O noapte de neuitat

O noapte de neuitat de Amanda Quick

Prolog

Cu șaptesprezece ani în urmă…

Casa din capătul aleii era cufundată în liniște și întuneric.

Ceva nu este în regulă, se gândi Irene. Părinții îi lăsau întotdeauna lumina aprinsă când venea acasă târziu.

— Nu fi supărată, Irene, îi spuse Pamela oprind mașina pe alee. Luminile de poziție ale decapotabilei nu băteau decât până la șirul de brazi care mărgineau drumul. A fost doar o glumă, da? Ai tăi dorm deja. N-or să afle niciodată că te-ai întors acasă după ce s-a dat stingerea.

Irene deschise ușa mașinii și se căzni să coboare.

— Vor ști. Am distrus totul.

— Dă vina pe mine, îi spuse Pamela nepăsătoare. Am pierdut șirul orelor.

— E vina mea. Am făcut greșeala să cred că-mi ești cu adevărat prietenă. Am crezut că pot avea încredere în tine. Părinții mei îmi cer să respect doar două reguli: să nu consum droguri și să nu merg în partea cealaltă a lacului.

— Mai lasă-mă. În seara asta nu ai încălcat decât o regulă. Pamela zâmbi larg. Nici măcar în mașină nu am avut droguri.

— Nu aveam voie să ieșim din oraș, știi și tu asta. Ți-ai luat carnetul de conducere de curând. Tata spune că încă nu ai destulă experiență la volan.

— Te-am adus acasă întreagă, nu?

— Nu asta-i ideea și o știi și tu foarte bine. Le-am făcut o promisiune alor mei.

— Ești o fiică model. Vocea ei trăda dispreț și exasperare. Nu te mai saturi să tot respecți reguli?

Irene făcu un pas înapoi.

— Deci despre asta a fost vorba? Ai vrut să vezi dacă mă poți determina să încalc regulile? Ei bine, ai reușit. Sper că ești satisfăcută. Este ultima dată când mai facem ceva împreună. Presupun că asta îți și doreai, nu? Noapte bună, Pamela.

Se întoarse spre casa aflată în beznă și-și căută cheile în poșetă.

— Irene, stai așa…

Irene o ignoră. Cu cheia în mână se îndreptă spre ușă. Părinții ei aveau să fie foarte supărați. Probabil că o vor închide în casă pentru tot restul zilelor sau cel puțin până la sfârșitul verii.

— Bine, fie ca tine, îi strigă Pamela. Întoarce-te la viața ta plictisitoare de fată cuminte și la familia ta perfectă și la fel de plictisitoare. Data viitoare când îmi voi face o prietenă bună voi alege pe cineva care știe să se distreze.

Pamela demară repede. Luminile mașinii dispărură și Irene se trezi singură. Seara era rece. Luminile străluceau peste lac. Pamela ridicase capota mașinii noi și strălucitoare. Nu ar fi trebuit să-i fie chiar așa de frig. Poate că era de vină sentimentul pe care-l trăiești când îți dădeai seama că nu poți avea încredere în cineva pe care-l considerai prieten.

Se uită să vadă dacă nu se observa vreo lumină în dormitorul părinților ei, pe partea din stânga a casei. Probabil că auziseră mașina Pamelei, se gândi ea. Tatăl ei avea somnul ușor.

Nu se vedea nicio lumină. Se simți puțin mai ușurată. Dacă nu se trezeau, ar fi amânat o scenă penibilă până mâine. Nu mai era mult până la micul dejun și va afla destul de repede care-i va fi pedeapsa.

Abia vedea treptele de la verandă. Tatăl ei uitase să aprindă lumina exterioară. Asta chiar că era ciudat, întotdeauna aprindea acel bec și pe cel din spatele casei. O altă regulă.

Se opri cu cheia în mână. Dormitorul părinților ei era imediat pe dreapta cum intrai. Cu siguranță aveau să o audă dacă intra pe ușa din față. Dar, dacă dormeau, s-ar fi putut să nu audă când deschidea ușa din spate. Dacă intra pe la bucătărie ar fi avut o șansă să se strecoare în dormitor, iară să-i trezească pe ai ei.

Coborî de pe verandă și înconjură casa. Era întuneric beznă. Păcat că nu avea o lanternă. În lumina slabă a lunii, micul ponton și barca de pe lac pe care o folosea tatăl ei la pescuit erau aproape invizibile.

Se sperie când văzu că nici în spate nu era aprinsă lumina. Se împiedică de prima treaptă și aproape căzu. În ultimul moment, reuși să se apuce de balustradă.

Cum de uitase tatăl ei să aprindă măcar lumina din spate? Ceva era cu adevărat ciudat. Poate că se arseseră simultan cele două becuri.

Introduse cheia în broască și răsuci mânerul cu grijă, încercând să nu facă zgomot.

Un miros care-i făcu stomacul să se strângă o izbi. Oare intrase vreun animal în casă? Mama ei avea să facă o criză dimineața.

Concomitent, sentimentul că se întâmplase un lucru îngrozitor o făcu să tremure din toate încheieturile. Cu greu păși înăuntru, bâjbâind apoi după întrerupător.

Lumina se aprinse, orbind-o câteva secunde. Apoi văzu sângele de pe podea. Auzi pe cineva țipând. Într-un colț îndepărtat al minții își dădu seama că ea era cea care scosese acel sunet de disperare, de durere, de groază și de negare. Dar zgomotul era îndepărtat și parcă nu-i aparținea. Plecase spre alte locuri, undeva unde nimic nu era așa cum trebuie, unde totul era anormal.

Când se întoarse pe Pământ își dădu seama că pentru ea, definiția a ceea ce era normal se schimbase pentru totdeauna.

E-MAIL

DATA: 7 Martie

DE LA: PWebb

PENTRU: IStenson

SUBIECT: Trecutul

Bună, Irene,

Știu că acest e-mail este o mare surpriză. Sper că nu l-ai trimis direct la coș când ai văzut numele expeditorului. Am auzit că acum ești reporter și reporterii sunt prin definiție curioși, astfel, cu puțin noroc, probabil că citești acest mesaj.

E greu de crezut că au trecut șaptesprezece ani de când nu ne-am mai văzut, nu? Îmi dau seama că, prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat, ai fi bucuroasă să nu mă mai vezi alți șaptesprezece ani, dar trebuie să vorbesc cu tine, și asta foarte repede.

Ceea ce am să-ți comunic are legătură cu trecutul. Nu-ți pot spune într-un e-mail sau la telefon. Ai încredere, este la fel de important pentru amândouă.

Trebuie să mai fac câteva lucruri înainte de a ne vedea. Vino la lac, joi după-amiază. În mod normal, totul va fi gata până atunci. Sună-mă imediat ce ajungi în oraș.

Apropo, nu am uitat cât de mult îți plăcea șerbetul de portocale cu înghețată de vanilie. E ciudat ce lucruri ținem minte, nu?

Fosta ta cea mai bună prietenă,

Pamela.

1

— Vă conduc eu până la căbănuță, domnișoară Stenson, spuse Luke Danner.

Irene simți cum i se ridică părul pe ceafa. Își încheia trenciul. Se opri. Ar fi trebuit să plec mai devreme, își zise. Ar fi trebuit să mă întorc la cabană cât mai era lumină.

Asta se întâmplă când devii dependentă se știri. Trebuise să vadă știrile de seară și singurul loc din Sunrise, de pe lacul Lodge, unde puteai avea acces la televizor era recepția vechiului motel. În cele din urmă, văzuse, în compania proprietarului, fluxul deprimant al știrilor date de corespondenții din întreaga lume. Ceva mai înainte îl văzuse afișând semnul: Nu mai avem locuri. Asta o îngrijorase puțin. Nu se vedea niciun client în tot motelul.

Încercă să se gândească la o scuză rezonabilă pentru a-i refuza oferta de a o însoți, dar Luke era deja în picioare. El traversă holul vechi cu pași mari, îndreptându-se spre biroul de la intrare.

— Nu e lumină pe drumul spre căbănuță, spuse el. Cele câteva becuri care luminau poteca s-au ars.

O trecu un alt fior. Trăia cu teama de întuneric de când avea cincisprezece ani. Dar această reacție nervoasă nu era doar o spaimă enormă pe care o resimțea de fiecare dată când contempla apusul. Era amestecată cu sentimentul prezenței nefamiliare și ciudate a lui Luke Danner.

La o primă privire, mulți oameni ar fi fost înclinați să-l subestimeze, dar ea nu va face niciodată această greșeală. Era un bărbat complicat. În anumite circumstanțe, cu siguranță că putea fi extrem de periculos.

Era de înălțime medie, cu un trup puternic și umeri largi. Fața-i părea dăltuită în piatră. Ochii verzi-căprui aminteau de cei ai unui alchimist care a privit prea mult timp și prea concentrat în focul puternic al alambicului. Părul, tuns scurt, avea sclipiri argintii. Ea aprecie că trebuia să aibă undeva în jur de patruzeci de ani. Pe mâna stângă nu se vedea vreo verighetă. Probabil că era divorțat. Bărbații interesanți de vârsta lui, de obicei, aveau cel puțin o căsătorie la activ, iar Luke Danner era cu siguranță foarte interesant. Chiar fascinant, dacă se gândea mai bine. Abia de-i adresase câteva cuvinte în ultima oră și jumătate în care se uitase la știrile de la toate televiziunile. Nu făcuse decât să stea lângă ea, întins pe unul dintre fotoliile mari, cu picioarele rășchirate pe un covor vechi, contemplând reporterii, mult prea veseli pentru a fi naturali și prezentatorii calmi, chiar stoici. Ceva din atitudinea lui spunea că deja văzuse ceea ce lumea avea mai rău de oferit și nu era foarte impresionat de varianta televizată.

— N-o să fie nicio problemă pe potecă, spuse ea. Scoase o lanternă-stilou din buzunar. Am lumină.

— Și eu. Luke se aplecă în spatele tejghelei. Când se ridică avea în mână o lanternă puternică. În mâinile lui mari și îndemânatice părea o adevărată armă. Se uită la mica ei lanternă amuzat. A mea e mai mare, spuse el.

Ignoră remarca asta,își zise, deschizând ușa înainte ca el să aibă timp să o facă pentru ea.

Aerul rece o înfioră. Știa că nu ningea decât rar la altitudinea aceea. Stațiunea de pe malul lacului Ventana era în munți, dar aproape de zona viticolă cu climă moderată. Totuși, era doar începutul primăverii și în această parte a Californiei se făcea destul de frig după ce se întuneca.

Luke luă o jachetă veche de piele de pe un cuier confecționat dintr-o pereche de coarne și o urmă afară. Nici nu se sinchisise să închidă ușa, remarcă ea. Criminalitatea nu fusese niciodată o problemă în Dunsley. Știa că în ultimii douăzeci de ani nu se comiseseră decât două crime în oraș, amândouă într-o seară de vară, în urmă cu șaptesprezece ani.

Se opri la intrarea în căbănuța din piatră și lemn. Era ora șapte și jumătate, dar ar fi putut, la fel de bine, să fie miezul nopții. Întunericul se lăsa brusc în zona împădurită și umbroasă a munților. Luke aprinse lanterna uriașă pe care o luase de sub tejghea.

Avea dreptate, se gândi ea, lanterna lui chiar că era mai mare. Raza pe care o emitea acoperea cu totul mica luminiță produsă de lanterna ei și lumina zone întinse.

— Frumoasă lanternă, spuse ea ezitant. Nimeni nu aprecia o lanternă bună mai mult decât ea. Se considera o adevărată cunoscătoare. Ce model e?

— Model militar. Am cumpărat-o de pe internet, pe ebay.

— Aha. Își propuse să verifice cum era cu articolele militare ce se găseau pe internet când va avea nevoie de o lanternă nouă. Asta se va întâmpla în curând. Cumpăra des noi modele.

Luke coborî cele trei trepte în spatele ei, mișcându-se cu o ușurință și cu o relaxare care îi spuneau că el nu avea nicio problemă cu întunericul. Probabil că nu existau multe lucruri care să-l sperie pe Luke Danner.

Se uită de-a lungul potecii.

— Nu doar câteva becuri lipsesc. Se pare că niciunul nu funcționează.

— Am comandat becuri noi la magazin, spuse el.

— Ar fi minunat dacă ar fi instalate până la vară, nu?

— E cumva sarcasm ceea ce detectez în vocea dumneavoastră, domnișoară Stenson?

Îi zâmbi cuceritor.

— Pentru numele lui Dumnezeu, bineînțeles că nu.

— Voiam doar să fiu sigur. Câteodată, voi, oamenii sofisticați, ce veniți din alte părți, sunteți mult prea ascuțiți la minte pentru noi, localnicii.

Nu face pe provincialul complexat cu mine, Luke Danner. Nici eu n-am venit cu pluta.E adevărat că nu știa prea multe despre el – și nici nu era sigură că dorea să știe dar vedea sclipirea de inteligență, strălucitoare ca diamantul, din ochii lui.

— Ceva îmi spune că nici dumneata nu aparții acestui oraș mai mult decât mine, domnule Danner.

— Ce vă face să spuneți asta? întrebă el, puțin prea politicos.

— Eu i-aș spune intuiție.

— Aveți multe?

— Multe ce?

— Intuiții?

Se gândi o clipă.

— Uneori.

— Mie, personal, nu-mi place ghicitul, spuse el. Prefer faptele documentate.

— Nu vreau să vă jignesc, dar pare puțin obsesiv.

— Da, așa pare?

Merseră mai departe pe poteca presărată cu pietriș, care lega cele douăsprezece cabănuțe. Pietrișul scrâșnea sub tocurile cizmelor ei din piele. Luke era încălțat cu pantofi de sport, și aproape că nici nu-i auzea pașii.

Printre ramurile copacilor mai zărea câte o rază argintie pe suprafața întunecată a lacului, dar lumina lunii nu pătrundea printre rândurile dese de pini și brazi, care creșteau în împrejurimile lacului Lodge. Auzea zgomote ciudate în coroana deasă de deasupra. Mâna i se strângea convulsiv pe lanterna-stilou.

Nu va recunoaște în fața lui, dar era bucuroasă că o însoțea. Noaptea nu se simțea bine. În acea seară, avea să fie chiar mai rău decât de obicei, pentru că o petrecea în orașul care-i bântuia visele. Știa că probabil nu va reuși să adoarmă.

Scrâșnetul pietrișului și sunetele bizare pe care le producea vântul ce străbătea crengile îi făceau nervii să se întindă la maximum. Avea nevoie de confortul pe care i-l dădea prezența unei alte persoane. Dar, judecând după tăcerea în care urmăriseră știrile ceva mai devreme, bănuia că discuțiile de dragul discuțiilor nu erau preferatele lui Luke Danner. Întâlnirile, la care trebuia să-și scoată partenera la cină, reprezentau, probabil, o adevărată tortură pentru el.

Se uită la prima căbănuță, cea pe care, evident, Luke o folosea pentru sine. Lumina de pe prispă ardea, dar ferestrele erau întunecate. În niciuna dintre celelalte cabănuțe nu se vedea vreo lumină, cu excepția celei care îi fusese repartizată. Luminile străluceau prin fiecare fereastră a cabanei numărul cinci, la fel și pe verandă și în spate. Lăsase lumina aprinsă, atunci când se decisese să vadă știrile la unicul televizor disponibil.

— Se pare că sunt singura clientă în seara asta.

— Nu suntem în sezon.

Își aminti că micile comunități care trăiau pe malurile lacului Ventana nu recunoșteau decât două ipostaze, în sezon și în afara lui. Totuși, i se părea ciudat că nu mai era nimeni.

— Pot să te întreb de ce ai pus semnul cu: „Nu mai sunt locuri?“

— Nu-mi place să fiu deranjat seara, spuse Luke. E deja destul de rău că oamenii vin la orice oră din zi să închirieze camere.

— Înțeleg. Își drese vocea. Faceți meseria doar ca hotelier?

— Eu nu vând ospitalitate. Dacă cineva are nevoie de o cameră pentru o noapte, foarte bine. Îi închiriez o cameră. Dar dacă clienții nu se deranjează să ajungă la o oră decentă, atunci n-au decât să conducă până la Kirbyville și să caute un motel acolo.

— E și asta o modalitate de a face afaceri cu un motel, deși s-ar putea să nu fie abordarea cea mai profitabilă. Când ați preluat cabana?

— Cam acum cinci luni.

— Ce s-a întâmplat cu fostul proprietar?

Simți imediat că întrebarea ei stârnise curiozitatea lui Luke.

— Îl știați pe Charlie Gibbs? întrebă el pe un ton neutru.

Regretă că întrebase. E adevărat că voia să stea de vorbă în seara aceea, dar ultimul lucru despre care voia să vorbească era trecutul ei în acel oraș. Dar ea fusese cea care îl provocase la discuția care ajunsese în acel punct.

— Da, l-am cunoscut pe Charlie, spuse ea pe un ton la fel de neutru. Dar au trecut ani buni de când nu l-am mai văzut. Ce mai face?

— Agentul imobiliar care mi-a vândut cabana mi-a spus că a murit anul trecut.

— Îmi pare rău să aud asta.

Și chiar îi părea rău. Charlie era deja în vârstă când ea plecase de acolo, așa că nu fu chiar surprinsă să audă că murise. Dar asta nu făcuse decât să mai atingă una dintre acele coarde sensibile, care tot vibrau de când ajunsese aici, în urmă cu câteva ore.

Nu-l cunoscuse foarte bine pe Charlie Gibbs, dar asemeni bibliotecii din parc, el și vechea lui cabană erau o parte din peisajul copilăriei ei.

— Mi s-a spus că afacerile înfloresc aici după Ziua Eroilor, spuse Luke pe un ton care nu avea nici cea mai mică urmă de entuziasm. Am auzit că e o adevărată explozie de Ziua Muncii.

— Așa se întâmplă de obicei în stațiunile turistice de vară. Făcu o mică pauză. Nu păreți foarte entuziasmat de posibilitatea ca afacerile să înflorească.

Ridică din umeri.

— Mie-mi place când e liniște și pace. E motivul principal pentru care am cumpărat această cabană. Asta și faptul că o proprietate cu vedere la lac nu are cum să piardă din valoare.

— Dar nu este puțin cam greu să vă câștigați existența cu o asemenea filosofie de afaceri?

— Mă descurc. Când vine vara o să plătesc rate mai mari, ca să compensez lunile mai proaste.

Se gândi la mașina de teren care era parcată în fața cabanei lui. Mașina era mare, scumpă și nouă. Charlie Gibbs nu-și permisese niciodată să-și cumpere o astfel de mașină. Și nici nu avusese niciodată un ceas precum cel pe care îl avea Luke la încheietură. Ceas care părea capabil să reziste la o imersiune de cincizeci de metri și care indica ora de pe mai multe meridiane. Asemenea ceasuri nu erau, cu siguranță, ieftine.

Curiozitatea îi creștea cu fiecare secundă care trecea, dar știa că Luke nu ar fi apreciat o discuție despre finanțele sale. Se gândi la un alt subiect.

— Ce ați făcut înainte de a cumpăra căbănuțele?

— Am fost în Corpul Pușcașilor Marini până acum vreo șase luni. Am încercat o vreme să-mi găsesc norocul în lumea corporatistă, dar lucrurile nu au mers prea bine.

Îi era ușor să și-l închipuie în armată. Era ceva în ținuta lui care-l făcea să pară îmbrăcat în uniformă, nu în jeans și cu tricou. Și mai era și aerul de încredere, autoritate și comandă. Un mascul Alpha, din cap până-n picioare. Cunoștea genul foarte bine. Și tatăl ei făcuse parte din Corpul Pușcașilor Marini înainte de a se angaja în poliție.

Luke era genul care își păstra cumpătul și te conducea prin fum și foc în siguranță, atunci când ceilalți alergau de colo-colo ca niște găini bete. Astfel de bărbați aveau și ei utilitatea lor, dar nu erau dintre cei cu care puteai conviețui ușor. Mama ei îi explicase asta de câteva ori, când era exasperată.

— Cabana trebuie să fi fost într-o stare foarte proastă când ai cumpărat-o, spuse ea. Ultima dată când am văzut-o eu stătea să cadă și asta se întâmpla cu mult timp în urmă.

— I-am făcut ceva renovări de infrastructură. Se uită la căbănuța ei de pe marginea lacului care se vedea printre copacii înalți. Poate că nu ai observat micul afiș din cameră, care-ți sugera să ajuți conducerea motelului Sunrise de pe lacul Lodge să protejeze mediul înconjurător, nelăsând lumina aprinsă la plecarea din cameră.

Se uită și ea în aceeași direcție. Căbănuța era luminată ca un stadion de fotbal pe care se juca un meci în nocturnă.

— Am văzut notificarea, îl asigură ea. Dar am mai văzut și că managerul conducea un vehicul sport utilitar foarte mare, care probabil că are un consum crescut de benzină pe kilometru. Așa că, am presupus, cum era și normal, că cererea de a reduce consumul de curent nu era decât o modalitate vicleană și ipocrită de a-i face pe oaspeți să se simtă vinovați că nu au ajutat conducerea să economisească câțiva bănuți din nota de electricitate a motelului.

— Bine, la naiba. I-am spus lui Maxine că nu va funcționa. Nu rezolvi niciodată nimic dacă încerci să fii subtil. Dacă vrei ca oamenii să se conformeze regulilor, i-am spus, trebuie să le faci cât mai clare posibil. Să nu fie nici cea mai mică posibilitate de interpretare.

— Cine e Maxine?

— Maxine Boxell. Directoarea adjunctă. Are un copil și nu e căsătorită. Fiul ei, Brady, va fi cel care va conduce barca motelului pe timpul verii. Din câte am înțeles, sunt mulți clienți care vor să iasă pe lac în acea perioadă a anului. Maxine spune că putem să cerem o căruță de bani pentru o excursie de pescuit de trei ore. Mă bate la cap să iau încă o barcă, mai rapidă, pentru schi nautic. Dar deocamdată nu mă grăbesc să iau o decizie în privința asta. S-ar putea ca afacerile să se dezvolte prea mult.

Numele îi spunea ceva. Exista o Maxine care terminase liceul în luna iunie a acelui an în care toată lumea ei se dărâmase. Pe atunci numele ei era Maxine Spangler.

— Te deranjează dacă te întreb ce te aduce aici, în Dunsley, domnișoară Stenson?

— Probleme personale.

— Personale, da?

— Da. Putea să facă și ea pe misterioasa dacă voia.

— Cu ce vă ocupați? întrebă el când deveni clar că ea nu avea să cadă în capcana întrebării ce nu era chiar atât de subtilă.

Ce se întâmplase? se întrebă ea. Mai înainte, abia dacă scosese două cuvinte și acum, dintr-odată, se decisese să pună tot felul de întrebări directe și personale.

— Sunt reporter, îi răspunse.

— Ah, da? Părea amuzat și chiar puțin surprins. Pe mine m-ați fi putut păcăli. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că faceți parte din mass-media.

— Știți, mi se spune asta destul de des.

— Tocurile alea înalte și trenciul la modă sunt impresionante. Nu arătați ca una dintre creaturile alea sclifosite care tocmai au fost respinse la un concurs de frumusețe și citesc știrile la televizor.

— Asta poate pentru că lucrez la un ziar, nu la un post de televiziune, spuse ea pe un ton sec.

— Aha, deci lucrați în presă. O complet altă specie. Făcu o mică pauză. Ce ziar?

— Glaston Cove Beacon. Așteptă o clipă răspunsul pe care-l anticipa.

— Nu am auzit niciodată de el.

Exact cum se așteptase.

— Și asta mi se spune des, spuse ea răbdătoare. Glaston Cove este un orășel aflat pe coastă. Beacon este un cotidian mic, dar proprietarul, editor și redactor șef în același timp, a făcut de curând un site pe internet, de unde se poate descărca ultima ediție.

— E greu să mă gândesc la ceva ce s-ar putea întâmpla aici în Dunsley și care ar putea atrage atenția unui reporter din Glaston Cove.

Era mai mult decât o conversație de politețe, se gândi ea. Se transforma ușor, ușor într-un interogatoriu.

— V-am spus, am venit aici în scopuri personale, spuse ea încet, nu să fac un material pentru ziar.

— Ah, da, așa e. Scuze, am uitat partea cu treburile personale.

O uitase pe dracu’. Își zâmbi sieși, neplăcut impresionată. El încercase să o preseze cumva, dar nu avea să-i meargă. Nu avea de gând să dea explicații unui străin, în special nu unuia care primea corespondența în orașul ăsta. După ce se va întâlni cu Pamela, va lăsa Dunsley în urmă fără niciun fel de regret.

Când ajunseră la căbănuța numărul cinci își dădu seama cu surprindere că o încercau sentimente amestecate: pe de o parte, de ușurare, iar pe de alta, un fel de regret. Scoase cheia din buzunar și urcă treptele din față.

— Vă mulțumesc că m-ați însoțit, spuse ea.

— Nicio problemă. Urcă după ea pe scări, îi luă cheia din mână și o introduse în broască. Când ați venit, azi după-amiază, cred că am uitat să vă spun că puteți găsi cafea și gogoși, gratuit, în hol, între orele șapte și zece.

— Serios? Sunt profund impresionată. Din câte înțelesesem, managementul hotelului nu crede în facilități oferite clienților.

— Ai întrebat de serviciu la cameră. Deschise ușa și se uită la holul puternic luminat. Nu facem astfel de lucruri, dar oferim cafeaua de dimineață și gogoși. Asta dacă avem clienți. Lucru care, mulțumită dumneavoastră, există.

— Îmi cer scuze de deranj.

— Da, bine, chestia asta se mai întâmplă când lucrezi în branșă, remarcă el relativ serios.

— E o viziune extrem de filosofică.

— Știu, spuse el. A trebuit să mi-o dezvolt de când am devenit hangiu. Din fericire am avut parte de ceva pregătire. Oricum, după cum spuneam, gogoșile au fost ideea lui Maxine.

— Înțeleg.

— Am fost de acord să încerce timp de o lună, cu titlu de probă. Ca să fiu sincer, eu nu vi le recomand. Au gust de zahăr amestecat cu rumeguș. Bănuiesc că sunt deja expirate, atunci când se duce Maxine să le ia. Nu pot fi sigur sută la sută de asta, pentru că producătorii din Dunsley nu dau doi bani pe ștampilarea datei de producere sau a celei de expirare pe produsele lor.

— Ar fi trebuit să-mi iau în drum ceva pentru micul dejun.

— Dar puteți merge în oraș. Ventana View Café se deschide la șase.

— Voi ține minte.

Fu nevoită să se strecoare pe lângă el ca să intre înăuntru. Acest lucru o obligă să se atingă de trupul lui musculos. Îi simți căldura și mirosul de mascul.

Când se întoarse pentru a-i spune noapte bună, fu surprinsă să-l vadă studiind-o cu o expresie elocventă în privire.

— Ce e? întrebă ea neliniștită.

— Vorbiți serios cu micul dejun?

— Da.

— Majoritatea femeilor pe care le cunosc nu se dau în vânt după micul dejun.

Nu avea nici cea mai mică intenție să-i spună că micul dejun era una dintre micile, dar importantele ritualuri pe care le respecta pentru a menține normalitatea și ordinea în universul ei intim. Micul dejun însemna sfârșitul nopții. Era o masă foarte importantă. Dar nu avea de ce să-i explice lui asta. Nu putea să înțeleagă.

Singura care înțelesese importanța vitală a micului dejun fusese ultima din cei peste o jumătate de duzină de terapeuți pe care-i consultase de-a lungul anilor. Doctorița LaBarre făcuse tot posibilul să o determine să renunțe la alte rutine obsesive, care-i amenințaseră la un moment dat viața. Buna doctoriță nu eliminase micul dejun, pe motiv că avea și alte calități.

— Orice nutriționist vă va spune că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, îi spuse ea. Se simțea ca o idioată, de fiecare dată când trebuia să folosească această explicație pentru nevoia ei de a urma un ritual.

Spre surprinderea ei, Luke nici măcar nu zâmbi, ci se înclină într-o manieră foarte solemnă.

— Absolut, spuse el. Micul dejun este cel mai important.

Oare o lua peste picior? Nu era sigură. Se îndreptă și făcu un pas spre interior, pregătindu-se să închidă ușa.

— Dacă nu vă supărați, trebuie să dau un telefon, spuse ea.

— Sigur. Se dădu puțin înapoi. Ne vedem dimineață.

Apoi avu un moment de ezitare.

— Era să uit. Probabil că voi pleca mâine.

O privi cu duritate.

— Ați rezervat două nopți.

— A doua noapte este pentru situații de urgență, pentru cazul în care, din motive grave, nu reușesc să plec mâine.

— Noi nu rezervăm situații de urgență aici, la Sunrise, pe lacul Lodge. Avem o regulă strictă: renunțarea la rezervări se face cu douăzeci și patru de ore înainte. Se uită la ceas. A trecut de mult ora limită.

— Vom discuta regula dumneavoastră, mâine, când voi afla dacă mai trebuie sau nu să petrec o altă noapte în Dunsley. Noapte bună, domnule Danner.

— Succes în rezolvarea problemelor personale, domnișoară Stenson.

— Mulțumesc, spuse ea. În ceea ce mă privește, cu cât termin mai repede, cu atât mai bine.

Zâmbi.

— Încep să cred că nu vă prea place imaginea pitorească a micii noastre comunități de munte.

— Sunteți foarte perspicace.

— Noapte bună…

— Nu o spuneți, îl avertiză ea. Am mai auzit asta.

— Nu pot rezista. Zâmbi. Noapte bună, Irene.

Ușa scoase un zgomot satisfăcător când i-o trânti în față. Sunetul zăvorului tras suna chiar mai bine. Solid. Foarte solid. Poate că Luke Danner era nou în Dunsley, dar făcea totuși parte din acest peisaj pe care ea-l ura. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit ar fi fost să se încurce cu el.

Se duse la fereastră și se uită printre draperii pentru a se asigura că el pleca. Cobora scările sigur de el și ridică o mână în semn de „la revedere“, sugerându-i că știe că-l urmărește.

Mulțumită că rămăsese singură, scoase telefonul din geantă și apăsă pe butonul care forma ultimul număr apelat. Uitase de câte ori o sunase pe Pamela de când ajunsese în Dunsley, în acea după-amiază.

Nici de data asta nu-i răspunse nimeni.

Închise înainte să intre căsuța poștală. Nici nu mai știa câte mesaje îi lăsase. Nu avea niciun rost să-i mai lase încă unul.