Îngeri cu suflete murdare

PARTEA ÍNTÍI

tmunder se șterse la'nas.

- Domnule director, spuse el, nici nu vă puteți

închipui cît de mult apreciez ceea ce ați făcut pentru

mine! Neștiind ce să facă cu batista de hîrtie, o păstră,

făcută ghemotoc, în palmă.

Muctorul Outes îi adresă un zîmbet, se ridică și

înconjură biroul pentru a se apropia de Dortmunder,îl bătu pe umăr, răspunzîndu-i:

- Cei pe care îi pot salva îmi oferă cele mai mari satisfacții. genul de funcționar modern, proaspăt ieșit de

pe băncile colegiului, atletic, energic, animat de spi-

ritul reformei, idealist și prietenos. Dortmunderîl ura.

— Te însoțesc pînă la poartă, adăugă directorul.

— Nu vă osteniți, domnule Outes.

Șervețelul din palmă era rece și lipicios.

— Dar îmi face plăcere! insistă directorul. Voi fi

fericit să te văd ieșind pe poartă, știind că niciodată

n-ai să mai faci un pas greșit, că niciodată nu vei

reveni între aceste ziduri. Și, cînd mă gîndesc că am

jucat și eu un rol în reabilitarea ta, nici nu-ți închipui

cîtă plăcere îmi face.

Dortmunder, în ceea ce-l privea, nu simțea nici o

plăcere. își vînduse propria celulă pentru trei sute de

dolari — doar avea un robinet de apă caldă care

funcționa și era legată printr-un tunel de Infirmerie;

pentru așa ceva, prețul era de-a binelea modest —

iar banii urma să-i ia în momentul ieșirii. Nu reușise

să-i ia înainte, pentru că ar fi fost găsiți asupra lui la ultima percheziție. Dar cum ar mai fi putut să-și

încaseze dreptul dacă directorul stătea lîngă el?

Disperat, mai făcu o încercare:

— Domnule director, în acest birou v-am văzut

întotdeauna, în acest birou v-am ascultat...

— Hai, Dortmunder, hai să mergem! i-o tăie direc-

torul. Las' că mai vorbim noi pe drum.

Se îndreptară deci, unul lîngă altul, spre poartă. în

timp ce traversau curtea, Dortmunder îl văzu pe

Creasev, cel care trebuia să-i dea banii, făcînd cîțiva

pași spre el, apoi încremenind. După cîteva clipe, fă-

cu un gest care însemna: nu se poate face nimic.

în poartă, directorul îi întinse mîna, spunînd:

— Succes, Dortmunder! Și îndrăznesc să sper că

n-o să ne revedem niciodată.

Era, de bună seamă, o glumă — pentru că imediat

începu să chicotească.

Dortmunder transferă șervețelul în mîna stîngă.

Batista din hîrtie, complet udă, i se lipise de palmă.

Apoi apucă mîna directorului și răspunse:

— Și eu sper să nu ne mai vedem niciodată, dom-

nule director!

Nu era o glumă, dar chicoti și el.

Expresia directorului se schimbă brusc.

— Da, spuse el. Da...

Dortmunder se întoarse, dar, în urma lui, direc-

torul își studia încruntat palma.

Poarta cea mare se deschise. Dortmunder ieși, iar

poarta se închise. Era liber, își plătise datoria către

societate. în plus, mai pierduse trei sute de parai —

fir-ar să fie! — bani munciți, pe care contase. Nu mai

avea în buzunar decît zece dolari și un bilet de tren.

Amărît, azvîrli zdreanța de hîrtie umedă pe trotuar.

Numai pentru plăcerea de a-l murdări.

strice plăcerea lui Dortmunder, dar cînd acesta o

porni de-a lungul trotuarului, Kelp demară și se luă

după el.

Mașina rula discret, pe lîngă trotuar, în urma lui

Dortmunder. Cadillac-ul lung și negru, pe care-l fura-

se cu o zi înainte de la un medic oarecare, zdrobea

sub pneuri macadamul slinos al străzii. Kelp visa la

bucuria pe care avea să o simtă Dortmunder la

vederea unui prieten, imediat după eliberare. Tocmai se pregătea să claxoneze discret, cînd, brusc,

Dortmunder se întoarse, privi spre mașina neagră și

silențioasă, cu geamuri opace, care îl urmărea și,

panicat, o zbughi la fugă. Aplecat în față, alerga pe

trotuar, pe lîngă zidul cenușiu al închisorii.

Pe portiera șoferului era un tablou de control cu

patru butoane, care comandau deschiderea feres-

trelor laterale ale Cadillac-ului. Singura problemă

pentru Kelp era că nu prea își amintea care buton

comanda fiecărei ferestre. Apăsă pe unul dintre ele,

la întîmplare și culisă fereastra din dreapta spate.

— Dortmunder! strigă el, apăsînd pedala de acce-

lerație, iar Cadillac-ul făcu un salt înainte și o porni

în zig-zag, de la un trotuar la altul, în timp ce Kelp

se străduia să găsească butonul de care avea nevo-

ie. Geamul din stînga spate coborî și el, iar Kelp mai

strigă încă o dată numele lui Dortmunder, însă

Dortmunder continua să nu-l audă. Degetele lui Kelp

găsiră un alt buton și geamul din stînga spate se

ridică.

Cadillac-ul lovi bordura trotuarului, o escaladă,

derapa și apoi porni hotărît asupra lui Dortmunder.

Acesta se oprise, cu spatele lipit de zid, cu brațele

depărtate, urlînd de teroare.

în ultima clipă, Kelp apăsă pînă la refuz pedala de

frînă. Cadillac-ul avea frîne cu disc, așa că se opri

brusc, izbindu-l pe Kelp de volan.

Dortmunder întinse mîna tremurătoare pentru a se

rezema de capota încinsă a mașinii.

Kelp încercă să coboare din mașină, dar, în graba

lui, apăsase pe un alt buton, cel care bloca toate

portierele.

— Tu-i maica mă-sii! bodogăni Kelp care, după ce

apăsă pe toate butoanele posibile, reuși să țîșnească

din mașină, asemenea unui scafandru ce încearcă

să scape de îmbrățișarea unei caracatițe.

Dortmunder continua să stea lîngă zid, puțin aple-

cat în față. Se sprijinea în mîna așezată pe capota

mașinii. Era palid ca un mort și nu doar din cauza

aerului de pușcărie.

Kelp se apropie de el.

— De ce fugi, Dortmunder? Sunt eu, vechiul tău

prieten, Kelp.

îi întinse mîna.

Dortmunder îi izbi un pumn în nas.

— Asta voiam, replică Kelp, dar m-am zăpăcit. în

sfîrșit, bine că s-a rezolvat.

Se aflau pe autostrada ce ducea spre New York,

iar mașina mergea cu viteza fixată automat la o sută

pe oră. Dortmunder era cam nervos. Trei sute de

dolari plecați pe apa sîmbetei, o emoție care-i tăiase

picioarele,'cînd imbecilul de alături era să-l calce cu

Cadillac-ul și pe deasupra își mai și zdrelise pumnul

în dinții imbecilului — și toate astea într-o singură zi.

— La urma urmei, de ce-ai venit? întrebă el. îmi dădu-

seră un bilet de tren, n-aveam nevoie să vii tu să mă iei.

— Dar aș putea paria că ai nevoie de ceva de lucru,

i-o întoarse Kelp. Numai dacă n-ai găsit deja ceva.

-- Nu, n-am găsit, răspunse Dortmunder și acum,

că se gîndea la asta, simțea cum îi crește iritarea.

— Ei bine, am o lovitură trăsnet pentru tine, decla-

ră Kelp, surăzător.

Curios, Dortmunder hotărî să nu mai facă mofturi

degeaba.

— Bine. Poți să-mi povestești. Dă-i drumul.

— Ai auzit vorbindu-se de un loc numit Talabwo?

Dortmunder se încruntă.

— E vorba de vreo insulă prin Pacific?

— Nu, de o țară. în Africa.

— Nu. N-am auzit. Dar am auzit de Congo.

— E cam tot pe-acolo. Cred...

— Nu-i cam fierbinte, prin regiunea aia? Vreau să

spun... din punct de vedere al temperaturii.

— Mda, așa cred... De fapt, nu știu, n-am fost nici-

odată.

—- Cred că nici n-aș avea chef să mă duc, conti-

nuă Dortmunder. Au o mulțime de boli pe acolo și

am auzit că obișnuiesc să cam taie gîturile albilor.

— Numai pe ale misionarilor, răspunse Kelp. Dar

lovitura nu acolo trebuie s-o dăm, ci aici, în bătrîna

Americă. Ai auzit vorbindu-se de Akinzi?

— E un doctor care a scris o carte trăznet despre

sex. Am încercat s-o iau de la bibliotecă, cînd eram

la mititica, dar era o listă de așteptare de douăzeci

de ani. M-am înscris și eu, totuși, pentru cazul în ca-

re mi-ar fi refuzat eliberarea pe cuvînt, dar n-am mai

apucat s-o citesc. E mort, nu?

— Nu despre asta vorbeam, spuse Kelp. Vor-

beam de o altă țară. Care se numește Akinzi.

Spusese ultimul cuvînt rar, pe silabe, ca pentru a-i

pune în lumină importanța.

Dortmunder scutură din cap.

• — E tot în Africa?

. — Da, e o altă țară din Africa. Era colonie britanică

pe vremuri, dar, după ce-au devenit independenți, a

ieșit scandal mare, pentru că în țară erau două triburi

importante și amîndouă voiau să guverneze, așa că

s-a lăsat cu război civil și, pînă la urmă, au hotărît să

taie țara în două. Despre astea vorbeam: Talabwo și

Akinzi. S-ar părea că unul dintre aceste două triburi

avea o bijuterie, un smarald și, pe vremuri, se închi-

nau la el ca la un zeu, iar acum e simbolul lor. Un fel

de mascotă, ceva ca mormîntul soldatului necunos-

cut sau cam pe-acolo.

— Un smarald?

— Face, în principiu, cam juma' de milion de dolari.

— Destul de mult, fluieră Dortmunder apreciativ.

— Sigur, n-am putea plasa un asemenea obiect-

e prea cunoscut. Și ar costa și prea mult. Dar avem

un cumpărător, un tip dispus să ne plătească treizeci

de mii de dolari de căciulă dacă-i aducem smaraldul.

Dortmunder scoase din buzunar un pachet de

Camei și-și strecură o țigară în gură.

— Cîți ar trebui să fim?

— Cam cinci, am socotit noi.

— Asta înseamnă o sută cinzeci de mii pentru o

piatră care valorează juma' de milion. Face o aface-

re, tipul ăsta al tău.

— Iar noi luăm, fiecare, cîte treizeci de mii, remar-

că Kelp.

— Cine-i tipul ăsta? întrebă Dortmunder.'în timp

ce-și aprindea țigara de la bricheta de bord. Vreun

colecționar?

—- Nu. E ambasadorul statului Talabwo la O.N.U.,

deci e cineva, nu?

Dortmunder întoarse capul spre Kelp.

— Cine?

Kelp repetă răspunsul.

— Explică, zise Dortmunder.

— OK! Atunci cînd colonia engleză s-a spart în

două, orașul unde se păstra smaraldul a nimerit în

Akinzi. Dar tribul care fusese dintotdeauna proprie-

tarul smaraldului a nimerit în Talabwo. O.N.U. a

trimis niște experți să rezolve problema și Akinzi s-a

oferit să plătească despăgubiri serioase pentru sma-

rald. Problema e că Talabwo nu vrea nici un ban, ci

vrea smaraldul.

— Dacă luăm smaraldul pentru Talabwo, observă

Dortmunder, ce-i împiedică pe cei din Akinzi să dea

fuga la O.N.U. și să se plîngă acolo? îi și aud stri-

gînd: «Puneți-i să ne dea smaraldul înapoi!»

— Talabwo nu intenționează să strige în gura ma-

re că are smaraldul. Nu vor să-l expună sau mai știu

eu ce, pentru ei important e să-l aibă. Are o valoare

simbolică. Ca pentru scoțienii ăia care au furat

Piatra din Scone acum cîțiva ani.

— Cine? Și ce-au furat?

■ —E o chestie care s-a întîmplat în Anglia. Ei, te

interesează smaraldul ăsta?

— Depinde, răspunse Dortmunder. Unde e acum?

— în clipa de față, e la Coliseumul din New York. E

acolo o expoziție pan-africană, tot soiul de chestii

aduse din Africa, iar smaraldul face parte din standul

Akinzi.

— Și de acolo ar trebui să-l luăm?

— Nu neapărat. Peste cinșpe zile, expoziția plea-

că în turneu. Va trece printr-o mulțime de locuri și va

călători în tren și în camion. Vor fi suficiente ocazii.

— Bun, recapitula Dortmunder. Deci ideea e să

furăm smaraldul, să-l dăm tipului cu pricina...

— Iko, zise Kelp, accentuînd prima silabă.

Dortmunder miji ochii.

— E un aparat de fotografiat japonez?

— Nu, e numele ambasadorului statului Talabwo

la O.N.U. și, dacă afacerea te interesează, cu el

mergem să vorbim.

— Știe că vin? întrebă Dortmunder.

— Sigur că da. i-am spus că ceea ce ne trebuie e un

organizator, un tip în stare să stabilească un plan și

i-am mai spus că Dortmunder e cel mai bun în meseria

asta și, dac-avem baftă, ți-am putea cere să organizezi

treaba pentru noi. Nu i-am spus că ieși din pușcărie.

— Bine, făcu Dortmunder.

Comandantul Patrick Iko, pătrățos, negru, mus-

tăcios, studia un dosar pe care tocmai îl primise,

referitor la John Archibald Dortmunder, și scutura

din cap cu dispreț amuzat, înțelegea că lui Kelp nu-i

prea venise să mărturisească de unde ieșea prie-

tenul său, dar cum de nu-i trecuse prin minte că,

automat, comandantul verifica antecedentele tuturor

oamenilor pe care se gîndea să-i folosească?

Ușa imensă din lemn masiv se deschise și secre-

tarul comandantului, un tînăr de abanos, subțire și

discret, ai cărui ochelari reflectau lumina, intră și

spuse:

— Vă caută doi domni. Dl. Kelp și un alt domn.

— Să intre!

— Bine, domnule, zise secretarul și ieși de-a-nd..ă-

rătelea.

Comandantul închise dosarul și îl puse în sertarul

biroului său. Apoi se ridică în picioare și un zîmbet

larg se desenă pe chipul lui, văzîndu-i pe cei doi albi

care înaintau spre el, pășind pe imensul covor orien-

tal care acoperea podeaua.

— Domnule Kelp, spuse el, Sunt fericit să vă revăd.

— Și eu, domnule comandant. Vi-l prezint pe John

Dortmunder.

Comandantul se înclină discret și spuse:

— Luați loc, vă rog.

Se așezară cu toții și comandantul începu să-l

examineze pe Dortmunder. I se părea întotdeauna

fascinant să vadă în carne și oase un om căruia nu-i

cunoștea decît dosarul. Dacă ne-am referi strict la

fapte, comandantul Iko știa destul de multe despre

John Archibald Dortmunder. Știa că are treizeci și

șapte de ani, că se născuse într-un orășel pierdut de

prin llinois, crescuse într-un orfelinat, făcuse războ-

iul din Coreea, dar, de atunci, se aflase întotdeauna

de partea cealaltă a baricadei. Fusese chiar de două

ori în pușcărie, pentru furt, iar a doua pedeapsă o

terminase chiar în dimineața aceea, prin eliberarea

pe cuvînt. Știa că Dortmunder nu fusese niciodată

arestat pentru crimă și că nimic nu lăsa de bănuit că

ar fi fost vreodată amestecat în crime, incendieri,

violuri sau răpiri.

Ce s-ar fi putut spune despre acest bărbat, privin-

du-l? Stătea în lumina soarelui, care intra în valuri

prin ferestrele dinspre parc și avea mai degrabă

aerul unui convalescent. Tenul puțin cenușiu, aerul

obosit, fața ridicată, corpul subțire, destul de șubred

ca aspect. Judecînd după hainele lui, ar fi putut spu-

ne că e un bărbat obișnuit să trăiască bine, dar care

avusese probleme de curînd. Ochii lui Dortmunder,

care susțineau privirea comandantului, erau reci,

atenți și lipsiți de expresie. Era un bărbat care-și

ținea propriile afaceri pentru el însuși, gîndi coman-

dantul, un bărbat care ia hotărîri greu și după o în-

delungată gîndire, dar o dată luate, nu renunță la ele

pentru nimic în lume.

își va ține oare și cuvîntul? Comandantul gîndi că

merită să-și asume acest risc.

— Dați-mi voie să vă urez bun venit înapoi la civili-

zație, domnule Dortmunder! spuse el. îmi închipui că

acum libertatea trebuie să vă pară tare dulce.

Dortmunder și Kelp schimbară o privire.

Comandantul zîmbi și preciza:

— Dl. Kelp nu mi-a spus nimic.

— Știu, zise Dortmunder. V-ați informat.

— Natural, răspunse comandantul. în locul meu,

n-ați face la fel?

— S-ar putea să obțin și eu informațiile mele.

— E foarte posibil, spuse comandantul. Cei de la

O.N.U. vor fi foarte fericiți să vă dea toate informațiile

de care ați putea avea nevoie. Sau, mai bine, căutați-le

la Serviciul dumneavoastră de Relații Externe. Sunt

convins că au și ei un dosar despre mine.

Dortmunder ridică din umeri:

— Nu ăsta e lucrul cel mai important. Ce-ați des-

coperit despre mine?

—- Că pot avea, probabil, încredere. Kelp spune

că faceți cele mai bune planuri.

— încerc.

— Ce s-a întîmplat ultima dată?

— A scîrțîit ceva, răspunse Dortmunder.

Kelp, năpustindu-se în apărarea prietenului său,

interveni:

— Domnule comandant, n-a fost vina lui, a fost

Pur și simplu ghinionul. El socotise că...

— Am citit raportul și știu, îl informă comandantul.

Mulțumesc. Era un plan excelent și ați avut cu ade-

vărat ghinion, dar mă bucur să constat că nu vă

pierdeți timpul cu justificări.

— E o lovitură pe care n-o mai pot încerca, spuse,

Dortmunder. Să vorbim, mai bine, despre smaraldul

acela.

— Bine. Puteți pune mîna pe el?

— Nu știu. Ce ajutor ne puteți furniza?

Comandantul se încruntă:

— Ajutor? Ce fel de ajutor?

— Probabil că vom avea nevoie de pistoale. Poa-

te o mașină sau două, poate și un camion, depinde

cum se prezintă afacerea. S-ar putea să avem

nevoie și de alte chestii.

— înțeleg. Pot, cu siguranță, să vă procur tot ma-

terialul de care veți avea nevoie.

— Bine.

Dortmunder înclină din cap și scoase,din buzunar

un pachet boțit de Camei. își aprinse o țigară și se

aplecă în față pentru a lăsa să cadă chibritul în

scrumiera de pe biroul comandantului.

— Acum banii. Kelp îmi spune că e vorba de trei-

zeci de mii de căciulă, spuse el.

— Treizeci de mii de dolari, da.

—- Care este limita?

— Dl.Kelp mi-a vorbit de cinci oameni.

— Foarte bine. înseamnă o sută cinzeci de mii de

parai. Și dacă dăm lovitura cu mai puțini băieți?

— Vor fi tot cîte treizeci de mii de fiecare.

— De ce?

— N-aș vrea să vă încurajez să încercați această

lovitură cu o echipă prea redusă. Așa că vă dau trei-

zeci de mii fiecăruia, fie că Sunteți mulți, fie că Sunteți

puțini.

— Cinci fiind limita.

— Dacă-mi veți spune că e absolut necesar să fiți

șase, voi plăti pentru șase.

Dortmunder încuviință.

— Plus cheltuielile, zise el.

— Pardon?

— Va fi vorba de o normă întreagă, timp de o lună

sau, poate, șase săptămîni. Trebuie să trăim și noi,

în timpul ăsta.

— Adică vreți un avans din cei 30.000 de dolari?

— Nu. Vreau să spun că vrem niște bani cu care

să trăim între timp, în afară de cei treizeci de mii.

Comandantul scutură din cap.

— Nu, nu, îmi pare rău, dar nu așa ne-am înțeles.

Treizeci de mii de dolari pentru fiecare și atît.

Dortmunder se ridică și-și strivi țigara în scrumiera

comandantului.

— Salut și sănătate! spuse el. Hai, Kelp, vino!

Și se îndreptă spre ușă. Comandantul nu reușea

să-și revină.

— Plecați? lansă el.

Ajuns la ușă, Dortmunder se opri și se întoarse:

— Da.

— De ce?

— Sunteți prea strîns la pungă. Aș fi crispat, lu-

crînd pentru dumneavoastră. Dacă v-aș cere o armă,

ați refuza să-mi dați mai mult de un glonț, răspunse

Dortmunder, cu mîna pe clanța ușii.

— Așteptați! zise comandantul.

Dortmunder așteptă, cu mîna tot pe clanța ușii.

Comandantul reflectă, făcînd niște socoteli rapide.

— Vă dau cîte o sută de dolari de persoană, pe

săptămînă, pentru cheltuieli.

— Două sute. Nimeni nu poate trăi la New York cu

o sută de dolari pe săptămînă.

— O sută cinzeci, zise comandantul.

Dortmunder ezită o clipă. Kelp, care rămăsese pe

scaun fără a spune nimic, de la începutul discuției,

interveni:

— E un preț rezonabil, Dortmunder. La urma ur-

mei, e vorba doar de cîteva săptămîni.

Dortmunder ridică din umeri și lăsă din mînă clanța

ușii.

— De acord, spuse el și, întorcîndu-se, se așeză.

Ce-mi puteți spune despre felul cum este păzit sma-

raldul și despre locul unde se află?

— Tot ceea ce știu, răspunse comandantul, este

că Akinzi îl supraveghează foarte îndeaproape. Am

încercat să aflu amănunte, numărul paznicilor, etc,

dar toate informațiile Sunt secrete.

— Dar se află la Coliseum acum, nu?

— Da. Face parte din standul Akinzi.

— Bine. Vom merge să aruncăm o privire. Cînd ne

putem lua banii?

—- Banii? repetă comandantul nedumerit.

— Cei o sută cinzeci pe săptămînă.

— Aha! (Toate acestea erau puțin prea rapide

pentru el.) Sun eu jos, la contabilitate, și puteți să vă

opriți în drum, cînd ieșiți.

— Perfect. (Dortmunder se ridică și Kelp îl imită,

după o clipă.) Vă contactăm noi dacă avem nevoie

de ceva.

Comandantul nu se îndoia de acest lucru.

— Nu s-ar zice că face juma' de milion, remarcă

Dortmunder.

— Las' să facă treizeci de mii, răspunse Kelp. De

căciulă...

Smaraldul era o piatră verde închis, cu nume-

roase fațete, ceva mai mică decît o minge de golf.

Era așezată pe un mic trepied alb, care stătea pe o

țesătură de mătase roșie, acoperind o masă complet

închisă într-un cub de sticlă de doi metri pătrați. în

plus, o coardă de catifea roșie, plasată la un metru și

jumătate de masă, ținea curioșii la o distanță res-

pectuoasă. La fiecare unghi al pătratului delimitat de

coardă, pe interior, stătea cîte o santinelă în unifor-

mă de culoare bleumarin, cu pistol la centură. O

mică pancartă, pe un pupitru, anunța SMARALDUL

BALABOMO cu litere majuscule și preciza istoricul

pietrei, cu date, nume și locuri.

—- Am văzut destul, declară Dortmunder, după

cîteva clipe.

— Și eu, zise Kelp.

Ieșiră din Coliseum și traversară Columbus Circle

pentru a ieși în Central Park.

— O să fie nasol să-l umflam, începu Dortmunder.

— Mda, cu siguranță.

— Mă gîndeam dacă n-ar fi mai bine să așteptăm

pînă pleacă la drum...

— Asta n-o să se întîmple mîine, remarcă Kelp.

La o sută cinzeci pe om și săptămînă, Iko n-o să sară

în sus de bucurie dacă stăm fără să facem nimic.

— Lasă-I pe Iko. Dacă ne hotărîm, eu comand. Și

atunci mă ocup eu de Iko, nu-ți fă probleme.

— De acord, Dortmunder. Cum vrei tu...

Se instalară pe o bancă, pe malul lacului. Era luna

iunie și Kelp studia anatomia fetelor care treceau.

Dortmunder se mulțumea să privească lacul. Nu prea

știa ce să creadă despre afacere, nu știa dacă îi place

sau nu. Căzuse deja, de două ori, și n-avea nici un

chef să i se mai întîmple încă o dată. Nu se vedea

petrecîndu-și restul vieții clefăind mîncarea statului.

— Ce crezi despre Iko? întrebă el, brusc.

Kelp, surprins, își întoarse privirea de la fetele cu

ciorapi verzi.

— Cred că e OK. De ce?

— Crezi că va plăti?

Kelp izbucni în rîs.

— Sigur că va plăti. Dacă vrea smaraldul, va tre-

bui să plătească.

— Și dacă refuză? Alt cumpărător nu mai găsim.

— Dar compania de asigurări? îi sugeră Kelp. Ar

putea plăti o sută cinzeci de dolari pentru o piatră

care face juma' de milion.

— Poate, încuviință Dortmunder. De altfel, cred că

ar fi mai bine așa.

— Cum adică?

— îl lăsăm pe Iko să finanțeze lovitura, explică

Dortmunder. Iar, cînd avem piatra, o vindem compa-

niei de asigurări.

— Nu-mi place.

— De ce?

— Pentru că Iko știe cine Suntem, iar, dacă piatra

asta e nu știu ce mare chestie simbolică acolo la ei,

s-ar putea să-i înfuriem teribil dac-o luăm pentru noi

— și zău că nu țin să am o întreagă țară africană pe

urmele mele, conchise Kelp.

— Bine, bine. Vom vedea, după caz.

— O țară întreagă pe urmele noastre! repetă Kelp,

înfiorat. Nu mi-ar plăcea deloc.

— Bine.

— Sarbacane și săgeți otrăvite! insistă Kelp, încă

înfiorat.

— Cred că, totuși, s-au modernizat.

Kelp se întoarse spre el.

— Și crezi că asta mă liniștește? Mitraliere și

avioane...

— Bine, repetă agasat Dortmunder. Bine. (Prefera

să schimbe subiectul.) După părerea ta, cu cine ar

trebui să lucrăm?

— Restul echipei? (Kelp ridică din umeri.) Nu prea

știu. Ce fel de tipi ne-ar trebui?

— Greu de spus. Nici un specialist, în afară, poa-

te, de un lăcătuș. Dar nu un spărgător de seifuri.

— Trebuie să fim cinci sau șase?

— Cinci, spuse Dortmunder, care enunță apoi una

dintre regulile existenței sale. Dacă o treabă nu se

poate face în cinci, nu se poate face deloc.

— Bine. Atunci ne trebuie un șofer, un lăcătuș și

un om la toate.

— Așa-i, încuviință Dortmunder. Ca lăcătuș, era bă-

iatul acela din Des Moines. Știi despre cine vorbesc?

— Parcă Wise? Wiseman? Welsh?

— Whistler! făcu Dortmunder.

— El e! sări Kelp, apoi dădu din cap. E la mititica.

L-au băgat la pîrnaie pentru c-a dat drumul unui leu.

Dortmunder se smulse din contemplarea lacului și

se întoarse spre Kelp.

— Ce-a făcut?!

Kelp ridică din umeri.

— Nu-i o vrăjeală de-a mea... Chiar asta am auzit

spunîndu-se. își dusese copiii la grădina zoologică,

se plictisea și, din reflex, a început să se joace cu

broaștele de la cuști — așa cum tu sau eu am măz-

gîli un capăt de hîrtie — și, în doi timpi și trei mișcări,

a dat drumul unui leu.

— încîntător! zise Dortmunder.

— îmi pare rău... Dar Chefwick? îl știi?

— Cel cu trenulețele? E complet diliu.

— Dar e un lăcătuș nemaipomenit. Și e disponibil.

—-Bun. Dă-i un telefon.

— De acord. Și acum, ne trebuie un șofer.

— Ce-ai spune de Larz? îți amintești de el?

— Las-o baltă! E la spital.

— De cînd?

— De două săptămîni. A lovit un avion.

Dortmunder îl privi lung și insistent.

— Ce-a făcut?!

— Nu e vina mea! zise Kelp. Din cîte am auzit, ple-

case la nunta unui văr, undeva prin Ișland, și, cînd se

întorcea în oraș a nimerit pe autostrada Van Wyck pe

sens invers, din greșeală, și, de acolo, a ajuns direct pe

aeroportul Kennedy. Era puțin machit, cred, și...

— Mda, făcu Dortmunder.

— Mda..., repetă celălalt. L-au zăpăcit pancartele,

a nimerit pe pista de aterizare șaptesprezece și a

lovit un avion care venea de la Miami.

— Pista de aterizare șaptesprezece...

— Asta am auzit spunîndu-se.

— Bun... Și atunci șoferul... ia spune-mi, ai auzit să i

se fi întîmplat ceva ciudat lui Murch, în ultimul timp?

— Stan? Nu. Ce i s-a întîmplat?

Dortmunder îl mai privi o dată.

— Te întrebam, pur și simplu.

Kelp, nedumerit, ridică din umeri.

— Din cîte știu eu, era bine.

— Și atunci de ce nu l-am folosi?

— Dacă tu crezi că-i potrivit...

Dortmunder suspină.

— îl sun eu. Și Ernie Danforth, ca om la toate?

Kelp scutură din cap:

—- S-a pensionat.

— Pensionat?

—- Da. S-a făcut popă. Știi, din cîte am auzit, pri-

vea un film la televizor, într-o seară...

— Bine, de acord! Te cred! (Dortmunder se ridică

și-și expedie țigara în apa lacului.) Vreau să știu ce

se întîmplă cu Alan Greenwood, zise el cu o voce

încordată, și tot ce vreau e un da sau un nu!

încă o dată, Kelp fu uimit peste măsură. Clipind

mărunt, el întrebă:

— Cum adică, un da sau un nu?

— îl putem folosi?

— Sigur că-l putem folosi. De ce nu? Greenwood

e un tip OK.

-- îl sun eu! se răsti Dortmunder.

— Te aud, zise Kelp. Nu Sunt surd.

Dortmunder aruncă o privire în jur.

— Hai să bem ceva! zise.

— De acord, spuse Kelp, ridicîndu-se dintr-un

salt. Tot ce vrei tu. De acord... De acord...

zînd la maxim centura de siguranță, ca pentru a-și

îndemna mașina să meargă mai repede. Urmărea cu

atenție cum botul ei ascuțit se apropia tot mai mult

de tipul care mergea în fața lui. Voia să-l depă-

șească pe dreapta, apoi șoseaua era numai a lui.

Dar celălalt își dăduse seama că distanța dintre ei

scădea și Murch simți cum mașina cealaltă acce-

Ierează, pentru a scăpa de primejdie.

Dar nu... Nici vorbă... Murch aruncă o privire în

oglindă și văzu că, în spate, totulmerge bine. Apăsă

pe accelerație și Mustang-ul depăși ca o săgeată

Pontiac-ul roșu, apoi străbătu în curmeziș două piste

și ridică piciorul de pe pedală. Pontiac-ul trecu mu-

gind prin dreapta, dar lui Murch nu-i păsa. Dovedise

că era mai bun și apoi, oricum, ajunsese înaintea lui

la ieșirea de pe autostradă.

Murch locuia, împreună cu mama lui, pe auto-

strada 99 Est, în apropiere de perifericul Rockway.

Viră la dreapta, apoi la stînga, încetini, constată că

taxiul mamei sale se află pe alee și continuă să

meargă pînă la colțul străzii, unde găsi un loc de

parcare. Luă de pe bancheta din spate noul disc

cumpărat — Ambianta de la Indianapolis în Stereo

și Hi-Fi — și se întoarse pe jos spre casă.

— Mamă! strigă el, o dată intrat în bucătărie.

Mama lui era în camera de la subsol pe care o

transformase în dormitor pentru Murch. Urcă repede

scările, auzindu-și fiul strigînd-o.

— Te-ai întors?

— Ia uite ce am aici, spuse Murch, arătîndu-i

discul.

— Ei bine, pune-l.

— Imediat.

Intrară amîndoi în living și, în timp ce Murch așeza

discul pe pick-up, întrebă:

— Cum de ești acasă la ora asta?

— Aahh! făcu ea dezgustată. Un puțoi de presar,

la aeroport.

— Iar ai luat mai mult de un singur client o dată.

— Și de ce nu? se ambala ea. Niciodată nu Sunt

destule taxiuri, nu-i așa? Ar trebui să vezi cum stau

bieții oameni, la aeroport, cîte o jumătate de oră sau

o oră. Ar ajunge mai repede cu un avion înapoi în

Europa, decît cu un taxi în Manhattan. Și atunci fac

și eu ce pot. Pe clienți îi doare-n cot, pentru că ori-

cum plătesc cursa. Și mie-mi convine, pentru că o

singură cursă îmi aduce de două sau de trei ori mai

mult. Și e bine și pentru oraș, pentru reputația lui de

căcat. Dar încearcă să-i explici asta unui presar. Dă

drumul la disc.

— Pentru cîttimp ești suspendată?

— Două zile. Dă drumul la disc.

— Mamă, spuse el, cu mîna deasupra discului,

greșești că-ți asumi asemenea riscuri. Nu prea stăm

bine cu banii, acum.

— Ai destui ca să-i cheltui pe discuri, replică ea.

Dă drumul la disc.

— Dac-aș fi știut că te suspendă două zile...

— Ai putea să-ți cauți o slujbă. Dă drumul la disc.

Atins din plin, Murch așeză brațul pick-up-ului lor

vechi înapoi pe suport.

— Asta vrei? întrebă el. Să-mi găsesc o slujbă la

poștă?

— Ei, stai puțin, sigur că nu! protestă mama lui,

brusc pocăită, apropiindu-se și mîngîindu-l pe obraz.

Știu că vei găsi ceva, cît de repede. Și atunci cînd ai

bani, Stan, nu-i nimeni pe-aici care să-i cheltuiască

atît de regește ca tine.

— Perfect, zise Murch calmat, dar tot morocănos.

— Hai, pune discul, să-l ascultăm.

— De acord.

Murch așeză acul pe primele șanțuri ale discului.

Camera se umplu cu scrîșnete de frînă, urlete de

motor, scîrțîit de schimbări de viteză.

Ascultară în tăcere o față a discului și, cînd se ter-

mină, Murch declară:

— Ei da, ăsta zic și eu disc mișto!

— Unul dintre cele mai bune pe care le-am ascul-

tat, Stan. Zău că da! Pune și fața cealaltă.

Murch se îndreptă spre pick-up și luă discul, dar,

în aceeași clipă se opri. Suna telefonul.

— Rahat! zise el.

— Dă-I naibii! spuse și mama lui. Pune-I pe partea

cealaltă.

— De acord.

Murch puse fața cealaltă și soneria telefonului fu

acoperită de urletul a douăzeci de motoare dema-

rînd în același timp.

Dar persoana care suna nu se descuraja ușor. în

timpul părților mai puțin zgomotoase ale discului, se

putea auzi soneria stridentă a telefonului ca o pre-

zență jenantă. Un pilot de curse care ia un viraj cu o

sută optzeci la oră n-ar trebui să fie nevoit să răs-

pundă la telefon.

în cele din urmă, Murch, dezgustat, ridică din u-

meri și, clătinînd din cap, răspunse la telefon.

— Cine-i? întrebă el aproape urlînd, pentru a aco-

peri zgomotul discului.

O voce îndepărtată întrebă:

— Stan Murch?

— în persoană.

Vocea îndepărtată mai spuse ceva.

— Cum?

Vocea îndepărtată răcni:

— Aici Dortmunder!

— Aha! Ce mai faci?

— Bine! Da' unde stai, în mijlocul unei piste de

încercări?

— Așteaptă o clipă! urlă Murch, care lăsă recep-

torul jos și plecă să oprească pick-up-ul. Las' că-i

dau drumul imediat, îi spuse-mamei sale. E un tip

pe care-l cunosc și poate are ceva pentru mine.

— Ți-am spus eu că trebuie să apară ceva. Fie-

care perete are o parte însorită.

— Alo, Dortmunder?

— Acum e mai bine, zise Dortmunder. Ce-ai făcut,

ai închis fereastra?

— Nu, era un disc. L-am oprit.

Urmă o lungă tăcere.

— Dortmunder?

— Aici Sunt, spuse Dortmunder, dar cu o voce mai

slabă decît înainte. (Apoi reluă, cu un ton ferm:) Mă

întrebam dacă n-ai fi interesat într-o treabă de șofer.

— Sigur, și-ncă cum!

— Hai să ne întîlnim deseară la O.J. Bar and Grill

de pe strada Amsterdam, zise Dortmunder.

— OK. La ce oră?

— Zece.

— Voi fi acolo. Pe deseară, Dortmunder!

Murch închise și-i declară mamei sale:

— Ei, s-ar părea c-o să avem parale în curînd.

— Cu atît mai bine. Hai, pune discul!

De acord.

Murch se apropie de pick-up și puse fața a doua

de la început.

— Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.

Cele trei trenulețe electrice se aflau toate pe același

circuit. Se mișcau de ici-colo prin subsol, se declanșau

macazuri, sunau semnale electrice — în general, se

întîmplau tot felul de chestii. Micuții feroviari ieșeau din

cabinele lor și agitau stegulețe. Vagoanele-platformă se

opreau în locurile special amenajate pentru a fi um-

plute cu grîu, apoi porneau mai departe și ultima oprire

o făceau pentru a fi descărcate. Sacii cu scrisori erau

aruncați în vagoanele poștale. La trecerile de nivel

sunau mai multe sonerii, se lăsau barierele care se

ridicau apoi, după ce trecea trenul. Vagoanele se cu-

plau și se decuplau. Domnea o activitate intensă.

— Tuu-tuu, zise Roger Chefwick.

Micuț, slăbuț, între două vîrste, Chefwick stătea pe

un scăunel în fața vastului său circuit, iar degetele

lui agile alergau pe bateria de transformatoare și pe

manetele speciale.

— Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.

— Roger! strigă soția lui.

Chefwick se întoarse și o zări pe Maud la mijlocul

scărilor. Mereu agitată, inimoasă, cu un caracter plă-

cut, Maud era pentru el o parteneră ideală, iar el știa

prea bine ce șanse are să trăiască cu ea.

— Da, dragă.

— Telefonul, Roger!

— Of, Doamne! suspină Chefwick. Spune-le că

vin acum.

Apăsă maneta principală și urcă la parter.

Bucătăria, minusculă, albă și răcoroasă, mirosea a

cremă de ciocolată. Maud stătea în fața chiuvetei,

spălînd vasele.

— Mmmm, ce bine miroase!

— în cîteva clipe, se răcește și e numai bună.

— îmi lasă gura apă de pe acum, mai adăugă el,

pentru a-i face ei plăcere, apoi traversă holul pentru

a ajunge în living, unde se afla telefonul și spuse:

— Alo?

O voce dură întrebă:

— Chefwick?

— în persoană.

— Aici Kelp. îți amintești de mine?

— Kelp? (Numele îi spunea într-adevăr ceva, dar nu

reușea să-și amintească exact ce.) îmi pare rău, dar...

— La brutărie, spuse vocea.

Atunci își aminti: sigur, lovitura de la brutărie!

— Kelp! exclamă el, încîntat că i se împrospătase

memoria. Ce mulțumit Sunt că te aud! Ce mai faci?

— Ei, știi tu, mai una, mai alta. Aș fi vrut...

— Ei, oricum, mă bucur tare mult că te aud. De

cînd nu ne-am mai văzut?

— De doi ani. Ceea ce aș fi vrut...

— Nemaipomenit, cum trece timpul! se minună

Chefwick.

— Da, nu-i așa? Ceea ce aș fi vrut...

— Dar, cu siguranță, nu-ți uitasem numele. Proba-

bil mă gîndeam la altceva.

— Ei, nu-i nimic. Ceea ce aș fi vrut...

— Dar eu te împiedic să-mi spui de ce m-ai sunat.

Te ascult.

La celălalt capăt al firului se lăsă liniște.

— Alo? făcu Chefwick.

— Da, spuse Kelp.

— A, mai ești acolo?

— Mda.

— Voiai să-mi spui ceva? întrebă Chefwick.

I se păru că-l aude pe Kelp suspinînd înainte de a

răspunde:

— Da. Voiam să-ți spun ceva. Voiam să te întreb

dacă ești disponibil.

— O clipă, te rog.

Chefwick așeză receptorul pe masă, se ridică și se

îndreptă spre bucătărie, pentru a-și întreba soția:

— Draga mea, știi cum mai stăm cu banii?

Maud își șterse mîinile de șorț, cu un aer gînditor,

apoi răspunse:

— Cred că ne-au mai rămas în cont doar vreo

șapte mii de dolari.

— Nu mai e nimic în subsol?

— Nu. Ultimele trei mii le-am luat la sfîrșitul lui

aprilie.

— Mulțumesc.

Se întoarse în living, se așeză pe canapea, luă

receptorul și spuse:

— Alo?

— Mda, zise Kelp, care părea obosit.

— Mă interesează, spuse Chefwick.

— Perfect, răspunse Kelp, care părea la fel de

obosit. Ne întîlnim deseară, la zece, la O.J. Bar and

Grill de pe strada Amsterdam.

— Perfect. Pe curînd!

Chefwick închise telefonul, se ridică și reveni în

bucătărie.

— Voi ieși puțin, deseară.

— Să nu întîrzii.

— în seara asta, nu cred. Ne întîlnim doar ca să

discutăm. Ei, ce se mai aude cu crema aia?

Maud îi adresă un zîmbet indulgent:

— Acum, cred că poți să guști.

— Deci ăsta e apartamentul tău, zise fata.

— Aăă... da, răspunse Alan Greenwood zîmbind și

încuind ușa.

Apoi băgă cheia în buzunar, adăugănd:

— Fă-te comodă.

Fata rămase în mijlocul camerei, de unde aruncă

o privire circulară, cu un aer admirativ.

— Ei bine, trebuie să recunosc că-i drăguț, pentru

un apartament de burlac.

— Fac și eu ce pot, răspunse Greenwood, îndrep-

tîndu-se spre bar. Dar îmi dau seama că lipsește o

mînă de femeie.

— Ei, nu se cunoaște chiar așa de tare.

Greenwood aprinse șemineul.

— Ce vrei să bei? întrebă el.

— Oh, flutură ea din umeri mîțîindu-se, ceva ușor.

— Poftim, spuse el.

Deschise barul din bibliotecă și-i pregăti un Rob

Roy suficient de dulce pentru a masca tăria scotch-

ului.

Cînd se întoarse, o găsi admirînd un tablou agățat

între două ferestre mascate de draperii din catifea

cafenie.

— E foarte interesant! zise ea.

— E Răpirea Sabinelor, îi explică el. Poftim

paharul tău.

— Mulțumesc.

îl ridică pe al său (avusese mîna mai ușoară la

scotch și mai grea la apă) și spuse:

— în sănătatea ta! (Apoi, după o pauză impercep-

tibilă, adăugă:)... Miranda....

Miranda lăsă privirea în jos, jenată și încîntată în

același timp:

— în sănătatea noastră! șopti ea.

El zîmbi:

— în sănătatea noastră!

Băură amîndoi.

— Vino să te așezi, spuse el, ducînd-o spre un pat

acoperit cu blană albă.

își așeză brațul pe umerii ei. Ea își ridică bărbia.

Soneria telefonului răsună în liniștea camerei.

Greenwood închise ochii, apoi îi deschise.

— Nu-i da atenție, zise el.

Telefonul continua să sune.

— Dar s-ar putea să fie ceva important, zise fata.

— M-am înscris la abonați absenți. Va răspunde

centrala.

Telefonul sună în continuare.

— M-am gîndit să fac și eu chestia asta, zise fata.

(Se ghemuise pe pat, cu un picior sub ea.) Costă

mult?

Telefonul sună pentru a patra oară.

— Douăzeci și cinci de dolari pe lună, răspunse el,

cu un surîs cam crispat. Dar merită.

A cincea oară...