Deceptie

Deceptie de Amanda Quick

PROLOG

— Spune-i să se ferească de Gardian. Artemis Wingfield se întinse peste masa cârciumii. Ochii lui de un albastru spălăcit priveau fix de sub sprâncenele stufoase. Ai priceput, Chillhurst? Trebuie să se ferească de Gardian.

Jared Ryder, viconte de Chillhurst, își sprijini coatele de masă, privindu-l cu unicul său ochi valid pe bărbatul care îl însoțea. Wingfield se obișnuise cu el în ultimele două zile, își zise în sinea lui. Se acomodase atât de bine, încât nu se mai zgâia la peticul de catifea neagră care îi acoperea ochiul bolnav.

Era clar că Wingfield îl acceptase pe Jared, deoarece îl lua exact drept ceea ce se dăduse: un aventurier englez, asemeni lui, hotărât să plece într-o călătorie acum când, în fine, războiul împotriva lui Napoleon luase sfârșit.

Cei doi bărbați își petrecuseră ultimele două nopți în același han. Se aflau într-un port francez mic și murdar, în așteptarea vapoarelor pe care urmau să se îmbarce.

Era o seară de primăvară caldă. Cârciuma plină de fum se umpluse de consumatori. Jared își spuse că Wingfield se supusese unor chinuri inutile îmbrăcându-se în felul acela. În mod categoric, la disconfortul bărbatului mai vârstnic contribuiau gulerul înalt până la bărbie, cravata elegant înnodată, vesta perfect mulată pe trup și haina bine croită. Costumația modernă nu era potrivită nici pentru o seară atât de călduroasă, nici pentru cârciuma în care se aflau. Dar Wingfield era genul de englez care punea mai mare preț pe aspect decât pe confortul personal. Jared bănuia că, în timp ce călătorea, noul lui amic se îmbrăca la patru ace înaintea fiecărei cine; ar fi făcut-o chiar dacă cina i-ar fi fost servită într-un cort.

— Am auzit ce ai spus, domnule. Dar nu înțeleg la ce te referi. Cine, sau ce este acest Gardian?

— Circulă o mulțime de aberații, ca să fiu sincer. E vorba de o legendă veche, care are legătură, printre altele, și cu un jurnal ce intenționez să-l trimit în Anglia, nepoatei mele. Contele care mi-a vândut acest jurnal m-a avertizat.

— Înțeleg, spuse Jared, politicos. Ferește-te de Gardian. La asta te referi, nu? Interesant.

— După cum am precizat, jurnalul are legătură doar parțial cu legenda. Aseară însă a avut loc un incident ciudat. Nimeni nu poate fi suficient de vigilent…

— Un incident ciudat?

Wingfield strânse pleoapele.

— Am impresia că, în timpul cinei, mi-a cotrobăit prin cameră cineva de aici, de la han.

Jared se încruntă.

— Azi-dimineață, la micul dejun, n-ai suflat o vorbă despre chestia asta.

— Nu eram sigur. Nu mi s-a furat nimic, înțelegi? Dar toată ziua am avut bizara senzație că sunt urmărit.

— Neplăcut.

— Într-adevăr. Oricum, incidentul nu are nimic de-a face cu jurnalul. Totuși, am început să-mi fac unele griji. Nu vreau să-mi pun nepoata în pericol.

Jared sorbi din berea slabă de proveniență englezească.

— Ce conține jurnalul pe care vrei să-i trimiți nepoatei tale?

— Este jurnalul unei doamne, explică Wingfield. Claire Lightbourne. Asta-i tot ce știu. Textul este neinteligibil.

— Adică?

— Pare să fie scris într-un melanj de limbi: greacă, latină, engleză. Parcă ar fi un cod inventat de doamna respectivă. Nepoata mea crede că jurnalul Lightbourne conține cheia necesară descoperirii unei comori fabuloase.

Wingfield pufni cu dispreț.

— Crezi că este o simplă poveste complet neadevărată?

— După părerea mea, șansele de a descoperi o comoară sunt nule. Olympia însă se va distra încercând să descifreze jurnalul. Îi place să se ocupe de chestii dintr-astea.

— Pare o femeie ciudată.

Wingfield chicoti.

— Este. Dar presupun că nu din vina ei. A fost crescută de o mătușă destul de excentrică și de dama ei de companie. Niciodată n-am fost în relații foarte bune cu această ramură a familiei mele. Se spune că mătușa și dama de companie au hotărât să o educe singure pe Olympia și i-au umplut capul cu o groază de idei ciudate.

— Ce fel de idei?

— Mulțumită educației primite, Olympiei nu-i pasă deloc de etichetă. Nu mă înțelege greșit. Este o tânără minunată, cu o reputație nepătată, dar preocupările fetelor de vârsta ei o lasă rece… dacă pricepi ce vreau să spun.

— Preocupări cum ar fi…?

— Moda, de exemplu. Nu o interesează vestimentația. Pe deasupra, mătușa aia a ei nu i-a dat niciodată sfaturile de care trebuie să țină seama orice domnișoară: cum să danseze, cum să flirteze, cum să se facă plăcută unui eventual pretendent. Wingfield clătină din cap, dezaprobator. Foarte ciudată educație, dacă-mi ceri părerea. Ăsta-i motivul principal pentru care nu și-a găsit încă un soț, cel puțin așa cred.

— Ce o interesează pe nepoata ta? Curiozitatea lui Jared fusese stârnită și el nu reuși să și-o stăpânească.

— Orice are legătură cu obiceiurile și legendele tărâmurilor străine care i se par fascinante. Depune o activitate intensă la Societatea pentru călătorii și explorări, deși n-a trecut niciodată hotarele Dorset-ului.

Jared îl privi lung.

— Dacă nu călătorește, ce fel de activitate desfășoară la societate?

— Încearcă să dea de urma tuturor cărților, jurnalelor și scrisorilor vechi, în care se vorbește despre călătorii și explorări. Studiază ceea ce găsește și trage niște concluzii. În ultimii trei ani a publicat mai multe articole în revista trimestrială a societății.

— Serios? Jared devenea din ce în ce mai curios.

— Da. În ochii lui Wingfield apăru o sclipire trecătoare de mândrie. Articolele se bucură de popularitate, deoarece conțin tot felul de informații instructive despre tradițiile și deprinderile străinilor.

— Cum a aflat de existența jurnalului Lightbourne?

Wingfield ridică din umeri.

— Prin intermediul unor scrisori, peste care a dat pe parcursul cercetărilor. A pierdut aproape un an, dar, până la urmă, l-a localizat. Se afla într-un orășel de aici, de pe coasta Franței. Inițial, a aparținut unei biblioteci mari, care a fost distrusă în timpul războiului.

— Ai venit în Franța special pentru a-i face rost nepoatei tale de acest jurnal?

— Nu. Orășelul se afla în drumul meu, spuse Wingfield. Am pornit spre Italia. Se pare că în ultimii câțiva ani jurnalul a trecut prin mai multe mâini. Bătrânul care mi l-a vândut avea nevoie de bani și își vindea cărțile. Am fost nevoit să mă tocmesc cu el și să cumpăr mai multe volume.

— Unde se află jurnalul în acest moment?

— O, la loc sigur! L-am împachetat și l-am lăsat în grija celor de pe Sea Flame, împreună cu celelalte lucruri pe care i le trimit Olympiei.

— Nu ți-e teamă că la bordul corăbiei ar putea păți ceva?

— Dumnezeule, nu! Sea Flame este unul dintre vasele companiei Flamecrest. Are o reputație excelentă și echipaje demne de toată încrederea. Prezintă toate garanțiile. Nu, nu, lucrurile mele sunt pe mâini bune. Pe mare, nu li se poate întâmpla nimic.

— Dar pe drumurile Angliei? De ele nu ești chiar atât de sigur, nu?

Wingfield făcu o grimasă.

— Acum, când știu că lucrurile mele vor fi însoțite de tine până în Dorset, la Upper Tudway, sunt mult mai liniștit.

— Mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o acorzi.

— Ți-o acord, domnule. Nepoata mea va fi cât se poate de fericită când va vedea jurnalul.

Jared își zise că Olympia Wingfield era, într-adevăr, o ființă deosebit de ciudată, dar el era obișnuit cu asemenea ființe. În definitiv, crescuse în mijlocul unei familii de excentrici.

Wingfield se rezemă de peretele separeului și se uită în jur. Privirile i se opriră asupra unui bărbat robust, care ședea la masa alăturată. Remarcă o cicatrice și faptul că era înarmat cu un cuțit. Figura primitivă alunga eventualii comeseni. Era genul tipic de client al cârciumilor din porturi.

— Al naibii de duri tipi, nu? spuse Wingfield pe un ton care spunea că nu se simte la largul lui.

— Jumătate din bărbații care se află aici nu arată mult mai civilizați decât niște pirați, zise Jared. Sunt soldați rămași pe drumuri după înfrângerea lui Napoleon. Marinari care așteaptă să se urce la bordul unui vas. Oameni care caută o femeiușcă dispusă să-i accepte, sau un motiv de bătaie. Lepădăturile obișnuite care își pierd vremea prin porturi.

— Dar cealaltă jumătate?

Pe fața lui Jared apăru un zâmbet fugar.

— Ceilalți, probabil că sunt pirați în toată regula.

— Nu m-aș mira. Spuneai că ai călătorit foarte mult, domnule. Trebuie să fi trecut printr-o mulțime de locuri de genul acesta. Presupun că ai învățat să te descurci.

— După cum vezi, am reușit să supraviețuiesc.

Wingfield se uită cu subînțeles la bucata de catifea neagră care acoperea ochiul lui Jared.

— Însă n-ai scăpat chiar nevătămat, după cum observ.

— E adevărat, zise Jared schițând o strâmbătură. Era conștient că, în general, oamenii nu considerau că are un aspect prea liniștitor. Emoția nu se datora doar peticului de catifea neagră. Chiar și atunci când se îmbrăca în haine mai elegante, membrii familiei îi spuneau că arată ca un pirat. Marele lor regret era că nu se comporta ca atare și că se ocupa de afaceri. Înșelase speranțele tatălui său care își dorise un fiu îndrăzneț, entuziast, cu sânge fierbinte, capabil să ducă mai departe tradițiile familiei.

Inițial, Wingfield îl tratase cu precauție. Jared era conștient că nu aspectul lui, ci calmul și limbajul elevat îl convinseseră până la urmă pe bărbatul mai vârstnic că are de-a face cu un gentleman, care îi poate fi amic.

— Cum ți-ai pierdut ochiul, dacă nu te deranjează întrebarea mea?

— Este o poveste lungă, spuse Jared. Și cam dureroasă. Prefer să nu vorbesc despre ea.

— Desigur, desigur. Wingfield roși. Scuză-mi impertinența.

— Nu-ți face probleme. Sunt obișnuit să stârnesc curiozitatea oamenilor.

— Mda… Ei bine, trebuie să-ți spun că mâine dimineață, când îl voi vedea pe Sea Flame pornind în larg, mi se va lua o piatră de pe inimă. Mă liniștește gândul că te vei afla la bord și că îmi vei duce lucrurile până în Upper Tudway. Îți mulțumesc încă o dată pentru bunăvoința de care ai dat dovadă asumându-ți această sarcină.

— Dacă tot mă întorc în Dorset, mă bucur că-ți pot fi de folos.

— Trebuie să recunosc că m-ai scăpat de niște cheltuieli suplimentare, i se destăinui Wingfield. Nu mai sunt obligat să apelez, ca de obicei, la firma din Weymouth, care s-ar fi ocupat de transportul bunurilor până la Olympia. Serviciile lor sunt foarte scumpe.

— Niciodată nu scapi ieftin când vrei să imporți ceva.

— Adevărat. Din păcate, Olympia n-a reușit să valorifice așa cum trebuie mărfurile din ultimele două transporturi. Sumele obținute nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor mele. Cred că amândoi am duce-o mai bine dacă am renunța la acest gen de afaceri.

— Piața importurilor este imprevizibilă, spuse Jared. Nepoata ta se pricepe la afaceri?

— O, Doamne, nu! Olympia nu are cap de afaceristă. Este isteață foc, dar n-o interesează problemele financiare. Mi-e teamă că a moștenit caracteristicile familiei mele. Dorește din tot sufletul să călătorească, la fel ca mine, dar n-are posibilitatea să o facă.

— O femeie care călătorește singură întâmpină mari dificultăți, admise Jared.

— Nu dificultățile o sperie. Nu este genul tipic de domnișoară englezoaică. Are douăzeci și cinci de ani și obișnuiește să facă ce-o taie capul. Nici nu vreau să mă gândesc de ce-ar fi fost în stare dacă veniturile i-ar fi permis să-și pună ideile în aplicare. Și, mai ales, dacă n-ar fi avut în cârcă trei nepoți groaznic de zburdalnici.

— Își crește nepoții?

— Așa îi numește: nepoți. Adevărul este că există niște relații de rudenie, dar ceva mai îndepărtate. Băieții sunt fiii unui văr. Vărul și soția lui au murit într-un accident de trăsură, cu doi ani în urmă.

— Și cum au ajuns copiii în grija nepoatei tale?

— Habar n-am cum se fac chestiile astea, domnule. După moartea părinților, băieții au trecut de la o rudă la alta, până când, în final, adică acum șase luni, au aterizat în fața ușii Olympiei, care i-a luat în îngrijire.

— Dificilă sarcină pentru o tânără necăsătorită.

— În special pentru una care nu se gândește decât la tărâmuri îndepărtate și legende vechi. Wingfield se încruntă, gânditor. Băieții ăia cresc ca niște sălbăticiuni. Au făcut praf trei preceptori la rând. Sunt niște puști drăguți, dar se țin doar de năzbâtii. În casa lor este un talmeș-balmeș permanent.

— Înțeleg. Jared crescuse și el într-o casă asemănătoare, dar nu căutase niciodată să trăiască noi experiențe. Preferase existența calmă, ordonată.

— Evident, eu încerc s-o ajut pe Olympia. Ori de câte ori mă aflu în Anglia, fac tot ce pot pentru ea.

Dar nu stai în Anglia suficient timp. Nu ai cum să-i ții sub control pe cei trei băieți, nu?gândi Jared.

— În afară de jurnalul Lightbourne, ce-i mai trimiți nepoatei tale?

Wingfield sorbi ultima picătură de bere.

— Haine, condimente, câteva bijuterii fără valoare. Și cărțile, evident.

— Ea se va ocupa de vânzarea lor în Londra?

— Cărțile sunt pentru biblioteca ei. Restul, însă, da, ia drumul Londrei. O parte din banii câștigați vor fi folosiți în gospodăria ei. Cu cealaltă parte, îmi va finanța călătoriile. Sistemul acesta s-a dovedit avantajos pentru amândoi, deși, după cum ți-am spus, am duce-o mai bine dacă am renunța la el.

— Este dificil să faci afaceri bune dacă nu-ți ții cu atenție contabilitatea, observă Jared pe un ton sec.

Își aminti brusc de problemele apărute în ultimele șase luni în propriile-i registre contabile. Avea intenția să cerceteze cu mai multă atenție această problemă. Era deja clar că din imensul imperiu financiar Flamecrest se furase o mare sumă, care se ridica la mai multe mii de lire sterline. Jared nu suporta ideea că fusese înșelat. Nu-i plăcea să-l ia cineva de prost. Dar, pe moment, trebuia să se concentreze asupra jurnalului.

— Corect, domnule. Este necesar să dai atenție contabilității, însă pe Olympia și pe mine ne plictisesc de moarte aceste aspecte. Cu toate acestea, am scos-o până acum la capăt. Wingfield își strânse pleoapele și îl privi țintă pe Jared. Ascultă, ești sigur că nu te deranjează serviciul pe care ți le-am cerut?

— Absolut deloc. Jared se uită spre fereastră. Lângă cheiul cufundat în întuneric, se deslușea silueta negricioasă a corăbiei Sea Flame, care aștepta începerea mareei de dimineață.

— Îți apreciez bunăvoința, domnule. Mare noroc să dau tocmai aici, în această zonă a Franței, peste un astfel de gentleman și pe deasupra să te întorci în Anglia chiar cu Sea Flame.

Jared schiță un surâs discret.

— Da, mare noroc, spuse, întrebându-se ce reacție ar fi avut Wingfield dacă ar fi aflat că el nu era doar proprietarul corăbiei Sea Flame, ci a întregii flote Flamecrest.

— Mă simt mult mai bine știind că vei avea grijă ca mărfurile și jurnalul să ajungă cu bine la nepoata mea. Îmi pot continua liniștit călătoria.

— Parcă ai zis că te îndrepți spre Italia, nu?

— Apoi spre India. Ochii lui Wingfield căpătară expresia entuziastă a oricărui călător pasionat. Întotdeauna mi-am dorit să văd India.

— Îți urez călătorie plăcută, spuse Jared.

— La fel, domnule. Și încă o dată, mulțumesc.

— Plăcerea-i de partea mea.

Jared își scoase ceasul și după ce îl consultă spuse:

— Acum, te rog să mă scuzi, și se ridică în picioare.

— Te culci?

— Nu încă. Înainte de a urca în cameră, voi face o plimbare pe chei, ca să-mi limpezesc mintea.

— Ai grijă să nu te urmărească cineva, îl avertiză Wingfield cu voce joasă. Este bine să-ți păzești spatele. Nu prea-mi place adunătura de aici, ca să nu mai vorbesc de răufăcătorii care bântuie pe afară la ora asta.

— Nu-ți face griji pentru mine, domnule. Jared înclină capul, salutându-și politicos tovarășul, se întoarse și se îndreptă spre ușă.

Câțiva dintre bărbații care șușoteau stând aplecați deasupra halbelor cu bere îi studiară cu ochi cunoscători cizmele scumpe. De la ele, privirile li se ridicară spre cuțitul pe care îl avea prins la șold, apoi mai sus, spre peticul negru care îi acoperea ochiul.

Nimeni nu se ridică pentru a-l urmări pe Jared.

Briza mării îi răsfiră părul lung, imediat ce se cufundă în întunericul de afară. Spre deosebire de Wingfield, Jared era îmbrăcat în haine potrivite climatului cald. Detesta eșarfele și cravatele. Gulerul cămășii fine din bumbac îi era desfăcut și mânecile ridicate.

Jared privi de-a lungul cheiului din piatră. Mintea, concentrată la afacerea în curs de derulare, nu-i afecta atenția. Un om care și-a pierdut un ochi avea motive să aibă grijă de celălalt.

În depărtare, la capătul opus al cheiului, văzu un semnal făcut cu o lanternă. Din întuneric se desprinseră siluetele a doi bărbați. Amândoi erau masivi. Aproape la fel de înalți și de lați în spate ca Jared. Fețele lor dure, cioplite parcă în piatră, erau încadrate de favoriți argintii și ciufuri bogate de păr alb. Pășeau vioi, deși amândoi depășiseră vârsta de șaizeci de ani. Doi aventurieri îmbătrâniți, gândi Jared cu o oarecare afecțiune.

Bărbatul care mergea ceva mai în față îl salută pe Jared zâmbind. În razele lunii, ochii bătrânului păreau complet decolorați, dar Jared era familiarizat cu această neobișnuită nuanță cenușie. O vedea în fiecare dimineață în oglindă, atunci când se bărbierea.

— Bună seara, domnule, îi spuse el politicos tatălui său. Apoi îl salută printr-o înclinare de cap pe celălalt bărbat. Unchiule Thaddeus… Superbă noapte, nu-i așa?

— Era timpul să-ți faci apariția. Magnus, conte de Flamecrest, se încruntă. Începusem să cred că noul tău amic o să te țină de vorbă toată noaptea.

— Wingfield adoră conversația.

Thaddeus ridică lanterna.

— Ia zi, flăcăule, ce-ai aflat?

Jared avea treizeci și patru de ani. Trecuse multă vreme de când nu se mai considera „flăcău“. Mai mult decât atât, se simțea mult mai vârstnic decât oricare alt membru al familiei sale. Cu toate acestea, nu era cazul să-l corecteze pe Thaddeus.

— Wingfield crede că a descoperit jurnalul lui Claire Lightbourne, spuse el calm.

— Al naibii să fiu. Fața lui Magnus exprimă o vizibilă satisfacție. Deci este adevărat. Jurnalul a fost, în sfârșit, descoperit. Auzi, după atâția ani de căutări!

— Fir-ar al naibii, exclamă Thaddeus. Cum dracu’ a ajuns Wingfield primul la el?

— Cred că a fost localizat de nepoata lui, spuse Jared, aici, în Franța. Verii mei și-au pierdut vremea de pomană căutându-l în Spania.

— Haide, Jared, spuse Magnus împăciuitor. Charles și William au avut toate motivele să creadă că jurnalul a fost dus acolo în timpul războiului. Tinerii tăi veri te-au cam supărat pentru că s-au lăsat prinși de afurisiții ăia de bandiți.

— S-au lansat într-o aventură stupidă, spuse Jared, morocănos. Am pierdut aproape două mii de lire ca să-i răscumpăr. Ca să nu mai pomenesc de timpul pierdut și de energia consumată, pe care aș fi putut să le utilizez ocupându-mă de afacerile mele.

— La naiba, fiule, se răsti Magnus. Numai la asta te gândești? Numai la afacerile tale? Pentru numele lui Dumnezeu, prin vene îți curge sânge de aventurier, dar ai inimă și suflet de neguțător.

— Sunt conștient că te dezamăgesc, domnule. Pe dumneata și pe toți membrii familiei noastre. Jared se sprijini de parapetul din piatră care mărginea cheiul. Am mai discutat de câteva ori. Nu-i cazul s-o facem și în seara asta.

— Are dreptate, Magnus, interveni Thaddeus. Avem de rezolvat probleme mult mai importante. Jurnalul se află, practic, în mâinile noastre. După părerea mea, trebuie doar să ni le întindem și să-l luăm.

Jared ridică o sprânceană.

— Care dintre voi a încercat aseară să și le întindă? Wingfield susține că cineva i-a cotrobăit prin cameră.

— A meritat să facem o încercare, recunoscu Thaddeus, fără pic de jenă.

Magnus îl aprobă printr-o înclinare a capului.

— Ne-am uitat prin jur. Atâta tot.

Jared se stăpâni să nu înjure.

— Jurnalul se află pe Sea Flame încă de ieri după-amiază. Ca să ajungem la el ar trebui să descărcăm toată încărcătura afurisitei ăleia de corăbii.

— Păcat, mormăi Thaddeus, dezolat.

— În orice caz, continuă Jared, jurnalul îi aparține domnișoarei Olympia Wingfield, de la Meadow Stream Cottage, Dorset. Ea l-a cumpărat, ea a plătit.

— Aș! Jurnalul este al nostru, protestă Magnus. Este o moștenire de familie. Tipa nu are niciun drept asupra lui.

— Se pare că uiți un amănunt: chiar dacă punem mâna pe el, este puțin probabil să-l putem descifra. În schimb… Jared făcu o pauză suficient de lungă pentru a capta atenția tatălui și a unchiului său.

— În schimb…? îl îndemnă Magnus nerăbdător.

— Artemis Wingfield este convins că nepoata lui va găsi codul în care este scris jurnalul, spuse Jared. Se pare că domnișoara Wingfield excelează în probleme de acest gen.

Thaddeus se entuziasmă imediat.

— Ia ascultă, flăcăule. Înseamnă că planul este cât se poate de clar. Trebuie să mergi pe urmele jurnalului, până la destinație, apoi să intri în grațiile domnișoarei Wingfield și s-o determini să-ți destăinuiască tot ce află.

— Excelentă idee, zise Magnus. Farmec-o, fiule. Sedu-o. Când vei putea s-o modelezi ca pe o cocă, determin-o să ne transmită toate informațiile pe care le obține din jurnal. Abia după aceea i-l vom sufla de sub nas.

Jared oftă. Era dificil să fii singura ființă sensibilă și sănătoasă la minte într-o familie de excentrici.

De trei generații, jurnalul Lightbourne îi preocupa pe bărbații familiei Flamecrest, cu excepția lui Jared. Tatăl, unchiul și verii lui plecaseră în căutarea acestuia. La fel ca bunicul și frații acestuia. Presupusa comoară domina cu o forță incredibilă preocupările acestui mare clan întemeiat de un aventurier autentic.

Dar totul trebuia să aibă o limită. Cu câteva săptămâni în urmă, verii săi erau cât pe ce să fie uciși din cauza jurnalului. Jared hotărâse că a sosit vremea să pună capăt acestei isterii o dată pentru totdeauna. Din păcate, n-o putea face decât recuperând jurnalul, pentru a vedea dacă acesta conține, într-adevăr, secretul comorii dispărute.

Nimeni nu protestase atunci când anunțase că a venit rândul lui să plece după misteriosul tezaur care dispăruse în urmă cu aproape o sută de ani. De fapt, toată lumea – și, în special, tatăl lui – fusese peste măsură de încântată să constate că Jared manifestă interes față de problema care îi preocupa.

Jared știa că familia îl aprecia pentru talentul său de afacerist. În același timp, era conștient că nu reprezenta prea mult într-o familie faimoasă pentru bărbații ei curajoși și pasionați.

Rudele îl considerau deprimant de moale. Susțineau că-i lipsește „focul Flamecrest“. La rândul lui, Jared aprecia că le lipsește autocontrolul și capacitatea de a raționa. Remarcase graba cu care veneau la el atunci când aveau o problemă sau rămâneau fără bani.

Jared soluționa toate problemele clanului Flamecrest, inclusiv amănuntele „plictisitoare“ care condiționau desfășurarea normală a vieții de familie. Și făcea asta de la vârsta de nouăsprezece ani. Toți membrii familiei erau de acord că se pricepea mai bine decât ei la asta.

Uneori, când rămânea treaz până la ore târzii din noapte pentru a-și pune la punct agenda de lucru, se întreba în treacăt dacă îi va sări și lui cineva în ajutor, când va avea nevoie.

— Vorbiți de farmece și seducție, spuse Jared, însă, eu nu am moștenit talentele Flamecrest, așa că nu pot nici să farmec, nici să seduc.

— Aș! Magnus făcu o mișcare amplă cu brațul, dându-i astfel de înțeles că refuză să-i accepte ideea. Problema constă în faptul că n-ai fost niciodată tentat să încerci.

Fața lui Thaddeus exprima îngrijorare.

— Haide, Magnus! Eu n-aș merge chiar atât de departe. Cum poți să afirmi că nu a încercat niciodată? Gândește-te la situația aceea nefericită, de acum trei ani, când flăcăul nostru s-a străduit să-și facă rost de o soție.

Jared se uită la unchiul său.

— Cred că putem renunța la discuția asta. Nu am intenția s-o seduc pe domnișoara Wingfield doar pentru a-mi dezvălui secretul jurnalului. Și nici pe altcineva.

Thaddeus se încruntă.

— Atunci, flăcăule, cum îl vom scoate de la ea?

— Cumpăr informațiile, spuse Jared.

— Le cumperi! Magnus părea șocat. Crezi că un secret ca acesta poate fi obținut cu ajutorul banilor?

— Experiența îmi spune că se poate cumpăra practic orice. O abordare directă și o ofertă corespunzătoare face minuni în cele mai dificile situații.

— Flăcăule, flăcăule, ce ne facem cu tine? gemu Thaddeus.

— Îmi dați mână liberă să mă ocup de problema asta. Hai să ne înțelegem. Eu voi merge după jurnal, iar voi îmi promiteți că nu veți uita de învoială.

— Care învoială? întrebă Magnus nedumerit.

Jared strânse din dinți.

— Cât timp mă ocup de această problemă, nu vă băgați în afacerile Flamecrest-ului.

— Fir-ar al naibii, fiule, dar eu și Thaddeus conducem afacerile familiei încă dinainte de a te naște.

— Da, domnule, știu. Amândoi sunteți de vină că s-au dus de râpă.

Magnus se încruntă revoltat.

— Nu-i vina noastră că am trecut prin vremuri grele. În anii aceia, afacerile nu mergeau.

Jared consideră că e mai înțelept să nu insiste asupra acestui subiect. Toți știau că lipsa flerului de care dădea dovadă contele, combinată cu nepriceperea fratelui său, contribuiseră la distrugerea averii familiei Flamecrest.

Jared luase în mână frâiele, la vârsta de nouăsprezece ani – exact la timp pentru a salva ultimul vas hodorogit pe care îl mai poseda familia. Amanetase colierul mamei sale pentru a completa suma necesară ca să-l păstreze. Niciunul dintre membrii familiei nu-l iertase pentru lipsa de sentimentalism de care dăduse dovadă. Nici măcar mama lui. Abordase subiectul chiar pe patul de moarte, cu doi ani în urmă. Jared fusese însă prea îndurerat pentru a-i aminti că se bucurase din plin, la fel ca toți ceilalți membri ai clanului, de rodul eforturilor sale, adică de noua avere Flamecrest.

Jared reconstruise imperiul Flamecrest pornind de la acel unic vas. Spera din tot sufletul că, în momentul întoarcerii din nebuneasca lui călătorie, nu va fi nevoit să-o ia de la capăt.

— Nu-mi vine să cred, în sfârșit, comoara familiei Flamecrest aproape că se află în mâinile noastre. Thaddeus strânse degetele, ridicând triumfător pumnul.

— Posedăm deja o avere, îi atrase atenția Jared. Nu avem nevoie de comoara aceea furată, pe care căpitanul Jack și partenerul său, Edward Yorke, au îngropat-o pe insula aia blestemată, cu aproape o sută de ani în urmă.

— N-a fost furată, tună Magnus.

— Amintește-ți, domnule, că atunci când a trăit în Indiile de Vest, străbunicul a fost pirat. Sprâncenele lui Jared se ridicară. Este puțin probabil ca el și Yorke să fi ajuns în posesia comorii într-un mod onorabil.

— Căpitanul Jack nu a fost pirat, protestă Thaddeus cu vehemență. A fost un englez loial, plecat pe mare în misiune. Pentru numele lui Dumnezeu, comoara este o pradă de război, luată legal de pe un vas spaniol!

— Ar fi interesant să auzim și versiunea spaniolă a acestei povești, remarcă Jared.

— Aș! Magnus îl fulgeră cu privirile. Ei sunt de vină pentru situația creată. Dacă afurisiții ăia de spanioli nu i-ar fi urmărit, căpitanul Jack și Yorke n-ar fi fost obligați să o îngroape pe insula aia nenorocită, iar noi n-am mai fi acum, aici, bătându-ne capul cum s-o recuperăm.

— Da, domnule, spuse Jared, obosit. Auzise toate astea de nenumărate ori și de fiecare dată îl plictisiseră.

— Singurul pirat adevărat a fost Edward Yorke, continuă Magnus. Mincinosul, escrocul, criminalul ăla, care l-a turnat spaniolilor pe străbunicul tău. Căpitanul Jack a reușit să scape de cursa care i-a fost întinsă doar cu ajutorul lui Dumnezeu.

— Chestiile astea s-au petrecut cu aproape o sută de ani în urmă. Nu putem fi siguri că Yorke l-a trădat pe căpitanul Jack, spuse Jared, calm. Și, oricum, nu prea mai contează ce s-a întâmplat.

— Ba contează, se răsti Magnus. Ești descendentul unei familii care are cu ce să se mândrească, băiete. Este datoria ta să găsești comoara dispărută. Comoara aceea ne aparține. Avem toate drepturile s-o revendicăm.

— În definitiv, spuse Thaddeus grav, tu ești noul Gardian, flăcăule.

— La naiba, bombăni Jared. Știi foarte bine că astea-s niște prostii.

— Nu-s prostii, insistă Thaddeus. Ai câștigat dreptul de a purta acest titlu cu mulți ani în urmă, în noaptea în care te-ai folosit de stiletul căpitanului Jack pentru a-ți scăpa verii de contrabandistul ăla. Ai uitat?

— Este cam greu să uit acel incident care m-a costat un ochi, domnule, mormăi Jared. Nu intenționa să provoace o ceartă din cauza acestei legende idioate a familiei lor. Îi ajungeau problemele create de comoară.

— Trebuie să ții cont de faptul că ești noul Gardian, spuse Magnus, cu un aer solemn. Ai însângerat stiletul. Mai mult decât atât, ești imaginea fidelă a căpitanului Jack. Arăți exact cum arăta el în tinerețe.

— Destul. Jared își scoase ceasul din buzunar și îl apropie de lumină, pentru a-i putea vedea cadranul. Este târziu. Mâine trebuie să mă trezesc devreme.

— Du-te naibii cu ceasul tău afurisit, cu tot, bodogăni Thaddeus. Pun pariu că îți notezi în agendă și întâlnirea pe care ai avut-o cu noi.

— Evident, îl asigură Jared cu răceală. Depind de agenda aia.

Ceasul și agenda erau lucrurile pe care le prețuia cel mai mult, își zise Jared. Trecuseră destui ani de când acestea îl ajutaseră să stabilească ordinea într-o lume care se dovedea adesea haotică din cauza sucitei, imprevizibilei lui familii.

— Nu-mi vine să cred. Magnus clătină capul, deprimat. Noi discutăm despre descoperirea unei imense comori și tu îți consulți ceasul și agenda, ca un obtuz om de afaceri.

— Sunt un obtuz om de afaceri, domnule, spuse Jared.

— Iată un motiv suficient de bun pentru ca un tată să înceapă să plângă, bombăni Magnus.

— Încearcă să demonstrezi că nu-ți lipsește complet „spiritul Flamecrest“, flăcăule, îl rugă Thaddeus.

— Suntem pe cale să ne recuperăm moștenirea pierdută, fiule. Magnus se agăță de marginea parapetului din piatră și privi marea întunecată, de parcă ar fi putut întrezări ceva dincolo de linia orizontului. O simt în oase. Comoara Flamecrest se află, în sfârșit, la îndemâna noastră. Ție îți revine cinstea de a o reda familiei.

— Te asigur, domnule, spuse Jared politicos, că entuziasmul pe care mi-l provoacă această perspectivă