Morile de vant ale zeilor

Morile de vant ale zeilor de Sidney Sheldon

Prolog

Perho, Finlanda

Întâlnirea avea loc într-o confortabilă cabană protejată împotriva intemperiilor aflată într-o regiune împădurită la o distanță de două sute de metri de Helsinki, aproape de granița rusă. Membrii ramurii occidentale a Comitetului sosiseră discret la intervale neregulate. Veneau din opt țări, dar vizita lor fusese pregătită în liniște de o persoană foarte importantă din Valtioneuvosto, consiliul de stat finlandez, și pe pașapoartele lor nu se afla nici o viză de intrare. Cum soseau, soldați înarmați îi escortau în cabană, iar după ce și-a făcut apariția și ultimul vizitator, ușa cabanei a fost încuiată și soldații au rămas în poziție de drepți în vântul puternic de ianuarie, cu atenția încordată la cel mai mic semn al vreunei prezențe nedorite.

Membrii, care se aflau în jurul mesei mari, dreptunghiulare, erau oameni cu poziții importante în consiliile guvernelor respective. Se mai întâlniseră în împrejurări mai puțin clandestine și aveau încredere unul în altul pentru că nu aveau încotro. Pentru mai multă siguranță, fiecare avea un nume de cod.

Întâlnirea dura de aproape cinci ore și discuțiile erau aprinse.

În cele din urmă, președintele a hotărât că venise vremea să se supună la vot. Se ridică și se întoarse spre cel din dreapta sa.

— Sigurd?

— Da.

— Odin?

— Da.

— Balder?

— Ne grăbim prea tare. Dacă se află, viețile noastre ar…

— Te rog, da sau nu?

— Nu…

— Freyr?

— Da.

— Sigmund?

— Nein. Pericolul…

— Thor?

— Da.

— Tyr?

— Da.

— Eu votez pentru. Deci, rezoluția este aprobată. Îl voi informa în consecință pe Controlor. La următoarea întâlnire vă voi spune pe cine va recomanda ca fiind cea mai bună persoană pentru a acționa. Vom urma obișnuitele precauții și vom pleca la intervale de douăzeci de minute. Vă mulțumesc, domnilor.

* * *

Peste două ore și patruzeci și cinci de minute, cabana era pustie. O echipă de experți veni după aceea cu petrol lampant și dădu foc cabanei, flăcările roșietice fiind mângâiate de vântul lacom.

Când, în sfârșit, palokunta, pompierii din Perho, au ajuns la fața locului, nu mai era nimic de văzut în afară de tăciunii aprinși care alcătuiau conturul cabanei pe zăpada care sfârâia.

Adjunctul șefului brigăzii de pompieri se apropie de cenușă, se aplecă și adulmecă.

— Petrol lampant, spuse el. Incendiere premeditată.

Șeful se uita la ruine cu o expresie nedumerită pe chip.

— Ciudat, murmură el.

— Ce anume?

— Am vânat prin pădurea asta săptămâna trecută. Nu era nici o cabană.

Cartea întâi

Capitolul 1

Washington, D.C.

Stanton Rogers era destinat să ajungă președintele Statelor Unite. Era un politician fermecător, foarte cunoscut de un public aprobator și susținut de prieteni influenți. Din nefericire pentru Stanton, libido-ul său i-a stat în calea carierei. Sau, cum au spus cei de la Washington, „Bătrânul Stanton și-a f… președinția.”

Stanton Rogers nu se considera un Casanova. Ba, dimpotrivă, până la acea escapadă fatală, fusese un soț model. Era frumos, bogat, se apropia de una din cele mai importante poziții din lume și, deși avusese nenumărate ocazii de a-și înșela soția, nici măcar nu se gândise la vreo altă femeie.

Mai exista și o a doua ironie, poate chiar mai mare: soția lui Stanton Rogers, Elizabeth, era sociabilă, frumoasă și inteligentă și pe amândoi îi interesau aproape aceleași lucruri, în timp ce Barbara, femeia de care Stanton s-a îndrăgostit și cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit, după un divorț despre care s-a scris foarte mult în ziare, era cu cinci ani mai mare decât el, cu un chip mai degrabă plăcut decât frumos și părea să nu aibă nimic în comun cu el. Stanton era sportiv; Barbara nu putea suferi nici un fel de exercițiu fizic. Stanton era sociabil; Barbara prefera să stea singură cu soțul ei sau să primească numai grupuri restrânse. Cea mai mare surpriză pentru cei care îl cunoșteau pe Stanton Rogers a constituit-o deosebirea de păreri politice. Stanton era liberal, în timp ce Barbara crescuse într-o familie de ultraconservatori.

Paul Ellison, cel mai bun prieten al lui Stanton, spusese:

— Cred că ai înnebunit, băiete! Tu și Liz sunteți practic în Cartea recordurilor drept cea mai perfectă pereche de căsătoriți. Nu poți da cu piciorul la tot pentru o simplă aventură.

Stanton Rogers îi răspunsese tăios:

— Vezi-ți de treaba ta, Paul. O iubesc pe Barbara și de cum voi reuși să obțin divorțul, ne vom căsători.

— Îți dai seama ce se va întâmpla cu cariera ta?

— O jumătate din căsniciile din țara asta se sfârșesc cu un divorț. Nu o să se întâmple nimic, spusese Stanton Rogers.

Dar se dovedise a fi un prost profet. Știrea în legătură cu divorțul înverșunat a fost o adevărată comoară pentru presă, iar ziarele de scandal au relatat-o cât mai cumplit posibil, cu fotografii ale cuibușorului iubirii lui Stanton Rogers și povestiri despre întâlniri amoroase în taină la miezul nopții. Ziarele au continuat să scrie despre acest lucru cât au putut, iar când vâlva s-a potolit, prietenii influenți care îl susținuseră pe Stanton Rogers pentru președinție, au dispărut în liniște găsind un alt cavaler alb în persoana lui Paul Ellison.

* * *

Ellison era o alegere foarte bună. Nu era nici frumos, nici fermecător, ca Stanton Rogers, dar era inteligent, plăcut și avea un stil de viață adecvat. Era scund, cu trăsături armonioase și ochi albaștri, senini. Era fericit de zece ani în căsnicia sa cu fiica unui magnat al oțelului și se știa despre el și Alice că formau un cuplu cald și iubitor.

La fel ca și Stanton Rogers, Paul Ellison urmase la Yale și absolvise Școala de drept de la Harvard. Cei doi crescuseră împreună. Familiile lor aveau reședințe de vară învecinate în Southampton, iar băieții înotau împreună, organizau echipe de baseball și, mai târziu, se întâlneau cu iubitele împreună. S-au aflat în aceeași clasă la Harvard. Paul Ellison se descurca bine, dar Stanton Rogers era elevul model. Tatăl său era asociat la o firmă de avocatură de pe Wall Street și, când Stanton lucra acolo pe perioada verii, a aranjat și pentru Paul același lucru. Imediat după absolvirea Școlii de drept, steaua politică a lui Stanton a început să se înalțe vertiginos și, dacă el era cometa, Paul Ellison era coada.

Divorțul a schimbat totul. Acum, Stanton Rogers devenise completarea lui Paul Ellison. Drumul până sus pe culme a durat aproape cincisprezece ani. Ellison a pierdut o alegere în Senat, a câștigat-o pe următoarea și în următorii câțiva ani a ajuns un foarte cunoscut om al legii. A luptat împotriva celor pătați din guvern și a birocrației de Ia Washington. Era un populist și credea în extinderea relațiilor internaționale. A fost rugat să scrie discursul președintelui care era reales. A fost un discurs splendid și înflăcărat care a făcut pe toată lumea să-l asculte cu mare atenție. Patru ani mai târziu, Paul Ellison era ales în funcția de președinte al Statelor Unite. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să îl numească pe Stanton Rogers în funcția de consilier prezidențial în domeniul afacerilor externe.

* * *

Ideea lui Marshall Meluhan că televiziunea va transforma lumea într-un stat uriaș devenise realitate. Intrarea în funcție a celui de al patruzeci și doilea președinte al Statelor Unite a fost transmisă prin satelit în mai mult de 190 de țări.

* * *

La Cocoșul negru, un bar din Washington, frecventat de obicei de ziariști, Ben Cohn, un vechi reporter politic la The Washington Post, se afla la o masă alături de alți patru colegi și urmărea transmisia instalării în funcție la televizorul așezat deasupra barului.

— Ticălosul ăsta m-a costat cincizeci de dolari, se plânse unul din reporteri.

— Te-am prevenit să nu pariezi contra lui Ellison, zise Ben Cohn. Are farmec, scumpule, crede-mă.

Camera de luat vederi prezenta mulțimea de oameni adunați pe Pennsylvania Avenue, zgribuliți în paltoanele care îi apărau de vântul tăios de ianuarie, care ascultau ceremonia la difuzoarele fixate în jurul podiumului. Jason Merlin, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, sfârși de rostit jurământul, după care noul președinte îi strânse mâna și veni la microfon.

— Uitați-vă la idioții ăia care îngheață acolo, comentă Ben Cohn. Știți de ce nu sunt acasă ca niște oameni normali, să se uite la televizor?

— De ce?

— Pentru că se face istorie, prieteni. Într-o bună zi, toți oamenii ăia le vor spune copiilor și nepoților că au fost martori când Paul Ellison a depus jurământul. Și se vor lăuda: „Eram atât de aproape de el, că l-aș fi putut atinge.”

— Ești cinic, Cohn.

— Și sunt mândru de asta. Toți politicienii din lume sunt din același aluat. Se bagă toți pentru ceea ce pot obține. Să fim sinceri, băieți, noul nostru președinte este un liberal și un idealist. De ajuns pentru a crea coșmaruri oricărui om inteligent. După părerea mea, un liberal este unul care își are fundul bine fixat în nori de vată.

Adevărul era că Ben Cohn nu era chiar atât de cinic pe cât părea. Studiase cariera lui Paul Ellison de la bun început și, deși inițial nu fusese deloc impresionat, pe măsură ce Ellison a înaintat pe scara politică, Ben Cohn și-a schimbat părerea. Acest politician nu era lingăul nimănui. Era ca un stejar într-o pădure de sălcii.

Afară, cerul explodă într-o ploaie rece ca gheața. Ben Cohn spera ca vremea să nu fie un semn pentru următorii patru ani. Își îndreptă din nou atenția spre televizor.

Președintele Statelor Unite este ca o torță aprinsă de către poporul american și trecută din mână în mână la fiecare patru ani. Torța care mi-a fost încredințată este cea mai puternică armă din lume. Destul de puternică pentru a arde civilizația pe care o cunoaștem sau pentru a lumina atât viitorul nostru, cât și al celorlalte țări din lume. Avem de ales. Le vorbesc astăzi nu numai aliaților noștri, dar și țărilor din lagărul sovietic. Le spun acum, când ne pregătim pentru secolul al douăzeci și unulea, că nu mai e loc pentru înfruntări și că trebuie să învățăm să facem ca expresia „o singură lume” să devină realitate. Orice altceva poate crea un dezastru din care nici o națiune nu își va mai reveni. Îmi dau foarte bine seama de prăpastia existentă între noi și țările de dincolo de Cortina de Fier, dar cea dintâi preocupare a actualei administrații va fi să ridice punți de nezdruncinat peste această prăpastie.

Cuvintele lui răsunau cu o profundă sinceritate. „Vorbește serios”, își spuse Ben. „Sper să nu-l asasineze nimeni pe nebunul ăsta.”

* * *

În Junction City, Kansas, era o zi oribilă, întunecată și umedă și ningea atât de tare, încât vizibilitatea pe Autostrada 6 era aproape zero. Mary Ashley îndreptă cu precauție camioneta spre mijlocul șoselei care fusese curățat de pluguri. Viscolul avea să o facă să întârzie la cursuri. Conducea încet, având grijă ca mașina să nu derapeze.

La radio se auzea vocea președintelui:

…există multe voci atât în guvern, cât și în viața particulară care insistă că în America ar trebui să facă mai multe șanțuri decât punți. Răspunsul meu este că nu ne mai putem permite să ne condamnăm și pe noi și pe copiii noștri la un viitor amenințat de conflicte în toată lumea și de un război nuclear.

„Mă bucur că am votat pentru el”, își spuse Mary Ashley. „Paul Ellison va fi un președinte excepțional.”

Își încleștă și mai mult mâna pe volan când zăpada se transformă într-un vârtej alb orbitor.

* * *

În St. Croix, un soare tropical strălucea pe un cer fără nori, dar Harry Lantz nu avea nici o intenție de a ieși. Se distra mult prea bine înăuntru. Se afla în pat, gol, între surorile Dolly. Lantz avea o dovadă certă că nu erau cu adevărat surori. Annette era o brunetă naturală înaltă, iar Sally era o blondă naturală înaltă. Puțin îi păsa lui Harry Lantz dacă erau sau nu rude de sânge. Important era faptul că amândouă erau experte în ceea ce făceau și ambele îi smulgea gemete de plăcere.

În celălalt capăt al camerei de motel, la televizor apăru chipul președintelui.

…Datorită faptului că eu cred ca nu există problemă care să nu poată fi rezolvată, dacă se arată bunăvoință de ambele părți, zidul de beton din jurul Berlinului de Est și Cortina de Fier care înconjoară celelalte țări satelit ale Uniunii Sovietice trebuie să fie distruse.

Sally își întrerupse activitatea pentru a întreba:

— Vrei să închid porcăria aia, iubitule?

— Lasă-l așa. Vreau să aud ce are de spus.

Annette își ridică și ea capul,

— Ai votat cu el?

— Hei, voi două! înapoi la treabă, le strigă Harry Lantz.

Așa cum știți foarte bine, cu trei ani în urmă, după moartea președintelui României, Nicolae Ceaușescu, această țară a întrerupt relațiile diplomatice cu Statele Unite. Aș dori să vă informez că am luat legătura cu guvernul român și cu președintele țării, Alexandru Ionescu, și acesta a fost de acord să restabilească relații diplomatice cu țara noastră.

Mulțimea de pe Pennsylvania Avenue izbucni în urale.

Harry Lantz se ridică în capul oaselor atât de brusc, încât dinții lui Annette i se înfipseră în penis.

— Isuse Cristoase! urlă Lantz. Am mai fost circumcis o dată! Ce dracu’ vrei să faci?

— De ce te-ai mișcat, scumpule?

Lantz nu o auzi, însă. Ochii îi erau lipiți de ecranul televizorului.

Una din primele măsuri oficiale ale noastre, spunea președintele, va fi să trimitem un ambasador în România. Și acesta nu-i decât începutul…

* * *

La București era seară. Iarna devenise neașteptat de blândă, iar străzile erau pline de oameni ieșiți la cumpărături pe vremea aceea neobișnuit de caldă.

Președintele României, Alexandru Ionescu, se afla în biroul său din vechiul palat, de pe Calea Victoriei, înconjurat de o jumătate de duzină de consilieri, și asculta transmisia la radio pe unde ultrascurte.

…Nu am de gând să mă opresc aici, spunea președintele american. Albania a întrerupt relațiile diplomatice cu Statele Unite în 1946. Am intenția să restabilesc aceste legături și, în plus, doresc să consolidez relațiile diplomatice cu Bulgaria, Cehoslovacia și Germania de Est.

Se auziră urale și aplauze.

Trimiterea unui ambasador în România este începutul unei mișcări de unire a popoarelor din lumea întreagă. Să nu uităm niciodată că omenirea are o origine comună, probleme comune și o soartă finală comună. Să nu uităm că problemele pe care le avem în comun sunt mai mari decât cele care ne despart și că tot ceea ce ne separă este făcut de mâna noastră.

* * *

Într-o vilă foarte bine păzită din Neuilly, o suburbie a Parisului, liderul revoluționar român Marin Groza, îl urmărea pe președinte pe canalul doi al televiziunii franceze.

…vă promit că voi face tot posibilul și că voi căuta tot ce-i mai bun în ceilalți.

Aplauzele au durat cinci minute întregi.

— Cred că a sosit momentul, Lev, spuse Marin Groza gânditor. Vorbește serios.

Lev Pasternak, șeful securității lui, îi răspunse:

— Nu-i va fi de folos lui Ionescu? Marin Groza scutură din cap.

— Ionescu e un tiran, așa că nimic nu-i va fi de folos. Numai că trebuie să fiu foarte atent la timp. Am dat greș când am vrut să-l înlătur pe Ceaușescu. Nu trebuie să dau greș încă o dată.

* * *

Pete Connors nu era beat — nu atât de beat cât ar fi putut. Aproape că terminase al cincilea pahar de whisky când Nancy, secretara cu care trăia, îl întrebă:

— Nu crezi că ajunge, Pete?

El zâmbi și îi dădu ușor o palmă.

— Vorbește președintele nostru. Trebuie să arăți puțin respect măcar, spuse el după care se întoarse spre imaginea de pe ecran. Comunist nenorocit, îi strigă el televizorului. Asta-i țara mea și CIA n-o să te lase s-o vinzi. O să te oprim noi, băiete. Poți să fii convins.

Capitolul 2

— Voi avea nevoie de mult ajutor din partea ta, prietene, spuse Paul Ellison.

— Îl vei avea, zise Stanton Rogers încet.

Se aflau amândoi în Biroul Oval, președintele având drapelul american în spate. Era prima lor întâlnire în acel loc și președintele Ellison nu se simțea prea bine.

„Dacă Stanton n-ar fi făcut acea singură greșeală, ar fi stat aici în locul meu”, se gândi Paul Ellison.

— Trebuie să-ți mărturisesc ceva, spuse Stanton parcă citindu-i gândurile. În ziua când ai fost numit pentru președinție, am fost gelos la culme, Paul. Era un vis al meu pe care îl trăiai tu. Dar știi ceva? Până la urmă mi-am dat seama că, dacă eu nu puteam să stau pe fotoliul acela, nu era nimeni pe lume care aș fi vrut s-o facă în afară de tine. Îți stă bine acolo.

Paul Ellison îi zâmbi prietenului său și spuse:

— Ca să fiu sincer, Stan, încăperea asta mă înspăimântă foarte tare. Parcă simt fantomele lui Washington, Lincoln și Jefferson.

— Am avut și președinți care…

— Știu, dar trebuie să încercăm să ne ridicăm la înălțimea celor mai mari.

Apăsă pe un buton de pe birou și, peste câteva secunde intră un steward îmbrăcat cu o haină albă.

— Da, domnule președinte?

Paul Ellison se întoarse spre Rogers.

— Cafea?

— Sună minunat.

— Vrei ceva în ea?

— Nimic, mulțumesc. Barbara vrea să am grijă de siluetă.

Președintele îi făcu un semn din cap lui Henry, stewardul, după care acesta părăsi încăperea.

„Barbara”. Uimise pe toată lumea. Se zvonise prin Washington că acel mariaj nu avea să supraviețuiască primului an, dar iată că dura de aproape cincisprezece și era un succes. Stanton Rogers își deschisese un prestigios birou de avocatură, iar Barbara își câștigase reputația de a fi o gazdă extraordinară.

Paul Ellison se ridică și începu să se plimbe în sus și în jos.

— Se pare că discursul meu legat de unirea între popoare a făcut mare vâlvă. Cred că ai citit ziarele.

Stanton Rogers dădu din umeri.

— Știi cum sunt ăștia. Le place să creeze eroi pentru ca apoi să-i doboare.

— Ca să fiu sincer, puțin îmi pasă ce spun ziarele. Pe mine mă interesează ce spun oamenii.

— Să știi că ai speriat foarte multă lume, Paul. Armata e împotriva planului tău și unii indivizi foarte puternici ar dori să-l vadă eșuând.

— Nu va eșua, spuse el rezemându-se de speteaza fotoliului. Știi care e cea mai mare problemă a lumii la ora actuală? Nu mai există oameni de stat. Țările sunt conduse de politicieni. A existat o vreme, nu cu prea mult timp în urmă, când pământul era populat de uriași. Unii erau buni, alții răi — dar erau uriași. Roosevelt și Churchill, Hitler și Mussolini, Charles de Gaulle și Iosif Visarionovici Stalin. De ce au trăit cu toții în acea perioadă? De ce astăzi nu mai există oameni de stat?

— E cam greu să fii un uriaș mondial pe un ecran de cincizeci de centimetri.

Stewardul apăru purtând o tavă de argint cu o cafetieră și două cești, toate având pe ele însemnul prezidențial. Turnă cafeaua cu îndemânare.

— Să vă mai aduc ceva, domnule președinte?

— Nu, asta-i tot, Henry. Mulțumesc.

Președintele așteptă până plecă stewardul.

— Aș vrea să vorbesc cu tine în legătură cu găsirea ambasadorului potrivit pentru România.

— Bine.

— Nu trebuie să-ți spun cât de important este acest lucru. Aș vrea să acționezi cât poți de repede.

Stanton Rogers luă o înghițitură de cafea și se ridică.

— Mă ocup imediat.

* * *

În mica suburbie Neuilly era două dimineața. Vila lui Marin Groza era cufundată în întuneric, iar luna stătea cuibărită într-un strat gros de nori de furtună. Străzile erau tăcute la ora aceea, auzindu-se doar pasul câte unui trecător din când în când. O siluetă îmbrăcată în negru se furișă fără zgomot printre copaci spre zidul din cărămidă care înconjura vila. Pe un umăr avea o frânghie și o pătură, iar în brațe avea un Uzi cu amortizor și o armă cu săgeți. Când ajunse lângă zid, se opri să asculte. Așteptă nemișcat timp de cinci minute. În cele din urmă, mulțumit, desfășură frânghia și azvârli în sus capătul cu cârlig până când acesta se agăță de marginea zidului. Omul începu apoi să se cațere cu ușurință. Ajungând sus, întinse pătura peste partea de sus a zidului pentru a se apăra de țepușele otrăvitoare din metal. Se opri din nou să asculte. Întoarse cârligul mutând frânghia de partea cealaltă a zidului și coborî pe pământ. Verifică balisongul din talie, ucigătorul pumnal filipinez care se deschidea sau se închidea cu o singură mână.

Urmau câinii de atac. Intrusul se ghemui așteptând ca aceștia să îi simtă mirosul. Erau trei dobermani, antrenați să ucidă. Dar ei nu erau decât primul obstacol. Împrejurimile și vila erau pline de dispozitive electronice și supravegheate în permanență de camere de luat vederi. Toate scrisorile și pachetele erau primite în cabina de la poartă și tot acolo erau deschise de către paznici. Ușile vilei erau rezistente la bombe. Vila își avea propria sursă de apă, iar mâncarea lui Marin Groza era gustată. Vila era impenetrabilă. Așa ar fi trebuit. Silueta în negru se afla acolo în noaptea aceea pentru a dovedi că nu era.

Auzi zgomotul câinilor care îl atacară înainte să-i vadă. Apărură din beznă repezindu-se la gâtul lui. Erau doi. Ținti cu arma cu săgeți și trase mai întâi în cel din stânga, cel mai apropiat, și apoi în cel din dreapta, ferindu-se de trupurile lor care se zvârcoleau. Se răsuci imediat, pregătit pentru al treilea câine și, când acesta își făcu apariția, trase din nou, după care se făcu liniște.

Intrusul știa unde se află capcanele sonice ascunse în pământ, așa că le ocoli. Se furișă în tăcere printre zonele neacoperite de camerele de luat vederi și, în mai puțin de două minute de la trecerea zidului, se afla la ușa din spate a vilei.

Când dădu să atingă clanța, fu scăldat deodată de un val de lumină și o voce îi strigă:

— Stai pe loc! aruncă arma și ridică mâinile.

Silueta în negru lăsă arma să îi cadă din mână și își ridică privirea. Vreo șase indivizi erau răspândiți pe acoperiș ținând îndreptate spre el tot felul de arme.

— Ce dracu’ v-a luat atâta timp? mormăi bărbatul în negru. N-ar fi trebuit să ajung niciodată atât de departe.

— Nici n-ai ajuns, îl informă șeful gărzilor. Te-am văzut chiar înainte să treci peste zid.

Lev Pasternak era netulburat.

— Atunci ar fi trebuit să mă opriți mai devreme. Aș fi putut fi într-o misiune de sinucidere cu o mulțime de grenade sau cu o afurisită de bombă asupra mea. Doresc o întrunire a întregului personal mâine dimineață la ora opt fix. Câinii au fost amețiți. Să aibă cineva grijă de ei până se trezesc.

Lev Pasternak se mândrea că ar fi fost cel mai bun paznic din lume. Fusese pilot în războiul de șase zile israelian, după care devenise un foarte bun agent în Mossad, unul dintre cele cinci servicii secrete israeliene.

Nu avea să uite niciodată acea dimineață, cu doi ani în urmă, când colonelul îl chemase în biroul său.

— Lev, cineva ar vrea să te împrumute pentru câteva săptămâni.

— Sper că-i o blondă, glumi Lev.

— E Marin Groza.

Mossad-ul avea un dosar complet al dizidentului român. Groza fusese liderul unei mișcări populare române ce avusese ca scop înlăturarea lui Alexandru Ionescu de la putere și tocmai era pe cale de a aranja o lovitură de stat când a fost trădat de unul din oamenii săi. Mai mult de două duzini de luptători în ilegalitate fuseseră executați și Groza abia reușise să fugă din țară cu viață. Franța îi oferise adăpost, Ionescu l-a declarat pe Marin Groza trădător de țară și a pus un preț pe capul lui. Avuseseră loc șase tentative de asasinare a lui Groza și în timpul ultimului atac fusese rănit.

— Ce vrea de la mine? întrebă Pasternak. Are protecția guvernului.

— Nu-i destul. Are nevoie de cineva care să-i facă un sistem de securitate de neînvins. Ni s-a adresat nouă și eu i te-am recomandat.

— Va trebui să plec în Franța?

— Numai pentru câteva săptămâni.

— Nu…

— Lev, e vorba de ceva foarte important. El e tipul cu pălărie albă. Deținem informații că se bucură de destul sprijin popular în țara sa pentru a-l înlătura pe Ionescu. Când va veni timpul, va acționa. Până atunci va trebui să-l ținem în viață.

Lev Pasternak se gândi.

— Câteva săptămâni ați spus?

— Atât.

* * *

Colonelul se înșelase în privința timpului, dar avusese dreptate în legătură cu Marin Groza. Acesta era un bărbat slab, cu aspect fragil și cu un chip ce purta amprenta amărăciunii. Avea un nas acvilin, o bărbie fermă, o frunte lată și părul alb. Ochii îi erau negri și pătrunzători, iar când vorbea, îi sclipeau de pasiune.

— Puțin îmi pasă dacă trăiesc sau mor, i-a spus el lui Lev la prima lor întâlnire. Toți o să murim la un moment dat, numai că tocmai acest moment mă îngrijorează pe mine. Trebuie să mai trăiesc un an, doi. Atât îmi trebuie doar ca să-l gonesc pe Ionescu din țară.

Își trecu mâna absent peste o cicatrice de pe obraz..

— Nimeni nu are dreptul să transforme în sclavă o țară întreagă. Trebuie să eliberăm România și să lăsăm poporul să-și decidă singur soarta.

Lev Pasternak s-a apucat de lucru la sistemul de securitate al vilei din Neuilly. A folosit câțiva din oamenii săi, iar cei din afară care au fost angajați au fost verificați cu foarte mare atenție. Fiecare lucru era făcut cu mare precizie.

Pasternak îl vedea pe liderul român în fiecare zi și, cu cât își petrecea mai mult timp alături de el, cu atât începea să-l admire mai mult. Când Marin Groza l-a rugat să rămână acolo ca șef al securității sale, Pasternak nici măcar nu a ezitat.

— Cu plăcere, a spus, până în clipa când vei fi gata să acționezi. După care mă voi întoarce în Israel.

S-au înțeles.

La intervale neregulate, Pasternak înscena atacuri surpriză asupra vilei, testând paza. Acum își spuse: „Unii paznici au început să devină neglijenți. Va trebui să-i înlocuiesc.”

Trecu prin coridoare, verificând cu atenție senzorii de căldură, sistemele electronice de avertizare și razele infraroșii de pe pragul fiecărei uși. Când ajunse în dreptul dormitorului lui Marin Groza, auzi un zgomot puternic și, o clipă mai târziu, Groza începu să strige de durere.

Lev Pasternak trecu de camera lui Groza continuându-și drumul.