Treptele iubirii

Treptele iubirii de Nora Roberts

Capitolul 1

Zidurile simple, dar masive emanau aceeași putere ca în urmă cu două veacuri, când fuseseră ridicate cu piatră adusă de pe dealuri și din văi. Clădirea se înălța mândră ca dovadă a dorinței inerente a omului de a-și lăsa urmele, de a construi și de a crea.

În acele două secole, constructorii îmbinaseră piatra cu cărămida, cu lemnul și cu sticla, extinzând, transformând, îmbunătățind ca să țină pasul cu nevoile, cu vremurile, cu capriciile. În tot acest timp, clădirea de la răscruce privise așezarea preschimbându-se în oraș, pe măsură ce răsăreau casele, din ce în ce mai multe.

Drumul prăfos devenise șosea asfaltată; caii și trăsurile cedaseră locul mașinilor. Moda se tot schimbase, parcă în fiecare clipă. Clădirea nu se urnise, continuând să domine din colțul ei piața centrală, reper trainic într-un ciclu al schimbărilor.

Cunoscuse războiul, auzise ecourile focurilor de armă, țipetele răniților, rugăciunile oamenilor înfricoșați. Cunoscuse sângele și lacrimile, bucuria și mânia. Nașterea și moartea.

Prosperase în vremuri bune, suferise în timpuri grele. Trecuse dintr-o mână-ntr-alta, servise unui scop sau altuia, însă zidurile de piatră rămăseseră în picioare.

Cu timpul, lemnul grațioaselor sale balcoane duble începuse să se încovoaie. Sticla se spărsese; mortarul se fisurase și se fărâmițase. Cei care se opreau la semaforul din piața orașului puteau arunca o privire, zărind porumbeii care intrau sau ieșeau în fâlfâit de aripi prin ferestrele sparte și se întrebau ce fusese clădirea aceea veche la vremea ei. Pe urmă venea verdele, și demarau.

Beckett știa.

Stătea în picioare, în colțul opus al pieței, cu degetele mari ale mâinilor îndesate în buzunarele jeanșilor. În dogoarea nopții de vară, aerul dens era neclintit. Drumul fiind pustiu, ar fi putut să traverseze strada principală pe roșu, dar el continua să aștepte. Prelate albastre opace drapau clădirea de la acoperiș până la nivelul străzii, cortine în spatele cărora se afla fațada. În timpul iernii fuseseră menite să păstreze căldura înăuntru, pentru echipă. Acum stăteau în calea soarelui – și a privirilor.

El însă știa – știa cum arăta în clipa aceea și cum avea să arate după restaurare. La urma urmelor, el făcuse proiectul – el, cei doi frați ai săi, mama lor. Dar pe planuri era trecut numele lui, în calitate de arhitect, partener în cadrul Antreprizei Familiale Montgomery.

Traversă strada, cu pantofii săi de tenis atingând fără zgomot caldarâmul în liniștea orei trei noaptea, netulburată nici măcar de vreo adiere. Intră sub schele, parcurgând conturul pe latura dinspre St. Paul Street, și, în lumina felinarelor, văzu mulțumit cât de bine se curățaseră piatra și cărămida.

Clădirea părea veche – era veche, se gândi, și asta făcea parte din frumusețea și din puterea ei de atracție. Însă acum, pentru prima oară de când își aducea aminte, avea o înfățișare îngrijită.

Îi ocoli spatele, călcând pe țărâna coaptă la soare, pe lângă molozul împrăștiat în tot spațiul care ar fi putut fi o curte. Aici, balcoanele de la al doilea și al treilea nivel nu se deformaseră și erau autentice. Stâlpii balustradelor, făcuți la comandă – proiectați ca să-i înlocuiască pe cei din fotografiile vechi și din fragmentele găsite în timpul excavațiilor – erau atârnați pe o sârmă, uscându-se după recenta lor finisare.

Știa că fratele său mai mare, Ryder, în calitate de antreprenor-șef, stabilise data montării balustradelor și a stâlpilor.

O știa pentru că Owen, mijlociul dintre cei trei frați Montgomery, îi sâcâia cu tot felul de orare, calendare, proiecte și registre – și îl ținea pe Beckett la curent, dându-i informații despre fiecare cui care fusese bătut.

Indiferent dacă voia să fie ținut la curent sau nu.

Însă în cazul acesta, se gândi el scoțându-și cheia din buzunar, ținea să primească toate informațiile. Vechiul hotel devenise o obsesie de familie.

Îi domina de parcă i-ar pus o mână-n gât, recunoscu el deschizând ușa provizorie, nefinisată, care dădea în ceea ce avea fie holul central. Și i se pusese pe inimă – ba, la naiba, avea senzația că-l strângea de ouă. Niciun alt proiect la care mai lucraseră vreodată nu-i mai luase astfel în stăpânire, pe el și pe ceilalți deopotrivă. Și bănuia că niciun altul n-avea s-o mai facă vreodată.

Apăsă pe comutator și becul atârnat de tavan se aprinse cu o străfulgerare, scăldând în lumină podeaua de beton, pereții încă nepuși la punct, uneltele, prelatele, materialele.

La mirosul de lemn și praf de beton se adăuga izul cepei la grătar comandate probabil de cineva la masa de prânz.

Avea să facă o inspecție mai amănunțită a parterului și a primului etaj în dimineața următoare, pe o lumină mai bună. Era oricum o prostie să vină acolo la o asemenea oră, când nu putea să vadă toate detaliile și era obosit ca un câine. Dar nu fusese în stare să se abțină.

„Fir-ar să fie“, se gândi iarăși, trecând pe sub o arcadă largă, cu muchiile de piatră încă nefinisate și expuse vederii. Apoi, aprinzându-și lanterna, o porni către partea din față și către scările improvizate care duceau la etaj.

Locul avea ceva aparte în miez de noapte, când nu se mai auzeau nici pistoale de împușcat bolțuri, nici fierăstraie, nici aparate de radio, nici voci, și întunericul prelua supremația. Ceva nu tocmai tăcut și nu tocmai încremenit. Ceva care-i mătura ceafa cu vârfurile degetelor. Ceva irezistibil.

Când își îndreptă fasciculul lanternei către primul etaj, remarcă hârtia maronie care acoperea pereții. Raportul lui Owen fusese exact, ca întotdeauna. Ry și echipa lui izolaseră complet nivelul acela.

Deși avusese intenția să se ducă direct sus, rămase acolo, cutreierând cu un zâmbet până la urechi pe fața lui osoasă și colțuroasă, plăcerea umplându-i ochii cu o lumină de un albastru întunecat.

— Haide, spuse, întrerupând tăcerea cu voce hârșâită de nesomn.

Umblă prin întuneric, urmând raza lanternei. Era un bărbat înalt, cu șolduri înguste, cu picioarele lungi ale familiei Montgomery și o coamă vălurită de păr brun cu tentă castanie pe care o moștenise de la familia Riley – pe linie maternă.

Trebui să-și aducă aminte că, dacă mai cotrobăia mult, avea să fie nevoit să se trezească înainte de a se culca, prin urmare, se grăbi să urce la etajul al doilea.

— Ei, uite, despre asta vorbeam.

Senzația de încântare pură îi spulberă somnul când își plimbă un deget pe îmbinarea dintre benzile de tapet proaspăt lipite.

Lăsă lumina să joace peste decupările făcute pentru instalația electrică, apoi trecu în apartamentul destinat directorului hotelului și remarcă spațiile similare lăsate pentru țevăria din bucătărie și din baie. Își petrecu mai mult timp hoinărind prin ceea ce avea să fie cel mai minuțios amenajat dintre apartamente, dând aprobator din cap către peretele glisant care scinda spațiul generos al băii.

— Ești un geniu dat naibii, Beck. Acum du-te acasă, pentru numele lui Dumnezeu.

Dar, amețit de oboseală și de anticipare, rămase să mai arunce o privire înainte de a coborî treptele.

Sunetul îi izbi auzul când ajunse la primul etaj. Un soi de zumzet – ceva evident feminin. Parfumul ajunse la el odată cu sunetul. Caprifoi dulce și sălbatic și îmbibat de vară.

Stomacul îi tresăltă ușor, dar reuși să mențină lanterna neclintită în timp inspecta coridorul îndreptându-se spre camerele nefinisate ale oaspeților. Clătină din cap când atât sunetul, cât și mireasma se îndepărtară.

— Știu că ești aici. Vorbea clar și ecoul vocii se întorcea către el. Și cred că stai aici de ceva vreme. O renovăm, și mai mult decât atât. O merită. Sper al naibii de tare că o să-ți placă după ce-o să fie gata, pentru că, ei bine, ăsta e mersul lucrurilor.

Așteptă un minut sau două, destul de exaltat – sau de obosit – ca să-și imagineze că oricine sau orice ar fi sălășluit acolo intrase în modul „ai răbdare și o să vezi“.

— Orișicât. Ridică din umeri. Îi oferim tot ce avem mai bun, și suntem al naibii de pricepuți.

Beckett coborî și observă că becul era stins. Îl aprinse din nou, apoi îl stinse cu o altă ridicare din umeri. Nu era prima oară când locatara îi făcea necazuri unuia dintre ei.

— Noapte bună, strigă, apoi încuie ușa.

De data asta nu mai așteptă lumina verde a semaforului și traversă în diagonală. Pizzeria și Restaurantul Familial Vesta se întindea pe un alt colț al pieței, iar apartamentul și biroul lui se aflau la etaj. Înaintă pe trotuarul în pantă, către parcarea din spate, și-și înșfăcă geanta din cabina camionetei. Hotărât să ucidă pe oricine avea să-l deranjeze înainte de opt dimineața, descuie și urcă deasupra nivelului restaurantului, către ușa lui.

Nu se obosi să aprindă lumina, lăsându-se călăuzit de memorie și de lumina stradală ce-i traversa apartamentul ca un siaj al felinarelor. Se dezbrăcă lângă pat, lăsându-și hainele să cadă.

Se aruncă pe saltea cu fața în jos și adormi cu gândul la mirosul caprifoiului.

*

Celularul rămas în buzunarul jeanșilor începu să sune la șapte fără cinci.

Se târî jos din pat și pe dușumea, scotoci prin pantaloni și-l scoase. Când nu-i răspunse nimeni, își dădu seama că ținea la ureche portofelul.

— Rahat. Îl lăsă să cadă și bâjbâi după telefon. Ce dracu’ vrei?

— Bună dimineața și ție, ripostă Owen. Tocmai ies de la Sheetz, cu cafea și gogoși. Au o vânzătoare nouă în schimbul de dimineață. E foarte sexy.

— Te ucid cu un ciocan.

— Atunci n-o să mai primești cafea și gogoși. Sunt în drum spre șantier. Ry trebuie să fie deja acolo. Pentru ședința de dimineață.

— Aia e la zece.

— N-ai primit mesajul meu?

— Care dintre ele? Lipsesc două zile și tu-mi trimiți dracului un milion de SMS-uri.

— Cel prin care te-am anunțat c-am reprogramat ședința la șapte și un sfert. Pune-ți niște pantaloni, îi sugeră Owen, apoi închise.

— La naiba.

Făcu un duș de două minute și își puse hainele.

Norii care se iviseră în timpul nopții reușiseră să oprească în ei toată arșița, așa că a ieși afară era totuna cu a înota pe de-a-ntregul îmbrăcat într-un râu călduț.

Când traversă strada, auzi pocnetele pistolului de împușcat bolțuri, sunetul muzicii, vaietul fierăstraielor. În interior, cineva râdea ca un nebun.

Trecu de colțul clădirii tocmai când Owen își vâra camioneta în parcarea din spatele curții. Mașina lucea, proaspăt spălată, și cutiile argintii de scule din părțile laterale ale platformei scânteiau.

Owen coborî. Jeanși, un tricou alb îndesat sub curea – și de curea agățat blestematul de celular care făcea orice în afară de a-și săruta posesorul, urându-i noapte bună (dar Beckett n-ar fi pariat că nu era în stare de așa ceva) –,ghete de lucru zgâriate pe margini. Părul castaniu îi era aranjat cu grijă. Era evident că avusese timp să-și bărbierească fața frumoasă, se gândi Beckett cu ranchiună.

Owen îi adresă un zâmbet și el își imagină că ochii din spatele lentilelor întunecate erau veseli și vioi.

— Dă-mi blestemata aia de cafea.

Owen desprinse cu pahar înalt, marcat cu un B, din locașul său din tavă.

— Am ajuns acasă abia la trei. Beckett luă prima înghițitură, prelungă, lacomă, dătătoare de viață.

— De ce?

— Când am reușit să ies din Richmond era aproape zece, apoi am nimerit într-un ambuteiaj, pe Autostrada 95. Și nu-mi spune, pur și simplu nu-mi spune că trebuia să consult raportul de trafic înainte de plecare. Dă-mi o afurisită de gogoașă.

Owen deschise o cutie imensă, iar mirosul de drojdie, zahăr și grăsime se revărsă în aerul dens. Beckett înșfăcă o gogoașă cu jeleu, înghiți hulpav jumătate și o împinse pe gât în jos sorbind din nou din cafea.

— Balustradele vor arăta bine, spuse Owen, în stilul lui nepăsător. Își vor merita timpul și banii. Iar la etajul doi s-a pus tapetul. Azi vor da al doilea strat de tencuială umedă. Lucrătorii de pe acoperiș au terminat cuprul, așa că vor rămâne puțin în urmă față de planificare în privința asta, dar se ocupă de plăcile de ardezie până sosește materialul.

— Te aud, îl informă Beckett în zarva stridentă a fierăstraielor pentru piatră.

Owen continuă să-l pună la curent în timp ce înaintau către ușa de la intrare, iar cafeaua îi trezea creierul.

Zgomotul se înteți, dar acum, când avea ceva zahăr și ceva cafeină în organism, lui Beckett i se păru ca o muzică. Se salută cu doi oameni din echipa care monta izolațiile, apoi îl urmă pe Owen, trecând prin arcada laterală și pătrunzând în încăperea care urma să adăpostească spălătoria și care le servea acum drept birou.

Ryder stătea în picioare, încruntându-se la masa improvizată dintr-o bucată de placaj sprijinită pe capre pentru tăierea lemnelor. Dumbass^[1], câinele lui corcit, de o fidelitate exemplară, sforăia întins la picioarele sale.

Asta până ce o adiere îi aduse în nări mirosul gogoșilor, făcându-l să deschidă brusc ochii și să bată în dușumea cu coada ciufulită. Beckett rupse o bucată de gogoașă, o aruncă, și câinele o prinse din zbor.

Pentru D.A. săriturile după bețe și mingi n-aveau niciun rost. Își concentra toate abilitățile pentru prinderea hranei de orice soi.

— Dacă ai de gând să mai ceri vreo modificare, te ucid pe tine în locul lui Owen.

Ryder se mulțumi să mormăie, întinzând mâna după cafea.

— Trebuie să mutăm panoul ăsta, apoi putem închide zona de aici, în chip de spațiu utilitar.

Beckett luă încă o gogoașă, analizând alte câteva schimbări pe măsură ce Ryder le anunța.

Ajustări minore, se gândi el, care n-aveau să strice nimic și probabil nici n-aveau s-aducă vreo îmbunătățire. La urma urmelor, dintre ei toți, Ryder avea cea mai intimă relație cu clădirea. Dar când acesta trecu la eliminarea plafonului casetat al sălii de mese – un măr al discordiei de ceva timp –, Beckett interveni:

— Se încadrează, este întocmai ca-n planuri. Spune într-adevăr ceva.

— Nu e nevoie să spună nimic.

— Fiecare încăpere trebuie să spună ceva. Sala de mese o face – printre altele, cu plafonul casetat. Se potrivește cu încăperea, se armonizează cu panourile pe care le facem în lateralul ferestrelor. Adâncimea acestora, plafonul, arcada de piatră de pe peretele din spate.

— Sâcâitor.

Ryder trecu în revistă gogoșile și alese una răsucită, cu scorțișoară. Îi rupse capătul, fără să arunce vreo privire către coada care bătea furioasă în podea, și îl azvârli în aer.

D.A. îl prinse cu un clănțănit sonor.

— Cum a fost la Richmond?

— Data viitoare când mă mai ofer să proiectez și să ajut la construcția unei verande acoperite pentru un prieten, pocnește-mă destul de tare ca să-mi pierd cunoștința.

— Întotdeauna cu plăcere.

Ryder rânji, cu gogoașa în gură. Părul lui, de un castaniu-închis, aproape negru, țâșnea de sub șapca de pânză pătată de vopsea. Sprâncenele i se înălțară deasupra ochilor verzi, punctați cu auriu.

— Credeam c-o faci mai ales ca să ajungi în patul surorii lui Drew.

— Era o parte a motivației.

— Și cum ți-a mers în privința asta?

— Tipa s-a cuplat cu cineva acum două săptămâni, un detaliu pe care nu s-a ostenit nimeni să mi-l comunice. Nici măcar n-am văzut-o. Așa c-am fost cazat în camera de oaspeți a lui Drew, încercând să pretind că nu-l aud certându-se cu Jen în fiecare afurisită de noapte și ascultându-l în fiecare afurisită de zi plângându-se că ea îi face viața un iad. Își bău toată cafeaua și conchise: Dar veranda arată totuși bine.

— Acum, că te-ai întors, mi-ar prinde bine ajutorul tău în privința mobilierului încastrat din bibliotecă, îi spuse Owen.

— Am de recuperat niște restanțe, dar îți pot acorda ceva timp după-amiază.

— Merge. Owen îi întinse un dosar. Mama a fost la Bast’s, continuă el, vorbind despre magazinul de mobilă din josul străzii. Ți-a făcut o listă cu dimensiunile pieselor pe care le caută, indicând și camerele unde vor fi amplasate. Vrea să te ocupi de asta.

— Ultima serie a fost înainte de a pleca la Drew. Cât de repede poate să cumpere?

— Se întâlnește mâine acolo cu mătușa Carolee ca să ia stofe, așa că vrea să vadă cât mai curând cu putință dacă și cum se asortează ce-a cumpărat. Tu ești cel care și-a luat două zile libere cu speranța c-o să aibă parte de o partidă de sex, îi reaminti Owen.

— Și eu sunt cel care a dat chix.

— Taci, Ry. Beckett își îndesă dosarul sub braț. E mai bine s-o șterg.

— Nu vrei să mergi sus, să arunci o privire?

— Am făcut un tur azi-noapte.

— La ora trei? întrebă Owen.

— Da, la trei. Arată bine.

Unul dintre membrii echipei își vârî capul pe ușă.

— Salut, Beck. Ry, tipul care pune tapetul are o problemă, îi trebuie un răspuns în cinci minute.

— Vin acolo într-o clipă. Ryder desprinse de pe clipboardul său o listă scrisă de mână și i-o întinse lui Owen. Materiale. Du-te și comandă-le. E vorba de stucaturile pentru veranda din față.

— O să mă ocup. Ai cumva nevoie de mine aici în dimineața asta?

— Avem câteva milioane de stâlpi de pregătit, doi sau trei kilometri de izolație de montat și decorăm balconul de la primul etaj. Tu ce crezi?

— Cred c-o să-mi pun centura cu unelte după ce comand materialele astea.

— Sigur o să trec pe aici după-amiază, înainte de a pleca la magazin, le spuse Beckett, după care se retrase strategic.

*

Acasă, puse o cană sub mașina de cafea, apoi verifică nivelul apei și al boabelor. În timp ce aparatul râșnea, răsfoi corespondența stivuită de Owen pe masa din bucătărie. Mai lăsase și note pe post-it-uri, constată Beckett, clătinând admirativ din cap. Deși nu-l rugase pe Owen – și nici pe altcineva – să se ocupe în lipsa lui de treburi mărunte precum udatul florilor, nu era surprins să le găsească rezolvate.

Indiferent dacă aveai de-a face cu un cauciuc dezumflat sau cu un holocaust nuclear, te puteai baza pe Owen.

Aruncă toată corespondența nedorită în coșul de gunoi și o luă pe cea demnă de atenție în biroul lui, cu tot cu cafeaua.

Îi plăcea locul acela, pe care îl amenajase el însuși, cu câțiva ani înainte, când familia Montgomery cumpărase clădirea. Masa de lucru – luată din hala de vechituri și recondiționată – era cu fața către Main Street. Stând acolo, ținea hotelul sub ochi.

Avea un teren chiar la marginea orașului și planuri pentru construcția unei case pe care le perfecționa neîncetat, însă alte proiecte le surclasau întotdeauna. În orice caz, nu vedea nicio grabă. Era destul de mulțumit să locuiască și să lucreze acolo, pe Main Street, deasupra restaurantului Vesta. În plus, îi oferea avantajul de a-și comanda prin telefon o felie de pizza fără a se întrerupe din activitate sau putea pur și simplu să coboare la parter dacă voia mâncare și companie.

Se putea duce la bancă, la frizer, la Crawford’s când își dorea un mic dejun fierbinte sau un burger, la librărie, la poștă. Își cunoștea vecinii, cunoștea negustorii, cunoștea ritmul vieții din Boonsboro. Nu, n-avea niciun motiv să se grăbească.

Aruncă o privire către dosarul pe care i-l dăduse Owen. Era tentat să-l deschidă pe loc, să vadă cu ce idei veniseră mama și mătușa lui. Dar avea de lămurit mai întâi alte lucruri.

Își petrecu următoarea oră achitând facturi, actualizând alte proiecte, răspunzând unor e-mailuri pe care le neglijase în timpul șederii la Richmond.

Verifică și planificarea lucrărilor lui Ryder. Owen insista să primească fiecare, săptămânal, câte un exemplar actualizat, deși se întâlneau și stăteau de vorbă tot timpul. Activitățile erau în cea mai parte la zi, fapt care, ținând cont de amploarea proiectului, echivala cu un miracol.

Își îndreptă ochii spre mapa plină cu prospecte, copii de siguranță ale înregistrărilor din computer, schițe – clasificate pe camere – reprezentând sistemul de încălzire și de aer condiționat, poziționarea extinctoarelor, a tuturor căzilor, vaselor de toaletă, chiuvetelor, robinetelor și lămpilor, modelelor de mozaic, instalațiilor – plus mobila și accesoriile deja selectate și aprobate.

Mapa urma să se îngroașe pe măsură ce avansa proiectul, așa că era mai bine să vadă pe ce pusese mama lui ochii. Deschise dosarul și apoi răsfiră pliantele. Mama lui trecuse, pe fiecare dintre ele, încăperea căreia îi era destinat obiectul, identificând-o prin niște inițiale. Beckett știa că Ryder și echipa lui continuau să se refere la numerele pe care le atribuiseră inițial camerelor și apartamentelor pentru oaspeți, dar știa și că J&R – la primul etaj, în partea din spate, unul din cele două apartamente cu intrare separată și cu șemineu – însemna Jane și Rochester.

Ideea mamei sale, o idee care-i plăcea lui foarte mult, fusese să dea camerelor numele unor cupluri romantice din literatură ale căror povești aveau un sfârșit fericit. Și o făcuse pentru toate, cu excepția apartamentului de la fațadă, pe care se hotărâse să-l boteze Penthouse.

Studie patul pe care-l voia ea și decise că stilul cu baldachin de lemn avea să se potrivească foarte bine în Thornfield Hall^[2]. Apoi zâmbi larg cu gândul la sofaua cu linii sinuoase, o așa-numită meridiană, despre care spuneau notițele ei că ar fi trebuit să se afle la picioarele patului.

Ea optase și pentru o măsuță de toaletă, însă trecuse și alternativa unui secreter. Era mai neobișnuit, hotărî el, mai interesant. Trecu în revistă și celelalte foi; mama lui fusese foarte ocupată. Pe urmă se întoarse către computer.

Își petrecu următoarele două ore în CAD, amplasând, ajustând, schimbând unghiurile. Din când în când deschidea mapa, reamintindu-și ce deciseseră în privința sălilor de baie sau care era traseul cablurilor ce urmau să alimenteze televizoarele cu plasmă din toate dormitoarele. Când se simți mulțumit, stabili dimensiunile noptierelor și scaunelor și îi trimise mamei sale fișierul, expediind copii către frații lui.

Avea nevoie de o pauză și de încă o cafea. Una cu gheață, decise el. Un cappuccino cu gheață ar fi fost și mai bun. Nimic nu-l împiedica să meargă până la Turn The Page^[3] să-și comande una. Aveau cafea bună la librărie, iar scurta plimbare pe Main Street i-ar fi permis să-și dezmorțească picioarele.

Nici nu-i dădu prin minte că mașina de cafea cu care se răsfățase putea face cappuccino – și că avea gheață. Era însă o idee să se bărbierească, fiindcă altminteri i-ar fi fost prea cald.

Ieși, o porni în josul străzii și se opri în fața salonului de înfrumusețare al lui Sherry, unde Dick, bărbierul, tocmai ieșise în pauză.

— Cum merge?

— Punem tapetul, îi spuse Beckett.

— Da, i-am ajutat să descarce vreo câteva suluri.

— Va trebui să te trecem pe statul de plată.

Dick zâmbi larg și arătă către han cu o zvâcnire a bărbiei.

— Îmi place să privesc cum revine la viață.

— Și mie. Pe curând.

Își continuă drumul până la librărie, unde urcă puținele trepte ale verandei acoperite și intră pe ușă în sunetul strident al clopoțeilor. Ridică mâna s-o salute pe Laurie, care înregistra o vânzare în casa de marcat. În timp ce aștepta, Beckett se foi prin fața standului cu bestselleruri și cu noutăți. Luă ediția broșată a ultimului John Sandford – cum de o scăpase pe asta? –, citi în grabă prezentarea laudativă din interior, păstră cartea și continuă să se plimbe tacticos printre rafturi.

Magazinul, cu încăperile lui care dădeau una într-alta, cu treptele care scârțâiau la fiecare pas când urcai către biroul și depozitele de la etaj, crea o senzație de relaxare. Flecuștețe, cărți poștale, câteva creații artizanale de proveniență locală, câte puțin din toate – și, mai presus de orice, cărți și iar cărți umpleau rafturile, mesele, vitrinele, într-un mod care te încuraja pur și simplu să treci de la una la alta.

O altă clădire veche care văzuse războiul, schimbările, sărăcia și prosperitatea. În prezent, cu decorațiunile în culori pastel și cu dușumelele de lemn, reușea să mențină atmosfera de locuință primitoare, așa cum fusese cândva.

Lui Beckett îi mirosea întotdeauna a cărți și a femei, ceea ce nu era de mirare, căci personalul aflat în slujba patroanei era alcătuit în exclusivitate din femei angajate cu normă întreagă sau numai cu jumătate de normă.

Găsi un Walter Mosley abia apărut și îl luă și pe acela. Pe urmă, aruncând o privire către biroul de la etaj, trecu prin ușa deschisă în partea din spate a magazinului. Auzi voci, dar își dădu repede seama că aparțineau unei fetițe și unei femei căreia îi spunea ea „mami“.

Clare avea băieți – acum erau trei, se gândi el. Poate ea nici măcar nu era acolo în ziua aceea sau urma să vină abia mai târziu. În plus, el venise pentru cafea, nu ca s-o vadă pe Clare Murphy. Clare Brewster, se corectă imediat. De trei ani se numea Clare Brewster, așa că ar fi trebuit să se-nvețe cu asta.

Clare Murphy Brewster, medită apoi, mamă a trei copii, patroana librăriei. Nimic altceva decât o veche prietenă din liceu, care se întorsese acasă după ce un lunetist irakian îi distrusese viața și o lăsase văduvă.

Nu venise anume s-o vadă pe ea, nu altcumva decât în trecere, dacă s-ar fi întâmplat să fie acolo. În niciun caz nu-și făcea un scop din a o întâlni pe văduva unui tip care-i fusese coleg de școală, la care ținuse, pe care-linvidiase.

— Îmi cer scuze fiindcă a trebuit să aștepți. Cum merge, Beck?

— Poftim? Se întoarse și dădu cu ochii de Laurie, auzind în același timp clinchetul ușii în urma clienților care ieșeau. O, nicio problemă. Am găsit niște cărți.

— Mi-am imaginat, zâmbi ea.

— Știu, dar ce mai contează? Sper c-o să-mi placă la fel de mult cum mi-ar plăcea acum un cappuccino cu multă gheață.

— Pot să-ți pregătesc unul. În vara asta, gheața e mereu la ordinea zilei. Scuturându-și părul de culoarea mierii, ea arătă către cești. Mare?

— Poți să faci pariu.

— Cum merg lucrările la han?

— Progresează.

Se apropie de tejghea în vreme ce femeia se întorcea către espressor. O fată drăguță, se gândi Beckett. Lucrase pentru Clare de la bun început, alternând școala cu munca. De cinci ani, poate de șase? Era posibil să fi trecut deja atâta timp?

— Oamenii ne întreabă mereu, îi spuse ea, văzându-și de treabă. Când, când, când, ce, cum? Și mai ales când o să dați jos prelata aia, ca să vedem totul cu ochii noștri.

— Și să stricăm marea surpriză?

— Pe mine mă ucide.

Distras de conversație și de zgomotul aparatului, nu o auzi, dar o simți. Se uită într-acolo când ea apăru de după curbura scării, plimbându-și mâna pe balustradă.

„Chiar trebuie să reacționez așa?“ se întrebă el simțind cum i se accelera pulsul. Pe de altă parte însă, Clare îi făcea inima să tresalte încă de când avea șaisprezece ani.

— Bună, Beck. Mi s-a părut mie că te aud.

Îi zâmbi, și inima lui își încetă bătăile nebunești, oprindu-se de tot pentru o clipă.