ceva pe deasupra.

— Era mai bine să nu mă cauți, Leb. Era mult mai bine să fi rămas la Ierusalim, să arunci în fiecare dimineață o liră în pălăria bătrânului cu potârnichile.

— Trebuia să-mi iau catrafusele, fiindcă locul devenise jegos, într-o zi am primit un colet conținând o viperă vie.

— Ai apucat spre mine pe o cale greșită.

— Nu-nțeleg.

— Eu sunt calea greșită, strigă Gil Teodorescu, venind din camera unde se păstrează băuturile străine.

— Nu te-ai înecat? se încruntă Leb Betleem, de parcă ar fi fost de la sine înțeles că Gil, dacă el îi spusese, trebuia să se fi dus să moară. Ține minte, Gil, cine se amestecă în treburile mele...

— Ăsta-i defectul meu, răspunse Gil, nu pot să țin minte nimic.

— Atunci caută și ia de nevastă o muiere cu țâte moi și uriașe pe care s-o pui să și le îndoaie ori de câte ori va fi nevoie să ții minte că ai de încasat două picioare-n fund. Domnule Saltava, când spun că nu-nțeleg, înseamnă pur și simplu că nu înțeleg și nu că vreau să jumulesc gâște sălbatice ca să le iau fulgii în batistă.

— Luiza-Maleta mi-a dat informațiile alea vrând să sădească în mine frica. Deoarece frica linge puii mizeriei și-i face mari.

— Vi le-a dat ca să le duceți mai departe, completă Leb. E clar, oricărui om i s-ar fi făcut frică și s-ar fi dus mai departe. Cine nu denunță dușmanii regimului, pică el. Sau cel puțin așa era pe vremea aia.

— Luiza-Maleta m-a somat prin trei scrisori ca să merg mai departe. Înseamnă că era cu totul de nepotolit. Se vede că cei ce stau în Scaunul singurătății sunt cu totul de nepotolit.

— Luiza-Maleta n-a stat niciodată în scaunul ăsta.

— Oho, se miră Leb, și povestea aia bezmetică?!

— E cât se poate de adevărată. Mai adevărată chiar decât rahatul care ești.

— Domnule Saltava, vorbiți cu mine ca și cum v-aș fi jefuit.

— Fraza aia blestemată, Leb.

— Cu ce fel de flegmă mai vreți să mă scuipați? Am jucat în multe tripouri și peste tot mi se spunea Leb cel tăcut.

— Spune tu, Gil, fraza aia. Numai tu poți s-o redai în toată măreția ei băloasă.

— Nătărăul ăsta, zise Leb, frate cu stafia peștelui pe care l-am mâncat ieri!

— Ascult-aici, rânji Gil, umezindu-și buzele: subsemnata Luiza-Maleta, cu vigilență revoluționară vă aduc la cunoștință că tovarășul Cezar Saltava, activist al comitetului raional, iar a încălcat Constituția. Sursa Betleem informează...

— Cunoști fraza asta, Leb?

— Da, zise el, da – și fața i se schimbă ca sub o pudră murdară. Turbata aia, deci, nu s-a putut stăpâni! Ticăloasa! Cu revoluționară vigilență vă aduc la cunoștință că tovarășul Cezar Saltava...

— Gil, am zis, uite banii pentru sticla de Roze de Huși. Am plătit și am ieșit. De pe terasă l-am auzit pe Leb Betleem strigând:

— Gil, trimite după copiii ăia cu acordeoanele. M-am întors la scumpa noastră Dunăre și trebuie să mă bălăcesc în toate noroaiele. Șampanie și acordeoane!

Ieșind de la Flamingo am pornit-o spre Doina Poloneza și pe drum am descoperit că norii au simțul perfecțiunii foarte dezvoltat, caută necontenit forme ideale și nu întârzie în nici una. Fluxul de forță al primăverii încurajează sufletul spre bucurii neîncercate, vroiam să văd balcoane în care oamenii stau cu picioarele atârnate și ascultam cum vântul trage pe geamuri cu o sârmă subțire: ăsta-i bun să-l bată furtunile din mai cu piatră, ăstuia o să-i spun la noapte o poveste. O zi de primăvară e o sabie de aur, o ții în mână și te ia amețeala, ți-o atârni la șold și pornești la război.

Vântu-mi îndesa în nări aromă sănătoasă de bere proaspătă, de colț de iarbă și de pământ orgolios; toată neliniștea răscolitoare de la începutul lui aprilie, care-mi da sentimentul că un lup stă la ușă în sângele meu și așteaptă.

Casa Polonezei, mică și cu brâie albastre, era închisă. Deasupra ei, un nor lua chip de biserică și un cal intra în altar, lăsându-și șaua afară. M-am strecurat în livadă. Pruni și caiși pitici, cu trunchiurile văruite și bătuți de floare, tufe de trandafir, de coacăz și de izmă, cuiburi de zambile și garoafe, un canal prelungindu-se din jgheabul fântânii în Dunăre, un tei cu crengi groase și, atârnat de ele, un hamac din care se revărsa un snop de păr negru. Poloneză cu sânge țigan, Doina se scălda la soare și se juca, pe nevăzute, cu doi copii din vecini. Vârând două dește în gură, fluiera, imitând cântecul mierlei și dincolo de gardul de scândură susținând un val de viță de vie, cei doi copii, înarmați cu praștii, dădeau ocol unui nuc uriaș, cu pași furișați, căutând pasărea s-o ia la ochi.

Îmi zări umbra și rosti leneș, fără să coboare:

— Ești cu Irina? Roag-o să închidă poarta, azi dimineață au omorât pe-aici un câine turbat.

— Am venit singur.

— Ah, singur, făcu Doina și sări, cu picioarele goale, pe pământul uscat, răcoros, plină de mirosul amar al scoarței de cais.

Purta o rochie albă ce-i scotea în evidență exuberanța șoldurilor și sânii mari, ieșiți pe jumătate în lumină. Sfârcurile, licărind sub pânza străvezie, anunțau ziua împărțirii darurilor.

— E minunat că te-ai gândit să mă vezi – și un zâmbet ca o literă necunoscută îi tremură pe buzele groase, îi pulsă în ochii negri și-i tipări un zvâcnet în nările subțiri – surâsul elegant al păcatului, îndemnul, abia perceptibil, la reflecții voluptuoase.

— Mi-ar fi făcut plăcere să fiu fată, i-am zis, în loc de salut.

— Nu cunoști dezavantajele. Un băiat e mult mai liber.

— Liber să-și înceapă primăvara cu un pahar de vin roșu și liber să-l suporte în ceafă pe Leb Betleem.

— Cine-i Leb Betleem?

— Un provocator foarte sigur pe el.

— Un provocator foarte sigur pe el e un provocator foarte prost plătit. Ce otravă folosește?

— Otrava Luizei-Maleta. Amestecată cu nițel adevăr clocit.

— V-ați bătut?

— L-am înjurat. Dar simt că trebuia să-i rup fălcile.

— Trăiești cele mai importante evenimente cu o întârziere de-a dreptul captivantă. Spune, chiar nu faci niciodată un lucru la timpul potrivit?

— Mi-ar fi plăcut să fiu fată și să am dreptul la o fericire mică.

— La fel zicea o fată nemângâiată și cu gheață acră în oasele bolnave.

— Va trebui s-o iert. În spatele ei ședea Leb Betleem.

— Dar în spatele lui Leb Betleem?

— N-am o intuiție prea ascuțită.

— Atunci o să sfârșești rău.

— Miroase a ploaie vântul ăsta de pe Dunăre.

— Vrei să ies în stradă și să strig la oamenii care au iezi să-și închidă iezii în casă?

— Vreau să-mi împrumuți un pic păunii ăia ai tăi, să cobor cu ei pe plajă.

Avea doi păuni, unul alb, i-a chemat, strigându-i ca pe curci: bii, bii, bii! – le-a petrecut pe după gât câte-un șir de mărgele și mi-a dat în mână capetele celor două șiraguri.

Am ieșit pe plajă. Vântul îmbobocind pe fluviu spulbera ușor nisipul greblat de ghearele păsărilor. Doina a rămas în muchea malului, călare pe o poliță de piatră – una din pietrele lângă care începe lumea, mai ales dacă e noapte și pe Dunăre trece un vapor.

— Mi-ar fi plăcut să fiu fată și să se îndrăgostească de mine unul din păunii tăi. Trebuie să fie nemaipomenit să-ți petreci nopțile de iarnă cu un păun și să faci ouă pistruiate.

— Ce e asta? se miră Doina. Intoxicație Betleem?

Alde Cap-de-șarpe-mic și sec ședeau nemișcați la dreapta și la stânga mea.

— Țanțoși ai dracului, dacă stai să te uiți la ei. Tâmpiți cum sunt își închipuie cu siguranță că vântul se umflă-n pieptul lor ca să-i roage să-i caute de păduchi.

— Fă-i să danseze și-ți dau un bulgăraș cu icre negre să i-l duci Irinei. Mi-a adus cineva doi bulgări de icre negre.

— Nu primesc.

— De ce?

— Fata care trimite un dar altei fete umple coșul cu oase moarte.

— Ieftin, se strâmbă Poloneza.

Păunii se aplecară să ciugulească viermi din nisip – un vierme de lămâie, păunul alb, un vierme curcubeu, păunul colorat.

— Da, am recunoscut, ieftin și acrișor ca vinul dat în vânzare, primăvara. Fii atentă!

Sus, pe dunga malului, se mai vedeau două femei – una toca buruieni cu o secure care putea foarte bine să fie o sabie, ailaltă jumulea o găină. M-am înfipt pe nisip, aproape de apă, mi-am pipăit mijlocul, ca să mă asigur că petalele, frunzele, solzii și rapănul sunt la locul lor, am scuturat din umeri și am pornit-o în fugă pe nisipul cafeniu, cu mâinile înălțate rotund deasupra capului, ca și cum l-aș fi săltat pe Leb Betleem, să-l arunc în Dunăre. Am ocolit o buturugă, alți câțiva pași și m-am închinat păunilor. Ăștia, iritați de prostia mea, sau fascinați de snopul de păr negru pe care Doina îl adusese de pe spinare pe sâni, se scuturară, făcând să zornăie mărgelele, clocotiră și-și desfășurară cozile în largi evantaie fierbând electric.

— Ui, mă! chiui Doina, bucuroasă.

Iar eu:

— Dacă vreau. Îi pot face să scoată coarne de căprioară. Lear sta frumos cu coarne de căprioară pe capetele astea nătânge.

— Și de ce nu vrei?

— Fiindcă am o groază de treburi. Fiindcă sunt așteptat în douăj de locuri deodată.

— Atunci, cară-te! strigă Doina, mânioasă.

— Mulțumesc. Cezar e numele meu. Îl poartă cu aceeași mândrie împărații, caii și câinii.

Și, iscălindu-mă în aer cu o pană de păun, am pornit-o la vale, prin marginea Dunării, spre un pâlc de sălcii păzit de-un soldat de scândură, inamicul veșnic găurit în tâmple de toți recruții lumii. Mă simțeam ușor, mândru și-mi venea să nechez. Apoi îmi trecu prin gând că cerul albastru, străbătut de reflexe de-un vioriu întunecat, de parcă fierbeau cazane de miere și se topeau sigilii de ceară roșie în munții Măcinului, e cu capul plin de tot balamucul primăverii și mă crede un copac umblând pe lângă apă, dornic să înfrunzească înaintea ălorlalți. Atârnați în ștreang de mărgele, păunii veneau după mine, aripă lângă aripă. I-am înhămat la o trăsură încărcată cu pale de vânt răsucite pe sub brațele Doinei. În colțurile trăsurii am înfipt patru nuiele de plop și în vârful lor patru păsări: un sturz cu trup de cireșe, o vrabie cu trupul de caise, un pescăruș cu trupul de mure, o ciocăni-toare cu trupul de măr – și toate patru cu ochi de afine, gușă de miez de nucă și cântecul din boabe de orz coapte pe vatră și păstrate-n lapte cald. În vadul unde vin cei din mahala să spele preșurile și covoarele, am intrat în Dunăre și am răsturnat trăsura.

— Iată, doamnă, minunile care din mila ta rodesc. Vreau să dau în frunze și nu pot până nu mi s-arată centaurul ce-ți colindă valurile – jumătate pește de argint, jumătate cal de aramă înroșită cu ciocanul. Sunt un copac însemnat, port ascunse-n trunchi, învelite-n pânză de mătase, două sute de piese de aur; hoțul care a scobit ascunzătoarea și m-a oblojit cu buruieni până s-a închis rana și s-a învelit din nou cu scoarță și a dat lăstari, a pierit de bubă neagră. Vreau să-ți văd centaurul, chiar dac-o fi ca fulgerul să-mi aprindă așchiile... Draci bălțați! N-ai nimic de arătat. Centaurul tău nu-i decât un pește bastard!

Am scuipat furios și m-am întors la Doina.

— Schimbă-i pe-o pereche de găini, am mârâit, trecându-i păunii. Sau schimbă-i pe o gaură în gard când fac vecinii nuntă și nu te invită. Sau pe o nouă întâlnire cu lipoveanul Cuprian.

— Dac-ai fi fost fată...

— N-am vrut niciodată să fiu fată. Pentru că fetele pierd totdeauna. Chiar și când au o armă-n mână.

— Suferi c-ai pierdut în fața lui Cuprian?!

Cuprian avea douăjdoi de ani, luntre, lopeți, prostovol. frunte înaltă, plete risipite pe umeri, ochi mici, tulburi și o barbă aurie parcă bătută de-un vânt albastru. Locuia într-o cabină de șlep părăsit, în cimitirul vapoarelor, pe Dunărea moartă, cânta până la leșin din armonică și nu-ngăduia femeilor din satul Ghecet, întins de-a lungul unei singure ulițe, să-l viziteze și când vreuna mai îndrăzneață, care-l pândea tot timpul cu speranță lacomă, spăla rufe și urca să le atârne la uscat pe vapoarele părăsite, ca și cum ar fi încercat să îmbrace fantome sau să toarne sânge în neființa celor rămași pe fundul mărilor, Cuprian simțea șuier de funie lângă beregată și dispărea în Brăila, unde răspundea de-un atelier fotografic. Sau, prea sătul de oraș, se înfunda în bălți, pe canale singuratice și înguste, ca s-asculte mirat cum bâiguie tăcerea-n stuf și să-njure soarele, de mânia căruia se apăra vârându-și capul într-o coroană de nuiele și de frunze ude. Îl urmărea norocul, oriîncotro ar fi apucat-o, pentru că pecetea frunții lui – după cum deslușise Cezar Saltava – era Luna răsărind între cinci ghinde de aur, într-o seară calmă și caldă, în care se aude cum picură firea în univers. Din zodia ghindelor ies rațele sălbatice, gâlgâind, pe hotarul unde Dunărea moartă, zisă și Dunărea lină, se unește cu Dunărea vie, mai purtând și numele de Gremenea, și pe dunga aia, unde eternitatea neagră capătă din nou suflet, vijelie, putere, forță virilă și voluptatea de a legăna sturioni, cea mai frumoasă dintre ele, aleasă în soborul vrăjitoarelor de pe Nil să se schimbe în flaming și să conducă migrațiile, depune într-un culcuș, împletit numai din fire de apă trecute prin două mii de scorburi căptușite cu izmă și stânjenei, oul pe care să-l bea centaurul Dunării ca să-și curețe solzii. Și chiar pe locul ăla unde moartea aduce ca ofrandă o coasă ruptă, Saltava fusese învins de Cuprian, fără ca lipoveanul să miște un deșt.

Fierbea în sălcii și pe ape deznădejdea toamnei. Mult prea devreme. Pe puntea bacului legând Brăila cu cherhanaua Corotișca, așezați pe un cufăr înalt, cu pereții zugrăviți – dealuri de umbră, castel cu turnuri pe un vârf de stâncă, prințesă captivă la fereastră cu zăbrele, vale străbătută de-un pârâiaș, porc mistreț gonind cu lancea înfiptă în spinare, cavaler pe cal înspumat – Cezar și Doina priveau alene în miezul zilei domoale, scrisă de la sud spre celelalte zări cu fraze din Biblie și din Coran. Căci, septembrie, la Brăila, are imaginația boabelor de chihlimbar uitate în fereastră însorită și mania filigranelor.

Chiar pătrunsă de melancolie, Poloneza era caldă ca o miriște în iulie, și Saltava, prinzând-o de umeri, îi șopti în ureche:

— Lasă-mă să te sărut o dată. O singură dată și-ai să te risipești în văzduh.

— Și pe urmă ce poveste o să iasă?

— Poate una tristă, dar merită să-ncercăm.

— Mie-mi plac numai poveștile fără pereche.

— Păi să-ți spun una care s-a-ntâmplat ieri, aici, pe malul Dunării. Ieri, pe undeva prin Comorofca, un șarpe a ieșit din bălării și s-a încolăcit pe picioarele unui băiețel care ațipise pe mal. Când s-a trezit, ăla micu a-nceput să urle: dă-mi drumu, mă, să plec la școală sau ai draci pe capu' tău!?

— Povești frumoase, oftă Doina, se-ntâmplă numai în decembrie.

— Ai dreptate. Anul trecut, în decembrie...

Doi bătrâni cu pălării de pai, unul ținând în lesă un câine alb, altul strângând între picioare un săculeț cu prune uscate, îl salutară pe Saltava, înclinându-se. Ședeau cocoțați într-o căruță, rezemați de un gard încărcat cu zorele (se mutau sub ploi?), între cuști cu găini, o scară de lemn, coșuri cu struguri și niște sculuri de lână. Cezar le zâmbi searbăd și bătrânul cu câinele mârâi-n barbă.

— Ăștia de-au ajuns la putere în Brăila murdăresc timpul când surâd.

— Într-o zi, tot or să se ducă dracului, răspunse sacul cu prune.

— Și?! Ce te-ncălzește pe tine?! Tu tot n-ai să mai fii de față!

—... înainte de Crăciun, urmă Saltava (și știa că ăia-l înjură și turba), o sanie cu coviltir, trasă de doi ofițeri împușcați, a trecut Siretul, venind de la Galați, a intrat în Brăila, și un fir de trandafir, care călătorise într-un pahar căptușit cu vată, a sărit jos și-a-nceput să-mpartă flori: o garoafă fiecărui trecător, două picături din sângele ofițerilor fiecărei umbre.

— Și tot așa din stradă-n stradă, râse Doina cu dispreț moale, până i-a ieșit în cale o foarfecă de argint care i-a tăiat gâtul. Ai treijșunu de ani și nu știi decât basme de lepădat fetele.

— Am mai mulți.

— Îi ții bine ascunși.

Și se sculă să coboare. Mii de cireșe dădură în copt, se înnegriră, se sparseră și-și răspândiră mustul în camera ei. Sări pe o buturugă (cineva, în pădurea de plopi, înjura un cârd de lișițe), în cer fierbeau samovare și se clătinau desene lascive, iar de pe canalul acoperit cu tufe de gherghin și de ienupăr suiau, trosnind, arome tari. Parcă umblau prin aer, ca să se îndoape cu funigei, sute de boboci de smirnă și Doina, stăpână pe pășunele ei în care cai sălbatici sug ugerul iepelor, pentru ca să ia din lapte urletul haitelor de lupi și hălci de cer având culoarea cucutei din cimitir, verde închis, verde gras, verde placid, verde înfricoșat, ocoli podul de lemn care duce în cherhana și intră în cornul de fagi, plin de seve galbene, care scutura schituri de frunză și miros de ciuperci peste un val de trestii înalte.

— Încotro? strigă Saltava, muindu-și buzele, nările și sângele în asfințitul unui smoc de frunze fărâmat în palme.

Ea se întoarse numai pe jumătate, ca o secure prevestind dezastre și, femeie din Nord, mai degrabă țigancă din Nord, sortită să fie logodnica tuturor copacilor cu scoarța albă, să-și împletească privirile cu ei, să cheme împreună ruina, înghețul, orizontul căzut și plin de-o suferință latentă, strângea sub braț trupul unui plop tânăr, ca pe un bărbat întors din trădare.

— Chiar vrei să știi unde merg? – vorbe rele și provocare aurită în ochii largi, vicleni și mirați, care-l cuprindeau în adâncul lor pe Cezar Saltava, întemnițat într-o depărtare mult prea străină și difuză, proiectat doar ca o creangă de pelin dincolo de luntrea cu pânze – „ea nu e altceva, Cezar, decât o scoică din lună care-a căzut pe pământ și-a lunecat pe ape, nu-i așa? „ – legănându-se pe locul unde Dunărea vie și Dunărea moartă se amestecau ca să alcătuiască Dunărea primordială. Și când el înțelese că nu era nici măcar izvor de țărână lângă vârtejul vorbind cu zeii apelor sau cu toți regii trecând cu caravana de cămile prin castelele ce le înălțau norii deasupra timpului învietor al fluviului, o auzi spunând:

— Merg să întâlnesc pe cineva care trăiește basmele. Acolo unde se așază el, la cârciumă, la femeia pe care-o vrea, în pădure sau la furat, se așază și un mal de sticlă.

Se întoarse smucit, rupere nervoasă a șoldurilor exuberante și se înfundă pe cărare, în desișul de plopi neclintiți, ireali, parcă și ei crescuți într-un mal de sticlă.

Cezar intră singur pe podul de lemn, pătruns de sentimentul cleios al unei pierderi buboase. Ținuse în palmă o ramură cu muguri oacheși și i-o smulsese, sfidându-l cu expresia nepăsării, cu aroganța celui care împrumută, știind că nu i se va mai cere nimic înapoi, băiatul ăla care putea, dac-ar fi vrut, să-l aducă și pe Dumnezeu pe ape și despre care el fusese informat că poate umbla cu mâna în cuibul de la streașina tuturor caselor din cartierul Pisc și că are acolo drept de fată mare, căci, stai nițel... stai, cine spusese că pe lângă secolul nostru, al douăzecelea, Evul Mediu a fost timpul căsătoriilor din dragoste!? Ei, nu, netrebnicul va trebui aruncat la mama dracului! Saltava se opri. Dunărea mirosea și a lături și a lămâie. Un individ bărbos trecu pe lângă el, cu niște vintire pe umăr și zise, arătând cu capul spre via din spatele cherhanalei, de unde s-auzea urlând un copil:

— Corcitura aia și-a înfipt o undiță în buză, ca să simtă pe pielea lui ce simt peștii când îi prinzi și-acum zbiară-n brațele mă-și. Poate că-s idiot, da-mi place, fiindcă într-o zi numai un caraghios ca ăsta o să schimbe lumea.

„Dar ea și nu el m-a prădat, el e sclavul lor”, se despică gândul adevărat în Saltava. Scuipă cu greață pe un pâlc de cârciumărese sau crizanteme noroioase și luă loc la o masă, potrivită lângă stâlpul cerdacului deschis spre Dunăre.

— Bună ziua, doriți ciorbă de pește? îl întrebă o fată plăpândă, în rochie albastră. Părea suptă de ape și de nesomn, o pasăre copleșită de ivirea neașteptată a toamnei.

Saltava brodă un zâmbet prietenos și aruncă fraza lui enigmatică, menită să deruteze.

— Călcat de tren, dar netăiat, zise el.

— Am impresia, râse fata, că toți clienții noștri s-au înțeles astăzi între ei să se poarte și să vorbească numai aiurea.

— Eu vorbesc serios, o lămuri Saltava. Cunosc un om pe care l-a călcat trenul, în gară la Făurei, dar fără să-l taie. Norocul lui că locomotiva n-avea grătar. De ce poartă oamenii ăia benzi de mitralieră pe umeri?

— Ideea șefului restaurantului. Toate despărțiturile pentru gloanțe sunt pline de peștișori sărați. Mănânci întruna și ceri băutură. Vreți să-ncercați?

— Vreau să iei loc la masă, aici, lângă mine.

— Ca să mă calce un tren fără să mă taie?

— Adă vin și două pahare. Până te-ntorci, eu o să mă gândesc cum te cheamă.

— E un nume greu de ghicit. L-a adus tata din munții Buzăului. Zice c-a dat pe el o priocă de cai furați. Dar nu merita să dea nici măcar un iepure omorât de ciori.

— Cuprian e cel mai urât nume. Nume de cloncan afurisit. Și, pentru că intrase cu palmele într-o vatră goală, o înjură și pe Doina. O înjura, fiindcă-i descurajase încercările, „își închipuie c-o apără pe Irina... sau se răzbuna pentru că am fost întâi al Irinei!?” Se cufundă într-o tristețe prietenoasă, depărtată de pământ, ca atunci când uitase portocalul pe terasa casei și peste noapte ninsese. O zi eșuată! Și asta tocmai când esențele Dunării, ale bălții, ale toamnei chemau la o întâlnire a dorințelor aspre. Dunărea moartă, plină de pești orbi, monștri atemporali și Dunărea vie, pe care visul umblă în chip de luntre cu pânze, ca un vultur ieșit să vâneze mierle, îmbrăcate amândouă, jumătate în purpură, jumătate în ceață de oase zdrobite – căci în fluvii nu încetează niciodată vânătoarea și asasinatul, călătoria primejdioasă, pânda făcută numai cu ghearele și colții, spaima, goana, ceasul rău, clipa dezastrului – unite într-o Dunăre vehementă, amestec vrăjit de nemurire prețioasă și moarte dărăpănată, turna cu carafa otravă subțire peste înfrângerea lui Cezar Saltava. Respins, Cezar nu ajunse, totuși, să capete respirația mândriei și a răzbunării. Îl întoarse din bătălie fata în rochie albastră.

— V-am adus vin grecesc, care miroase a rășină. Retsina se cheamă.

Auzind-o, simți cum se stinge în el înverșunarea și devine flexibil. La urma urmelor, Poloneza nu-i datora nimic și nici el nu datora nimic nimănui.

— Havalica te cheamă, anunță Saltava și fata țipă în pumn, mirată, și apoi strigă, scuturându-se de ape și lasând să-i curgă printre deștele subțiri țipătul ucis:

— Cine v-a spus? Bucătarul?

— Nimeni. O dată, de mult, am fost și eu fată și mă pricep. Havalica bătu din palme. La spatele ei, între niște buturugi acoperite de iederă, un măceș înflorea a doua oară.

— Fată!? Minunat – și bău pe nerăsuflate jumătate de pahar cu vin. E frumos c-ați fost femeie, dumneavoastră, un bărbat de doi metri, cu carnea pe el bătută și afumată...

— Nu, nu, cu carnea păstrată sub șeile tătarilor și-ale hunilor. Va să zică nu-ți place că sunt înalt și slab.

— Nu știu ce să zic. Aveți obrajii mai luminoși decât ochii.

— Poate că sunt Ioan Gură de aur și țin între fălci o poveste roșie, gata să-mi țâșnească prin obraji. E un măceș imprudent măceșul ăla.

— E greu să fii fată, nu-i așa? Toți încearcă să te sărute sau să te ciupească de fund. Și cel mai mult bărbații însurați.

— Al naibii să fiu dacă n-ai dreptate, râse Cezar. Uite, eram ca tine de tânăr și mă întorceam acasă, aici, în bălți. Veneam de departe. Și când să trec Dunărea, a trebuit să aștept un ceas, poate mai bine.

Și pe când aștepta, patru rânduri de plopi, ieșiți din Insula mică, aleși prin tragere la sorți ca să se mute de-a lungul șoselei Brăila-Buzău, treceau în marș pe mijlocul Dunării, numai pe val de argint, intrau în port și urcau în oraș ca să primească bonuri de ordine, câte-o rație de unsoare cu care să-și ungă rănile, iarna, și ca să vadă, înainte de-a intra și de-a rămâne de santinelă timp de o viață de copac, pe marginea șoselei, un film la cinema Passalacqua. Pentru că deveneau torțe ale câmpiei, cei dintâi vestitori ai furtunii, năluci și speranță ochilor oricărui chinuit amestecat în țărână, veghe îndreptată spre cer, refuzând orii p formulă ultimativă, primăria se gândise să-i înveselească o clipă, dar mai bine i-ar fi dus să le dea o bere la Papacanaris, fiindcă la Passalacqua rula un film deprimant.

— Vorbiți prea complicat pentru mine, zise Havalica, dar înțeleg că v-a fost tare milă de plopii ăia. Vi se răsuceau măruntaiele de milă și-atunci v-ați schimbat în femeie. Mila are darul ăsta.

— Ai înțeles esențialul.

— Pentru că și eu am fost o dată bărbat, declară, cu glasul chircit, Havalica – și de aici și convingerea tremurând în roua cuvintelor ei.

— Ce-i asta?! zâmbi Cezar. Te-ai luat după mine. Îți place să te joci distins?

— Am fost bărbat nu pentru că bărbații sunt niște măgari cu M, am fost bărbat într-un ceas de inimă rea.

— Spune.

... După amiază, întunericul coborî mult, semn de ninsoare întuneric cu ființă albastră, cum trebuie să fie numai întunericul din capul unui cal sfârșit de sete – vântul se opri, generos și luă făptură sticloasă un pui de ger, așteptând în suflet făgăduială de brad. Salcâmul de la colțul casei, care privește numai în miazănoapte (scoarța lui, plină de crăpături în formă de ochi încărcați de așteptare!), își lustruia crengile joase pe gardul vânăt, lemn viu, cu sevele speriate de prevestiri sumbre, dând de veste din toate inelele că religia iernii se deschide cu doișpe lupi înălțând capul din văgăuni. „Căci ei sunt blestemul”, își spunea mama Tinca, scormonind cu ochi neliniștiți curtea. Alexandru, băiatul cel mic (mai avea un an până să plece la armată) amesteca pietriș pe cărarea dintre grajd și căpițele de paie. Lucra de la prânz, umblînd aplecat, parc-ar fi fost la vânătoare de potârnichi sau n-ar fi încăput, înalt subțire și mlădios, sub orizontul închis, bătut în piroane. De jos, de la gârlă, fiindcă apele, ca și femeile tinere, se agită necontenit, provoacă, întărâtă, sugerează, strecoară îndemnuri ascunse, deschid prăpăstii, încâlcesc buruieni, împletesc linii pe care umblă moartea și le distrug sau numai le retrag cu smucituri insesizabile, vântul mai ridica din când în când un umăr și azvârlea în ogradă un șuvoi de cenușă luată din râpi. Pânze subțiri, sângerând negru. Izbit în plină față de pulberea necăcioasă, mirosind stins a dezastru vegetal și foarte iscusit a viscol intrat pe drumuri largi, Alexandru scoase din ranița veche, atârnată la streașina grajdului, un fular de lână, roșu cu dungi albe, în care-și înveli obrazul bălan, uscățiv și lat, de animal gonind spre nopțile împerecherii. Scăpate din nod, capetele fularului i se zbăteau pe brațe, pe spate, imense aripi ale unui liliac ce se va roti, hohotind, printre acoperișe, începând cu prima dezlegare a zăpezilor, și mama Tinca, la fereastra odăii, cu sticla pârguită în tonuri verzi de flacăra din candelă, îl și văzu trecând în zbor pe deasupra râului, înaintând cu gâfâieli și sufocări, cu carnea aprinsă de o bucurie nestăpânită, trecând prin toate spânzurătorile îndoielii, către satul Bisoca, unde mai întâi fusese Tudor, tatăl lui, și unde se mistuise, târziu, într-o seară de primăvară, Vasile, fratele lui mai mare. Tinca știuse de mult că și Alexandru va pleca, fără s-o anunțe, dar făcându-și pregătirile oarecum la vedere, abandonând-o în mucegaiul milei, cu supărare și dezgust de sine, cum abandonezi niște bocanci vechi în noroaiele ce te-au încleștat până la genunchi: ranița de la streașină, îndesată să crape, cu catarămile reparate și lustruite, cu curelele cârpite, arăta că primejdia prinsese chip și trecuse pragul, din casă în curte, lăsând locul gol și rece, o mică peșteră unde urâtul, de atâta urât, își sfâșie beregata, că păianjenul, în acord cu sughițul ce-l naște singurătatea înfricoșătoare, urcase pe brațele lui Alexandru, luase sânge, se înfipsese în cer, coborâse și țesea acum pânză într-o casă din bârne, la Bisoca, foindu-se ca să se facă zărit și astfel cei ce așteaptă să afle că așteptarea și-a ros prânzișorul, prânzul, cina și toate marginile. „L-am pierdut și pe el”, gândi mama Tinca, și duse mâna în dreptul gurii, fără s-o lipească de buze, ca și cum ar fi ținut în ea un ciorchine de strugure îndelung dorit și din care nu se îndura să aleagă o boabă, s-o fărâme în dinți.

Alexandru se mișcă spre muchea malului, lângă șopronul care acoperea melița pentru zdrobit inul și cânepa și un morman de buturugi nedespicate, se propti cu șoldul stâng în stâlpul de la intrare, împodobit de sus până jos cu potcoave, apucă un mâner și se porni să-l învârtă vijelios, cu mâna dreaptă, de-ai fi zis că vrea să scape de ea, că trage s-o smulgă din umăr, și când era gata să se azvârle în aer și el, adunat colac pe spițele roții scăpărând în peretele șopronului, se opri, stând în genunchi, smuci o pedală, patru scânduri se desfăcură și din șopron ieși, plutind, o colivie de pânză din care se iscau, printr-o ruptură, porumbei de hârtie colorată. Patru, șase, opt – îi tăvăli, îi sparse și-i doborî repede o pală de vânt amestecat cu cenușă – dar mamei Tinca i se păreau a fi o puzderie de păsări ieșite din vis. „Așa a venit tat-tu Tudor, el m-a îndulcit cu porumbei de hârtie”.

Trăise cu Tudor cinșpe ani – înșirare de zile vesele, presărate cu câteva dușmănii, scurte ca ploile cu negură, care bagă tăciune-n spic. El cumpăra și tăia vite, sâmbătă după amiază și duminică dimineața, în curtea lor mirosea a sânge gros, roiuri de muște verzi, mari cât greierii de câmp. s-aruncau din râpe, ca și cum duhul gunoaielor s-ar fi năpustit, cu poalele-n cap, să se mânjească pe bot cu mana scursă din vinele boilor, duhoarea înnobilată de lemnul jugului, praful câmpiilor și nesfârșirea desperată a drumurilor; o ceată de țigani spoitori, desculți, răpănoși, puțind acru – fum și nădușeală de bivoliță – băteau aerul cu mărăcini, cu mături de pelin și Tudor îi plătea cu o albie de mațe; uneori le arunca și burta vitei sacrificate, clocotind de ierburi nerumegate; dacă treburile nu-i mergeau, umplea cu lumânări aprinse cele șase gratare de mititei, se suia călare pe hornul unuia din ele și-i silea pe țigani să-i cânte de pagubă; „lele, lele și iar lele, puneți petice pe țâțe... Vă promit, urla la țigani, pulpă de cerb, uger dublu de ursoaică și buză de căprioară. ”

Mugind și urlând fără glas în el, a intrat în munți, ajungând până la Bisoca și peste un an și jumătate umbla numai noaptea, timpu-i mirosea a pădure, își lăsase barbă, fir mărunt, răsucit, culcuș pentru suspinele neîntoarse în inimă, pentru aromele tutunului regal și tulburătoare ispită pentru o mână dornică să mângâie; nu-i mai populau gândurile viței ce trebuie despicați pe ascuns, vaci lăsate în pogoanele de lucernă, ca să mănânce până le plesnește splina și ficatul, oi smulse din copca primelor două săptămâni de toamnă, ca să le arunce în groapa cu jar și apoi pe mesele cu vin năsprit; vorbea acum mult, cu încordare senină, căci se luptase și pierduse, despre trecătorile în Transilvania; le colinda apele limpezi, bându-le șoapta; sub vântul sunând în geamuri deslușea corn de vânătoare; lăstarii de nuc îl învăluiau, simțea el, în rășină de brad. Ajunse să se încurce, să se încâlcească și în stare de trezie și în stare de somn. Într-o zi, cumpără un butoi de bere și-l sparse cu toporul; nepotolindu-se, jumuli de vii două duzini de gâște și le aruncă goale pe gârlă. Apoi, flatat de câtă suferință putea să îndure și nu s-o provoace, fiindcă, drept din pornire, epuiza repede resursele de a deschide răni în oameni, deveni complet incoerent. Zăcu o săptămână, bolborosind cuvinte fără șir. Pe urmă se sculă. „Gata, hotărî, voi curăți terenul”. Plecând în munți, la Bisoca, spusese adio tuturor conveniențelor, – legea pe care mintea, pentru ca să nu lunece în prăpastie, și-o instituie singură, fără a mai invoca tradiția, rușinea față de familie, spaima de lume – și se întoarse cu un copil de un an, un an și câteva luni. Îl puse, adormit, pe patul din odaie, fierse o căldare de apă și-l dezbrăcă de costumul de lânică, să-l îmbăieze. Tinca i-l luă din mâini și-l scufundă ea în albie.

— Îl cheamă Vasile, zise Tudor.

— Și pe mă-sa?

— Pe fata aia o cheamă Biciola. Dacă-l mai lăsam acolo, i-l omorau ăia și se omora și ea.

Tinca spălă copilul, vătămându-se, tămăduindu-se și iar vătămându-se. Era un copil năvalnic, carne rotundă învelită-n piele roz, scos din oglinzi în care s-au privit, rânduri-rânduri, odrasle de prinți, pajiști de călțunași, nuiele de salcie încingând coapsa Floriilor; lovea apa cu piciorușe scurte și dolofane și pocnea din vârful limbii, încercând să imite măcăitul bobocilor de rață care forfoteau pe dușumelele odăii. Tinca îl uscă în prosoape moi, pufoase și, înainte de a-l îmbrăca, îl sărută pe ochii imenși, pe gropițele din obrajii mirosind a fân răscolit, pe mâinile bucălate, și în adâncul făpturii ei primi umilința, îngenunchind și o încuviință – Fiul Dulgherului pe care fusese aleasă să-l ducă în cârcă și în buzunarele șorțului – și până să-și scuture praful de pe genunchi și să-și învețe mâna să apuce prin somn marginea leagănului, iar copilul să îngâne cel dintâi cuvânt, Tudor îi puse în brațe al doilea țânc.

— P-ăsta, anunță el, convins că-i face femeii o favoare, îl cheamă Alexandru...

Tudor murise de mult...

Vasile plecase în munți, lăsând vorbă că se va întoarce după ce se însoară. Dar nu mai venise. Vara, lucra la un joagăr, la un cioplitor în lemn; făcea draniță, cruci, porți, paturi din lemn de tei pentru icoane, podoabe din lemn de măr pentru streașină. Petre Grama, vecin cu mama Tinca, urcând la Bisoca, îl găsise plin de rumeguș de măr din cap până-n picioare. „Poate și copiii o să-i facă tot din rumeguș, Doamne-ferește! „

Iar acum pleca și Alexandru. Ieri încă, pe când se mai lupta să ia o hotărâre, înveșmântat în îndoieli, stabilindu-și prețul, dând dragostea la scăzământ, scormonind în spuza speranței, râcâind cu unghia sigiliul ofertelor închise în viitorul nerespirat decât cu prelungirile hiperexcitate ale nervilor, se mișca stăpânit și prudent; după ce îndopase cărarea cu pietriș și lansase porumbei de hârtie devenise intolerant și agresiv, dovadă parul aruncat în haita de câini învălmășită pe niște oase, în uliță. Urmărindu-l cum se pregătește ca să dispară în adâncul insondabil al întunericului de iarnă, mama Tinca simțea că o înhață moartea. Ar fi vrut să-l strige sau să spargă geamul și să-l cheme să-i pună altul, dar nu găsi în ea destulă putere. „Astupă-l c-o cârpă, i-ar fi răspuns, căci nu mai avea cum să dea îndărăt. Bate-l în scânduri, umple-l cu bolovani, îndeasă-l cu perne și cu așternuturi, dărâmă casa, dă-i foc, prea puțin îmi pasă”. Știa că și chemarea ăleilalte, a femeii care l-a rodit, e de mii de ori mai înaltă și mai pătrunzătoare; mamele adevărate, care cheamă de pe mări de veacuri: cărora nu le poți înfrânge glasul, pentru că din țipătul lor te-ai plămădit; chinul deznădejdii lor, purificat în rugăciuni, în așteptări, în puroaiele blestemelor, în gemete; dreptul lor de-a alăpta timpul necunoscut, de a-i hrăni orgoliul, de a-l lepăda de povara tuturor uneltirilor și de a-l dărui, cu toate rănile cusute, celor aleși să îl spintece – cu bocancul, cu spada, cu foamea, cu frigul, cu prăbușirea iubirii. Copilului care s-a săturat să păzească vitele și care, rupând ciomagul în coarnele lor, a semnat declarația de război adresată lumii. Gling, glang, gloria! Pentru că nu timpul e cel ce trece peste noi în anii tinereții, plini de curaj și bunăcredință, ci noi ne repezim în partea lui cea mai îngâmfată și înșelătoare, ireală și profesând asasinatul cu dinți fragezi. Timp proaspăt și vanitos și puternic ca minciuna caldă. Dacă ne-am trage atunci măcar cu un pas în timpul dus – dar de unde atâta virtute? – n-am mai îmbătrâni poate atât de repede, căci timpul vechi și ostenit e moale și odihnitor, fără săgeți, fără topoare, fără pofta de-a mai ucide, doar toți servitorii crimei i-au murit și e sătul de câtă moarte a împrăștiat pe drumuri.

Aruncând ranița în spinare, Alexandru trecu din curte în livadă. La portița legată în curele se opri să mai arunce o privire spre casă, ultima picătură de lapte pe care-o mai bea, scheunând, puiandrul de lup – și pe urmă dispăru în genunea atribuită tuturor visătorilor, cu pasul calm și ferm, necuprins de remușcări și primind ca pe-o ofrandă cei dintâi fulgi de zăpadă. Ningea ușor și liniștit, așezare de domnie lungă, pământul înghețat primea cu supunere resemnată prăvălirea albă și fastuoasă, gârla deschidea mii de pliscuri, să soarbă firimituri din somnul lui Dumnezeu, inima aerului tremura, parcă strânsă în ghearele corbului albastru ce se rotea în arcada cerului, spartă numai atât cât să cuprindă acea imagine nobilă, prefigurând și măreție și mormane de stârvuri.

Atunci se îngrămădiră în geam porumbeii de hârtie și prinseră să gângurească din vechime: Biciola... Biciola. Mama Tinca se retrase înspăimântată pe marginea patului, cocoșul de porțelan, pus pe aparatul de radio, bătu scurt din aripi (avea ochi mari, gălbui și holbați, cocoșul, ca de țigan care nu și-a vândut pieptenii și lingurile și n-are putere să creadă că va mai zări vreodată un ban în palma murdară), iar în pod trosniră, bușite cu călcâiul, un pumn de nuci. Tudor le mânca presărate cu sare, ca să poată să bea două oale de vin roșu.

— Tudore, zise mama Tinca, eu nu-nțeleg ce fel de om oi fi tu. Ai prăpădit un sac de nuci, acum te-ai legat și de-al doilea – ce-o să le mai dau copiilor în noaptea de moș Ajun?! Gândește-te că sunt și eu o biată femeie singură, tu ai murit, băieții au plecat...

— Cică ăla care vorbește singur bea lapte negru, laptele nebunilor.

— He, Petre Grama! Nici n-am simțit când ai intrat. S-a dus și Alexandru, Petre. Acuma chiar că sunt singură, ca hârbul cu tămâie uitat pe-un mormânt.

— Poți să-mi dai câteva fire de arnici roșu?

— Pot să-ți dau și cinci jurubițe.

— Fata e cinstită – vorbesc de a mare, că de a mică nici nu se pune problema – dar nu strică să încâlcesc semn pe clanța ușilor, noaptea. Paștele mamii lui de derbedeu care mi-a aruncat bostani sparți în dreptul casei și mi-a mânjit poarta cu păcură!

— Unde se duce lumea asta, Petre? întrebă mama Tinca, arătând spre uliță – „Petre e un prost, mereu se va azvârli cu bostani sparți în curtea cu fete de măritat și mereu vor fi porți mânjite cu păcură, mereu dește flâmânde de sare și de sânge”.

— Păi, la Groapa hoților, zise Petre Grama. Am uitat să-ți spun, azi, în zori, pădurarul a trecut pe-acolo, în drum spre Câmpia căprioarelor și, cică, ia să trag eu un foc în groapa asta, să-l împușc pe regele strigoilor. Bum! Bum! – și-năuntru era nevastă-sa cu unu'...

— Doamne-ferește!...

— Uite că n-a ferit. Acum i-au luat pușca și-l păzește juma'de sat. Trebuie să vină de la procuratură să ridice morții și să-l ridice și pe el. Nu e voie să vorbești cu el, poruncă, dar vorbește el pentru toți. „Măi fraților, zice, procurorul e dator să facă reconstituirea faptei – și e dator! – cu ocazia asta, zice, o să mai bag o litră de alice în morții ăia care se giugiulesc de azi înainte prin grădina raiului. ”

— Vai de capul lui ăla fără minte! Ca și cum nu era lumea plină de lacrimi amare și fără sângele vărsat de el. Petre, vorbește cu nevastă-ta și trimiteți-mi-o pe fata aia mică. O s-o-nvăț să mănânce și să doarmă la mine. Un suflet de copil risipește urâtul numai cu răsuflarea lui...

... – M-am dus acolo aproape în fiecare zi, toată iarna, sfârși Havalica. Dar numai în ziua plecării lui Alexandru m-am închipuit băiat. Mama Tinca dormea, și eu, încălțață cu niște bocanci vechi, tropăiam pe podele, ca să viseze bătrâna că Alexandru e în odaie, se plimbă și se gândește cum o să-l joace pe Irod împărat, la Crăciun. Sunt băiat, ziceam, și mă cheamă Nuș, mă cheamă Naum, mă cheamă Claudiu. Numele-mi veneau singure în minte. Dar, oricât de mică, îmi dau seama că nu mă prinde figura să fiu băiat. Nu-mi surâde viața de băiat. Dumnevoastră v-a plăcut să fiți femeie?

— Nu mai știu. De altfel n-am întârziat în gândul ăsta decât o clipă. Atât cât au trecut plopii ăia pe Dunăre.

— Soldații de plop, specifică Havalica. Eu cred că oamenii se schimbă în ceea ce nu sunt doar când vor să pedepsească. O colegă de-a mea, când vrea să-și pedepsească bărbatul, se duce și se sărută c-un barcagiu, unu' frumos, Cuprian îi zice, dar eu zic că așa ceva nu se cuvine să fie făcut.

— De ce? întrebă Cezar Saltava, năpădit de-o dușmănie stufoasă. Dreptul ei să-l repudieze și dreptul lui s-o urască.

— N-am înțeles cuvântul...

Dreptul ei să-l respingă și dreptul lui să se prăbușească și dreptul tuturora la rătăcire.

— Vorbiți ca-ntr-o taină, râse Havalica. Vorbiți ca și cum ați privi Dunărea de pe un pod de icoane.

— A fost cândva un pod de icoane peste Dunăre. Nu neapărat icoane cu Dumnezeu, sau și cu Dumnezeu, dacă vrei, dar în primul rând cu păsări stând în iarbă și cu un băiat mâncând pepeni, în răsăritul soarelui.

„Portocalul nins și mirosul eterat al vinului grecesc”, zâmbi Saltava și lângă el nu mai vorbea Havalica, vorbea Irina Devechi:

„Nu poți să dormi, Cezar. Ți-e silă că am părul lung și te împiedici în el prin somn?!”

„Ești stupidă să mă trezești mereu”.

„Erai treaz. De mult nu mai poți dormi lângă mine. ”

„Ba, adorm foarte repede. Mă așez cu fața în jos, iau în mâini o mitralieră, pun niște inși la zid, încep să trag și când se termină banda sunt gata adormit”.

„M-ai împușcat de multe ori? „

— Ești o boroboață, Havalica, spune Cezar ridicându-se.

— Numai atât? se răsfăță fata.

— A, vrei mai mult? Atunci află că ești o boroboață îndrăgostită de Alexandru din Bisoca.

— Nu! strigă ea, rupând apele nesomnului în care i se scălda fața, dar Cezar trecuse în cărarea mărginită de crizanteme slute și urca puntea de scândură spre șalupa de traversare, privind din rădăcina mizeriei vâltoarea dând în spice albe de pe linia unde Dunărea moartă se unește cu Dunărea vie. Nu mai era nici o luntre care să lege, învârtindu-se, spicele în snopi...

Puii mizeriei nu ies totdeauna din buboaie de ouă; știu să scoată capul tremurând sau frângându-se-n plecăciuni chiar din ouă pline cu nopți de borangic. Așa cum leșul ignoranței va învia mereu, stropit cu sângele incandescent al mieilor, tulburea sămânță a fricii va prinde rădăcini și va da colț până și-n locul cel mai lipsit de imaginație. Frica, la femei ca Doina Poloneza, să zicem, sparge osul și-și plantează caseta în Abisinia șoldului, la indivizii de croiala mea, emotivi, neîndrăzneți în substanță, destul de curajoși că s-au născut, trăind cu îndărătnicia iederii de-a fi prezentă pe toate ruinele, se manifestă ciudat, prin convulsii de veselie, ceea ce înseamnă că suntem mediul ei privilegiat, mâlul unde gestează scoicile prin care-și detună vuietul. Pentru că mă obseda fraza lui neîmblânzită, Leb Betleem putea să se considere un jucător de noroc cu o lovitură în plin la activ. Douăjpatru de gălbenușuri într-un pahar crainicului strigând din turnul comisarilor: „conducători la start, întindeți benzile, încetați jocurile!” în vocea căruia nu vibrează măcar un capăt de sârmă ruptă, nici cel mai mic semn că va câștiga cursa un cal șleampăt, lipsit de orice valoare, că tot ceea ce pare efort nobil, încordare, patimă, durere, tropot fluvial, coame smintindu-se în vânt nu e altceva decât măsluiala care-a îmbrâncit în șanț adevărul, demoniacă și mai delirantă decât adevărată.

Aș fi putut să merg să-i spun lui Pavel Ibriș, care răspundea de probleme speciale în cadrul comitetului raional, că sunt urmărit de-un străin vorbind ceremonios, dar evaluându-și cuvintele la un preț mai mare decât prețul pieții, însă Ibriș ar fi pus să fie golite de umbră toate heleșteiele, și nu vroiam, apa prea curată n-are gust, ceea ce e străveziu până la a zecea brazdă în adâncime nu e credibil. Toți, sau aproape toți ne temeam de lbriș, și el, mic și ascuțit, ca o vergea de alamă, o vergea care nu dă măcar frunze de cocleală în atingere cu aerul, dar adulmecă și curăță pușca aleasă pentru execuție, râdea subțirel și zicea: nimeni, dar nimeni nu mai e șic în orașul ăsta. Era bolnav de piatră limpede Pavel Ibriș, toate gândurile celorlalți se reflectau în el zgribulite, și el, vesel, calm, încântat de expresia, descoperită într-un mare scriitor, că luceafărul de ziuă se mai numește și steaua porcului, arunca pe nări, cum arunci fumul de țigară, două șuvițe de cântec negru:

... cădea guvern după guvern numai Ibriș era etern...

Tăind prin niște străzi scorburoase am ieșit în centru: primăvara plesnea de zugrăveli naive. Cufundari aurii, nagâți, călifari albi și roșii se legănau deasupra Dunării, prin cer treceau viori de trestie, strecurând sunete aromind de dor, undeva, poate în spatele casei ăleia galbene, o parte din cer schimbase poziția cu a pământului, fiindcă între luna care nu se stinsese și soarele cu coada-n vânt, plutea un rând de magazii, doi salcâmi și o movilă de scânduri vechi sau așa ceva și fiecare clipă o proslăvea pe cea de dinaintea ei și se căznea să prindă plod și să-l nască băiat – și unele-i nășteau scânteietori, altele, cabotini, altele dați în stambă – virginitatea pământului îndelung torturată de dorințe și violenta ei descătușare – și lumea, încercând rotiri fără noimă pe trotuare – vorbea tare, larg, mult și nefiresc. Ai fi zis că așteptau cu toții sosirea unei caravane cicliste, și caravana întârzia sau, voind să pedepsească orașul, apucase alt drum. Fotografii lui Cuprian, plantați în cel mai dulce unghi – cafenea, vitrină cu bijuterii, vânzătoare cu coșurile pline de violete – furau din ochi siluete fragile, luminându-le cu fulgere scurte. Unul dintre ei, dornic probabil să răstoarne sau să restabilească un echilibru între arbori și fântânile încă mute, ca niște berze împăiate, mă fotografie și pe mine și neavând să-i arunc în cap o cofă cu vin îmbâcsit de mușiță – e absurd, dar nu-mi place să mă fotografiez, refuz să fraternizez cu imaginea mea pe hârtie: cine-i ăla despuiat de gânduri, dezmoștenit de el însuși, golit de foame, de vorbe, de vise!? – m-am mulțumit să-l împroșc în minte cu cea mai cumplită înjurătură.

— Biserica mă-ti, aia făcută numai din oase, Isus de oase, Maica Domnului de oase, rugăciuni de oase, judecători de oase, numai cei ce primesc sentința sau mâhnirea fiind umbre pe botul câinilor care le-au înghițit oasele.

Niște copii scoși dintr-un lagăr de concentrare din Austria dăruiseră companiei noastre o biserică de-asta, dar de ce-mi venise-n gând din nou darul ăla fonf, trădând mistica oaselor alea flămânde și rahitice!? Desigur, Leb Betleem, îmi spusei și zgâlțâindu-l de umăr pe fotograf, mârâii la urechea lui:

— Vreau să le am peste-o oră. Și vreau să fie și Cuprian acolo, ai înțeles?

— Am înțeles, ce dracu, doar nu duc pe umeri o căpățână de varză!

Mă purtam ca un somnambul, când cei ce-l urmăresc umblând pe acoperiș dublează miza tăcerii, convinși că suprimă timpul. Pentru că în această zi bună de prăsilă, cu forme cărnoase și pieptul întărâtat, trebuia, după cum îmi poruncise primul-secretar Olmazu, să salvez un arbore cu înfățișare și lemnul de misionar (are daruri de Irodiadă Olmazu! ) sau să devin complice la tăierea lui.

— Fă cum te duce capul mai bine, Saltava, însă te previn...

— Știu, să am grijă să nu vi se taie vouă capul.

— Prudent ca găina de alun – și-mi întoarse spatele și din clipa aia devenisem secătura care, înrolându-se într-o expediție de jaf, scoate din trompetă numai sunete prefăcute, simulând decadență și un protest mic; pentru cei ascunși de frică în dosul ușilor, sau în crăpăturile lor, umiliți ca gândacii, el e în coloană, dar nu și în ideea ei, fiindcă, iată-l, el batjocorește cu două note de jale pițigăiată descreierata furtună a fanfarei.

Casa e pe Strada de frunză arsă. Fațadă sprijinită pe coloane, verandă largă, geamlâc care se deschide. În curte, o magnolie se pregătea să aprindă candele viorii. Arborele misionar, o plută de două sute de ani, tremura stins la poale (cântec pentru inimile de argint desenate în trunchi?). Ramurile din vârf, degete întorcând foile din Cartea facerii, modelau bulgărași de ceară solară și azvârleau provocări timpului, mai vulnerabil decât ele, căci ele se nasc ca să primească în pridvoare pojarul răsăritului de lună și abjecția sculpturală a cârdurilor de copii visând pogoane de mărgăritar, închipuind răpiri din seraiuri și deșertându-și, fără sfială, bărbăția sau burțile pline de struguri în frunzișul bogat. Am sunat, și-n ploaia din mine un fulger s-a pornit să cânte cu multă vâlvă:

... din cocoș nu faci găină nici din curvă gospodină din cocoș nu faci sarmale nici din curvă fată mare...

Urma să mă logodesc cu dracul, eu, cel inițiat în taina ceremoniilor viclene sau?...

În locul unui ospăț cu muguri, se ivi o bătrână.,, Săru mâna”, și ceea ce mă izbi la ea, parcă m-aș fi fript cu țigara-n colțul gurii, n-a fost înfățișarea de scrumbie cu gheb – chiar mirosea a sare și nițel a urină de pisică – capul ținându-se numai în două zgârciuri, privirea foarte pătrunzătoare și inteligentă, căutând solzii de șarpe din sufletul ăluia de-l avea în față, ci picioarele, și nici fusele alea înfășurate într-o pieliță opărită, ci labele: erau ca doi pești culcați pe burtă față-n față, căutându-se cu capetele, cu cozile retezate și cu deșerturile scobite de orice urmă de viață: „Vei pierde, Cezar Saltava” și-am intrat, înalt, liniștit, așteptând să izbesc cu fruntea o cupă din candelabru și s-o sparg, căci acum ea avea să poruncească și eu să execut, dar mai întâi avea să-mi spună cine e fiul ei. Și chiar așa începu:

— Știi cine e fiul meu?...

— Cum să nu! Tovarășu care smălțuiește tot ceea ce trebuie smălțuit în paișpe regiuni ale României socialiste.

— Și are să mai urce. E încă tânăr. Și foarte instruit. Dumneata, tovarășe, ce limbi străine vorbești?

— Păi, exceptând româna, cele două limbi pe care le mai vorbesc, germana și franceza, le vorbesc destul de peltic, lemnos... știți, germana am învățat-o păzind prizonieri, în lagăre improvizate, iar franceza, într-un spital, rănit, o rană ușoară.

— Vrei un pahar de vin? Eva!

Ciocăni c-o gheară de scărpinat într-un talger de aramă, puzderia de sunete muri în perdeaua de pluș greu trasă pe ușă și nu se produse nici o mișcare, probabil că Eva, dincolo, se-ngâna cu șarpele – clipă ideală pentru declanșat atacul...

— Dacă vreți o femeie de serviciu mai devotată...

— Vei tăia pluta, mă sufocă valurile de scamă care-mi inundă bucătăria și dormitoarele.

— Cum doriți. Dar să vă spun un caz. Săptămâna trecută, tot așa, am fost trimis să ridic un stup de albine nenorocite care atacau casa mamei tovarășului Prim de la regiune. Stupul era peste drum, într-un loc încercuit cu gard de sârmă. Poarta – ferecată în lanțuri și cu lacăt pe burtă. Trebuie o comisie specială să spargi lacătul: primărie, miliție, doi martori de pe stradă. Și până la urmă, stupul era sec.

— Putea să fie viu.

— Știu o poveste teribilă cu albine vii. În copilărie...

— Mama e bătrână, dar nu e bolnavă de evocări.

— Le camarade parle le francais, Eva.

— Să trăiți!

— Pretind că n-am fost niciodată mai prost ca atunci. Prost-pur-sânge-și-legat-la-țăruș.

Eva coborâse din Cartea facerii pe care-o răsfoiau deștele arborelui misionar. Înaltă, blondă, cu părul lung, plină de zvâcnituri neadormite. Strânsă într-un capot roșu, moale. „Jertfind o fâșie din capot ca s-o schimbe în vinul promis mie de maică-sa”. Cu picioarele goale, în centrul unui mic soare de ceramică. Pe o farfurie, ridicată în dreptul umărului, un cățel de mărimea unui guzgan și cam din aceeași culoare scotea limba la Dumnezeul care-și treieră grâul cu împărați desculți. Grâul se treiera pe aria din capul meu și doi îngeri bătrâni, ajunși de corvoadă, plesneau din bice din mațe de pește numai pe bucile împărăteselor. Împarte, Doamne, averile tale!...

— Fă-mi loc, Eva, aduc eu un pahar cu vin.

— Mama dumneavoastră, descleștai fălcile...

— La belle-mere, surâse Eva. Iar eu, nora cea mică, de la Sibiu.

— Oh! am rostit (și-n gând: „fata asta, neextenuată de miraje, în capotul ei roșu ca sub un clopot de vin, plină la greața de-a se trezi în târșâitul labelor semănând cu doi pești... ”)

—... e destul de în vârstă, are loc de veci?

— Nu cred.

— Un loc de veci în parcela cea mai de vază a cimitirului Sfântul Constantin, plus douăj de saci de ciment, o lucrare trebuie pornită doar, și asta în schimbul unei scurte declarații scrise de mâna ei: nu dau și nu voi da dreptul nimănui să-mi taie pluta din fața casei...

Gura Evei, ca o potcoavă de mânz, se deschise să-mi spună scurt:

— N-ai să te-neci într-un lighean cu apă.

— Primul adevăr pe care l-ați rostit în viață.

Dispăru. Și se întoarse singură, cu hârtia și cu câinele tot în farfurie.

La ușă, mușcând dintr-un biscuit, deveni curioasă:

— Nu ești băiatul ăla care mi-a luminat drumul cu felinarul, într-o noapte, la Mamaia-sat?

Și mi-a trântit ușa-n nas, înainte de-a o putea anunța că avem și-n Brăila un cartier neelectrificat. Mă salutai cu arborele misionar (visase oare peste noapte pânză de fierăstrău și daltă țigănească scormonindu-l de ălbii? ), iar un bătrân c-o mustață groasă, cu pantaloni din blană de oaie și vesel ca-n paradisul tâmpiților, mă opri la colțul străzii.....