Inrobiti de iubire

Inrobiti de iubire de Sidney Sheldon

1997

PROLOG

Erau închiși într-o cușcă de fier. Cușca nu le permitea nici să stea în picioare, nici să se lungească, nici măcar să stea în fund. Nu puteau decât să rămână pe vine în timp ce trenul se deplasa prin lumina ireală a unui cer dominat de crepuscul, fără linie de orizont.

Nu știau câte zile va dura călătoria, și nici măcar dacă va avea un sfârșit. Nu exista nici un instrument care să indice timpul, temperatura, locul, direcția. Nici un punct de reper. Se aflau într-un fel de nicăieri. Și era atât de frig încât nici nu mai simțeau frigul.

Cu câteva zile înainte, mulți dintre ei muriseră ieșind din barăci. Se prăbușeau încetișor în zăpadă. Nici unul n-ar fi putut să spună că suferise; ca să suferi trebuie să fii viu. Or, toți din lagăr depășiseră cu mult limita suferinței, erau deja morți, căzuți într-o năucire vegetală în care nervii și creierul nu mai înregistrau stimulii exteriori. Iar atunci când urinau, urina fierbinte înțepenea într-un jet de gheață înainte de a fi atins pământul.

Atunci știau că era minus patruzeci de grade.

În cușca lui, Oleg nu-și mai simțea mâinile. Le ținea lipite de pielea burții sub puloverul de lână scoarță de jeg care, zi și noapte, i se lipea de corp de săptămâni de zile. Apa nu exista în galaxia gulagului. Apa devenea gheață. Aerul îngheța. Lumina era plumb topit. În primele zile de detenție, neputința de a se ridica în picioare i s-a părut monstruoasă. Noaptea erau îngrămădiți câte cincisprezece sau șaisprezece pe un prici de lemn, fără cuvertură. La început, mai înainte de a-1 simți pe al său, mirosul celorlalți îi întorsese stomacul pe dos. După aceea, ca toți din barcă, ca să nu moară de frig, se cuibărise lângă vecinul său.

După o lună, jegul, ca și părul și dinții, făcea parte din propria 1ui persoană.

Fuseseră deportați la 22 februarie 1977.

Azi era 8 ianuarie 1983.

Trecuseră deja șase ani. Altă lume, altă vreme ...

Totul era atât de departe ...

Își lipi ochiul de două plăci de metal potrivite prost, care lăsau între ele o fantă de doi milimetri. Văzu trecând pe lângă el peisajul mineral de ceață înghețată, de zăpadă moartă. Avea să se facă noapte. Își scoase mâinile și începu să-și miște degetele, unu după altul.

După ce se convinse că articulațiile îi funcționau , Oleg lovi ușor cu cotul în peretele de fier care îl despărțea de cușca vecină. I se răspunse cu două lovituri. Andrei îl prevenise și el pe Victor. Erau pregătiți.

Din acel moment, toți trebuiau să facă simultan aceleași gesturi. Supraviețuirea fiecăruia depindea de acum înainte de sincronismul celorlalți trei.

Enigma era Vitali. Când fuseseră băgați în vagon, el fusese aruncat într-o cușcă care nu era lipită de a lor. Putuse oare Victor să-l anunțe pe deportatul intercalat din întâmplare pentru a-i transmite semnalul?

La dracu! O să vadă ...

Cu palma mâinii stângi, Oleg curăță placa de fier care forma podeaua de stratul de mizerii, de praful slinos și de fragmentele de rugină care îl acopereau.

Exploră centimetru cu centimetru suprafața metalului, până când simți sub unghii șuruburile care fixau placa pe șasiul vagonului. Numără nouă.

Scoase din căptușeala căciulii un cornier de oțel subțire și se puse pe treabă.

*

* *

Lac de nădușeală, Andrei se lupta de multă vreme cu o tijă de fier îndărătnică. O desprinsese în parte din locașul ei. Dar, brusc, refuza să se mai miste. Îi fu frică. Doar nu era să-și piardă viața pentru o bucată de metal!

Cu vârful degetelor plin de sânge împinse cu toată forța. Zadarnic. Se sprijini în brațe și, furios, lovi șurubul cu tocul bocancului. Fluturi roșii îi dansau prin fața ochilor. Îi cunoștea foarte bine; îi era foame. Și foamea îți ia mințile. În lagărul 129 - gulagurile din Siberia nu aveau nume, ci numere - văzuse deținuți mutilându-se pentru o gamelă de supă. Își agățau testiculde de clanța celulei, răcneau ca să alerteze un gardian care descuia ușa brusc, provocând astfel smulgerea organelor genitale.

Unii mâncau ce le cădea în mână, furculițe, lame de bărbierit, foarfeci. Alții se răneau singuri cu cuțitul și își frecau rana cu noroi, excremente sau urină.

Dacă aveau noroc, erau transportați la spital unde puteau în sfârșit să mănânce. Dar speranța tuturor era să fie deportați de la un lagăr la altul. Transferul se făcea în trenuri-închisori speciale. Fiecare vagon era format din compartimente înguste de un metru cub mărginite de un culoar lung pe care stăteau de pază gardieni înarmați și câini. Zvonurile circulau. Se spunea că, deșurubând podelele cuștilor, te puteai lăsa să aluneci în zăpadă, între cele două șine. Firește, nimeni nu se mai întorsese în lagăr ca să confirme asta, dar cei mai vechi jurau că în cursul călătoriilor mulți deportați dispăruseră fără urmă. Și unde se duseseră? Nimeni nu era în stare să aprecieze. Ieșeai dintr-o închisoare mică ca să te pierzi în alta mare.

Fiecare lagăr era izolat în mijlocul unui pustiu înghețat care acoperea mii de kilometri. Cum să supraviețuiești în fața lupilor, a urșilor, a oamenilor? Lipsa unui deținut declanșa zborul elicopterelor, care zburau jos de tot până la marginea stepei. Dar lui Andrei nu-i păsa.

Mai întâi să iasă din cușcă, după aceea să nu fie călcat de roțile trenului. Spera ca partea de jos a ultimului vagon să nu fie echipată cu o lamă de fier care tăia în două orice om căzut din tren.

La ultima lovitură de picior, tubul cedă.

Andrei își vârî degetele în orificiul plăcii, o deschise și o sprijini de perete. Aerul rece intră cu repeziciune în tubul de fier. Sufocat de violența lui, Andrei își umplu plămânii cu voluptate ca să simtă arsura frigului.

*

* *

Ruși, francezi, englezi, germani, italieni, spanioli ... Vitali citise toți poeții. Iar poeții îl protejaseră. În zori, când îi venea să vomeze la gândul unei noi zile de coșmar, sau mai târziu, când mâinile i se pietrificau de frig pe coada târnăcopului, trei versuri de Apollinaire, de Dante sau de Lorca îi dădeau curajul să reziste.

Râule, încotro?

Curg vesel

Până la marginea mării ...

Cuvinte. Doar cuvinte. Dar cuvintele eliberau o energie formidabilă. Din cauza cuvintelor fusese condamnat Vitali la cincisprezece ani de gulag. Avea noroc în nenorocirea lui.

Alții muriseră pentru pronunțarea acestor cuvinte. Cuvintele conduceau lumea și sufocau Rusia de cincizeci de ani. Striveau milioane de oameni.

Dar în dimineața aceea îi veniseră pe buze alte cuvinte: "8 ianuarie 1983 va fi ultima zi de ocnă. Indiferent ce se va întâmpla, nu mă mai întorc". Pe vine în celulă, Vitali încerca să se protejeze de rafalele de vânt care îi treceau prin corp și îl lipeau de perete. În urmă cu cinci minute, reușise să ridice placa. Făcuseră și ceilalți la fel? Nu avea cum să știe. Legătura lor era întreruptă.

În momentul în care trecea de pe peron în cușcă, dintr-un capriciu, un milițian îl despărțise de Oleg și Andrei. Chiar și Victor, pe care Oleg și Andrei - Dumnezeu știa de ce ținuseră să-l ia cu ei, era închis la două cuști mai departe. Între el și Vitali fusese băgat din întâmplare alt deținut. Cu siguranță că nu el îi va transmite semnalul. Păcat, căci se hotărâse totusi să sară. Singur. Își făcu semnul crucii și își încordă mușchii pentru marele salt solitar. Asta sau un glonț în cap ... mai bine să moară în aer liber!

Deodată tresări. Deosebindu-se clar de vârtejurile de vânt, de scârțâiturile și de zgâlțâielile trenului, auzi două lovituri puternice.

Fața lui Vitali se lumină. Reușiseră!

*

* *

Viața lui fusese cenusie. Se născuse si el undeva, dintr-un tată necunoscut. Într-o seară, mama lui nu mai venise acasă. Probabil că avea șapte ani. O așteptase fără să mănânce câteva zile. Apoi veniseră niște oameni. Fusese dus acolo unde erau crescuți copiii abandonați. La opt ani, fusese încredințat unor țărani care aveau o fermă în Uzbekistan. Învățase să mânuiască lopata și furca. La șaptesprezece ani, nu știa să citească. Fusese înrolat în armată. Se trezise la închisoarea militară. Și de acolo în gulag. De ce? Nu știa.

Poate că din cauza acelui tip în civil din Biroul Politic, care se deranjase să vină personal de la Moscova ca să – i vorbească de Lenin.

Victor stătea în picioare împreună cu camarazii săi, în fața estradei, și îl asculta. Glumă sau încercare de seducere? Vecinul său îi luase mâna și i-o pusese pe penisul scos din pantaloni. Uluit, Victor strigase: "Idiotule!"

Chiar în acel moment, oratorul pronunța numele lui Lenin.

Victor fusese scos din rând, dus la post și bătut bine. După reuniune, somat să se explice, Victor nu îndrăznise să dezvăluie cauza revoltei sale. Ofițerul politic care îl interoga considerase tăcerea lui drept o altă blasfemie împotriva ideologiei socialiste.

Victor nu înțelegea nici azi pentru ce fusese condamnat la zece ani de închisoare într-un lagăr de muncă cu regim sever. Și nici motivele prieteniei subite pe care i-o arătaseră Andrei Talasski și Oleg Vlasov. Andrei și Oleg purtau uniforma vărgată a RDP - iștilor (Recidiviști Deosebit de Periculoși). În lagărul 129, toată lumea știa că omorâseră un om cu lopata.

Dar nimeni nu vorbea despre asta. Nici milițienii nu s-ar fi hazardat să facă vreo aluzie. Andrei și Oleg stârneau frica. Victor, care se temea de violența și de sarcasmul lor - se spunea că Oleg și Andrei făcuseră studii -, fusese mai mult decât surprins când aceștia catadicsiseră să vorbească cu el, de parcă ar fi existat cu adevărat. Ba chiar îi oferiseră un pachet de țigări. De unde îl aveau? Habar n-avea!

În schimb, Vitali, celălalt coleg al lor, deși mai rezervat, îi adresase mici semne amicale încă de la începutul detenției. Si, mai mult decât atât, când Victor vorbea, Vitali îl asculta!

Chiar îi pusese întrebări despre copilăria lui, despre părinți, despre motivele pentru care se afla în gulag. Totusi Vitali nu stătea în aceeasi baracă cu el.

Într-o zi când deținuții își băteau joc de Victor, pentru că nu știa să citească, Vitali venise în ajutorul lui. "E mai puțin idiot decât voi toți la un loc!" le spusese el. Victor avusese totdeauna dificultăți cu cuvintele. Le auzea foarte bine, dar sensul lor îl pricepea cu o oarecare întârziere, mai mult sau mai puțin lungă în funcție de împrejurări. Dar în momentul acela înțelesese imediat că Vitali îi adusese un omagiu public.

Prin urmare, erau alții mai idioți decât el!

Dacă n-ar fi auzit asta din gura lui Vitali, de unde ar fi putut să știe? Apoi descoperise cu mirare că nimeni nu mai îndrăznea să-1 deranjeze de când cei trei se interesau de el. După aceea venise bomba! Andrei și Oleg îi mărturisiseră că vor încerca să evadeze împreună cu Vitali și că îl luau cu ei! Acest exces de onoare îl făcea să roșească de rusine si mândrie.

Întinse piciorul prin golul lăsat de placa ridicată. Zăpada zbură prin cușcă.

Auzi două bătăi în perete. Semnalul. Victor își lăsă și celălalt picior să atârne în gol. Sub el, în întuneric, ghicea solul care defila cu o viteză nebună sub rafalele de vânt. Nici o secundă nu-i trecu prin minte că putea să fie tăiat de roțile trenului. Andrei și Oleg îi spuseseră că nu risca nimic. De ce nu i-ar fi crezut? Dacă i-ar fi spus ei, el ar fi crezut și în existența lui Dumnezeu.

Tot ei îi spuseseră: "Victor, ca să reușim, prezența ta e indispensabilă". Aceste cuvinte fuseseră suficiente pentru ca Victor să fie gata să-și sacrifice viața pentru ei. La plecare, reușise chiar să-l strângă ușor de gât pe tipul pe care gardienii îl băgaseră în cușca vecină, în care ar fi trebuit să intre Vitali. "Când bat în perete, bați și tu în partea cealaltă. Altfel, la sosire ești un om mort. - Da, da ... " bâiguise tipul frecându-și gâtui.

Cu mușchii încordați, Victor aștepta acum celelalte două bătăi care îi indicau că trebuie să sară.

Auzi bătăile și transmise mesajul cuștii vecine fără nici o ezitare. Apoi se lăsă să fie înghițit de gol.

*

* *

Se stârnise vântul. Aveau noroc.

Nu puteai să vezi la cinci metri în fața ta. Fulgii de zăpadă se roteau prin aerul înghețat, deplasându-se în vârtejuri. Vântul părea că bate din toate părțile în același timp. Andrei, Oleg și Vitali mergeau înainte. Victor venea vesel în urma lor. În tren, când gardienii vor face apelul deportaților, se va da alarma.

Trupa și câinii vor porni pe urmele lor. Dar nu vor găsi nici o urmă. Zăpada ștergea totul. Nici un elicopter nu putea să decoleze.

Deocamdată, furtuna de zăpadă era complicea lor.

Nu se puteau aștepta la nimic din partea oamenilor. Cu cât vor trece mai multe zile, cu atât mai dificile vor deveni căutările.

- Andrei ... , zise Victor.

- Da, răspunse Andrei continuându-și mersul.

- Știi unde mergem?

- Evident, zise Andrei politicos. La curve!

Victor chicoti dar insistă:

- Nu se vede nimic. Cumpoți să te orientezi?

- Nu-ți face griji, zise Oleg râzând. Are o busolă în coaie!

De data asta Victor izbucni în râs. Era mândru că e alături de ei. Ardea de nerăbdare să li se devoteze. Ca să le facă plăcere, i-ar fi cărat în spinare mii de kilometri. Nu voia să-l deranjeze, dar nu-i dădeau pace tot felul de întrebări. Una, mai mult decât toate celelalte.

- Oleg, de ce m-ai ales pe mine? întrebă el.

- Gura, zise tăios Oleg.

Tipul deborda de atâta tandrețe umilă încât risca să simtă pentru el oarecare simpatie. Și dacă simțeai ceva uman în universul concentraționar, asta te condamna la moarte. Mai ales în cursul unei evadări care nu avea nici măcar o șansă dintr-o sută ca să reușească.

- Pentru că ținem la tine, îl corectă Andrei.

- Si eu tin mult la voi, zise Victor.

Oleg se opri brusc și îl apucă pe Victor de tunica aproape putredă:

- Lași gura sau îți sparg capul?

Își reluă mersul prin zăpadă. Andrei îl urmă. Vitali îl bătu ușor pe umăr.

- Haide, Victor, vino ...

Oleg și Andrei hotărâseră să meargă spre nord-nord-est, cât mai departe și cât mai repede posibil de calea ferată. Deci trebuia să se deplaseze în marș forțat în cursul primei săptămâni. Ziua vor dormi, timp de două ore, în cel mai mic adăpost pe care li-l oferea stepa.

În zori încă mai mergeau.

Zăpada continua să cadă în rafale.

- Ne oprim, zise Andrei.

Frânți de oboseală, toți patru se lăsară să cadă între două troiene la poalele câtorva mesteceni sfrijiți. Timp de câteva minute, nimeni nu vorbi. Își trăgeau răsuflarea.

Andrei scoase o bucată de pâine din zdrențele de pe el. O tăie în patru. Fiecare își primi partea.

Atunci Victor puse a doua întrebare.

- Ce-o să halim în zilele următoare?

Oleg se uită scurt la Andrei. Era singura întrebare la care, în nici un caz, nici unul dintre ei nu putea să răspundă.

Lungit în zăpadă cu ochii închiși, Vitali părea că nu aude nimic.

- Pe tine, zise Oleg.

Victor se uită pe rând la fiecare. Izbucni în râs și mușcă din bucata lui de pâine. Le făcu cu ochiul și începu să mestece bine dispus.

*

* *

Se făcuse noapte. Vitali visa că un bloc se prăbușise și-i strivea toracele. Deschise ochii și constată că era acoperit de un strat gros de zăpadă.

Se scutură. Primul lucru pe care îl văzu fu fața lui Andrei care îi zâmbea.

- Ce-ai zice de o cafea fierbinte și câteva lingurițe de caviar? îl întrebă Andrei.

Vitali se ridică și se întinse. Avea mușchii înțepeniți. Acoperiți de zăpadă, Oleg și Victor încă mai dormeau.

Vitali luă un pumn de zăpadă și își frecă viguros fața.

- Auzi, Andrei ... e adevărat ce-a spus Oleg dimineață?

- Ce-a spus?

- În legătură cu Victor.

- Evident. Ce altceva vrei să halim în afară de Victor?

Vitali arătă cu privirea spre cele două siluete lungi te în zăpadă.

- Trebuie să-ți vorbesc, zise el.

Se îndepărtă și Andrei veni după el. Parcurseră câțiva metri până la liziera mestecenilor. Vitali se opri. Andrei, la fel. Erau față în față .

- Nu sunt de acord, zise Vitali.

Andrei se uită la el surprins.

- Ce înseamnă asta?

- Nu i-ați spus nimic.

- De ce ne-am mai fi încurcat cu el?

- Și Oleg e de acord?

- A fost ideea noastră.

- Nu pot să vă las să-l masacrati.

- Unde te crezi? Într-un salon de ceai? Ce contează că idiotul ăsta moare sau nu? Ești prietenul, fratele, mama lui? Crezi că vei putea reuși fără el?

- Am văzut prea multă mizerie în lagăr. Nu-mi voi plăti libertatea cu un asasinat.

- Libertatea! Cine îți garantează că vei supraviețui?

Vitali respiră adânc.

- Nu vreau să vă atingeți de el.

- Aio propunere mai bună? îl ironiză Andrei.

- Tu pleci cu Oleg într-o parte. Eu plec cu Victor în altă direcție.

- Nici vorbă! izbucni Andrei. Ce crezi c-o să halim?

Nu vom lăsa pe nimeni să ne condamne să murim de foame! Nici chiar pe tine!

Vitali îi întoarse spatele și plecă.

- Mă duc să-l anunț.

Abia avu timp să facă doi pași. Ca în vis, simți greutatea lui Andrei abătându-se asupra lui. Dezechilibrat, Vitali se prăbuși în zăpadă. Deschise gura ca să-l strige pe Victor. Dar nu avu timp. Andrei se rostogoli peste el cu sălbăticie și îi apăsă pe carotidă. Furia îl orbi pe Vitali. În lagăr se bătuse de două ori cu deținuții, cu gardienii. Niște bătăi murdare. Trebuia să-și salveze pielea. Orice lovitură era permisă. Îl lovi pe Andrei cu degetele în ochi. Andrei țipă dar nu-i dădu drumul. Sufocat, Vitali încercă să-l lovească între picioare cu genunchiul.

Deodată Andrei nu mai apăsă pe pieptul lui.

- Opriți-vă! V-ați țăcănit?

Oleg îl împinse într-o parte pe Andrei.

Vitali se ridică precum un arc eliberat. Într-o fracțiune de secundă, înregistră simultan mai multe elemente ale scenei al cărei centru era. Departe de el, silueta lui Victor, în picioare în zăpadă, uluit la culme. Lângă el, ținându-1 de braț, Oleg ... Și, repezindu-se din nou ca un berbec, Andrei, cu fața strâmbă de durere, cu brațul ridicat, agitând o creangă grea și uscată.

- Omoară-1, vrea să-i spună idiotului! mârâi înăbușit Andrei.

Creanga lovi. Vitali își feri capul și avu impresia că lovitura îi rupe umărul... Oleg îl scutura fără să mai încerce să-l rețină pe Andrei.

- E adevărat, Vitali? ... E adevărat?

- Ticăloșilor! izbucni Vitali. Cât o să fiu eu în viață, n-o să vă atingeți de el.

Au fost ultimele lui cuvinte. Creanga îl izbi peste ceafă. Se prăbuși. Când îl văzu jos, Andrei începu să-l lovească.

- Oprește-te! strigă Oleg. Nu vezi că e mort?

Dar Andrei continua să lovească corpul inert. Un firișor de sânge curgea din nasul și urechile lui Vitali. Oleg se aplecă asupra lui, îi dădu la o parte hainele și își lipi urechea de inima lui. Trecură câteva secunde. Oleg se ridică.

- S-o ștergem de-aici, zise el.

- Ce-a făcut? întrebă cu teamă Victor.

Se apropiase fără ca Andrei și Oleg să-l vadă.

- Gura, zise Oleg.

Apoi porni la drum, fără să mai arunce nici o privire spre Vitali, pe care zăpada începea deja să-l acopere.

După câțiva metri, siluetele lor se pierdură în noaptea bântuită de furtună.