Mai imbatator decat vinul

Mai imbatator decat vinul de Nora Roberts

PROLOG

În noaptea când a fost asasinat, Bernardo Baptista a cinat simplu, cu pâine, brânză și o sticlă de Chianti. Vinul era cam tânăr, iar Bernardo nu mai prea era. Niciunul nu avea să îmbătrânească în continuare.

La fel ca pâinea și brânza, Bernardo era un om simplu. De cincizeci și unu de ani, de când se căsătorise, trăia în aceeași căsuță de pe colinele blânde din nordul Veneției. Acolo fuseseră crescuți cei cinci copii ai lui. Și tot acolo murise și soția lui. Acum, în vârstă de șaptezeci și trei de ani, Bernardo locuia singur, cu cea mai mare parte a familiei la o aruncătură de băț distanță, pe marginile marii podgorii Giambelli unde lucrase încă din tinerețe.

O cunoscuse pe La Signora de când era mică și fusese învățat să-și descopere capul ori de câte ori o vedea trecând. Chiar și acum, dacă venea din California înapoi la castello și la podgorie, Tereza Giambelli se oprea din mers dacă-l vedea. Și vorbeau despre vechile vremuri, când bunicii lor munciseră la vie.

SignoreBaptista, așa îl numea Tereza. Iar el o admira mult pe La Signora, și toată viața îi fusese credincios, ei și alor ei. Timp de peste șaizeci de ani, Bernardo participase la prepararea vinurilor Giambelli. Avuseseră loc multe schimbări – unele în bine, după părerea lui Bernardo, altele nu la fel de pozitive. Văzuse multe la viața lui.

Prea multe, socoteau unii. Viile, legănate în somnul dulce al iernii, aveau să înverzească curând. Artrita îl împiedica să mai muncească mult cu mâinile, ca pe vremuri, dar totuși ieșea în fiecare dimineață să-și privească fiii și nepoții ducând tradiția mai departe.

Un Baptista lucrase întotdeauna pentru Giambelli. Și, în opinia lui Bernardo, întotdeauna avea să fie așa. În ultima noapte a celor șaptezeci și trei de ani ai vieții sale, Bernardo a privit peste vii – viile lui, observând ce se făcuse, ce mai era de făcut, și ascultând cum șuiera printre aracii viei vântul de decembrie. De la fereastra pe unde acel vânt încerca să se strecoare înăuntru, Bernardo vedea coardele viței cățărându-se încet pe pante. În timp, aveau să se îmbrace cu frunze și viață, fără să se usuce ca omul. Acesta era miracolul strugurilor. Vedea umbrele și contururile marelui castello care domnea peste acele vii și peste cei ce le îngrijeau. Acum era pustie, singură în noapte și în iarnă, când în castello dormeau numai servitorii, iar strugurii încă mai așteptau să se nască.

Lui Bernardo îi era dor de primăvară și de vara cea lungă care-i urma, când soarele îi încălzea măruntaiele și pârguia roadele tinere. Dorea, cum dorise toată viața, încă o recoltă. Frigul îl durea pe Bernardo până-n măduva oaselor.

Se gândea să încălzească puțin din supa pe care i-o adusese nepoata lui, dar Annamaria nu era cea mai grozavă bucătăreasă. Gândindu-se la acest lucru, își făcuse datoria cu brânza și sorbise din vinul bun și cu buchet plin, lângă micul foc. Era mândru de munca lui de-o viață, din care o parte se găsea în paharul unde lumina focului lucea cu licăriri de un roșu adânc, profund. Vinul fusese primit în dar, printre multe altele, cu ocazia pensionării, deși toți știau că pentru Bernardo pensia nu era decât o formulă tehnică. Cu toată durerea din oase și slăbirea inimii, Bernardo avea să umble mai departe prin vie, să guste strugurii, să privească cerul și să adulmece aerul.

Trăia pentru vin. Murea pentru vin.

Bea, moțăind lângă foc, cu o pătură potrivită împrejurul picioarelor lui subțiratice. Deși prin minte îi treceau imagini cu plantații scăldate în soare, cu soția lui râzând, cu el însuși învățându-și fiul cum să susțină o viță tânără, cum să taie una matură. Cu La Signora, stând lângă el între rândurile viei.

„SignoreBaptista,“ îi spunea ea când fețele le erau încă tinere, „ni s-a dăruit o lume. Trebuie s-o apărăm.“

Și o apăraseră. Vântul șuiera la ferestrele căsuței. Focul se stingea în cămin. Iar când durerea îl lovi ca un pumn, strângându-i de moarte inima, ucigașul lui Bernardo se afla la zece mii de kilometri distanță, înconjurat de prieteni și asociați, savurând un somon gătit impecabil și un Pinot Blanc de soi ales.

PARTEA ÎNTÂI

TĂIATUL

„Un om e un mănunchi de relații, un nod de rădăcini, ale căror flori și roade formează lumea.”

RALPH WALDO EMERSON

CAPITOLUL 1

Sticla de Castella di Giambelli Cabernet Sauvignon se vânduse la licitație cu o sută douăzeci și cinci de mii cinci sute de dolari americani.

O grămadă de bani, își spunea Sophia, pentru acea combinație de vin și sentiment. Vinul din vechea sticlă fusese produs din strugurii recoltați în anul când Cezare Giambelli înființase podgoria Castello di Giambelli, pe o proprietate deluroasă, la nord de Veneția.

Pe vremea aceea, castello-ul fusese fie o păcăleală, fie un semn de optimism suprem, în funcție de punctul de vedere. Casa modestă a lui Cezare și mica vinărie de piatră nu arătau deloc ca niște castele. Dar viile lui erau regale, iar din aceste vii Cezare își clădise un imperiu.

După aproape un secol, până și un Cabernet Sauvignon era mai savuros pus în salată decât băut, dar datoria Sophiei nu era aceea de a discuta cu omul care dădea banii.

Bunica ei avusese dreptate, ca întotdeauna. Aveau să plătească gras pentru privilegiul de a poseda o parte din istoria familiei Giambelli.

Sophia notă ultima licitare și numele cumpărătorului, deși era improbabil să le uite, pentru memoriul pe care avea să-l trimită bunicii sale la sfârșitul licitației.

Participa la acțiune nu numai ca director de public relations care concepuse și implementase promovarea și catalogul licitației, ci și ca reprezentantă a familiei Giambelli la acel eveniment precentenar în exclusivitate.

În această calitate, stătea tăcută în fundul sălii, urmărind licitările și prezentările. Stătea picior peste picior, într-o poziție elegantă, cu spatele drept, așa cum învățase la școala mânăstirească. Purta un taior negru cu dungi, croit în talie, în care reușea să arate atât sobru, cât și de o feminitate totală.

Adică exact în modul cum se considera Sophia. Fața îi era ascuțită, un triunghi auriu-pal dominat de ochii căprui mari, adânciți în cap, și gura lată, mobilă.

Avea pomeții proeminenți, bărbia ca un vârf de diamant, trăsăturile sculptate parte ca ale unei zâne, parte ca ale unei amazoane. În mod deliberat și nemilos, își folosea fața ca armă atunci când i se părea cea mai bună soluție.

După părerea ei, uneltele erau făcute pentru a fi folosite – și folosite cu succes. În urmă cu un an, își tăiase părul lung până la talie într-o tunsoare ca o bonetă neagră cu breton țepos.

Îi stătea bine.

Sophia știa perfect ce anume îi stătea bine.

Purta un singur șirag de perle antice pe care i le dăruise bunica ei la împlinirea vârstei de douăzeci și unu de ani și avea o expresie de interes politicos. O considera expresia tatălui ei pentru sala de consiliu.

Ochii i se luminară și colțurile gurii se arcuiră ușor când fu prezentat următorul articol.

Era o sticlă de Borolo din recolta pe care bunicul ei o numise Di Tereza, în cinstea nașterii bunicii ei.

Acea serie particulară purta pe etichetă un portret al Terezei la vârsta de zece ani, anul când vinul fusese considerat suficient de îmbătrânit în butoaiele de stejar și îmbuteliat.

Acum, la șaizeci și șapte de ani, Tereza Giambelli era o legendă vie, al cărei renume de podgodreancă îl eclipsase chiar și pe cel al bunicului ei. Aceea era prima sticlă cu eticheta respectivă oferită vreodată la vânzare sau înstrăinată din familie. Conform așteptărilor Sophiei, licitația fu vioaie și însuflețită.

Omul așezat lângă ea bătu cu degetul în fotografia sticlei, publicată în catalog:

— Semănați cu ea.

Sophia se foi ușor pe scaun, îi zâmbi, mai întâi lui – un domn distins, cam la vreo șaizeci de ani – apoi imaginii fetei care privea cu seriozitate dintr-o sticlă de vin roșu.

— Vă mulțumesc.

Marshall Evans, își aminti ea. Afaceri imobiliare, Fortune 500 a doua generație.

Își impunea să cunoască numele și datele esențiale ale pasionaților și colecționarilor de vinuri cu buzunare adânci și gusturi rafinate.

— Sperasem ca La Signora să participe la licitația de azi. Se simte bine?

— Da. Dar e foarte ocupată.

Pagerul din buzunarul jachetei vibră.

Cam nemulțumită de întrerupere, Sophia îl ignoră, pentru a urmări licitația.

Ochii ei scrutară sala, observând semnalele. Ridicarea dezinvoltă a unui deget, în rândul trei, ridică prețul cu încă cinci sute. O înclinare subtilă din cap, pe rândul cinci, supralicită.

În cele din urmă, Borolo-ul depăși Cabernet Sauvignon-ul cu o mie cinci sute, iar Sophia se întoarse să-i întindă mâna omului de lângă ea.

— Felicitări, domnule Evans. Contribuția dumneavoastră pentru Crucea Roșie Internațională va fi folosită cu succes. Din partea familiei și companiei Giambelli, sper să vă bucurați de câștig.

— Nu încape nicio îndoială, îi luă el mâna, ridicând-o la buze. Am avut plăcerea s-o cunosc pe La Signora, cu mulți ani în urmă. E o femeie extraordinară.

— Este, într-adevăr.

— Poate că nepoata dumneaei ar dori să ia cina cu mine astă seară?

Era destul de bătrân ca să-i fie tată, dar Sophia era prea europeană ca să se simtă descurajată de un asemenea detaliu. Altădată ar fi acceptat și, fără îndoială, compania lui i-ar fi făcut plăcere.

— Îmi pare rău, dar am o întâlnire. Eventual cu ocazia următoarei mele călătorii în Est, dacă sunteți liber.

— Voi avea grijă să fiu.

Cu un surâs cald, Sophia se ridică:

— Dacă mă scuzați…

Ieși din sală, scoțându-și pagerul din buzunar ca să vadă numărul.

Făcu un ocol spre salonul doamnelor, uitându-se la ceas și luând telefonul din poșetă. După ce formă numărul, se așeză pe o canapea, cu carnetul și organizatorul electronic pe genunchi.

După o săptămână lungă și istovitoare la New York, era încă activă și, consultându-și lista de întâlniri, descoperi încântată că avea timp să-și facă și câteva cumpărături înainte de a trebui să se schimbe pentru cină.

Jeremy DeMorney, medită ea. Asta însemna o seară elegantă, sofisticată.

Un restaurant franțuzesc, discuții despre mâncare, călătorii și teatru. Și, desigur, despre vin.

El fiind un descendent al familiei DeMorney, cea cu podgoria La Coeur, iar ea o mlădiță a neamului Giambelli, urmau să aibă loc câteva tentative jucăușe de a-și smulge unul altuia secrete profesionale.

Și șampanie.

Perfect, avea poftă de așa ceva.

Toate, urmate de o încercare scandalos de romantică de a o ademeni în pat.

Sophia se întrebă dacă și pentru una ca asta avea poftă.

Era atrăgător și putea fi amuzant. Poate că, dacă n-ar fi știut amândoi că tatăl ei se culcase o dată cu soția lui Jeremy, ideea unei mici aventuri n-ar fi părut atât de penibilă și oarecum incestuoasă.

Oricum, trecuseră ani de zile…

— Maria, spuse Sophia, când îi răspunse servitoarea familiei Giambelli. Am primit un apel de la mama. E liberă?

— A, da, Miss Sophia. Spera s-o sunați. Un moment…

Sophia și-o imagină pe servitoare străbătând grăbită aripa casei, căutând prin camere ceva de pus în ordine după ce Pilar Giambelli Avano făcuse deja ea însăși ordine.

Mama ei ar fi fost mulțumită într-o căsuță plină cu trandafiri, unde să poată coace pâine, să brodeze și să-și îngrijească grădina. Ar fi avut o jumătate de duzină de copii. Și când colo, trebuie să se mulțumească numai cu ea.

— Sophia, tocmai mă duceam spre seră. Așteaptă. Să-mi trag respirația. Nu mă așteptam să suni așa de repede. Credeam că ești în plină licitație.

— S-a terminat. Și cred că putem spune că a fost un succes fără egal. Diseară am să faxez un memoriu cu datele, sau dimineață la prima oră. Acum, trebuie să mă duc și să rezolv ce mai e de rezolvat. Pe-acolo e totul în regulă?

— Mai mult sau mai puțin. Bunica ta a ordonat o întrunire la vârf.

— Of, mamă, doar nu moare iar. Ne-a mai făcut figura asta și acum șase luni.

— Opt, o corectă Pilar. Da’ cine mai stă să numere? Îmi pare rău, fetițo, însă insistă. A chemat avocații pentru o nouă refacere a testamentului. Și mi-a dat broșa cu camee de la mama ei, ceea ce înseamnă că gândește în viitor.

— Parcă ți-o dăduse data trecută.

— Nu, atunci a fost aia cu boabe de chihlimbar. A chemat pe toată lumea. Trebuie să te întorci.

— Bine, bine.

Sophia își privi organizatorul și-i suflă o bezea de rămas bun lui Jeremy DeMorney.

— Termin aici și pornesc. Dar, zău așa, mama, obiceiul ăsta al ei de-a muri și a-și reface testamentul la fiecare câteva luni e foarte incomod.

— Ești o fată bună, Sophia. Am să-ți las bobițele de chihlimbar.

— Mersi mult, râse Sophia și închise.

Peste două ore, zbura spre vest, întrebându-se dacă peste patruzeci de ani urma să aibă și ea puterea de a face un singur semn cu degetul, pentru ca toți să se-adune buluc în jurul ei.

Simpla idee o făcu să zâmbească, în timp ce se rezema de spătar, cu un pahar de șampanie și acordurile lui Verdi în căști.

Nu toți se-adunau buluc. Tyler MacMillan era la câteva minute distanță de Villa Giambelli, nu la câteva ore, dar considera că viile erau mult mai urgente decât o chemare la La Signora.

Și o și spuse.

— Ei, haide, Ty. Poți să-ți iei câteva ore libere.

— Nu acum.

Ty se plimba prin birou, nerăbdător să ajungă din nou în vie.

— Îmi pare rău, bunicule. Știu cât de vital e plivitul de iarnă, iar Țereza știe și ea.

Își mută telefonul portabil la cealaltă ureche. Nu putea suferi portabilele. Le pierdea mereu.

— Viile MacMillan au nevoie de tot atâta îngrijire ca viile Giambelli.

— Ty…

— M-ai pus șef aici. Îmi fac datoria.

— Ty, repetă Eli. Tereza și cu mine suntem la fel de devotați viilor MacMillan ca și celor de sub eticheta Giambelli, de douăzeci de ani suntem așa. Te-am pus șef fiindcă ești un podgorean excepțional. Tereza are planurile ei. Planuri care te implică și pe tine.

— Săptămâna viitoare.

— Mâine.

Eli nu punea prea des piciorul în prag; nu așa lucra el. Dar, când era necesar, o făcea fără cruțare.

— La ora unu. La prânz. Îmbrăcat cum se cuvine.

Tyler își privi încruntat cizmele vechi și tivul destrămat la pantalonilor groși.

— Asta-i în toiul zilei, la naiba!

— Ești singurul de la MacMillan capabil să taie via, Tyler? Se pare că-n sezonul trecut ți-ai cam pierdut din muncitori.

— Am să vin. Dar spune-mi un lucru.

— Sigur că da.

— Asta-i ultima dată c-o să moară, măcar pentru un timp?

— La unu, replică Eli. Încearcă să fii punctual.

— Bine, bine, bine, mormăi Tyler, dar numai după ce închise telefonul.

Își adora bunicul. Până și pe Tereza o adora, poate fiindcă era atât de sâcâitoare. Când bunicul lui se însurase cu moștenitoarea familiei Giambelli, Tyler avea unsprezece ani. Se îndrăgostise de podgorii, de unduirea colinelor, de umbrele din grote, de cavernele uriașe ale beciurilor.

Și, într-un sens foarte real, se îndrăgostise de Tereza Louisa Elana Giambelli, acea persoană subțire ca un bici, dreaptă ca un vătrai, uneori înfricoșătoare, pe care prima oară o văzuse îmbrăcată cu pantaloni și cizme ca ale lui, umblând cu pași mari printre plantele de muștar, spre șirurile viilor.

Îi aruncase o singură privire, înălțase o sprânceană neagră și tăioasă ca briciul și îl găsise bleg și orășenizat. Dacă era vorba să-i fie nepot, îi spusese ea, trebuia să se călească.

Făcuse om din el. Îl plivise de la vârsta de unsprezece ani, instruindu-l spre a deveni ceea ce era. Dar nu-i era stăpână. Printr-o ironie a sorții, toată munca ei îl transformase în singurul om care-i nesocotea poruncile.

Ridicând din umeri, Tyler ieși din birou. Putea lipsi câteva ore, o știau la fel de bine ca el. Viile MacMillan angajau cei mai buni lucrători.

Dar adevărul era că detesta acele reuniunile numeroase și pompoase pe care le convoca familia Giambelli. Erau ca un circ plin de acrobații pestrițe în mai multe arene.

Nu le puteai ține socoteala și oricând era posibil ca unul dintre tigri să sară din cușcă, repezindu-ți-se în beregată.

Atâta lume, atâtea probleme, atâtea prefăcătorii și intrigi obscure. Se simțea mai bine umblând prin vie, verificând butoaiele sau discutând cu podgorenii lui calitățile Chardonnay-ului de anul ăsta.

Nu mai era orășenizat, nici bleg. Trecuse de un metru optzeci și avea un trup sculptat de munca pe dealuri și preferința spațiilor libere. Mâinile îi erau late, înăsprite de bătături, cu degete lungi care se pricepeau să scormonească delicat sub frunzele de viță.

Părul tindea să i se cârlionțeze dacă uita să se tundă, ceea ce i se întâmpla adesea, și avea o culoare șatenă închisă cu înspicări roșcate, ca un vin burgund vechi la lumina soarelui.

Chipul cu oase aspre îi era mai mult colțuros decât agreabil, cu riduri ce începeau să i se răsfire la colțurile ochilor de un albastru limpede și calm care putea deveni dur ca oțelul.

Cicatricea din lungul maxilarului, pe care o avea de când căzuse de pe o grămadă de pietre, la treisprezece ani, nu-l supăra decât când își amintea să se bărbierească. Ceea ce trebuia să facă înaintea prânzului de-a doua zi. Cei care lucrau pentru el îl considerau un om drept, deși adesea cu vederi cam înguste. Îl mai considerau și un artist, ceea ce l-ar fi uluit complet.

Pentru Tyler MacMillan, artistul era strugurele.

Ieși în aerul tăios al iernii.

Mai avea două ore până la apusul soarelui și o vie de îngrijit.

Donato Giambelli avea o durere de cap monstruoasă. O chema Gina și era soția lui.

Când venise chemarea la Los Angeles, Don era angajat într-o partidă de amor trosnitor cu actuala lui amantă, o aspirantă la actorie plină de talente, cu coapsele destul de puternice ca să spagă nucile.

Spre deosebire de soția lui, amanta nu pretindea altceva decât un flecușteț din când în când și o călăreală nădușită de trei ori pe săptămână. N-avea nevoie de conversație.

În unele momente, Gina nici nu cerea altceva.

Trăncănea la el.

Trăncănea la fiecare dintre cei trei copii ai lor. Trăncănea la mama lui până când aerul din turboreactorul companiei vibra de torentul interminabil al cuvintelor.

Prins între palavrele ei, zbieretele țâncului, tropăielile micului Cezare și țopăitul Terezei Maria, Don se gândea foarte serios să deschidă sasul și să-și arunce naibii toată familia din avion.

Numai mama lui tăcea – iar asta, doar fiindcă luase un somnifer, o pastilă contra răului de avion, o pilulă anti-alergică și Dumnezeu mai știe ce altceva, înghițindu-le pe toate cu două pahare de Merlot înainte de a-și pune masca opacă pe ochi și a da în primire.

Își petrecuse aproape toată viața îndopată cu medicamente și cufundată în inconștiență. Pe moment, Don o considera o pildă de înțelepciune.

Nu putea decât să stea pe loc, cu tâmplele vâjâindu-i, blestemând-o pe mătușă-sa Tereza pentru că insistase să vină cu tot neamul.

Era vicepreședinte executiv al firmei Giambelli din Veneția, nu? Afacerile aveau nevoie de prezența lui, nu de-a familiei.

De ce îl năpăstuise Dumnezeu cu o asemenea familie?

Nu că nu i-ar fi iubit. Cum să nu-i iubească? Dar țâncul era gras ca un curcan îndopat, iar Gina își și scotea un sân pentru gurița lui lacomă.

Cândva, sânul acela fusese o adevărată operă de artă. Auriu, tare și cu gust de piersică. Acum, se întindea ca un balon prea umflat și, dacă ar fi avut chef să-l guste, aromat cu bale de plod.

Iar muierea făcea deja aluzii că mai voia încă unul.

Femeia cu care se însurase el fusese coaptă, opulentă, cu trupul plin de sex și cu capul gol ca o tobă.

Perfecțiunea întruchipată. În numai cinci ani, devenise grasă, șleampătă și cu capul plin – de copii.

Era de mirare că Don își căuta consolarea pe de lături?

— Donny, cred că Zia Tereza te-așteaptă cu-o ditamai avansarea, și ne vom muta cu toții în castello.

Murea de poftă după casa cea mare a familiei Giambelli – toate acele camere frumoase, cu atâția servitori… Copiii ei aveau să fie crescuți în lux și privilegii.

Haine elegante, cele mai bune școli și, într-o zi, toată averea familiei Giambelli la picioare.

Doar ea era singura care-i dăruia lui La Signora copii, nu? Trebuia să conteze cu ceva.

— Cezare, îi spuse Gina fiului ei, care tocmai smulgea capul păpușii soră-sii. Termină! Uite, ai făcut-o să plângă. Ia, dă-ncoa’ păpușa aia. O repară mămica.

Micul Cezare, cu ochii scăpărând, aruncă vesel capul peste umăr și începu să-și sâcâie sora.

— În engleză, Cezare! îl amenință Gina cu degetul. Mergem în America. Ai să vorbești în engleză cu Zia Tereza și-ai să-i arăți ce băiat deștept ești.

Tereza Maria, urlând că-i murise păpușa, luă capul smuls și o luă la goană în lungul salonului, pradă durerii și furiei.

— Cezare! Fă ce zice mama!

Drept răspuns, băiatul se trânti pe jos, dând din mâini și din picioare.

Don sări din fotoliu și plecă împleticit să se închidă în sanctuarul biroului său din avion.

Lui Anthony Avano îi plăceau cele mai alese lucruri. Își alesese mansarda cu etaj din Back Bay, San Francisco, cu grijă și meticulozitate, apoi îl angajase pe cel mai bun decorator din oraș să i-o aranjeze.

Camerele lui îi reflectau concepția de gust clasic – de la pereții tapetați cu mătase și covoarele orientale până la mobila de stejar lăcuit.

Arta modernă, care pentru el nu însemna absolut nimic, reprezenta, i se spusese, un contrapunct frapant cu eleganța discretă.

Unii dintre detractorii lui spuneau că Tony Avano se născuse cu gust. În gură – tot. Nu i-ar fi contrazis. Dar cu bani, după părerea lui Tony, se putea cumpăra tot gustul de care avea nevoie un om.

La un singur lucru se pricepea. La vin. Avea un nas superior. Iar acel nas urcase statornic treptele ierarhiei din corporația Giambelli, California.

Cu treizeci de ani în urmă, același nas o luase de soție pe Pilar Giambelli. N-avusese nevoie nici de doi ani pentru a începe să amușineze după alte femei.

Tony era primul care recunoștea că femeile erau slăbiciunea lui. Existau atât de multe, în fond. O iubise pe Pilar cât de profund era el capabil să iubească altă ființă omenească. Desigur, își iubise propria funcție privilegiată în organizația Giambelli, ca soț al fiicei lui La Signora și tată al nepoatei acesteia.

Din acest motiv încercase, ani de zile, să fie cât mai discret cu slăbiciunea lui. Slăbiciunea care în cele din urmă îl costase căsnicia, măcar în sens tehnic, dacă nu și legal.

El și Pilar trăiau despărțiți de șapte ani. Niciunul dintre ei nu înaintase divorțul. Pilar, pentru că îl iubea și ar fi nemulțumit-o enorm pe Tereza.

Mențineau o relație politicoasă, chiar rezonabil de amicală, iar Tony își păstra postul de președinte comercial al firmei Giambelli, California.

Șapte ani respectaseră această limită civilizată. Acum, se temea foarte tare că ajunsese pe punctul de a cădea dincolo de ea. Rene insista să se căsătorească. Asemenea unui bolid aerodinamic, Rene avea obiceiul de a se repezi spre țelul ales, doborând toate obstacolele.

Discuțiile cu ea îl lăsau pe Tony moleșit și amețit.

Era de o gelozie violentă, autoritară, pretențioasă și predispusă spre bosumflări înghețate.

Tony murea după ea. La treizeci și doi de ani, Rene era cu douăzeci și șapte de ani mai tânără decât el, fapt care îi mângâia amorul propriu. Faptul de a ști că o interesau și banii lui, pe lângă celelalte nu-l deranja deloc – ba chiar, o respecta pentru asta.

Era îngrijorat că, dacă-i dădea ceea ce dorea, avea să piardă tocmai lucrul pentru care îl dorea ea.

A naibii încurcătură.

Ca s-o rezolve, Tony proceda ca întotdeauna când avea dificultăți. Le ignora cât de mult posibil.

Studiind vederea spre golf, în timp ce sorbea dintr-un vermut mic, Tony o aștepta pe Rene să termine cu îmbrăcatul pentru seara în oraș.

Și era îngrijorat că nu mai avea timp.

Soneria îl făcu să întoarcă, încruntat, capul. Nu așteptau pe nimeni. Întrucât era seara liberă a majordomului, se duse să răspundă.

De cum deschise ușa, chipul i se însenină.

— Sophia, ce surpriză plăcută!

— Tată.

Sophia se ridică ușor pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz. Ridicol de chipeș, ca întotdeauna, își spuse ea. Genele bune și chirurgul plastic excelent îi priau de minune.

Se strădui să nu ia în seamă scurtul junghi instinctiv de nemulțumire, încercând să se concentreze asupra junghiului la fel de scurt și instinctiv de afecțiune.

— Tocmai am venit de la New York și am vrut să te văd înainte de a porni spre vilă.

Îi scrută chipul – neted, aproape neridat și, cu siguranță, netulburat. Părul brunet era încărunțit atrăgător pe la tâmple, ochii albaștri erau limpezi.

Avea o bărbie pătrată, cu o gropiță în mijloc. Când era mică, îi plăcea să-și bage degetul înăuntru, făcându-l să râdă.

— Văd că te pregătești să ieși, comentă ea, observându-i smokingul.

— În curând.

O luă de mână, trăgând-o în casă.

— Dar am timp destul. Ia loc, prințeso, și spune-mi ce mai faci. Cu ce să te servesc?

Sophia îi aplecă paharul spre ea. Mirosi, mulțumită.

— Ce bei și tu, e perfect.

Scrută încăperea, în timp ce Tony mergea spre bar. Numai paradă și niciun pic de substanță. Tipic pentru tatăl ei.

— Te duci mâine?

— Unde să mă duc?

Sophia înclină capul:

— La vilă.

— Nu, de ce?

Luă paharul, gânditoare, în timp ce sorbea.

— N-ai primit un telefon?

— În legătură cu ce?

Sophia era în dilemă.

Tony o înșelase pe mama ei, își încălcase cu nepăsare jurămintele de când îl știa, iar în cele din urmă le părăsise pe amândouă, fără o singură privire în urmă.

Dar continua să facă parte din familie, iar familia era chemată la vilă.

— La Signora.Unul din summit-urile ei cu avocații, am auzit. N-ar strica să fii și tu acolo.

— A, da, mă rog, eu de fapt…

Se întrerupse, când intră Rene.

Dacă exista o fată de afiș pentru regina amantelor, își spuse Sophia, simțind cum îi veneau dracii, Rene Fox era aceea.

Înaltă, plină de curbe și blondă de blondă. Rochia Valentino cuprindea un trup tonifiat nemilos, reușind să arate modestă și elegantă în același timp.

Părul îi era adunat în creștet, de unde se revărsa pe spate, scoțându-i în evidență fața frumoasă și răsfățată, cu buze senzuale, pline – de colagen, își spuse veninos Sophia – și ochi verzi, vicleni.

Alesese diamante, ca să se asorteze cu rochia Valentino, și îi scânteiau irizat pe pielea netedă.

Cam cât de mult îl costaseră pietrele alea pe tatăl ei? se întrebă Sophia.

— Bună, salută ea, luând încă o sorbitură de vermut pentru a-și alunga gustul amar din gură. Rene, nu-i așa?

— Da, de aproape doi ani. Tot Sophia?

— Da, de douăzeci și șase.

Tony își drese glasul. După părerea lui, nimic nu era mai periculos decât două femei gata să-și scoată ochii.

— Rene, Sophia tocmai a venit de la New York.

— Nu zău?

Distrându-se de minune, Rene luă paharul lui Tony și sorbi.

— Acum înțeleg de ce arăți cam răvășită. Noi tocmai plecam la o petrecere. Poți veni cu noi, adăugă ea, luându-l pe Tony de braț. Cred că am în debara ceva care să-ți vină bine.

Dacă-i era dat să se ia de păr cu Rene, n-avea de gând s-o facă în apartamentul tatălui ei, după un zbor transcontinental.

Sophia avea să aleagă ea însăși locul și momentul.

— Foarte amabil din partea ta, dar m-aș simți penibil îmbrăcată cu ceva prea larg pentru mine. Și, adăugă ea, cu o voce dulce ca mierea, tocmai pornesc spre nord. Afaceri de familie.

Puse paharul jos.

— Distracție plăcută.

Porni spre ușă, unde Tony o ajunse din urmă ca s-o bată ușor, împăciuitor, pe umăr.

— De ce nu vrei să vii cu noi, Sophia? Arăți minunat așa cum ești.

— Nu, mulțumesc.

Se întoarse spre el, iar ochii li se întâlniră. Ai lui erau plini de scuze spășite.

O expresie pe care Sophia o văzuse de prea multe ori ca să mai aibă încredere.

— Nu prea am chef de petreceri.

Și îi trânti ușa în nas, făcându-l să tresară.

— Ce voia? vru să știe Rene.

— Era doar în trecere, cum am spus.

— Fiica ta nu face niciodată ceva fără motiv.

Tony ridică din umeri.

— Poate s-o fi gândit să mergem împreună spre nord, mâine dimineață. Tereza a trimis o convocare.

Ochii lui Rene se îngustară.

— Nu mi-ai spus.

— La mine n-a ajuns.

Expediind problema, Tony preferă să se gândească la petrecere și la intrarea pe care aveau să și-o facă.

— Arăți fabulos, Rene. Mare păcat să acoperi rochia asta, chiar și cu hermină. Să-ți aduc etola?

— Cum adică, la tine n-a ajuns? trânti Rene pe masă paharul gol. Funcția ta la Giambelli e cu siguranță mai importantă decât a fiică-tii.

Iar Rene era foarte hotărâtă ca această situație să nu se schimbe.

— Dacă baba cheamă familia, te duci și tu. Mâine mergem cu mașina.

— Amândoi? Dar…

— E ocazia ideală ca să pui piciorul în prag, Tony, și să-i spui lui Pilar că vrei să divorțezi. Vom sta puțin astă seară, ca să fim amândoi cu mintea limpede.

Se apropie de el și-și trecu degetele peste obrazul lui. Cu Tony, știa prea bine, manipularea cerea ordine ferme și compensații fizice, îmbinate judicios.

— Iar la noapte, când ne întoarcem, am să-ți arăt ce poți aștepta de la mine după ce vom fi căsătoriți. Când ne întoarcem, Tony…

Se aplecă spre el, mușcându-i în joacă buza de jos.

— Poți să faci tot ce vrei.

— Hai mai bine s-o dăm încolo de petrecere.

Rene râse, ferindu-se de mâinile lui.

— E importantă. Și vei avea timp să te gândești la ce vrei să-mi faci. Adu-mi hermina, vrei, iubitule?

În seara aceea, își spuse Rene, în timp ce Tony se ducea să i-o aducă, se simțea exact ca o hermină.

În seara aceea, se simțea bogată.