Pacate sacre

Pacate sacre de Nora Roberts

Capitolul 1

15 august. O zi urmând altor zile de nădușeală și cu un cer încețoșat. Fără nori pufoși sau brize înmiresmate, doar un zid de umiditate, aproape suficient de gros, încât să poți înota în el.

Buletinele meteo de la orele șase și unsprezece promiteau, posace, mai rău decât atât. În lungile, leneșele zile ale sfârșitului de vară, valul de căldură care intra în cea de a doua, nemiloasă săptămână, era cea mai mare problemă acum, în Washington D.C.

Activitatea Senatului fusese amânată până în luna septembrie, așa încât pe colina Capitoliului domnea apatia. Odihnindu-se după o mult comentată călătorie în Europa, președintele se răcorea la Camp David. Fără agitația de zi cu zi a vieții politice, Washington-ul nu mai era decât un oraș al turiștilor și al vânzătorilor stradali. Vizavi de Smithonian un mim dădea un mic spectacol în fața unei mulțimi lipicioase, care se oprise mai mult să-și tragă sufletul, decât din dragoste pentru artă. Rochii frumoase de vară se fanau, iar copiii scânceau după înghețată.

Tineri și vârstnici se îngrămădeau în Rock Center Park, folosind umbra și apa ca arme de apărare împotriva zăpușelii. Băuturile răcoritoare și limonada se consumau cu galoanele, berea și vinul curgeau în aceleași cantități, dar mai puțin bătător la ochi. Sticlele dispăreau miraculos în clipa în care poliția intra în scenă. În timpul picnicurilor și al grătarelor în aer liber, oamenii își ștergeau transpirația, prăjeau cârnați și supravegheau copiii, îmbrăcați sumar, care mergeau de-a bușilea prin iarbă. Mamele țipau la progenituri să nu se apropie de apă, să nu alerge pe drum, să lase jos un băț sau o piatră. Ca de obicei, muzica se auzea tare, sfidător, din aparatele de radio portabile; unde fierbinți, le spuneau disk-jockey-ii și anunțau temperaturi de peste nouăzeci de grade Fahrenheit.

Studenții se adunau în grupuri mici, unii așezându-se pe bolovani, la malul apei, ca să discute soarta lumii, alții întinzându-se pe iarbă, mai preocupați de soarta bronzului lor. Cei ce-și putuseră permite să-și cheltuiască timpul și benzina, o șterseseră la mare sau la munte.

O tânără și frumușică pictoriță stătea sub un pom și schița alene. După câteva încercări de a-i atrage atenția asupra bicepșilor la care muncise de șase luni încoace, unul din jucători recurse la o metodă mai directă. Discul de plastic ateriză cu un plescăit pe blocul ei de desen. Când fata își ridică enervată privirea, el alergă leneș spre ea. Zâmbetul lui era de scuze și, astfel calculat, spera el, încât să o orbească.

— Scuzele mele. Mi-a scăpat.

Îndepărtându-și de pe umăr o adevărată cascadă de păr negru, artista îi înapoie discul.

— E-n regulă. Reveni la schița ei fără să-i mai acorde o privire, măcar.

Dacă tinerețea are ceva, atunci are tenacitate. Așezându-se pe vine lângă ea, tânărul începu să-i studieze desenul. Cu cât știa el despre artă n-ar fi umplut un țoi, dar încercarea moarte n-are.

— Ei, nu-i rău deloc. Unde studiezi?

Recunoscând stratagema, fata îi respinse curtea, uitându-se apoi îndelung la el și făcându-l să zâmbească.

— La Georgetown.

— Serios? Ca și mine. La Drept, la pre-universitare.

Pierzându-și răbdarea, amicul lui îl strigă din partea cealaltă a pajiștii.

— Rod! Mergem sau nu să bem o bere?

— Vii des aici? o întrebă Rod, prefăcându-se că n-aude. Fata asta avea cei mai mari și mai cafenii ochi pe care-i văzuse vreodată.

— Din când în când.

— Ce-ar fi să…

— Rod, hai odată. Să bem și noi berea aia.

Rod se uită la prietenul lui asudat, ușor supraponderal, și înapoi, în ochii aceia cafenii, răcoritori, ai pictoriței. Nicio concurență.

— Vin și eu mai târziu, Pete, îi răspunse Rod, după care lansă discul într-un arc înalt, neglijent.

— Gata joaca? îl întrebă fata, urmărind zborul discului.

El zâmbi, apoi îi atinse în treacăt părul.

— Depinde.

Înjurând, Pete alergă în urmărirea discului. Abia dăduse cinci verzi pe el. După ce fu cât pe ce să se împiedice de un câine, o luă la vale, anevoios, sperând că discul nu va ateriza în apă. Plătise mult mai mult pe sandalele de piele. Discul o luă spre apă, făcându-l să înjure în gura mare, apoi se lovi de un copac și coti în direcția tufișurilor. Cu transpirația curgând de pe el și gândindu-se la berea rece care-l aștepta, Pete dădu ramurile la o parte, croindu-și drum.

Inima încetă să-i mai bată, pentru ca apoi să-i trimită sângele în cap, cu pulsații puternice. Până să apuce să-și tragă sufletul ca să poată striga, prânzul lui, alcătuit din cartofi prăjiți și crenvurști, se revărsă cu violență.

Discul aterizase la puțin mai mult de o jumătate de metru de apă. Zăcea, nou și roșu și vesel, pe o mână albă, care părea că vrea să-i facă vânt.

Fusese Carla Johnson, studentă la teatru, de douăzeci și trei de ani, chelneriță în timpul liber. Fusese strangulată în urmă cu douăsprezece sau cincisprezece ore, cu stola unui preot. Albă, brodată cu auriu.

* * *

Detectivul Ben Paris se prăbuși pe birou, după ce-și termină raportul privind uciderea lui Johnson. Pusese pe hârtie toate faptele, bătând la mașină cu două degete, în stilul mitralieră. Acum, însă, acestea se întorceau înapoi, spre el. Nu fusese nici viol, nici furt. Poșeta fusese găsită sub ea, cu douăzeci și trei de dolari și șaptezeci și șase de cenți și cu o cartelă de bancă, MasterCard. Inelul cu opal, care să tot fi făcut vreo cincizeci de dolari, îi rămăsese pe deget. Nici mobil, nici suspecți. Nimic.

Ben își petrecuse după-amiaza împreună cu partenerul său, discutând cu familia victimei. Urâtă treabă, își spuse el. Mereu, aceleași răspunsuri. Carla dorise să devină actriță, Viața ei fusese numai studiu. Se întâlnea cu câte un prieten, dar nu era nimic serios, fusese mult prea dedicată unei ambiții pe care nu și-o va mai împlini niciodată.

Ben citi din nou raportul și se opri mai mult asupra armei crimei. Eșarfa unui preot. Alături, fusese prins cu un ac, un bilet. Îl citise acolo, îngenuncheat lângă victimă:

Iertate fie-i păcatele.

— Amin, murmură Ben, răsuflând prelung.

* * *

Trecuse de ora unu noaptea, în cea de a doua săptămână a lui septembrie, când Barbara Clayton o luă peste peluza din fața catedralei Washington. Aerul era cald, stelele străluceau, dar dispoziția ei nu o lăsa să se bucure. Mergea și înjura, furioasă. Ce-or să-i mai audă urechile mecanicului ăluia cu față de dihor, mâine dimineață! Auzi, cică îi făcuse transmisia ca nouă. Ce escroc! Slavă Domnului că nu mai avea de mers decât câteva cvartale. Acum o să trebuiască să ia autobuzul până la slujbă. O să plătească el, ticălosul ăla urât, puțind a ulei. O stea căzătoare explodă și traversă cerul într-un arc strălucitor. Ea nici măcar nu o văzu.

Nici bărbatul care o urmărea. Știuse că o să vină. Nu i se spusese să fie vigilent? Capul lui, chiar și acum nu era el oare gata să explodeze din cauza presiunii Vocii? Fusese ales, dându-i-se misiunea aceasta și gloria.

— Dominus vobiscum,murmură el, apoi înșfăcă strâns în mâini materialul plăcut la pipăit al stolei.

Iar când misiunea lui fu îndeplinită, se simți cuprins de fierbințeala năvalnică a senzației de forță. Coapsele îi explodară. Sângele începu să cânte în el. Era curat. Și acum, în felul acesta, era și ea. Încet, cu gingășie, își trecu degetul mare peste fruntea ei, peste buze, peste inimă, făcând semnul crucii. O absolvise de păcate, dar cât se poate de repede. Vocea îl avertizase că vor exista mulți care nu vor înțelege puritatea lucrării sale.

Părăsindu-i trupul în întunericul nopții, porni mai departe, cu ochii strălucindu-i de lacrimi și de bucurie.

* * *

— Presa, televiziunea, toți ne asaltează pe tema asta. Căpitanul Harris arse un pumn în ziarul desfăcut, de pe birou. Tot orașul ăsta nenorocit a intrat în panică. Aflu eu cine a furnizat presei chestia asta cu preotul…

Se opri, retrăgându-se în el. Rar i se întâmpla să-și piardă astfel controlul. Stătea el în spatele biroului, dar tot polițist era, își spuse, și încă unul al naibii de bun. Un bun polițist nu-și pierde firea. Începu să împăturească ziarul ca să-și acorde suficient timp să-și revină și-și plimbă privirea peste ceilalți polițiști din încăpere. Unul și unul, fir-ar să fie, recunoscu Harris. Nu ar fi tolerat vreunul mai slab.

Ben Paris stătea pe colțul biroului, jucându-se cu un presse-papier din plastic imitând sticla. Harris îl cunoștea suficient de bine ca să știe că Ben simțea nevoia să țină ceva în mâini, când gândea. Tânăr, se gândi Harris, dar având deja zece ani în poliție. Un polițist de nădejde, chiar dacă nu proceda el întotdeauna foarte ortodox. Cele două citări pe ordinul de zi pentru fapte de vitejie fuseseră binemeritate. Când situația era mai puțin tensionată, pe Harris chiar îl amuza faptul că Ben arăta ca versiunea unui scenarist de la Hollywood despre un polițist detectiv – cu fața prelungă, cu oase puternice, cu părul negru, sârmos. Părul lui era bogat și mai lung decât se obișnuia, dar era tuns într-una din frizeriile acelea micuțe, elegante, din Georgetown. Avea ochi verzi, deschiși la culoare, care nu scăpau nimic important.

Prăvălit pe un scaun, cu picioarele lui lungi întinse în față, stătea Ed Jackson, partenerul lui Ben. La un metru nouăzeci și opt și nouăzeci și trei de kilograme, intimida ușor suspecții, numai când apărea. Întâmplător sau special, își lăsase barbă mare, care era la fel de roșcată ca și coama cârlionțată de pe cap. Avea ochii albaștri și prietenoși. Putea găuri o monedă de la cincizeci de metri, cu pistolul din dotare.

Harris puse ziarul deoparte, dar nu se așeză.

— Ce-ați aflat?

Ben trecu presse-papier-ul dintr-o mână într-alta, înainte de a-l pune la loc.

— În afară de aspectul general și de culoarea părului, nu există nicio altă legătură între cele două victime. Nu există prieteni comuni, nu există localuri comune, frecventate de acestea. Profilul Carlei Johnson îl ai. Barbara Clayton lucra într-un magazin de îmbrăcăminte, era divorțată, fără copii. Familia ei locuiește în Maryland. Intelectuali. A avut o legătură foarte strânsă cam până acum vreo trei luni. Când s-a fâsâit totul, tipul s-a mutat la Los Angeles. Facem cercetări asupra lui, dar tipul pare curat.

Băgă mâna în buzunar după o țigară și surprinse privirea partenerului său.

— Asta-i a șasea, îi spuse Ed. Ben încearcă să fumeze sub un pachet pe zi, explică el, după care continuă el raportul: Clayton își petrecuse seara într-un bar din Wisconsin. Genul de seară în oraș a unei fete, împreună cu o prietenă care lucra cu ea. Prietena spune că Barbara Clayton a plecat la ora unu. Mașina ei a fost găsită, în pană, la câteva cvartale de locul crimei. Se pare că avea probleme cu transmisia. Se hotărâse, probabil, să-și continue drumul pe jos. Apartamentul ei se afla cam la vreo jumătate de milă mai jos.

— Singurele lucruri pe care victimele le au în comun este că amândouă erau blonde, albe și de sex feminin. Ben trase adânc fum în piept, umplându-și plămânii cu el și dându-i apoi drumul.

— Acum sunt moarte amândouă.

În teritoriul lui, își spuse Harris și asta îl afectează.

— Arma crimei, eșarfa unui preot.

— Stola, specifică Ben. N-a fost prea greu să mergem pe urma ei. Omul nostru o folosea pe cea mai bună – din mătase naturală.

— Nu a cumpărat-o din oraș, continuă Ed. În niciun caz, în ultimul an. Am verificat la toate magazinele de obiecte de cult, la toate bisericile. Am aflat că există trei locuri de unde se poate cumpăra așa ceva.

— Biletele sunt scrise pe o hârtie care poate fi găsită la orice papetărie, adăugă Ben. Deci nu se poate merge pe urma lor.

— Cu alte cuvinte, nu aveți nimic.

— Cu orice cuvinte, nu avem nimic, spuse Ben, trăgând din nou fum în piept.

Harris îi studie pe cei doi în tăcere. Poate că ar fi preferat ca Ben să poarte cravată sau ca Ed să-și radă barba, dar asta îi privea pe ei. Erau cei mai buni. Paris, cu farmecul lui și cu aparenta lui nonșalanță, avea instinctul unei vulpi și ascuțimea unui stilet. Jackson era grijuliu și eficient ca o mătușă rămasă fată mare. Orice caz era pentru el ca un joc de puzzle și nu obosea niciodată să mute piesele.

Harris adulmecă fumul care venea din țigara lui Ben și își spuse că renunțase la fumat spre binele lui.

— Duceți-vă înapoi și stați din nou de vorbă cu toată lumea. Prezentați-mi raportul asupra vechiului prieten al lui Clayton și lista clienților magazinelor de obiecte de cult. Trebuie să punem mâna pe tipul ăsta, adăugă el, uitându-se din nou la ziar.

— Preotul, murmură Ben trăgând cu coada ochiului la titlul articolului. Presa se dă întotdeauna în vânt să boteze psihopații.

— Și să comenteze fără acoperire, adăugă Harris. Haide să-l scoatem din paginile ziarelor și să-l băgăm după gratii.

* * *

Amețită după o noapte întreagă în care stătuse aplecată asupra hârtiilor, doctorița Teresa Court își bea cafeaua răsfoind ziarul Post. Trecuse o săptămână întreagă de la cea de-a doua crimă și Preotul, așa cum îl botezase presa, continua să bântuie în libertate. Nu considera câtuși de puțin că a citi despre el era cel mai bun mod de a-și începe ziua, dar omul o interesa din punct de vedere profesional. Nu era imună la moartea celor două tinere femei, dar fusese educată să privească faptele și să pună un diagnostic. Viața ei fusese închinată acestui scop.

Din punct de vedere profesional, viața ei era asaltată de probleme, de suferință, de frustrări. În compensație, își păstra lumea ei privată în ordine și simplitate. Cum crescuse în puf și primise o educație pe măsură, considera gravura de Matisse de pe perete și paharul de cristal de Baccarat de pe masă, ca pe ceva firesc. Prefera liniile precise și culorile pastelate, dar uneori se pomenea atrasă de ceva strident, cum era pictura abstractă, în ulei, cu tușă viguroasă și culori arogante, de deasupra mesei. Își înțelegea nevoia de duritate ca și pe cea de blândețe și era mulțumită. Una din principalele ei priorități era aceea de a fi mulțumită.

Cum cafeaua se răcise deja, o împinse în lături. După o clipă, împinse deoparte și ziarul. Își dorea să știe mai mult despre asasin și despre victime, voia să aibă toate detaliile. Își aminti apoi vechiul proverb care spunea să fii prudent cu ce-ți dorești, căci s-ar putea să ți se îndeplinească. Aruncă o privire la ceas și se sculă de la masă. Nu avea timp să clocească deasupra unei povești dintr-un ziar. O așteptau pacienții.

* * *

Orașele de pe Coasta de Est arată în toată splendoarea lor toamna. Vara le coace, iarna le lasă înnămolite și murdare, dar toamna le conferă un suflu de culoare și demnitate.

Ben Paris se trezi brusc. Era ora două, într-o noapte rece de octombrie. N-avea rost să se mai întrebe ce-i tulburase somnul și visul interesant în care apăreau trei blonde. Se sculă și se duse gol la masa de toaletă, după țigări. Douăzeci și două, murmură el în tăcere.

Aprinse una, umplându-și gura cu gustul amărui, familiar și abia după aceea se duse la bucătărie să-și fiarbă cafeaua. Aprinzând doar lampa fluorescentă de deasupra sobei, se uită atent după gândaci. Nimic nu se strecurase printre crăpături. Ben aprinse focul sub ibric și se gândi că ultima dezinsecție mai avea încă putere. Întinzându-se după o ceașcă, împinse deoparte corespondența de vreo două zile care mai aștepta încă să fie deschisă.

În lumina aspră din bucătărie chipul lui arăta dur, chiar periculos. Era normal, se gândea doar la crime. Trupul lui gol era ușor și sprinten și atât de slab, încât ar fi putut trece drept sfrijit fără proeminențele discrete ale mușchilor.

Cafeaua nu l-ar fi ținut treaz. Când mintea lui era pregătită, trupul o urma imediat. Se antrenase singur, de-a lungul atâtor ore de stat la pândă.

O pisică costelivă, de culoarea prafului, sări pe masă și-l privi fumând și sorbind din cafea. Văzând că era cu gândurile aiurea, pisica își revizui ideea despre o farfurioară cu lapte în toiul nopții și se așeză, începând să se spele.

Nu erau mai aproape de găsirea asasinului decât în după-amiaza în care fusese găsit primul cadavru. Orice pistă, fie ea cât de vagă, de care se apropiau, se dovedea un fiasco după primele mile de luat la picior. Se înfundaseră, reflectă Ben. Nimic. Zero.

Desigur, fuseseră cinci declarații, numai într-o singură lună. Toate venind din partea unor minți deranjate care mureau să li se acorde atenție. Trecuseră douăzeci și șase de zile de la cea de a doua crimă și nu ajunseseră nicăieri. Și cu fiecare zi care trecea, știa bine, pista se răcea tot mai mult. În timp ce presa obosea, oamenii începeau să se relaxeze. Nu-i plăcea asta.

Aprinzând o țigară de la alta, Ben se gândea la acalmia de dinaintea furtunii. Privi afară în noaptea rece, luminată de o semilună, cu gândurile duse.

* * *

Localul lui Doug se afla la numai cinci mile de apartamentul lui Ben. La ora asta, luminile fuseseră stinse. Muzicanții plecaseră și băutura împrăștiată pe jos, ștearsă. Francie Bowers ieși pe ușa din spate trăgându-și puloverul pe ea. O dureau picioarele. După șase ore petrecute pe tocurile ei de zece centimetri, își simțea acum, în bascheți, degetele amorțite. Totuși, bacșișurile primite meritau asta. Dusul băuturilor la mese însemna să stai într-adevăr mult în picioare, dar dacă aveai picioare bune – și avea – bacșișurile curgeau.

Câteva asemenea nopți îi mai trebuiau, își făcea ea planul, și putea să depună avansul pentru un mic Volkswagen. Gata cu autobuzele. Asta era ideea ei despre paradis.

Simți un ușor junghi venind dinspre bolta piciorului. Francie aruncă o privire înspre alee. Ar scuti-o de un sfert de milă. Dar era întuneric. Mai făcu vreo doi pași înspre felinar și renunță. Întuneric sau nu, un pas mai mult decât trebuie nu o să facă.

Așteptase mult. Dar știa. Vocea îi spusese că fusese trimisă una dintre oițele rătăcite. Venea cu repeziciune, ca și cum ar fi fost nerăbdătoare să fie mai repede izbăvită. De zile întregi se ruga pentru ea, pentru curățirea sufletului ei. Acum, clipa iertării era la un pas de el. El nu era decât un instrument.

Capul începu să-i vâjâie și toată această neliniște o luă în jos, în spirală. Puterea își făcea drum în el. Se rugă, la adăpostul umbrelor, până când apăru ea.

Se mișcă iute, așa cum era milostiv să se miște. Când stola fu răsucită în jurul gâtului ei, victima nu avu decât o secundă să caște gura după aer, înainte ca el să strângă lațul. Scoase doar un mic sunet gâlgâit, în clipa în care rămase fără aer. Cuprinsă de groază, dădu drumul genții de pânză și se apucă cu amândouă mâinile de obiectul care o împiedica să respire.

Uneori, când puterea lui era mare, reușea să le termine repede. Dar diavolul din ea era puternic, îl provoca. Degetele ei traseră de mătase, apoi se înfipseră cu putere în mănușile pe care le purta. Când începu să dea cu picioarele în el, o ridică în sus, dar ea continua să-l lovească. Atinse cu piciorul o cutie de tablă și o expedie zăngănind. Zgomotul răsună puternic în capul lui, aproape făcându-l să urle și el.

Apoi ea se înmuie și lacrimile de pe fața lui se uscară în aerul toamnei. O așeză încet pe beton și-i dădu dezlegarea, în limba cea veche. După ce prinse cu un ac biletul de pulover, o binecuvântă.

Ea își găsise pacea. Iar pentru moment, și el.

* * *

— La ce bun să murim și noi, îndreptându-ne într-acolo? spuse Ed pe un ton liniștit, când Ben luă o curbă cu cincizeci de mile pe oră. Oricum, e deja moartă.

Ben încetini Mustang-ul și făcu imediat la dreapta.

— Tu ai făcut praf ultima mașină. Ultima mea mașină, adăugă, fără prea mult umor în glas. Nu avea decât șaptezeci și cinci de mii de mile la bord.

— Urmărire la mare viteză, bombăni Ed.

Mustang-ul hurducăi peste o denivelare, amintindu-i lui Ben că trebuia să verifice amortizoarele.

— Și nu te-am omorât.

— Contuzii și lacerări. Lunecând prin lumina chihlimbarie, Ben trecu într-a treia.

— Multiple contuzii și lacerări.

Amintindu-și, Ed zâmbi.

— Dar i-am prins, nu?

— Erau leșinați. Ben opri mașina cu un schelălăit puternic și băgă cheile în buzunar. Iar eu am avut nevoie de cinci copci, în braț.

— Fir-ar, fir-ar, fir-ar… Căscând, Ed se desfășură din mașină și rămase în picioare pe trotuar.

Era aproape în zori și suficient de rece ca să-ți poți vedea răsuflarea, dar se adunase deja destulă lume. Ghemuindu-se în jacheta lui și dorindu-și o cafea, Ben își croi drum prin mulțimea curioasă de gură-cască, spre aleea împrejmuită cu sfoară.

— Sly. Făcându-i un semn cu capul fotografului poliției, Ben privi în jos, la victima numărul trei.

Aprecie să aibă între douăzeci și șase și douăzeci și opt de ani. Puloverul era din fire sintetice ieftine, iar tălpile bascheților ei erau roase. Avea cercei legănători, placați cu aur. Fața ei era o mască de fard, care nu se potrivea cu puloverul și pantalonii reiați, de duzină.

Făcându-și mâinile căuș în jurul celei de a doua țigări pe ziua de astăzi, ascultă raportul polițistului în uniformă, de lângă el.

— A fost găsită de un vagabond. L-am urcat într-o mașină, să-și mai revină. Se pare că a dat peste ea căutând în gunoaie. L-a speriat de moarte, așa că a luat-o la fugă pe alee și aproape că a intrat în mașina mea.

Ben dădu din cap și se uită în jos, la biletul ordonat scris, prins cu acul de puloverul ei. Frustrarea și furia trecuseră ca fulgerul prin el, fără să lase urme și fiind ușor înlocuite de un sentiment de acceptare. Aplecându-se, Ed ridică sacul de pânză, foarte mare, căruia-i dăduse ea drumul. Din el se împrăștie un pumn de jetoane de autobuz.

Îi aștepta o zi nesfârșită.

* * *

Șase ore mai târziu, intrară în clădirea poliției. Secția de Criminalistică nu avea aura sordidă a secției Moravuri, dar era aproape la fel de curată și de îngrijită ca și secțiile de poliție din suburbii. Cu doi ani în urmă pereții fuseseră zugrăviți în ceea ce Ben denumise bej de bloc de locuințe. Pardoseala din dale ceramice transpira vara și ținea frig iarna. Oricât de zeloși ar fi fost cei ce asigurau curățenia, încăperile erau sortite să miroasă veșnic a fum stătut de țigări, a zaț de cafea și a transpirație recentă. Este drept, în primăvară achiziționaseră un bazin și îl însărcinaseră pe unul din polițiști să cumpere plante pe care să le pună pe pervazurile ferestrelor. De murit nu mureau, dar nici nu prosperau.

Ben trecu prin dreptul unei mese de scris și-l salută din cap pe Lou Roderick, care bătea un raport la mașină. Era genul de polițist care-și făcea conștiincios rapoartele, așa cum un contabil ținea evidența taxelor.

— Harris vrea să-ți vorbească, îi spuse Lou și, fără să-și ridice privirea, reuși să pară amabil. Tocmai s-a întors de la o ședință cu primarul. Și cred că Löwenstein are un mesaj pentru tine.

— Mulțumesc. Ben se uită la batonul de ciocolată Snickers de pe biroul lui Roderick. Ascultă, Lou…

— Las-o baltă. Roderick continuă să-și bată raportul fără să-și întrerupă ritmul.

— Și asta numești tu camaraderie, mormăi Ben și o luă agale spre Löwenstein.

Ea era cu totul alt gen decât Roderick, reflectă Ben. Lucra în salturi, se întrerupea și pleca și se simțea mult mai bine în stradă decât la mașina de scris. Ben respecta precizia lui Lou, dar, ca ajutor, ar fi luat-o pe Löwenstein, ale cărei costume și uniforme curate și îngrijite nu ascundeau faptul că avea, în mod incontestabil, cele mai frumoase picioare din secție. Ben îi aruncă o privire scurtă, înainte de a se așeza pe colțul biroului ei. Păcat că era măritată, se gândi el.

Răsfoind alene prin hârtiile ei, așteptă până când aceasta termină de vorbit la telefon.

— Cum mai merge, Löwenstein?

— Dispozitivul de mărunțit gunoiul, de la chiuvetă, s-a înfundat și instalatorul îmi cere trei sute, dar nu-i nimic, pentru că o repară bărbatul meu. Puse un formular în mașina de scris. În felul ăsta, nu o să ne coste decât de două ori mai mult. Dar tu? Îi arse una peste mâna de pe Pepsi-ul ei. Ai noutăți despre Părinte?

— Doar un cadavru. Dacă în vorbele lui exista amărăciune, atunci aceasta era greu de detectat. Ai fost vreodată la localul lui Doug, mai jos de Canal?

— Eu nu duc o viață socială ca tine, Paris.

Ben fornăi și puse mâna pe cana burduhănoasă în care își ținea ea creioanele.

— Era chelneriță de băuturi, la mese. Avea douăzeci și șapte de ani.

— N-are rost să te consumi, îi spuse ea în șoaptă, apoi, văzându-i fața, îi întinse Pepsi-ul. Întotdeauna te consumă chestiile astea. Harris vrea să vă vadă, pe tine și pe Ed, mai spuse ea.

— Da, știu. Luă o înghițitură interminabilă, lăsând zahărul și cafeina să-i pătrundă în sistem. Ai vreun mesaj pentru mine?

— Ah, da. Dădu hârtiile la o parte, până când găsi ce căuta, și zâmbi cu subînțeles. Te-a sunat Bunny. Cum vocea ei ridicată, insinuantă, nu stârni nimic în el, îi aruncă o privire mirată și-i dădu biletul. Vrea să știe la ce oră mergi să o iei. Părea tare drăguță, zău, Paris.

Ben băgă biletul în buzunar și zâmbi.

— Chiar este tare drăguță, Löwenstein, dar aș lăsa-o în prima clipă în care te-ai hotărî tu să-ți înșeli soțul.

Ben plecă fără să-i înapoieze băutura și Löwenstein începu să râdă și se întoarse la formular și la mașina de scris.

— Au scos la vânzare apartamentele din blocul meu. Ed puse receptorul înapoi în furcă și o porni, împreună cu Ben, spre biroul lui Harris. Cincizeci de mii de dolari. Isuse!

— Înseamnă că are canalizarea proastă. Ben bău restul de Pepsi și aruncă sticla într-o cutie de gunoi.

— Da. Știi cumva ceva liber în blocul tău?

— Nimeni nu pleacă de acolo decât cu picioarele înainte.

Prin geamul gros al biroului lui Harris, îl puteau vedea pe căpitan, care vorbea la telefon. Se ținea bine pentru un bărbat de cincizeci și șapte de ani, care și-i petrecuse pe ultimii zece în spatele biroului. Avea prea multă voință ca să se îngrașe. Prima căsnicie se destrămase din cauza meseriei, a doua, din cauza sticlei. Harris renunțase și la băutură și la căsnicie și acum meseria le ținea locul amândurora. Polițiștii din secția lui nu îl plăceau în mod obligatoriu, dar îl respectau. Harris prefera lucrurile așa cum erau ele acum. Ridicându-și privirea, le făcu semn celor doi să intre.

— Să am rapoartele laboratorului înainte de ora cinci. O scamă dacă se găsește pe puloverul ei și aia vreau să știu de unde vine. Faceți-vă meseria. Dați-mi ceva cât de mic, să mi-o pot face și eu pe a mea. Închise telefonul și-și turnă cafea fierbinte. După cinci ani, tot un scotch ar fi fost mai bun.

— Vorbiți-mi despre Francie Bowers.

— Lucra la mese, la Doug, de aproape un an. Locuia singură într-un bloc din North West. Ed se mută de pe un picior pe altul și-și consultă carnetul. Căsătorită de două ori, de fiecare dată mai puțin de un an. Facem cercetări asupra ambilor foști soți. Muncea noaptea și dormea ziua, așa încât vecinii nu prea știu mare lucru despre ea. Pleca de la serviciu la ora unu noaptea. Se pare că o tăia pe alee ca să ajungă la stația de autobuz. Nu avea mașină.

— Nimeni n-a auzit nimic, adăugă Ben. Și nici n-a văzut nimic.

— Mai întrebați, spuse Harris simplu. Și găsiți pe cineva care a auzit. Ceva în plus despre numărul unu?

Lui Ben nu-i plăcea când victimelor li se dădeau numere și-și vârî mâinile în buzunare.

— Prietenul Carlei Johnson e la Los Angeles, unde a primit un rolișor într-o melodramă. E curat. Se pare că Johnson se certase cu un alt student, cu o zi înainte de a fi omorâtă. Martorii spun că fusese o ceartă foarte aprinsă.

— El a recunoscut, continuă Ed. Se pare că se întâlniseră de câteva ori, dar ea nu se arătase interesată.

— Are alibi?

— Pretinde că se îmbătase și că agățase un boboc din anul întâi. Ridicând din umeri, Ben se așeză pe brațul fotoliului. S-au logodit. Putem să-l mai chemăm o dată aici, dar niciunul din noi nu crede că ar putea avea vreo legătură cu crima. Nu le-a cunoscut pe Clayton și pe Bowers. Verificându-l, am constatat că puștiul este prototipul tânărului american, provenind dintr-o familie de burghezi, bine situată. Mai curând este Ed un psihopat, decât puștiul ăsta.

— Mulțumesc, partenere.

— Bine, dar oricum, mai verificați-l o dată. Cum îl cheamă?

— Robert Lawrence Dors. Conduce o Honda Civic și poartă cămăși de polo. Ben scoase o țigară. Poartă mocasini albi, fără șosete.

— Să-l aducă Roderick aici.

— Stai o clipă…

— Desemnez o echipă de forță pentru soluționarea acestui caz, spuse Harris, întrerupându-l pe Ben. Își turnă o a doua ceașcă de cafea. Roderick, Löwenstein și Bigsby vor lucra cu voi. Îl vreau pe individul ăsta până să apuce să omoare o altă femeie care se nimerește să fie singură pe alee. Vocea lui rămăsese blândă, rațională, dar categorică. Aveți ceva împotrivă?

Ben se apropie de fereastră și privi afară.

— Nu, cu toții vrem să punem mâna pe el.

— Inclusiv primarul, adăugă Harris, doar cu o vagă urmă de amărăciune în glas. Vrea ca la sfârșitul acestei săptămâni să fie în stare să ofere presei ceva pozitiv. Vom recurge la un psihiatru, ca să ne facă un profil.

— Un psihiatru? Râzând cinic, Ben se întoarse de la fereastră. Să fim serioși, căpitane.

Pentru că nici lui nu-i plăcea ideea, glasul i se înăspri.

— Doctorul Court a fost de acord să colaboreze cu noi, la cererea primarului. Încă nu știm cum arată asasinul, dar poate este timpul să știm cum gândește. În clipa asta, adăugă el uitându-se calm la cei doi, sunt în stare să privesc și într-un glob de cristal dacă acesta îmi va oferi o pistă. Să fiți înapoi la patru.

Ben voi să spună ceva, dar surprinse privirea de avertizare a lui Ed. Ieșiră fără un cuvânt.

— Poate că ar trebui să chemăm un medium, bombăni Ben.

— Privești îngust.

— Realist.

— Psihicul uman este plin de mistere fascinante.

— Iar ai citit prea mult.

— Iar cei antrenați în a-l înțelege pot deschide uși la care un profan bate în neștire.

Ben oftă și-și aruncă țigara în parcare, în clipa în care ieșiră afară din clădire.

— Rahat!

* * *

— Rahat, bombăni Tess, privind afară pe fereastra biroului ei. Două lucruri n-avea ea câtuși de puțin chef să facă acum. Primul era să ia în piept traficul pe ploaia rece, nesuferită, care se pornise. Al doilea era să se implice în crimele care amenințau orașul. Trebuia să-l facă pe primul pentru că primarul și bunicul ei o presaseră să-l facă pe al doilea.

Mapa ei era și așa prea încărcată. L-ar fi putut refuza pe primar politicos, chiar cerându-și scuze. Dar cu bunicul ei era cu totul altceva. Când avea de-a face cu el, parcă înceta să mai fie doctorița Teresa Court. După cinci minute nu mai era o femeie de un metru șaizeci și cinci și nu mai avea nicio diplomă încadrată de o ramă neagră, în spatele el. Redevenea fetița de doisprezece ani, numai piele și os, copleșită de personalitatea bărbatului pe care îl iubise cel mai mult pe lumea asta.

Dar el avusese grijă ca ea să obțină diploma în ramă neagră, nu? Cu încrederea ei, se gândi ea, cu sprijinul lui, cu nețărmurita lui credință în ea. Cum putea spune nu, când o ruga să-și folosească priceperea? Pentru că îi lua zece ore pe zi ca să se ocupe de cazurile ei curente, poate că era timpul să nu se mai încăpățâneze și să-și ia un partener.

Tess se uită în jurul ei, la biroul în culori pastelate, cu antichitățile și acuarelele alese cu grijă. Ale ei, se gândi ea. Fiecare piesă. Se uită apoi la comoda înaltă, pentru dosare, din stejar, de pe la 1920. Era încărcată cu dosarele cazurilor. Și acestea erau tot ale ei. Nu, nu o să-și ia niciun partener. La anul o să aibă treizeci de ani. Avea cazurile ei, avea biroul ei, avea problemele ei. Și așa voia să rămână totul.

Își luă din debara haina de ploaie căptușită cu vizon și și-o trase pe ea. Și poate, doar poate că va reuși să ajute poliția să-l găsească pe omul care umplea zilnic paginile ziarelor. Să-i ajute să-l găsească, să-l oprească, astfel ca la rândul lui să poată și el primi ajutorul de care avea nevoie.

Își luă poșeta și mapa burdușită cu dosare care urmau să fie sortate în decursul serii.

— Kate!

Tess intră în biroul alăturat, ridicându-și gulerul.

— Mă duc la poliție, la comisarul Harris. Nu-mi dai nicio legătură decât dacă este ceva urgent.

— Ar trebui să ai o pălărie, îi răspunse secretara.

— Am una în mașină. Pe mâine.

— Vezi cum conduci.

Deja cu gândul în altă parte, ieși pe ușă scormonind după cheile de la mașină. Poate că în drum spre casă o să apuce să cumpere niște mâncare chinezească la pachet și o să mănânce în tihnă, înainte de…

— Tess!

Încă un pas și ar fi fost în lift. Înjurând în sinea ei, Tess se întoarse și reuși să schițeze un zâmbet.

— Frank! Și ce bine reușise să-l evite, vreme de aproape zece zile.

— Ești o doamnă cumplit de greu de abordat.

Se îndreptă spre ea. Impecabil. Acesta era cuvântul care-i venea pe buze ori de câte ori îl vedea pe doctorul F.R. Fuller. Exact la limita plictiselii. Costumul lui gris-perle era de la Brooks Brothers, iar cravata lui cu dungulițe avea în ea aceeași nuanță, precum și rozul bébé al cămășii lui de la Arrow. Părul lui era frezat perfect și conservator. Tess încercă din greu să-și păstreze zâmbetul. Nu era vina lui Frank că ea nu se aprindea în contact cu perfecțiunea.

— Am fost ocupată.

— Știi ce se spune când muncești prea mult, Tess.

Scrâșni din dinți ca să se abțină de la a spune „nu, ce se zice?“ El râse pur și simplu și-i oferi restul clișeului. Tess apăsă pe butonul de coborâre, sperând că liftul va veni repede.

— Totuși, astăzi pleci mai devreme.

— Program de teren. Se uită la ceas în mod ostentativ. Avea timp destul. Sunt puțin în întârziere, minți ea, calmă.

— Am tot încercat să dau de tine. Sprijinindu-se cu mâna de perete, se aplecă spre ea. Un alt obicei al lui, pe care Tess îl detesta. Ai crede că nu-i nicio problemă, câtă vreme birourile noastre sunt alăturate, continuă el.

Unde naiba se afla liftul ăla, când avea cel mai mult nevoie de el?

— Știi bine ce înseamnă un program încărcat, Frank.

— Sigur că știu. Își scăpără zâmbetul lui de pastă de dinți și Tess se întrebă dacă nu cumva își închipuia că apa lui de colonie o înnebunea. Dar avem nevoie cu toții să ne mai relaxăm din când în când, n-am dreptate, doctore?

— Fiecare în felul lui.

— Am bilete pentru mâine seară la piesa lui Noel Coward, de la Kennedy Center. De ce să nu ne relaxăm împreună?

Ultima dată, singura dată când acceptase să se relaxeze alături de el, abia reușise să scape cu hainele pe ea. Mai rău, înainte de declanșarea stării de război, se plictisise vreme de trei ore.

— Drăguț din partea ta să te gândești la mine, Frank. Minți din nou fără ezitare: Dar, din păcate, am deja un program pentru mâine seară.

— Ce-ar fi să…

Ușile se deschiseră.

— Ca să vezi, am întârziat. Păși în lift, aruncându-i un zâmbet vesel. Și nu munci prea mult, Frank. Știi ce se spune.

Din cauza ploii și a traficului, își consumă aproape tot timpul ei suplimentar ca să ajungă la secția de poliție. În mod destul de ciudat, jumătatea aceea de oră, atât de belicoasă, o lăsă plină de bună dispoziție. Poate, se gândi ea, datorită faptului că scăpase atât de ușor de Frank. Dacă ar fi avut inima, dar nu o avea, i-ar fi spus simplu că era un ticălos și asta ar fi însemnat sfârșitul. Până să înceapă să o înghesuie în destule colțuri, recursese la tact și la scuze.

Întinzând mâna alături, își luă pălăria de fetru și-și înghesui părul sub ea. Se uită în oglinda retrovizoare și-și încreți nasul. N-avea rost să se mai aranjeze acum. Pierdere de timp cu ploaia asta. Trebuie să existe acolo o toaletă unde să scormonească în trusa de farduri și de unde să iasă apoi cu un aer demn și profesional. Până una-alta, nu o să arate decât udă.

Împingând portiera, Tess se apucă cu o mână de pălărie și o luă la fugă spre clădire.

— Fii atent. Ben își opri colegul pe scările care duceau la cartierul general. Nemaipăsându-le de ploaie, o urmăreau pe Tess care sărea printre băltoace.

— Frumoase picioare, comentă Ed.

— La naiba. Sunt chiar mai grozave decât ale lui Löwenstein.

— Posibil. El se mai gândi o clipă. Dar greu de spus, în ploaie.

Alergând în continuare, cu capul plecat, Tess se năpusti sus pe scări și se izbi de Ben. O auzi înjurând, înainte de a o prinde de umeri și de a o îndepărta de el, suficient ca să o privească în față.

Meritase să se ude, pentru ceea ce vedea.

Elegantă. Chiar cu ploaia care șiroia pe ea. Ben se gândi la eleganță. Tăietura pomeților era puternică, suficient de proeminentă ca să-l facă să se gândească la fecioarele vikingilor. Gura era moale și umedă, făcându-l să se gândească la alte lucruri. Era palidă, doar cu o umbră rozalie în obraji. Ochii însă erau cei care îl făcură să-și înghită remarca ușuratică pe care se gândise să o facă. Erau mari, reci și, doar o idee, enervați. Și violeți. Crezuse că această culoare îi fusese rezervată doar lui Elizabeth Taylor și florilor de câmp.

— Scuzați-mă, reuși Tess să spună, când își recăpătă suflul. Nu v-am văzut.

— Nu. Ar fi vrut să se mai uite la ea, dar reuși să se adune. Ben avea o reputație, în ce privește femeile, care devenise mitică. Exagerată, dar bazată pe fapte.

— La viteza cu care circulați, nu mă surprinde. Îi făcea plăcere să o țină, să-i urmărească ploaia agățându-i-se de gene. V-aș putea acuza de atac asupra unui ofițer de poliție.

— Doamna stă în ploaie, spuse Ed în șoaptă.

Până atunci, Tess nu-l observase decât pe bărbatul care o ținea, uitându-se la ea ca și cum ar fi apărut dintr-un vălătuc de fum. Privi acum dincolo de el și apoi în sus. Văzu un uriaș ud, cu ochi albaștri care râdeau și cu o masă de păr roșcat, leoarcă. Se afla oare la o secție de poliție sau într-un basm?

Ben continuă să o țină de un braț, în timp ce deschidea ușa. O conduse înăuntru, dar nu intenționa să-i dea drumul. Nu încă.

Odată înăuntru, Tess îi mai aruncă o privire lui Ed, se convinse că era real și se întoarse spre Ben. Și el era real. Și continua să o țină de braț. Amuzată, își ridică o sprânceană.

— Ofițer, te previn că dacă mă arestezi pentru atac, voi deschide acțiune pentru comportament brutal din partea poliției. Când el zâmbi, Tess simți un declic. Deci nu era atât de inofensiv pe cât se gândise ea.

— Și acum vă rog să-mi permiteți să…

— Bine, fără nicio acțiune. Ben continuă să o țină de braț. În cazul în care ați venit pentru un proces-verbal de contravenție…

— Sergent…

— Detectiv, o corectă el. Ben.

— Detectiv, probabil că voi recurge la ajutorul dumitale cu o altă ocazie, dar în clipa de față sunt în întârziere. Dacă vreți totuși să mă ajutați…

— Sunt un servitor public.

— Atunci dați-mi drumul la braț și spuneți-mi unde îl găsesc pe căpitanul Harris.

— Căpitanul Harris? De la Criminalistică?

Văzu surpriza, neîncrederea, și-și simți brațul eliberat. Intrigată, își scutură capul, scoțându-și pălăria. Părul blond deschis i se revărsă pe umeri.

— Exact.

Privirea lui Ben urmări cascada părului, înainte de a reveni asupra chipului ei. Nu prea merge, se gândi el. Suspecta lucruri care nu prea mergeau.

— Doctor Court?

Severitatea și cinismul merg foarte greu cu grația. Tess nu se obosea să le armonizeze.

— Din nou exact, detectiv.

— Sunteți psihiatru?

Îi răspunse și ea cu o întrebare.

— Sunteți polițist?

Probabil că amândoi ar fi fost în stare să continue să se complimenteze astfel, dacă Ed n-ar fi izbucnit în râs.

— A sunat gongul pentru sfârșitul primei runde, spuse el pe un ton de glumă. Biroul lui Harris este colțul neutru al ringului. O luă chiar el pe Tess de braț și îi arătă drumul.