Jurnalele unei prostituate de lux

Jurnalele unei prostituate de lux de Nora Roberts

Capitolul 1

Se trezi în întuneric. Primele semne ale unei dimineți mohorâte se strecurau printre stinghiile jaluzelelor din fereastră, aruncând umbre strâmbe peste pat. Ca și cum s-ar fi trezit într-o celulă de închisoare.

Câteva clipe rămase, pur și simplu, nemișcată, tremurând, ostatică, până ce visul se împrăștie. După zece ani în cadrul Forțelor speciale, Eve încă mai avea vise.

Cu șase ore înainte omorâse un om, văzuse cum moartea pusese stăpânire pe privirea lui. Nu era prima dată când își exercita forța maximă sau când visa. Învățase să accepte acțiunea și consecințele ei.

Dar era urmărită de amintirea copilului. Copilul pentru salvareacăruia nu ajunsese la timp. Copilul ale cărui urlete îi răsunaseră în vis împreună cu ale ei.

Tot sângele ăla, gândi Eve, în timp ce își ștergea fața de sudoare cu palmele. O fetiță atât de mică să aibă atâta sânge în ca. Știuse că era necesar să se detașeze de acea imagine.

Procedura standard a departamentului însemna că trebuia să-și petreacă dimineața la Testare. Orice ofițer, care trăgea cu arma și lua o viață, trebuia să treacă prin teste psihologice și emoționale ale căror rezultate să-i permită întoarcerea la datorie. Eve considera testele o ușoară inconveniență.

Le va trece, așa cum le trecuse și altădată.

Când se ridică din pat, luminile aflate deasupra capului trecură automat pe iluminatul discret, arătându-i drumul spre baie. Se cutremură ușor uitându-se la imaginea proprie din oglindă.

Ochii îi erau umflați din lipsă de somn, iar pielea era aproape la fel de palidă ca a cadavrelor pe care le trimisese la ME.

Nevrând să se mai gândească la asta, intră sub duș, căscând.

— Dă-mi treizeci și opt de grade, presiune maximă, zise ea și se așeză în așa fel, încât apa o izbi direct în față.

Lăsă jetul să facă abur și se săpuni nervoasă în timp ce se gândea la evenimentele petrecute noaptea trecută. Trebuia să ajungă la Testare abia la ora nouă, și avea să folosească următoarele trei ore ca să se calmeze și să lase visul să se destrame complet.

Micile îndoieli și regretele puteau însemna o a doua și mult mai intensă rundă cu mașinăriile și cu tehnicianul cu ochi de bufniță care le manevra.

Eve nu avea de gând să stea departe de acțiunea străzii mai mult de douăzeci și patru de ore.

După ce își puse un halat pe ea, se îndreptă spre bucătărie și își programă Autobucătarul pentru o cafea neagră și o felie de pâine ușor prăjită. Prin fereastră auzea zumzetul greu al traficului aerian care îi ducea pe navetiști către birouri, iar pe cei din schimbul de noapte îi aducea acasă. Își alesese apartamentul cu ani în urmă, pentru că se afla într-o zonă de trafic terestru și aerian foarte intens, iar ei îi plăceau zgomotul și mulțimea de oameni. Căscând din nou, privi pe fereastră după un aerobus vechi și zgomotos care îi transporta pe muncitorii care nu aveau norocul să lucreze în centru sau de la computerele de acasă.

Îi aduse pe monitor ziarul New York Times și trecu în revistă titlurile în timp ce cafeina sintetică îi impulsiona sistemul nervos. Autobucătarul îi arsese din nou pâinea, dar o mâncă așa, gândindu-se vag că ar trebui să-l înlocuiască curând.

Tocmai citea încruntată un articol despre retragerea în masă de pe piață a unui lot de cocker spaniel droizi când tele-linkul începu să sune. Eve trecu pe telecomunicație și privi cum comandantul ei apare pe ecran.

— Comandante.

— Locotenente. El își înclină puțin capul, așa că îi observă părul încă ud și ochii cârpiți de somn. Un incident la douăzeci și șapte Vest Broadway, etajul optsprezece. Ești desemnată ca șef de anchetă.

Eve ridică dintr-o sprânceană.

— Sunt programată la Testare. Subiect terminat la douăzeci și două treizeci și cinci.

— A fost respinsă, zise el fără nicio inflexiune a vocii. Ia-ți legitimația și arma când pleci spre incident. Cod Cinci, locotenente.

— Da, domnule.

Fața lui dispăru de pe ecran. Cod Cinci însemna că va trebui să raporteze direct comandantului și că nu vor exista rapoarte interdepartamentale nesigilate și nici cooperare cu presa.

În esență, însemna că era singură.

Broadway-ul era zgomotos și aglomerat, arăta ca un fel de petrecere de la care oaspeții scandalagii nu plecau niciodată. Traficul stradal, pietonal și cel aerian era mizerabil, strangulând mediul înconjurător cu oameni și vehicule. Și-l amintea de pe vremea când purta uniformă, ca fiind un loc fierbinte pentru accidente și turiștii striviți, prea ocupați să caște gura la spectacol ca să se mai și ferească.

Chiar și la ora asta, aburul se ridica de pe tarabele de mâncare portabile sau staționare, care ofereau mulțimii orice, de la tăieței din orez la crenvurști din soia. Trebui să ocolească brusc ca să poată evita un comerciant nerăbdător și Grătarul Plutitor, și îl privi nepăsătoare cum acesta îi arată degetul mijlociu.

Eve parcă și, ocolind un bărbat care mirosea mai rău decât sticla de băutură pe care o avea, păși pe trotuar. Trecu, mai întâi, cu privirea peste clădire, cincizeci de etaje din metal strălucitor care tăiau cerul plecând dintr-o fundație din ciment. Fu acostată de două ori înainte de a ajunge la ușă.

Din moment ce această zonă de cinci blocuri a Broadwayului era cu afecțiune numită Aleea Prostituatelor, nu se arăta deloc surprinsă. Îi arătă legitimația gardianului în uniformă de la intrare.

— Locotenent Dallas.

— Da, să trăiți. Își trecu comp-sigiliul oficial peste ușă ca să-i îndepărteze pe curioși, apoi se îndreptă spre bateria de lifturi. Etajul optsprezece, zise el după ce ușile se închiseră în urma lor.

— Pune-mă la curent, domnule ofițer. Eve își deschise reportofonul și așteptă.

— N-am fost eu primul la locul faptei, locotenente. Ce s-a întâmplat sus, a rămas sus. E un polițist înăuntru care te așteaptă. Avem o Omucidere și un Cod Cinci în optsprezece-zero trei.

— Cine a raportat?

— Nu am informația asta.

Când ușile liftului se deschiseră, el rămase acolo unde era. Eve ieși și se trezi singură într-un hol îngust. Camerele de luat vederi se înclinară în jos, spre ea și picioarele ei, aproape nefăcând niciun zgomot pe traversa uzată, în timp ce ea se apropia de camera 1803. Ignorând placa de identificare palmară, se anunță vocal, ținând legitimația la nivelul ochilor pentru camera de luat vederi, până când ușa se deschise.

— Dallas.

— Feeney. Zâmbi, bucuroasă să vadă o față familiară. Ryan Feeney era un vechi prieten și fost partener, care schimbase munca în stradă pe cea de birou și o poziție de vârf în Divizia de Detectare Electronică.

— Deci, în ziua de azi, trimit mulgători de computere.

— Au vrut un ofițer și pe cel mai bun. Buzele îi zâmbiră pe fața lată și ridată, dar privirea îi rămase serioasă. Era un bărbat mic de statură, robust, cu mâini puternice și părul de culoarea ruginii. Arăți obosită.

— Noapte grea.

— Așa am auzit și eu. Îi oferi o nucă învelită în zahăr din punga pe care o avea la el, ca de obicei, și o măsură din priviri ca și cum ar fi vrut să se asigure că putea face față situației care îi aștepta în dormitorul din spate.

Era tânără pentru gradul pe care îl avea, abia dacă împlinise treizeci de ani, iar ochii mari, căprui, nu avuseseră niciodată șansa să fie naivi. Părul castaniu deschis era tuns scurt, mai degrabă din motive de confort decât de stil, dar se potrivea cu fața ei triunghiulară, cu pomeții ascuțiți și cu ușoara gropiță din bărbie.

Era înaltă, subțire, cu tendința de a părea prea slabă, dar Feeney știa că sub jacheta de piele se aflau mușchi puternici. Mai mult, existau un creier și o inimă.

— Cazul ăsta o să fie delicat, Dallas.

— Am înțeles asta deja. Cine-i victima?

— Sharon Deblass, nepoata senatorului Deblass.

Numele nu-i spunea nimic.

— Politica nu este partea mea tare, Feeney.

— Senator de Virginia, extremă dreaptă, bani moșteniți. Nepoata s-a îndreptat brusc spre stânga acum câțiva ani, s-a mutat la New York, și a devenit damă de companie cu licență.

— Era prostituată. Dallas trecu în revistă apartamentul. Era mobilat în stilul obsesiv modern – sticlă și crom delicat, pe pereți holograme semnate, bar de un roșu puternic, așezat într-o nișă. Ecranul ambiental lat, din spatele barului, era plin de forme și culori reci, pastelate, care se amestecau și se uneau.

Ordonat ca o fată mare, gândi Eve, și rece ca o curvă.

— Nu e surprinzător, având în vedere zona.

— Politica face ca situația să fie delicată. Victima avea douăzeci și patru de ani, femeie, albă. Și-a găsit moartea în pat.

Eve ridică o sprânceană.

— Pare poetic, din moment ce acolo a fost plătită. Cum a murit?

— Asta-i o altă problemă. Vreau să vezi tu însăți.

În timp ce se îndreptau spre dormitor, fiecare dintre ei scoase un mic container și își pulveriză o soluție pe fața și pe dosul mâinilor, pentru a sigila grăsimile și amprentele. La ușă, Eve pulveriză soluția și pe tălpile ghetelor pentru a le face să nu se lipească de ele fibre, fire de păr sau piele.

Eve era deja prudentă. În circumstanțe normale, la locul crimei ar fi trebuit să fie încă doi investigatori, dotați cu recordere de sunet și imagine. Cei de la medicina legală ar fi așteptat cu obișnuita lor nerăbdare sfidătoare ca să treacă locul prin sită.

Faptul că doar Feeney fusese desemnat să lucreze cu ea însemna că era o grămadă de ouă pe care trebuia să pășească.

— Camere de luat vederi la parter, în lifturi și pe coridoare, comentă Eve.

— Am marcat deja discurile.

Feeney deschise ușa dormitorului și o lăsă pe ea să intre prima.

Nu era o scenă plăcută. În mintea lui Eve, moartea era foarte rar o experiență calmă, religioasă. Era sfârșitul tragic, indiferent față de sfânt sau păcătos. Dar ceea ce vedea acum era șocant, ca o scenă aranjată deliberat să ofenseze.

Patul era enorm, acoperit cu ceea ce părea a fi satin adevărat, de culoarea piersicilor coapte. Spoturi mici, ce luminau delicat, erau îndreptate spre centrul patului, acolo unde femeia goală era cuprinsă în adâncitura blândă a saltelei plutitoare.

Salteaua se mișca cu ondulații obscen de grațioase pe ritmul muzicii programate care se revărsa din tăblia patului.

Era încă frumoasă, o față ca de camee, cu o cascadă de păr roșu ca focul, ochi de smarald care priveau sticloși spre tavanul acoperit de oglinzi, brațe și picioare albe ca laptele, care te duceau cu gândul la scene din Lacul Lebedelor, în timp ce patul le legăna ușor.

Nu erau aranjate artistic, ci întinse lasciv, în așa fel încât corpul femeii moarte forma un X, exact în mijlocul patului.

Avea o gaură în frunte, una în piept, iar o alta se căsca oribil între coapsele desfăcute. Sângele sărise pe cearceafurile lucioase, băltise, se scursese și pătase.

Erau pete pe pereții lăcuiți, ca niște picturi morbide scrijelite de un copil diabolic.

Atât de mult sânge era un lucru rar, iar ea văzuse mult prea mult în noaptea care trecuse, ca să poată privi scena cu calmul pe care ar fi preferat să-l aibă.

Trebui să înghită o dată, cu putere, și să se forțeze să blocheze imaginea unui copil mic.

— Ai înregistrat imaginea?

— Da.

— Atunci închide chestia aia nenorocită.

Expiră profund în timp ce Feeney găsi comenzile care opreau muzica. Patul își opri și el mișcarea. Rănile, murmură Eve, apropiindu-se ca să le poată examina. Prea curate ca să fi fost provocate de un cuțit. Prea neregulate pentru un laser. O imagine îi trecu prin fața ochilor – filme vechi din timpul pregătirii, video casete vechi, răutate veche.

— Hristoase, Feeney, astea arată ca niște răni de gloanțe.

Feeney își vârî mâna în buzunar și scoase o pungă sigilată.

— Cine a făcut-o, a lăsat un suvenir. Îi dădu punga lui Eve. Un obiect antic de felul ăstuia, probabil, se poate vinde pentru opt sau zece mii unui colecționar legal, dublu pe piața neagră.

Fascinată, Eve răsuci în palmă revolverul sigilat.

— E greu, zise ea mai mult pentru sine..

— Calibrul 38, îi spuse el. Primul pe care îl văd în afara unui muzeu. Ăsta-i un Smith & Wesson, Model Zece, oțel albastru. Privi spre armă cu afecțiune. O piesă cu adevărat clasică, a fost arma standard a poliției până către sfârșitul secolului douăzeci. Au oprit fabricația lor prin secolele douăzeci și doi, douăzeci și trei, când a fost adoptată legea care interzice armele de foc.

— Ești un iubitor al istoriei. Ceea ce explica motivul pentru care se afla cu ea. Pare a fi nou. Adulmecă prin pungă și simți mirosul de ulei și de ars. Cineva a avut foarte mare grijă de chestia asta. Oțel împușcat în carne, gândi ea cu voce tare, în timp ce-i dădea înapoi lui Feeney punga. Urâtă moarte și prima de felul ăsta pe care o văd în zece ani de când lucrez în departament.

— A doua pentru mine. Acum vreo cincisprezece ani, o petrecere în partea de jos a East Side care a degenerat. Un individ a împușcat cinci oameni cu o armă de calibrul douăzeci și doi înainte de a-și da seama că nu era o jucărie. Cumplită mizerie.

— Jocuri și distracție, murmură Eve. O să-i verificăm pe colecționari, să vedem câți dintre ei au o armă ca asta. Poate că cineva a raportat un furt.

— S-ar putea.

— Mai degrabă, cred că a apărut de pe piața neagră. Eve privi înapoi spre cadavru. Dacă face meseria asta de câțiva ani, ar trebui să aibă discuri, liste de clienți, agende. Se încruntă. Din cauza situației de Cod Cinci va trebui să merg eu însămi din ușă în ușă să pun întrebări oamenilor. Nu e o simplă crimă sexuală, oftă ea. Cel care a făcut-o s-a pregătit. Arma de colecție, rănile înseși, aproape perfect aliniate de sus în jos, luminile, poziția corpului. Cine a anunțat crima, Feeney?

— Ucigașul. Așteptă până când ea își întoarse din nou privirea spre el. Chiar de aici. A sunat la stația de poliție. Vezi cum camera video este îndreptată spre fața ei? Asta s-a primit. Video, nu audio.

— Îi plac spectacolele. Eve expiră cu putere. Un nenorocit inteligent și arogant. Întâi, a făcut sex cu ea. Pun pariu pe legitimația mea. Apoi, s-a ridicat și a făcut-o. Își ridică brațul, ochii lăsându-l în jos în timp ce număra: unu, doi, trei.

— Câtă răceală, șopti Feeney.

— E un tip rece. După asta, a netezit cearceafurile în jurul ei. Vezi cât de bine întinse sunt? O aranjează, îi desface picioarele în așa fel încât nimeni să nu aibă niciun dubiu în privința felului în care își câștiga existența. O face cu grijă, practic, măsurând în așa fel, încât să fie perfect aliniată. Centrul patului, brațe și picioare îndepărtate la distanțe egale. Nu oprește patul pentru că face parte din spectacol. Lasă arma pentru că vrea ca noi să știm imediat că nu este un om obișnuit. Are o personalitate puternică. Nu vrea să piardă timpul, lăsând cadavrul să fie descoperit întâmplător. Vrea să se afle imediat. Satisfacție imediată.

— Ea avea licență și pentru bărbați și pentru femei, observă Feeney, dar Eve clătină din cap.

— Nu e o femeie. O femeie nu ar fi lăsat-o arătând și frumoasă și obscenă. Nu, nu cred că este o femeie. Hai să vedem ce reușim să găsim. Ai intrat pe computerul ei?

— Nu. E cazul tău, Dallas. Sunt autorizat doar să asist.

— Vezi dacă poți accesa lista ei de clienți.

Eve se îndreptă spre dulap și începu să cerceteze cu grijă prin sertare.

Gusturi scumpe, reflectă Eve. Erau acolo câteva articole din mătase adevărată, genul care nu putea fi imitată. Sticla de parfum era exclusivistă și mirosea, după un adulmecat rapid, ca sexul scump. Conținutul sertarelor era aranjat meticulos, lenjeria împăturită perfect, puloverele aranjate pe culori și categorii de material. Șifonierul era la fel.

Era evident că posesoarea lor avea o dragoste pentru haine și gust rafinat pentru ce era mai bun, având grijă de ele cu scrupulozitate.

Totuși, murise dezbrăcată.

— Ținea o evidență foarte bună, îi strigă Feeney. Sunt toate aici. Lista de clienți, programări – inclusiv examenul medical lunar pe care era obligată să-l facă, și vizitele săptămânale la salonul de frumusețe. Pentru examenul medical se ducea la Trident Clinic, iar pentru frumusețe, la Paradise.

— Amândouă sunt printre cele mai bune. Am o prietenă care a economisit bani timp de un an ca să poată beneficia o zi de tratamentele de la Paradise. Tot felul de oameni.

— Sora neveste-mii s-a dus acolo la aniversarea celor douăzeci și cinci de ani de căsătorie. A costat-o aproape la fel de mult cât nunta copilului meu. Hopa, avem și agenda cu adrese personale.

— Bun, copiază tot, Feeney, te rog. Auzindu-l fluierând ușor, privi peste umăr și zări computerul cu margini de aur din mâna lui. Ce-i?

— Avem aici o mulțime de nume răsunătoare. Politică, spectacole, bani, bani, bani. Interesant, fata noastră are numărul privat al lui Roarke.

— Care Roarke?

— Doar Roarke, din câte știu eu. Bani mulți. Genul de bărbat care face din nimic cărămizi de aur. Ar trebui să mai citești și altceva în afară de paginile de sport, Dallas.

— Hei, citesc titlurile. Ai auzit de retragerea cockerilor spaniel?

— Roarke înseamnă întotdeauna știri senzaționale, zise Feeney cu răbdare. Are una dintre cele mai bune colecții de artă din lume. Artă și antichități, continuă el, observând cum Eve înțelege și se întoarce spre el. E colecționar autorizat de arme. Se spune că știe și cum să le folosească.

— O să-i fac o vizită.

— Ai să fii foarte norocoasă dacă vei reuși să ajungi la o milă depărtare de el.

— Mă simt norocoasă.

Eve se îndreptă spre cadavru și își strecură mâinile sub cearceafuri.

— Omul ăsta are prieteni puternici, Dallas. Nu-ți poți permite nici măcar să șoptești că ar putea fi legat de chestia asta până când nu ai ceva solid.

— Feeney, știi că e o greșeală să-mi spui asta. Dar chiar în timp ce începea să zâmbească, degetele îi atinseră ceva aflat între trupul rece și cearceafurile însângerate. E ceva sub ea.

Cu grijă, Eve îi ridică umărul și își strecură degetele.

— Hârtie, șopti ea. Sigilată. Șterse cu degetul protejat de substanța pulverizată la intrare pata de sânge până când reuși să citească ce scria pe foaia de hârtie.

UNA DIN ȘASE

— Pare a fi scrisă de mână, zise ea către Feeney și îi întinse hârtia. Băiatul nostru e mai mult decât inteligent, mai mult decât arogant. Și nu a terminat încă.

Eve își petrecu restul zilei făcând ceea ce în mod normal ar fi fost treaba dronelor. Intervievăpersonal vecinii victimei, înregistrând declarații, impresii.

Reuși să își ia un sandvici din mers, de la același Grătar Plutitor pe care aproape că-l lovise mai devreme. După noaptea și dimineața prin care trecuse, nu putea să-i reproșeze recepționerei de la salonul Paradise că o privea de parcă ar fi fost adunată cu fărașulde pe trotuar.

Cascade muzicale susurau prin verdeața din jurul recepției celui mai exclusivist salon din oraș. Cești minuscule de cafea veritabilă și pahare delicate cu apă minerală sau șampanie erau servite celor care se relaxau în fotolii confortabile sau pe canapele. Căștile și discurile cu reviste de modă completau atmosfera elegantă.

Recepționera avea niște sâni magnifici, dovadă a tehnicilor de sculptură corporală ale salonului. Purta o rochie scurtă și strâmtă de culoare roșie, care era marca salonului, și o coafură incredibilă din părul negru răsucit ca niște șerpi.

Eve nu putea fi mai încântată de atât.

— Îmi pare rău, zise femeia cu o voce grijuliu modulată și lipsită de orice expresie, ca a unui computer. Vă stăm la dispoziție numai cu programare.

— Nu-i nimic. Eve zâmbi și aproape că-i păru rău că avea să aplice o înțepătură disprețului afișat. Aproape. Asta ar trebui să-i obțină una. Își arătă legitimația. Cine se ocupă de Sharon Deblass?

Privirea oripilată a recepționerei fugi spre aria de așteptare.

— Problemele clienților noștri sunt strict confidențiale.

— Sunt sigură. Distrându-se grozav, Eve se aplecă prietenoasă peste tejgheaua în formă de U. Pot să vorbesc frumos și liniștit, ca acum, în așa fel, încât să ne înțelegem, Denise? Aruncă o privire discretă ecusonului aflat pe pieptul femeii. Sau pot să vorbesc tare, în așa fel, încât să înțeleagă toată lumea. Dacă preferi prima variantă, du-mă într-o cameră liniștită unde nu vom deranja niciun client, și trimite-mi-l pe operatorul lui Sharon Deblass. Sau cum îl numiți voi.

— Consultant, zise Denise pierdută. Te rog să mă urmezi.

— Cu plăcere.

Numai în filme sau pe casete video văzuse Eve un loc la fel de luxos. Covorul roșu era atât de gros și moale, încât picioarele se afundau în el. Țurțuri de cristal atârnau din tavan și emiteau lumină. Aerul mirosea a flori și a corpuri răsfățate.

Poate că nu reușea să se imagineze pe sine acolo, înfășurată în creme și uleiuri, masată și sculptată, dar dacă ar fi avut de gând să-și piardă timpul pentru propria vanitate, cu siguranță ar fi fost interesant să o facă în condiții atât de civilizate.

Recepționera o conduse într-o cameră mică, cu o hologramă care reprezenta o pajiște în plină vară, dominând un perete întreg. Sunetul domol al cântecului de păsări și briza plăcută îndulceau aerul.

— Vă rog să așteptați aici.

— Nicio problemă.

Eve așteptă ca ușa să se închidă, apoi, cu un oftat indulgent, se așeză într-un scaun extrem de confortabil. În momentul în care se așeză, monitorul de lângă ea se deschise și o față prietenoasă și plăcută, care nu putea fi decât a unui droid, începu să-i zâmbească.

— Bună ziua. Bun venit la Paradise. Problemele tale cosmetice și confortul tău sunt singura noastră prioritate. Dorești să bei ceva în timp ce-ți aștepți consultantul?

— Sigur. Cafea neagră, cafea.

— Desigur. Ce ai prefera? Apasă litera C pe tastatură pentru a consulta lista sortimentelor.

Înăbușindu-și un chicotit, Eve urmă instrucțiunile. Își petrecu următoarele două minute cântărind opțiunile, apoi rămase să se decidă între French Riviera și Caribbean Cream.

Ușa se deschise înainte de a se decide. Resemnată, se ridică și dădu cu ochii de o sperietoare îmbrăcată foarte elaborat.

Peste cămașa de un roz aprins și pantalonii de culoarea prunelor, el purta un halat descheiat, lung, în culoarea roșie a salonului Paradise. Părul, care îi atârna pe spate, pornind dintr-o față dureros de emaciată, imita culoarea pantalonilor. Îi întinse lui Eve o mână, o strânse ușor, și o privi cu ochi blânzi, ca de căprioară.

— Îmi pare teribil de rău, doamnă ofițer. Mă simt confuz.

— Doresc informații despre Sharon Deblass. Din nou, Eve își scoase legitimația și i-o oferi spre inspecție.

— Da, ah… Locotenent Dallas. Așa înțelesesem și eu. Trebuie săștiți, desigur, că informațiile despre clienții noștri sunt strict confidențiale. Paradise are o reputație excelentă atât în ceea ce privește discreția, cât și calitatea serviciilor.

— Iar tu trebuie să știi, desigur, că pot aduce un mandat, domnule…

— Oh, Sebastian. Doar Sebastian. Flutură o mână subțire care sclipea de inele. Nu-ți pun la îndoială autoritatea, locotenente. Dar, dacă mă poți ajuta, care este motivul acestei anchete?

— Anchetez motivele pentru care Deblass a fost ucisă. Așteptă o secundă, analiză șocul care i se citea în priviri și care îi ștersese culoarea de pe față. În afară de asta, informațiile mele sunt strict confidențiale.

— Ucisă. Doamne, Dumnezeule, frumoasa noastră Sharon e moartă? Trebuie să fie o greșeală. Aproape că alunecase din scaun, cu capul lăsat pe spătar și cu ochii închiși. Când monitorul îi oferi o băutură, dădu din nou din mână. Lumina sclipi de pe degetele lui împodobite cu bijuterii. Dumnezeule, da. Am nevoie de un coniac, dragă. Un pahar de Trevalli.

Eve se așeză lângă el și își scoase reportofonul.

— Povestește-mi despre Sharon.

— O creatură minunată. Uimitoare din punct de vedere fizic, desigur, dar era ceva mai profund.

Coniacul lui sosi în cameră pe o tavă automată, silențioasă. Sebastian ridică paharul și luă o înghițitură zdravănă.

— Avea un gust impecabil, o inimă generoasă, o ironie fină.

Își întoarse ochii de căprioară spre Eve.

— Am văzut-o chiar acum două zile.

— Profesional?

— Avea o programare permanentă săptămânal, pentru o jumătate de zi. La fiecare două săptămâni avea o zi întreagă. Scoase o eșarfă de culoarea untului și își tamponăochii cu ea. Sharon avea grijă de ea, credea cu tărie în felul în care se prezenta.

— A fost un atu în meseria ei.

— Natural. Lucra doar ca să se amuze. Banii nu reprezentau o nevoie deosebită, dacă ne gândim la familia din care provenea. Îi plăcea sexul.

— Cu tine?

Fața lui sofisticată tresări, buzele trandafirii se țuguiară indicând ceva ce ar fi putut fi bosumflare sau durere.

— Eram consultantul, confidentul și prietenul ei, zise Sebastian înțepat și își aruncă eșarfa peste umărul stâng cu un gest elegant. Ar fi fost indiscret și neprofesionist să devenim parteneri de sex.

— Deci nu erai atras de ea sexual?

— Era imposibil pentru oricine să nu se simtă atras de ea sexual. Ea… Făcu un gest larg cu mâna. Emana a sex așa cum alții ar putea răspândi a un parfum foarte scump. Dumnezeule! mai luă o înghițitură tremurată de băutură. Totul e la trecut. Nu pot să cred. Moartă. Omorâtă. Își întoarse privirea către Eve. Ai zis că a fost omorâtă.

— Așa este.

— Cartierul ăla în care locuia, zise el încruntat. Nimeni nu a reușit să o convingă să se mute într-un loc mai acceptabil. Îi plăcea să trăiască periculos și să arunce totul sub nasul aristocratic al familiei.

— Nu se înțelegea cu familia?

— Oh, categoric. Îi făcea plăcere să-i șocheze. Era un spirit atât de liber, iar ei atât de… comuni. O spuse pe un ton care lăsa să se înțeleagă faptul că a fi comun era un păcat de moarte mai mare decât crima însăși. Bunicul ei continuă să promoveze proiecte de lege care să interzică prostituția. Ca și cum secolul trecut nu ar fi dovedit că asemenea lucruri trebuie reglementate atât pentru sănătate, cât și pentru scăderea ratei criminalității. El este și împotriva reglementărilor privind procrearea, schimbarea sexului, echilibrarea chimică și interzicerea armelor.

Eve ciuli urechile.

— Senatorul se opune interzicerii armelor?

— E unul dintre proiectele lui dragi. Sharon mi-a spus că are o colecție imensă de antichități și vorbește tot timpul despre dreptul demodat de a purta arme. Dacă ar fi după el, ne-am întoarce cu toții în secolul douăzeci, omorându-ne unii pe alții.

— Crime încă se mai întâmplă, șopti Eve. Ți-a povestit vreodată despre prieteni sau clienți care au fost nesatisfăcuți sau deosebit de agresivi?

— Sharon avea o mulțime de prieteni. Atrăgea oamenii ca… încercă să găsească o metaforă cât mai potrivită și își șterse din nou ochii cu un colț al eșarfei. Era ca o floare exotică parfumată. De aceea, clienții ei, din câte știu eu, erau cu toții încântați de ea. Îi verifica cu foarte multă grijă. Toți partenerii ei sexuali trebuiau să îndeplinească anumite criterii. Felul cum arătau, capacitatea intelectuală, buna creștere și performanța. Cum spuneam, îi plăcea sexul sub toate formele lui. Era… aventuroasă.

Asta se potrivea cu jucăriile pe care Eve le descoperise în apartament. Cătușele de catifea și bicele, uleiurile parfumate și halucinogenele. Oferta găsită pe cele două seturi de căști conectate împreună la o realitate virtuală, fusese un șoc chiar și pentru experiența ei mult încercată.

— Avea vreo legătură mai personală cu cineva?

— Au fost unii bărbați, ocazional, dar își pierdea repede interesul pentru ei. În ultimul timp, vorbea de Roarke. Îl întâlnise la o petrecere și o atrăgea. De fapt, urma să se întâlnească cu el chiar în seara zilei când venise pentru consultație. Voia ceva exotic, pentru că urmau să ia cina în México.

— În México. Asta ar fi fost alaltăieri-seară.

— Da. Era foarte încântată de el. I-am aranjat părul în stil gitan, i-am făcut pielea mai aurie… întreg corpul. I-am aplicat un roșu obraznic pe unghii și un încântător tatuaj temporar pe fesa stângă, reprezentând un fluture cu aripi roșii. Farduri faciale cu durata de douăzeci și patru de ore ca să nu se deterioreze. Arăta spectaculos, zise el dându-i lacrimile. M-a sărutat și mi-a spus că s-ar putea ca de data asta să fie îndrăgostită. Urează-mi noroc, Sebastian. Asta mi-a spus și a plecat. A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus.